În anul 987, cneazul Vladimir al Kievului, care încă se închina idolilor, a trimis câțiva bărbați de încredere să vadă cum se roagă popoarele din jurul său. Drumul i-a dus și la Constantinopol, capitala Imperiului Roman de Răsărit, orașul pe care astăzi îl numim Istanbul. În vechea cronică a Rusiei, numită „Povestea vremurilor de demult”, este scris că împăratul a trimis vorbă patriarhului să pregătească biserica și clerul și să se îmbrace în veșmintele arhierești, ca oaspeții să vadă slava lui Dumnezeu. Patriarhul a adunat clerul și s-a săvârșit slujba ca la praznic: s-a tămâiat, iar corurile au cântat. Solii au stat la această slujbă în Sfânta Sofia, biserica patriarhului și cea mai mare a orașului. Întorși acasă, i-au spus cneazului:
„Nu știam dacă suntem în cer sau pe pământ, căci pe pământ nu este o asemenea priveliște și o asemenea frumusețe, și nu știm cum să povestim despre ea. Știm doar atât: că acolo Dumnezeu petrece cu oamenii. […] Nu putem uita frumusețea aceea.”
La aceeași întâlnire cu Dumnezeu este chemat orice creștin ortodox, la fiecare Liturghie, chiar dacă nu toți o trăim cu uimirea mărturisită de solii lui Vladimir. Constantinopolul a căzut în anul 1453, iar Sfânta Sofia nu mai este de multă vreme biserică. Liturghia care se săvârșea sub cupola ei se săvârșește însă astăzi în toată lumea ortodoxă, în greacă și în slavonă, în română și în arabă, în georgiană și în engleză. Multe dintre cântările și rânduielile ei s-au născut pe străzile acestei cetăți, în zilele ei de cutremur și de asediu și la curtea împăraților ei. Le auzim aproape în fiecare săptămână, de cele mai multe ori fără să știm de unde vin.
Liturghia nu s-a născut la Constantinopol. Ea începe în seara Cinei celei de Taină, când Hristos, „luând pâinea, mulțumind, a frânt și le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19). Apostolii și Bisericile din Ierusalim, Antiohia, Alexandria și Roma au săvârșit-o cu mult înainte să existe Cetatea. Rugăciunile celor două Liturghii pe care le slujim astăzi au venit din Capadocia, de la Sfântul Vasile, și, după cercetători, din Antiohia, unde Sfântul Ioan Gură de Aur fusese preot. În Constantinopol însă, Liturghia a ajuns la cea mai deplină strălucire a ei. Patriarhii, împărații, cântăreții, monahii și poporul Cetății i-au adus fiecare ceva: o cântare, o rânduială, o procesiune, o rugăciune. Sfânta Sofia a rămas simbolul acestei Liturghii, iar din Cetate ea a trecut la popoarele care au primit de acolo credința și rânduiala slujbelor.
În acest articol
Cetatea și Biserica cea Mare
Sfântul Împărat Constantin cel Mare, pe care Biserica îl cinstește ca „întocmai cu Apostolii”, a zidit orașul pe locul vechii așezări grecești Bizanț și l-a sfințit la 11 mai 330. Sinaxarul grecesc, cartea în care Biserica adună pomenirile fiecărei zile, păstrează și astăzi această dată și o numește „ziua de naștere” a Cetății. Tot acolo se spune că Sfântul Constantin a închinat noul oraș Maicii Domnului. Orașul avea să fie numit Noua Romă, dar locuitorii lui îi spuneau simplu Cetatea (în grecește, i Polis), fără să mai adauge vreun alt nume. Grecii îi spun așa și astăzi. Cine pornea spre oraș spunea că merge „în Cetate”, adică, în graiul de toate zilele, stin Poli. Străinii au auzit des aceste cuvinte și le-au luat drept numele orașului. Încă din veacul al X-lea, istoricul arab al-Masudi scria că grecii îi spun „Stanbulin”. Turcii au rostit numele după felul limbii lor, care nu îngăduie ca un cuvânt să înceapă cu „st”, și i-au pus un „i” în față. Așa s-a născut numele Istanbul. Otomanii au folosit totuși multă vreme în actele oficiale și numele de Kostantiniyye, adică Constantinopol, iar Istanbul a rămas singurul nume oficial abia în 1930.
Cea mai mare biserică a Cetății a fost ridicată de împăratul Iustinian între anii 532 și 537, după ce cea veche, de pe același loc, arsese într-o răscoală. Sfântul Patriarh Mina a sfințit-o la 27 decembrie 537, în prezența împăratului Iustinian. Grecii o numeau Biserica cea Mare. Numele ei, Sfânta Sofia, nu vine de la o sfântă. Cuvântul grecesc sofia înseamnă „înțelepciune”, iar biserica a fost închinată Înțelepciunii lui Dumnezeu, Care este Hristos. Propovăduindu-L pe Hristos cel răstignit, Sfântul Apostol Pavel scrie: „Dar pentru cei chemați, și iudei și elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1, 24).
Istoricul Procopie din Cezareea, care a văzut biserica în anii lui Iustinian, scria că bolta ei de aur pare să nu stea pe zidărie, ci să atârne din cer. Tot el a lăsat o mărturie despre ce trăia omul care intra acolo să se roage:
„Ori de câte ori cineva intră în această biserică să se roage, înțelege îndată că lucrarea aceasta s-a săvârșit nu prin puterea sau prin meșteșugul omului, ci prin înrâurirea lui Dumnezeu. Iar mintea lui se înalță spre Dumnezeu și se avântă în sus, simțind că El nu poate fi departe, ci că Îi place mai ales să locuiască în acest loc pe care Și l-a ales.” (Despre zidiri I, 1, 61)
La altarul Bisericii celei Mari se slujeau cele două Liturghii pe care Biserica le săvârșește și astăzi. Multă vreme, Liturghia obișnuită a Cetății a fost cea a Sfântului Vasile cel Mare, care astăzi se slujește de zece ori pe an. Treptat, în jurul veacurilor X–XI, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, care fusese el însuși arhiepiscop al Constantinopolului, a devenit cea obișnuită. Rugăciunile Liturghiei Sfântului Vasile sunt mult mai lungi, iar Liturghia Sfântului Ioan, mai scurtă, s-a slujit întâi, se pare, în zilele de rând și a luat apoi locul celeilalte. Liturghia Sfântului Vasile a rămas pentru zilele mari: primele cinci Duminici ale Postului Mare, Joia Mare și Sâmbăta Mare, Nașterea și Botezul Domnului, în ajun sau, după rânduială, chiar în ziua praznicului, și ziua Sfântului Vasile, la 1 ianuarie.
Peste aproape două veacuri de la zidirea bisericii, Sfântul Gherman, patriarh al Constantinopolului între anii 715 și 730, a scris o tâlcuire a slujbei pe care o săvârșea la altarul Bisericii celei Mari. În primele ei rânduri stă scris: „Biserica este cerul cel de pe pământ, în care Dumnezeu Cel mai presus de ceruri locuiește și umblă.” Ceea ce aveau să trăiască solii lui Vladimir, Sfântul Gherman pusese deja în cuvinte.
Liturghia pornea de pe străzile Cetății
În Constantinopol, Liturghia nu se săvârșea mereu în aceeași biserică. La multe praznice și pomeniri, patriarhul pornea cu crucea înainte, împreună cu clerul, cu poporul și adesea cu împăratul și curtea, spre biserica în care era rânduită slujba din ziua aceea. În rânduiala Bisericii celei Mari din veacul al X-lea sunt trecute peste șaizeci de asemenea procesiuni într-un an. Pe drum se cântau psalmi, iar după fiecare stih poporul răspundea cu o scurtă cântare, mereu aceeași. Psalmii cântați astfel, cu un răspuns care se repetă, se numesc antifoane. Din cântările acestor procesiuni s-au format cele trei antifoane cu care începe și astăzi Liturghia.
Când procesiunea ajungea la biserică, clerul și poporul intrau împreună, iar înaintea lor era purtată Sfânta Evanghelie. Cu această intrare începea odinioară Liturghia, iar antifoanele s-au așezat înaintea ei mai târziu. În cartea ceremoniilor alcătuită la curtea împăratului Constantin al VII-lea este descrisă slujba Duminicii Ortodoxiei, praznic rânduit în Cetate în anul 843, când s-a întors cinstirea sfintelor icoane. La acest praznic, împăratul stătea alături de patriarh la ușile bisericii, în vreme ce patriarhul rostea rugăciunea intrării. Rugăciunea intrării se rostește și astăzi. În ea, preotul cere ca, odată cu intrarea slujitorilor, să fie și intrarea sfinților îngeri, care slujesc și slăvesc împreună cu ei.
Aceeași intrare o face preotul la fiecare Liturghie: iese din altar cu Evanghelia pe ușa dinspre miazănoapte și intră din nou pe ușile împărătești. Ea se numește vohodul mic (vohod este cuvântul slavon pentru „intrare”), iar strana îi cheamă atunci pe toți: „Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos”. Sfântul Maxim Mărturisitorul, care a tâlcuit Liturghia în veacul al VII-lea, vedea în prima intrare a arhiereului în biserică chipul celei dintâi veniri a lui Hristos în lume, în trup.
La sfârșitul antifonului al doilea se cântă „Unule-Născut”. Tradiția Bisericii leagă această cântare de numele împăratului Iustinian, cel care a ridicat Sfânta Sofia, și de aceea i se mai spune „cântarea lui Iustinian”. În câteva rânduri, ea mărturisește credința despre Hristos:
„Unule-Născut, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce ești fără de moarte, și ai primit, pentru mântuirea noastră, a Te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria; Care, neschimbat, Te-ai întrupat și, răstignindu-Te, Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat…”
De numele împăratului care a ridicat casa de piatră se leagă și această cântare, iar cântarea a ajuns mai departe decât zidurile.
Cântarea auzită de un copil
În rânduiala obișnuită a Liturghiei, înainte de citirea Apostolului, credincioșii cântă de trei ori: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi”. Cântarea se numește Trisaghion, adică „întreit sfântă”. Biserica păstrează amintirea începutului ei în Mineiul pe septembrie, cartea cu slujbele acestei luni. La 25 septembrie este așezată acolo „pomenirea aducerii aminte de cutremurul cel mare, în care s-a făcut răpirea unui prunc în văzduh”.
În Sinaxarul zilei se povestește că, în vremea împăratului Teodosie cel Mic, un cutremur înfricoșător a zguduit Cetatea. Tot poporul a ieșit din oraș, la câmp, împreună cu împăratul, cu Sfântul Patriarh Proclu și cu tot clerul, și a făcut litanie, adică rugăciune cu procesiune. Deodată, un copilaș a fost răpit în văzduh, iar după o vreme „s-a pogorât iarăși copilașul șezând ca pe un norișor, și a spus cu mare glas, că cetele îngerilor cântă întreit sfânta laudă”. Poporul a început să cânte cuvintele auzite de copil. „Și îndată cu glasurile acestea și-a dat copilașul sufletul la Dumnezeu, și a încetat cutremurul.”
Sfântul Ioan Damaschin pomenește și el, în Dogmatica sa, că în vremea Sfântului Proclu un copil a fost răpit din mijlocul poporului și a fost învățat această cântare de îngeri, iar la Sinodul al IV-lea Ecumenic, de la Calcedon, ea a fost cântată în acest chip. Cu aceste cuvinte, pe care, potrivit mărturiei păstrate în Sinaxar, copilul le-a auzit de la îngeri, se roagă Biserica la Liturghie, iar orice creștin le rostește și acasă, la începutul rugăciunilor de dimineață și de seară.
Cetatea a trecut prin multe cutremure, iar Biserica nu le-a uitat. În Minee sunt pomenite și altele, la 26 ianuarie, la 17 martie și la 26 octombrie, când în calendar, alături de Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, stă „pomenirea marelui și înfricoșătorului cutremur”. În aceste zile, locuitorii Constantinopolului ieșeau în procesiune prin oraș, cu rugăciuni de pocăință și de mulțumire. Procesiunile se numeau litii, de la cuvântul grecesc liti, „rugăciune stăruitoare”. Rânduiala Litiei de la Vecernia praznicelor s-a format și sub înrâurirea lor. La Litie, slujitorii ies din altar în pronaos, partea bisericii dinspre intrare, și se roagă pentru orașul sau satul în care se află biserica, ca să fie izbăvit de foamete, de boli, de cutremur, de potop, de foc și de sabie.
Împăratul tuturor
După Evanghelie și după rugăciunile care o urmează, vine a doua intrare a Liturghiei. Pâinea și vinul pentru Jertfă se pregătesc la începutul slujbei, la proscomidie, pe o masă așezată în partea stângă a altarului. În Biserica cea Mare, darurile erau pregătite într-o clădire rotundă, mai veche decât zidirea lui Iustinian, numită skevofilakion, adică „locul unde se păstrează vasele sfinte”. Clădirea stă în picioare și astăzi, lângă latura de miazănoapte-răsărit a Sfintei Sofii. De acolo, diaconii aduceau darurile în procesiune până la Sfânta Masă. Din procesiunea aceasta s-a păstrat vohodul mare, când preotul și diaconul ies din altar cu discul și cu potirul și intră pe ușile împărătești.
Pe la anul 574, în vremea împăratului Iustin al II-lea, nepotul lui Iustinian, s-a rânduit ca procesiunea aceasta să fie însoțită de o cântare nouă. Este Heruvicul, numit așa pentru că începe cu pomenirea heruvimilor:
„Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim și făcătoarei de viață Treimi întreit-sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească acum să o lepădăm. Ca pe Împăratul tuturor să-L primim, pe Cel înconjurat, în chip nevăzut, de cetele îngerești. Aliluia, Aliluia, Aliluia.”
Locuitorii Cetății știau ce înseamnă să primești un împărat. Îl vedeau trecând pe străzi înconjurat de garda lui, cu purtătorii de lănci de o parte și de alta. Grecii îi numeau pe acești ostași dorifori, iar cuvântul grecesc din Heruvic tradus în românește prin „înconjurat” vine de la numele lor și înseamnă „însoțit de gardă, ca un împărat”. Cântând Heruvicul, credincioșii se pregătesc să-L primească pe Împăratul tuturor, a Cărui gardă sunt cetele îngerești, pe care ochii nu le văd. Pentru un asemenea Împărat se cuvine ca toată grija cea lumească să fie lăsată deoparte.
Darurile purtate la această intrare sunt încă pâinea și vinul pregătite pentru sfințire. Heruvicul ne pregătește pentru aducerea Jertfei și pentru clipa în care Îl vom primi pe Hristos în Sfânta Împărtășanie. În vreme ce strana îl cântă, preotul se roagă în taină și mărturisește că Hristos este și Cel ce aduce Jertfa, și Jertfa însăși: „Că Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce Te împarți, Hristoase, Dumnezeul nostru”. Împăratul pe care Îl primește Biserica este Cel care Se dă pe Sine pentru viața lumii.
După Heruvic urmează inima Liturghiei: rugăciunea euharistică, numită anafora (cuvânt grecesc care înseamnă „aducere”), pe care Biserica cea Mare o rostea cu cuvintele Sfântului Vasile și ale Sfântului Ioan Gură de Aur. În ea, Biserica aduce mulțumire Tatălui pentru mântuirea dăruită prin Fiul și Îl cheamă pe Duhul Sfânt peste cei adunați și peste Darurile puse înainte. Pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele lui Hristos, iar credincioșii sunt chemați să se unească cu El prin Împărtășire. Taina aceasta îi unește pe creștinii de astăzi cu cei care se rugau odinioară în Biserica cea Mare.
Ce a rămas de la curtea împăraților
În Constantinopol, palatul împăraților și Biserica cea Mare stăteau aproape unul de altul, iar câteva obiceiuri ale curții au intrat în slujbele Bisericii și au rămas în ele după ce Imperiul a pierit.
La sărbătorile mai însemnate, înainte de Trisaghion, diaconul iese între ușile împărătești și, arătând cu orarul, panglica lungă pe care o poartă pe umăr, spre icoana Mântuitorului și apoi spre popor, zice: „Doamne, mântuiește pe cei binecredincioși”. În rânduiala Liturghiei patriarhale din veacul al XIV-lea, urările pentru împărați se încheiau în acest loc cu strigarea diaconului: „Doamne, mântuiește pe împărați”. După căderea Cetății, în locul împăraților au rămas cei binecredincioși, adică toți cei care stau în biserică cu dreaptă credință.
Urarea „Întru mulți ani, stăpâne”, cu care strana îl întâmpină pe arhiereu, are rădăcini în urările de „ani mulți” cu care curtea și poporul îl aclamau pe împărat. Cântarea se numește polihroniu, adică „urare de ani mulți”.
Sacosul, veșmântul cel mare al arhiereului, vine și el din hainele curții. Împărații l-au dăruit mai întâi patriarhilor, în veacurile XI–XII, iar după căderea Cetății a ajuns, cu vremea, veșmântul tuturor arhiereilor.
În ajunul Nașterii Domnului, în ajunul Botezului Domnului și în Vinerea Mare se citesc Ceasurile cele Mari. Rânduiala lor a venit de la Ierusalim, dar în Constantinopol ele se săvârșeau de față cu împăratul și se încheiau cu urarea de ani mulți pentru el. În cărțile grecești ele se numesc doar Ceasurile cele Mari, iar numele de Ceasuri Împărătești, format mai târziu în cărțile slave, păstrează amintirea împăraților care stăteau la ele.
Apărătoare Doamnă
În vara anului 626, Cetatea pe care Sfântul Constantin o închinase Maicii Domnului a fost înconjurată de avari, de slavi și de perși. Împăratul Heraclie era departe, în război cu perșii, iar orașul rămăsese în grija patriarhului Serghie. În Sinaxarul Sâmbetei Acatistului se povestește că patriarhul a înconjurat zidurile împreună cu poporul, purtând icoanele Maicii Domnului, chipul cel nefăcut de mână al Mântuitorului, lemnul Sfintei Cruci și veșmântul Maicii Domnului. O furtună s-a ridicat pe mare și a sfărâmat corăbiile dușmanilor, iar cei aruncați la țărm, lângă biserica din Vlaherne, au fost nimiciți de apărătorii Cetății. Apoi, toată noaptea, poporul a cântat Maicii Domnului imne de mulțumire fără să șadă. De aceea slujba a primit numele de Acatist, cuvânt grecesc care înseamnă „nesezând”, fiindcă tot clerul și tot poporul au stat în picioare.
Imnul Acatist este mai vechi decât acest asediu. Condacul cu care începe, o strofă scurtă rostită adesea și singură, este mulțumirea Cetății pentru izbăvirile ei. În Sinaxar sunt pomenite toate trei: asediul din 626 și asediile arabilor din vremea împăraților Constantin Pogonatul și Leon Isaurul. Și în stihurile cu care se deschide pomenirea zilei, Cetatea este cea care laudă: „Cu cântări neadormite, mulțumitoare, Cetatea laudă pe Ocrotitoarea care veghează în războaie.” Condacul lui îl știu aproape toți credincioșii:
„Apărătoare Doamnă, pentru biruință mulțumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ție, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăvește-ne din toate nevoile, ca să strigăm ție: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!”
În originalul grecesc, cea care vorbește în condac este Cetatea însăși. Tradus cuvânt cu cuvânt, începutul lui sună așa: „Ție, Voievodului apărător, cântările de biruință; și, ca una ce am fost izbăvită din primejdii, cântările de mulțumire ți le scriu eu, Cetatea ta, Născătoare de Dumnezeu.” Mai departe, Cetatea se roagă: „slobozește-mă din tot felul de primejdii, ca să strig ție: Bucură-te, Mireasă nenuntită!” În românește, ca și în slavonă, „Cetatea ta” a devenit „noi, robii tăi”. Astfel, orice creștin care cântă astăzi condacul acesta, oriunde s-ar afla, mulțumește Maicii Domnului cu glasul Cetății pe care ea a apărat-o.
Cetatea a păstrat cu evlavie veșmântul și brâul Maicii Domnului. Veșmântul se afla în biserica din Vlaherne, iar Brâul în biserica din Halcoprația, cartierul negustorilor de aramă. Biserica prăznuiește și astăzi punerea lor în raclă: a Veșmântului la 2 iulie, a Brâului la 31 august. Tot în biserica din Vlaherne, după cum se povestește în viața sa, Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos a văzut-o pe Maica Domnului întinzându-și acoperământul peste cei care se rugau. Pomenirea acestei vedenii a fost rânduită ca praznic în Rusia, după tradiție în veacul al XII-lea, și de acolo a intrat în calendarul multor Biserici ortodoxe, la 1 octombrie, ca praznicul Acoperământului Maicii Domnului.
În ajunul zilei de 1 august, lemnul Sfintei Cruci era scos din vistieria palatului și dus în Biserica cea Mare, iar în zilele următoare era purtat prin toate cartierele orașului, ca să-l păzească de bolile care bântuiau des în acea lună. În Mineiul pe iulie se află încă, la 31 iulie, înainte-prăznuirea Crucii, „adică: scoaterea cinstitei Cruci de la palatul împărătesc în cetate”. Zi după zi, calendarul Bisericii poartă în el rugăciunile unei cetăți care a trăit sub acoperământul Maicii Domnului și sub semnul Crucii.
Liturghia care nu s-a oprit
În dimineața zilei de 29 mai 1453, oștile sultanului Mahomed al II-lea au intrat în Cetate. Sfânta Sofia a fost prefăcută în moschee. În veacul trecut a devenit muzeu, iar în anul 2020 a redevenit moschee.
Grecii au păstrat despre căderea Cetății și o legendă populară. Potrivit acesteia, în Sfânta Sofia se săvârșea Liturghia când oștile au intrat în biserică. Preotul care ținea Sfintele Daruri s-a apropiat de zidul altarului, iar zidul s-a deschis, l-a primit și s-a închis în urma lui. În această legendă, preotul avea să iasă și să sfârșească Liturghia atunci când Cetatea ar fi devenit din nou creștină.
Cei care povesteau legenda așteptau ziua în care Liturghia din Sfânta Sofia va fi dusă la capăt. Între timp, Liturghia Cetății nu s-a oprit nicio zi. S-a săvârșit în mănăstirile Sfântului Munte Athos și în bisericile popoarelor care primiseră credința de la Constantinopol, iar astăzi se săvârșește din Alaska până în Australia, în limbi pe care locuitorii Cetății nu le-au auzit niciodată.
Măreția de odinioară nu s-a mai întors. În anul 535, Iustinian a hotărât ca Biserica cea Mare, împreună cu cele trei biserici care țineau de ea, să nu aibă mai mult de șaizeci de preoți, o sută de diaconi, patruzeci de diaconițe, nouăzeci de ipodiaconi, o sută zece citeți și douăzeci și cinci de cântăreți, pe lângă o sută de ușieri. Slujitorii treceau pe rând de la o biserică la alta. Numărul era o limită pusă pentru viitor, fiindcă slujitorii erau atunci și mai mulți. Slăbirea începuse însă înainte de cădere. În ultimele veacuri ale Imperiului, Cetatea sărăcise, iar slujba cântată a catedralei lăsa tot mai mult loc rânduielii mănăstirilor, venită de la Ierusalim. În veacul al XV-lea, Sfântul Simeon al Tesalonicului o mai păstra în Sfânta Sofia din Tesalonic aproape ca pe o excepție.
Sub stăpânirea otomană, multe comunități au slujit în sărăcie, iar viața publică a Bisericii a fost îngrădită în chipuri diferite, după loc și vreme. Mai târziu, în veacurile XVIII–XIX, în multe locuri cântarea veche a lăsat loc corurilor armonice, după gustul vremii, iar iconografia a primit influențe naturaliste. Aceeași Taină s-a săvârșit însă mai departe, cu rugăciunile și rânduiala moștenite, care s-au și dezvoltat cu vremea. Privegherile de toată noaptea s-au păstrat în mănăstiri, iar în veacul al XVIII-lea Sfântul Nicodim Aghioritul și cei din jurul lui i-au chemat din nou pe credincioși la împărtășirea deasă. În veacul trecut, Biserica a început să se întoarcă la cântarea și la icoana bizantină.
O altă schimbare, mai veche decât căderea, privea felul în care credincioșii puteau urmări rugăciunea euharistică. Rugăciunile Jertfei începuseră să fie rostite în taină, iar Iustinian a poruncit, în anul 565, ca episcopii și preoții să le spună astfel încât să fie auzite de popor. Tot cu vremea, și din alte pricini, credincioșii au ajuns în multe locuri să se împărtășească rar. Frumusețea care i-a uimit pe solii lui Vladimir nu era însă un spectacol. Ea era chipul cerului, iar o Liturghie săvârșită cu evlavie și cântată cu grijă într-o biserică de sat poate fi mai aproape de ce au trăit ei decât una fastuoasă, dar grăbită.
Duminica, atunci când preotul iese cu Evanghelia, când strana cântă „Sfinte Dumnezeule” și Heruvicul, credinciosul ia parte la aceeași Sfântă Euharistie, în tradiția liturgică pe care au cunoscut-o solii lui Vladimir și care s-a îmbogățit în veacurile următoare. Se roagă împreună cu copilul care a auzit cântarea îngerilor, cu poporul care a stat în picioare o noapte întreagă mulțumind Maicii Domnului și cu sfinții patriarhi care au slujit în Biserica cea Mare.
Fiecare Liturghie începe cu aceeași binecuvântare: „Binecuvântată este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.” Cetatea împăraților a trecut, iar Împărăția aceasta nu trece. Spre ea ne poartă Liturghia, după cuvântul Apostolului: „Ci v-ați apropiat de muntele Sion și de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc și de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească” (Evrei 12, 22).
Sfânta Sofia a fost zidită pentru Înțelepciunea lui Dumnezeu, iar zidurile ei au încăput pe mâini străine. Hristos, Căruia I-a fost închinată, este însă de față la fiecare Liturghie, oriunde s-ar săvârși ea, și Se dă pe Sine credincioșilor în Sfânta Împărtășanie. Acolo, ca și în ziua în care au intrat solii lui Vladimir, Dumnezeu petrece cu oamenii.
Izvoare
- Povestea vremurilor de demult, anul 6495 (987). Traducere proprie din versiunea în rusa modernă a lui D. S. Lihaciov, confruntată cu traducerea engleză a lui S. H. Cross și O. P. Sherbowitz-Wetzor, The Russian Primary Chronicle (Cambridge, Mass., 1953).
- Procopie din Cezareea, Despre zidiri I, 1, 46 și 61. Traducere proprie după versiunea engleză a lui H. B. Dewing (Loeb Classical Library, 1940).
- Sfântul Gherman al Constantinopolului, Istoria bisericească și contemplarea mistică, cap. 1. Traducere proprie din greacă, după ediția lui P. Meyendorff, St Germanus of Constantinople on the Divine Liturgy (Crestwood, NY, 1984).
- Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, cap. 8.
- Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (Expunerea exactă a credinței ortodoxe) III, 10.
- Liturghierul (București, EIBMBOR, 2012): Heruvicul; rânduiala de la „Doamne, mântuiește pe cei binecredincioși”. Binecuvântarea de la începutul Liturghiei și rugăciunea preotului din timpul Heruvicului, după o ediție mai veche a Liturghierului BOR.
- Ceaslovul (București, EIBMBOR): „Unule-Născut”, condacul Acatistului, calendarul.
- Mineiul pe septembrie (București, 1986), 25 septembrie; Mineiul pe octombrie (1929), 26 octombrie; Mineiul pe iulie (1928), 31 iulie; Mineiul pe ianuarie (1926), 26 ianuarie; Mineiul pe martie (1930), 17 martie.
- Sinaxarul Sâmbetei Acatistului (Triodul). Textul grecesc al condacului și stihurile Sinaxarului, după Triodul grecesc; traducerea literală este proprie.
- Sinaxarul grecesc, 11 mai: pomenirea „zilei de naștere” a Constantinopolului.
- Biblia Sinodală (text după bibliaortodoxa.ro): 1 Corinteni 1, 24; Evrei 12, 22.
- Constantin al VII-lea Porfirogenetul, Cartea ceremoniilor, trad. engl. A. Moffatt și M. Tall (Canberra, 2012), p. 158: slujba Duminicii Ortodoxiei.
- Tipicul Bisericii celei Mari (veacul al X-lea), ed. J. Mateos, Le Typicon de la Grande Église (Roma, 1962–1963): procesiunile Cetății.
- В. Печатнов, Божественная литургия в России и Греции, cap. 5 (azbyka.ru): urările pentru împărați din rânduiala Liturghiei patriarhale a veacului al XIV-lea.
- Е. Диаковский, Царские часы Рождества Христова и Богоявления (Kiev, 1908).
- W. T. Woodfin, The Embodied Icon: Liturgical Vestments and Sacramental Power in Byzantium (Oxford, 2012), p. 26: sacosul.
- A. A. Vasiliev, History of the Byzantine Empire (Madison, 1952): legenda preotului din zid.
- Iustinian, Novela 3 (anul 535): numărul slujitorilor Bisericii celei Mari și ai celor trei biserici care țineau de ea; Novela 137 (anul 565): rostirea cu glas tare a rugăciunilor Jertfei.
- S. Parenti, „The Cathedral Rite of Constantinople: Evolution of a Local Tradition”, Orientalia Christiana Periodica 77 (2011): trecerea de la slujba cântată a catedralei la rânduiala mănăstirilor.
Cărți recomandate
O istorie a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. II
Robert F. Taft
Intrarea cea Mare și transferul Darurilor.
Legături comerciale către Booksell. Prețurile și disponibilitatea se verifică pe pagina fiecărei cărți.
