Arsenie Boca (VI). Mărturiile critice ale părinților din vremea lui

Ce au spus despre Arsenie Boca cinci părinți care l-au cunoscut: Stăniloae, Paulin Lecca, Adrian Făgețeanu, Teofil Părăian și Arsenie Papacioc. Cu surse.

Arsenie Papacioc, în dreapta, alături de episcopul Ambrozie, în 2008.
Arsenie Papacioc (dreapta), alături de episcopul Ambrozie, 29 decembrie 2008. Fotografie de Gctinst, CC BY-SA 3.0, prin Wikimedia Commons.

Al șaselea articol din seria despre ieromonahul Arsenie Boca (1910–1989). Primele două, Viața lui Arsenie Boca (I). Până la Prislop (1910–1948) și Viața lui Arsenie Boca (II). De la Prislop la Sinaia (1948–1989), îi povestesc viața. Al treilea și al patrulea, Arsenie Boca (III). Învățătura din Cărarea Împărăției și Arsenie Boca (IV). Învățătura din Cuvinte vii, îi cercetează scrierile, iar al cincilea, Arsenie Boca (V). Pictura de la Drăgănescu, pictura. Mărturiile celor care l-au cinstit sunt cunoscute. Articolul de față le adună pe ale unor monahi și preoți din vremea lui care s-au depărtat de el, s-au ferit de el sau au spus și ce nu se potrivea cu laudele.

La fiecare mărturie spunem dacă cel care vorbește a fost de față și prin cine au ajuns cuvintele lui la noi. Concluzia noastră asupra fiecărei mărturii e dată îngroșat și cursiv. Fiecare citat are trimitere la sursa lui, iar unde izvorul dintâi ne-a lipsit spunem în notă prin cine îl cunoaștem.

Ieromonahul Arsenie Boca a fost cinstit de mulțimi încă din viață. Câțiva dintre monahii și preoții care l-au cunoscut au spus însă despre el și lucruri pe care admiratorii lui nu le pomenesc. Vorbesc aici profesorul lui de teologie, Dumitru Stăniloae, arhimandritul Paulin Lecca și ieromonahul Adrian Făgețeanu, care l-au căutat în tinerețe, arhimandritul Teofil Părăian, de la Sâmbăta, și arhimandritul Arsenie Papacioc.1

Arsenie Boca a fost duhovnic la mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, în Țara Făgărașului, până în toamna lui 1948. A trecut apoi la mănăstirea Prislop, lângă Hațeg. În mai 1959, în anii în care autoritățile comuniste scoteau din mănăstiri mulți monahi, episcopul Aradului l-a îndepărtat de acolo, împreună cu stareța, maica Zamfira. Pe numele ei de mirean Julieta Constantinescu, maica Zamfira îi fusese ucenică. Arsenie Boca și-a trăit restul vieții la București, unde a locuit în aceeași casă cu ea, și la Sinaia, pe Valea Prahovei, unde a murit în 1989.2

În acest articol

Dumitru Stăniloae

Dumitru Stăniloae la Freiburg, în 1968, așezat, purtând reverendă și cruce pectorală.
Dumitru Stăniloae, Freiburg, 22 mai 1968. Landesarchiv Baden-Württemberg, Staatsarchiv Freiburg W 134 Nr. 037864 / Fotograf: Willy Pragher, CC BY 4.0, prin Wikimedia Commons.

Preotul Dumitru Stăniloae (1903–1993), traducătorul Filocaliei în românește, l-a avut pe Arsenie Boca student la Academia teologică din Sibiu.3 În 1943 a scris despre el în ziarul Telegraful Român, de la Sibiu,4 iar în prefețele Filocaliei din 1947 i-a mulțumit pentru ajutorul la traducere.5

Cea mai bogată mărturie despre legătura dintre ei e a fiicei lui, Lidia Stăniloae. A scris-o ca să îndrepte o afirmație făcută după moartea tatălui ei. Într-o emisiune a postului de radio Europa Liberă, un monah din București spusese că profesorul fusese „ucenicul părintelui Arsenie”.6

După călugăria lui Arsenie Boca, scrie Lidia, „venea deseori la noi, fiind primit ca un membru al familiei”. Tatăl ei îi vorbea „cu insistență despre dreapta socoteală și despre smerenie”, pe care le socotea „două virtuți de bază ale unui monah”. Și îi repeta mereu: „Cel mai mare pericol pentru un călugăr este să se lase smintit de laudele celorlalți.” Sminteala înseamnă aici, cum lămurește Lidia, ducerea în ispită și abaterea de pe drumul călugăriei, nu o tulburare a minții. Tot ea redă un alt sfat al tatălui ei: „Fugi cât poți atunci când cineva începe să te privească cu admirație, să te laude.” Și încheie: „Din păcate, de cuvintele lui de prevenire, constituind un avertisment real, nu s-a ținut seama.”7

Stăniloae socotea dăunătoare căutarea spectaculosului în credință. Într-o vară, la Vlădeni, satul lui natal din județul Brașov, a întâlnit un grup de oameni, bărbați și femei, care mergeau pe jos la Sâmbăta. Voiau să fie acolo de Sfântul Ilie, „fiindcă părintele Arsenie începe să vorbească păsărește și apoi se urcă cu căruța de foc la cer”. „Săracii oameni”, a spus atunci. „Sunt naivi și dornici de extraordinar. Interpretează fiece cuvânt așa cum vor ei. Ar trebui să fim mai atenți la felul în care ne exprimăm în fața lor și să mai renunțăm la spectaculozități ieftine.” Lidia scrie că a rămas abătut și că spunea: „Așa se nasc rătăciri periculoase în popor.”8

Lidia scrie că tatăl ei „dezaproba dorința «de a se pune în scenă» a unor slujitori ai Bisericii”. Pe monahul Serafim Popescu, care viețuia la Sâmbăta alături de Arsenie Boca, „îl iubea și-l aprecia foarte mult”. Despre el spunea: „Legătura cu Dumnezeu se susține în taina rugăciunii și în liniștea chiliei, nu pe scenă. Nu în lumina rampei, nu urmărind efecte de extraordinar, de senzațional. Părintele Serafim e un adevărat călugăr. Fără ostentație, fără goana după admirația oamenilor.” Și adăuga: „Nimic nu e mai dăunător pentru viața spirituală decât laudele și elogiile care fac să dispară subțirimea gândirii, smerenia și aspirația spre o viață cu adevărat îmbunătățită.” Despre rostul lui Serafim la Sâmbăta spunea: „Dacă n-ar fi stat el acolo, consecvent și modest, ca o stâncă în bătaia valurilor, s-ar fi dus totul de râpă la Sâmbăta.”9

După Lidia, Arsenie Boca a venit la București să-i ceară tatălui ei sfatul pentru planul de a face din Prislop o mănăstire de maici. Stăniloae „nu era de acord” și i-a spus „că acest lucru ar putea da loc la o sumedenie de ambiguități și neînțelegeri”. L-a îndemnat să întemeieze acolo o mănăstire de călugări, cu slujbe, cu predică și cu monahi care să se dedice studiului și traducerilor. Prislopul a devenit mănăstire de maici la 11 aprilie 1950. Lidia scrie: „Părintele Arsenie n-a mai revenit niciodată la noi.”10 Într-un interviu din 2010, Lidia spunea că a fost ea însăși de față la întâlnirea lor. După ea, Arsenie Boca voia „cu orice chip” o mănăstire de maici. Povestirea ei se termină așa: „Părintele Boca a zis nu, a plecat şi cu asta relaţiile lor s-au încheiat.”11

Lidia își rezumă mărturia așa: „Vreau să accentuez încă o dată, cu toată răspunderea, ca una care am fost de față la aceste împrejurări, că tata a ținut mult la părintele Arsenie, atâta vreme cât acesta s-a menținut în limitele îndatoririlor de mai sus, încadrându-se strict în concepțiile și prescripțiile Sfinților Părinți și ale tradiției monahale.” Apoi: „Dar, de la un anumit moment, când părintele Arsenie a adoptat alt mod de a vedea lucrurile, relațiile dintre ei s-au răcit, tata nu i-a mai aprobat felul de viață, iar părintele Arsenie n-a vrut să accepte critica și observațiile tatei.” Ce a simțit tatăl ei după această îndepărtare numește „dezamăgire profundă”.12

Stăniloae însuși a vorbit despre Arsenie Boca în aprilie 1993, cu câteva luni înainte de moarte, într-un interviu luat de Crina și Florian Palas. Își amintea că, pe când era student la Sibiu, Arsenie Boca „venea la mine şi stătea luni de zile uneori”. După călugărie, Boca „a stat în Bucureşti pe la un frate al meu”, până când „a dat de această Zamfira”. Și adaugă: „De-atunci n-a mai intrat în casă la mine. Şi de-atunci nu vă mai pot spune nimic despre el.”13 Fiica lui leagă sfârșitul vizitelor de mănăstirea de maici de la Prislop, iar el, de maica Zamfira. Câteva fraze mai departe, Stăniloae spune totuși: „Dar nu ştiu de ce n-a mai venit la mine.” Îl asemăna, pentru hotărârea lui, cu Corneliu Zelea Codreanu, comandantul Mișcării legionare, o mișcare politică naționalistă din România anilor 1930: „Impresionau amândoi prin forma lor hotărâtă de a fi. Era un dar al lor. Cred că e o oarecare asemănare între ei, parcă erau o piatră, o stâncă.”14

După mărturia fiicei lui, Stăniloae l-a prevenit stăruitor împotriva laudelor și nu i-a aprobat planul de a face din Prislop o mănăstire de maici. Arsenie Boca n-a primit observațiile lui, legătura lor s-a rupt, iar el nu s-a mai întors în casa lor. Lidia numește ce a simțit atunci tatăl ei „dezamăgire profundă”. În 1993, Stăniloae însuși lega sfârșitul vizitelor de maica Zamfira, deși spunea și că nu știe de ce Boca n-a mai venit la el.

Paulin Lecca

Portretul arhimandritului Paulin Lecca.
Paulin Lecca. Sursa imaginii: nistea.com, prin OrthodoxWiki.

Arhimandritul Paulin Lecca (1914–1996), basarabean, a intrat ca frate la mănăstirea Frăsinei, din județul Vâlcea, în 1940. Mai târziu a ajuns stareț la mănăstirea Arnota, tot în Vâlcea. A lăsat un Jurnal duhovnicesc, tipărit în 2013, în care povestește cum s-a depărtat de Arsenie Boca.15

Auzise de Arsenie Boca în 1942, pe când era misionar în Transnistria, ținutul de dincolo de Nistru, și venise la Sâmbăta să-i ceară sfat pentru preoție. După ce a ieșit din închisoarea militară de la Timișoara, a venit din nou, iar Boca, declara el în 1958, „m-a primit cu multă dragoste”. Lecca voia să-i fie ucenic. Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, nu voia însă să-l primească la Sâmbăta fără licență în teologie, așa că Boca l-a îndemnat să și-o ia. Lecca și-a luat licența la Suceava, în 1947.16

Pe când era încă la Frăsinei, un monah de acolo, părintele Nifon, i-a adus de la Sâmbăta un cuvânt al lui Arsenie Boca: „Spune-i din partea mea să nu mai zică «Doamne Iisuse», fiindcă o să înnebunească.” Lecca se nevoia cu rugăciunea lui Iisus, rugăciunea scurtă și necontenită a monahilor, care începe cu aceste cuvinte. În jurnal, cuvântul vine îndată după povestea unui frate care își ieșise din minți. Unii ziceau că de la rugăciunea lui Iisus, dar Lecca scrie că pricina fusese „viciul său nemărturisit, dar și mândria sfințeniei”. Despre sfatul primit scrie: „Mi-a venit cam greu să aud asemenea cuvinte din partea «sfântului» de la Sâmbăta.” A continuat totuși să se roage la fel.17

La Sâmbăta, Nicolae Mladin, fost coleg de facultate cu Lecca și mai târziu mitropolit al Ardealului, l-a întrebat ce părere are despre Arsenie Boca. Lecca i-a răspuns că n-are încă nicio părere, „gândindu-mă că părintele Arsenie are clarviziune și e socotit un om sfânt”. Apoi i-a spus nedumeririle lui. După ce își luase licența, Boca „nici nu vrea să stea de vorbă cu mine”. Când i-a spus că vrea să se spovedească la el, Boca „a fugit pur și simplu, de nu l-am mai putut ajunge din urmă...”. Altă dată, în curtea mănăstirii, Boca și-a ridicat ochii spre el și le-a spus oamenilor din jur: „Îl vedeți pe «ăsta»? I s-a lungit barba de când mă tot roagă să-l primesc aici, și eu nu-l primesc.” Lecca adaugă că a spus-o „râzând batjocoritor”. Mai fusese să-l caute și la mănăstirea Bistrița, din Vâlcea, unde se afla atunci Boca, mergând pe jos de la mănăstirea Govora, tot din Vâlcea, ca să-l roage din nou să-l primească ucenic. Acolo, scrie el, „părintele Arsenie m-a întâmpinat cu atâta ostilitate și dispreț”, încât s-a retras să se roage în bisericuța mănăstirii. La despărțire, Boca a văzut pe chipul lui pacea de după rugăciune și a fost, scrie Lecca, „destul de respectuos”.18

Mladin i-a răspuns, scrie Lecca, că venise la Sâmbăta odată cu Arsenie Boca și că acesta, înainte de călugărie, „se ocupa cu ghicitul în palmă”. Pentru acest lucru n-avem alt martor decât pe Mladin, iar pe el îl cunoaștem doar prin jurnalul lui Lecca. La plecarea de la Bistrița, Boca îi dăduse lui Lecca o carte închisă în două plicuri, ca s-o ducă unui preot de la Govora. Cei care l-au oprit pe drum și l-au cercetat au deschis plicurile: „Era o carte de Rudolf Steiner, în care se vorbea despre clarviziune, aură etc.”19 Rudolf Steiner a fost întemeietorul antroposofiei, o învățătură ezoterică despre lumea spirituală, adică una rânduită celor inițiați.

Pe la 1947, pe când lucra ca traducător la mănăstirea Antim din București, Lecca a cunoscut o fată care cădea în transă și spunea că vorbește cu „Doamne-Doamne”. Transa e o stare în care omul pare ieșit din sine. Lecca bănuia o înșelare a diavolului, pentru că în viețile sfinților nu găsea asemenea căderi. A dus-o la Arsenie Boca împreună cu părintele Adrian Făgețeanu, crezând că Boca va vedea înșelarea și îi va preveni. „Dar, spre mirarea noastră, părintele Arsenie nu numai că nu ne-a prevenit, dar o aproba imprudent pe fată, într-un mod inacceptabil.” Starea fetei s-a înrăutățit acolo, iar Lecca a plecat, scrie el, „scăpat ca din ghearele unei fiare sălbatice”.20

Întors la Frăsinei, i-a scris lui Arsenie Boca: „Preacuvioase părinte A., aveți milă de Sângele pe care Domnul nostru Iisus Hristos L-a vărsat pentru noi toți, aveți milă de turma pe care o păstoriți și aveți milă de sufletul sfinției voastre”. Despre urmarea scrisorii scrie: „Poate mai târziu o fi ascultat, dar sigur nu sunt, fiindcă n-am văzut o lepădare publică a sa de toate acele rătăciri spiritiste și erezii steineriene!”21 Spiritismul e chemarea sufletelor celor morți și a duhurilor. Faptele pe care le povestește Lecca în fragmentele pe care le avem din jurnal sunt vedeniile fetei, pe care Boca le-a aprobat, și cartea din plic. Despre aceasta din urmă scrie: „E de mirare, deci, că cel ce își începe lucrarea cu practici oculte poate ajunge un impostor?”22

Securitatea, poliția politică a regimului comunist, a păstrat despre Lecca două documente care trebuie citite cu grijă. Primul e raportul unui agent din 26 octombrie 1951. Arsenie Boca era atunci închis în coloniile de muncă de la Canalul Dunăre–Marea Neagră. Agentul îl căutase pe Lecca la mănăstirea Govora și i se dăduse drept preot fără parohie, „persecutat de actuala stăpânire”. După raport, Lecca i-a spus că, dacă n-ar fi cunoscut „pe trimisul lui D-zeu părintele ARSENIE”, „n-ar fi pășit cu atâta dragoste și elan în monahism”. I-a mai spus că „puterea dumnezeiască l-a inspirat pe părintele ARSENIE să vorbească adevărul în domeniul misticei”. Așa vorbea Lecca, dacă agentul l-a redat drept, despre un om închis atunci la Canal, în fața unuia care se dădea drept preot prigonit. Al doilea document e o declarație a lui Lecca din 18 iulie 1958, păstrată în copie. Acolo scria că Boca, „amețit de aureola de sfânt creată în jurul lui”, voia să devină „un fel de conducător al legiunii în sens spiritual”. Lecca adăuga, între paranteze: „asta este părerea mea căpătată în urma observațiilor și deducțiilor mele”. Jurnalul pune critica lui mai devreme, în anii 1940, dar paginile în care o povestește sunt scrise după 1967.23

Lecca a venit la Arsenie Boca socotindu-l văzător cu duhul și a vrut să-i fie ucenic. În amintirile din jurnal povestește că Boca l-a ținut departe și l-a luat în râs. Mai scrie că Boca a aprobat vedeniile unei fete pe care Lecca o socotea înșelată de diavol și că i-a dat să ducă o carte de Rudolf Steiner. Lecca i-a scris atunci să aibă milă de sufletul său. Un raport al Securității din 1951, din vremea în care Boca era închis la Canal, îi atribuie cuvinte de admirație pentru el. În 1958, într-o declarație păstrată la Securitate, Lecca scria că Boca era „amețit de aureola de sfânt creată în jurul lui”.

Adrian Făgețeanu

Părintele Adrian Făgețeanu așezat lângă chilia sa de la Schitul Locurele, în 2007.
Adrian Făgețeanu la Schitul Locurele, 9 iunie 2007. Fotografie de Popovici Razvan-Ciprian, CC BY-SA 4.0, prin Wikimedia Commons.

Ieromonahul Adrian Făgețeanu (1912–2011) a trăit mulți ani la mănăstirea Antim și a fost închis de regimul comunist între 1950 și 1956 și între 1958 și 1964.24 În tinerețe mergea la Sâmbăta să-l asculte pe Arsenie Boca. Spune într-o înregistrare de la bătrânețe: „Atât de mult mi-a plăcut el, când predica, încât vindeam și ghiozdanu de cărți și mănușile și fularu, la talcioc, nu la prăvălie, ca să am bani de dus pentru mers la Sâmbăta.”25

Într-o dimineață de hram a ajuns devreme în biserica de la Sâmbăta. Arsenie Boca a intrat și s-a închinat la catapeteasmă, iar după el a intrat o femeie. Boca a mustrat-o pe loc pentru păcatul pe care îl făcuse în noaptea dinainte, numindu-l și pe omul cu care îl făcuse. Făgețeanu a rămas uimit: „Adică un om care n-a aflat de la nimeni… nu e clarvăzător?” Și mărturisește: „Da mie mi-a intrat în cap: clarvăzător, clarvăzător, clarvăzător…”

Apoi a început să se întrebe de unde știa Boca. I-a venit un gând, spune el, „nu știu dacă de la diavol sau de la cine”: femeia prinsă în adulter, pe care fariseii au adus-o la Mântuitorul. „Mântuitorul niciodată n-a vădit păcatele cuiva.” Credincioșii care îl ascultau au spus că lui Boca i-a arătat Duhul Sfânt. Făgețeanu le-a răspuns: „V-am spus, Mântuitorul nu vădea păcatul altora. A spus tuturora: care e fără de păcat să arunce cu piatra.” L-au întrebat apoi: „Diavolul i-a arătat?” Iar el a răspuns: „Da. Pentru că diavolul a îndemnat-o.” A aflat mai târziu de la femeie, spune el, că fusese înșelată de un om care o chemase să doarmă în casa lui.26

Lecca povestește că, pe la 1947, la mănăstirea Antim, Făgețeanu citea la utrenie când fata cu vedenii a început să vorbească tare cu duhurile, în fața icoanei Maicii Domnului. Făgețeanu s-a oprit din citit și a întrebat: „Dacă psalmii lui David sunt inspirați de Duhul Sfânt, ce duh vorbește prin [ea], de mă întrerupe din citit?” Lecca scrie că întrebarea „ne-a dat mult de gândit”. Cu această fată au mers amândoi la Arsenie Boca, iar Boca a aprobat-o.27

La bătrânețe, întrebat de credincioși, a vorbit despre el fără tragere de inimă: „N-aș vrea, dar dacă mă siliți, n-am încotro.” Apoi: „Părintele Arsenie Boca era un om superior, din toate punctele de vedere. Și ca monah, și ca pictor și ca om și ca toate. Așa cum era Solomon înainte de a fi alintat de împărăteasa din Saba.” Solomon, spune el, n-a murit „așa de sfânt cum era la început”. Și încheie: „Așa că părintele Boca ar fi fost sfânt, dacă nu era maica Zamfira.” Despre maica Zamfira spune și mai mult, dar spusa e a lui: nu arată de unde știe și nu aduce niciun fapt.28

Despre pictura bisericii din Drăgănescu, un sat de lângă București, spune că maica Zamfira l-ar fi făcut să creadă că e „cel mai frumos din lume”, iar el „s-a uitat în oglindă” ca să-L zugrăvească pe Hristos după chipul lui. Și aici nu spune de unde știe.29

Făgețeanu l-a iubit în tinerețe pentru predica lui. Tot atunci l-a auzit spunând în biserică păcatul unei femei și s-a întrebat de unde știa. A ajuns să creadă că i-l arătase diavolul. După Lecca, a fost de față și când Boca a aprobat fata cu vedenii. La bătrânețe vedea în el un om mare, asemenea lui Solomon, care n-a murit „așa de sfânt cum era la început”. Maicii Zamfira îi atribuia o înrâurire rea, fără să aducă fapte. La bătrânețe a revenit asupra întrebării pe care și-o pusese de tânăr la Sâmbăta: de unde știa Arsenie Boca păcatele altora.

Teofil Părăian

Teofil Părăian, portret pictat de Paul Mecet Ciuciumiș în anul 2000.
Teofil Părăian, portret pictat de Paul Mecet Ciuciumiș (2000), ulei pe lemn. CC BY-SA 3.0, prin Wikimedia Commons.

Arhimandritul Teofil Părăian (1929–2009), orb din naștere, a intrat în obștea mănăstirii Sâmbăta de Sus în 1953 și e îngropat acolo.30 Pe Arsenie Boca l-a cunoscut la 30 august 1942, când a venit la Sâmbăta, la treisprezece ani și jumătate, cu gândul să se facă monah. L-a revăzut în 1965, la atelierul de pictură al Patriarhiei, de la Schitul Maicilor din București, și apoi încă de două-trei ori.31

La bătrânețe a vorbit despre el într-o cuvântare înregistrată, „În școala Părintelui Arsenie Boca”. A spus acolo: „Eu nu sunt un admirator al Părintelui Arsenie încât să spun numai partea favorabilă lui.”32 Despre anii de la Sâmbăta spune că Boca „nu s-a ocupat prea mult de călugări”. Mănăstirea începuse fără o tradiție, cu foarte mulți mireni care veneau la el.33

Boca le vorbea oamenilor cu hotărâre și „niciodată nu era ezitant în a afirma ceva”, „deși nu totdeauna a nimerit-o”. Părăian cunoștea cazuri în care n-a avut dreptate și le numește „insuccese ale părintelui Arsenie”.34

Părăian spune că Boca urmase la București, pe lângă Belle-Arte, și cursuri de medicină. Îi trimitea pe oameni să-și facă analizele sângelui și trăgea din ele concluzii despre familiile și necazurile lor. Nimeni nu știe, spune Părăian, când lucra Boca cu cunoștințele lui și când cu clarvedere. Unele lucruri le putea spune și altcineva. Odată i-a dus radiografia unei maici bolnave de picior, ca să afle dacă se va face bine. Boca i-a dat „un răspuns evaziv”: „asta depinde de puterea organismului ei și de iscusința doctorului”. Părăian dă răspunsul acesta ca pildă de lucru pe care îl putea spune oricine.35 Despre analizele sângelui spune: „asta nu ține neapărat de omul duhovnicesc, ci ține de omul informat”.36

Despre firea lui spune că era „uneori prea aspru” și că „n-avea o inimă de părinte”. „În orice caz, n-a fost un om mângâietor, un om cald la suflet.”37 Pentru Părăian n-a fost „un odihnitor”, deși a fost „un ctitor cu ceea ce m-a învățat”. „Eu l-am preferat totdeauna pe părintele Serafim”, spune el, „un om cald la suflet”.38 Despre cărțile cu mărturii despre Arsenie Boca spune: „Nu cred că sunt foarte, foarte sigure.” Fiecare martor, adaugă el, l-a înțeles „prin filtrul lui”.39

Părăian l-a cunoscut copil, la Sâmbăta, și a vorbit despre el fără ostilitate. A spus totuși că Boca nu totdeauna a nimerit, că unele dintre cuvintele lui puteau ține de omul informat, nu neapărat de cel duhovnicesc, și că n-avea o inimă de părinte. Pentru sufletul lui, Părăian i l-a preferat totdeauna pe părintele Serafim.

Arsenie Papacioc

Arsenie Papacioc, portret pictat de Paul Mecet Ciuciumiș în anul 2011.
Arsenie Papacioc, portret pictat de Paul Mecet Ciuciumiș (2011), ulei pe lemn. CC BY-SA 3.0, prin Wikimedia Commons.

Arhimandritul Arsenie Papacioc (1914–2011) a intrat ca frate la mănăstirea Cozia, pe Valea Oltului, în 1947 și a fost tuns monah la mănăstirea Antim în 1950. A fost închis între 1958 și 1964, iar din 1976 a fost duhovnic la mănăstirea de la Techirghiol, lângă Constanța.40 La bătrânețe, la mănăstirea Sihăstria, din ținutul Neamțului, a vorbit despre Arsenie Boca cu arhimandritul Ioanichie Bălan, monah al Sihăstriei, de față fiind și alții. Convorbirea a fost înregistrată, iar culegerea care o transcrie o pune în 1996.41

Papacioc spune că a mers la Sâmbăta tânăr, înainte de a intra în mănăstire, ca să ceară o binecuvântare. Era atunci, își amintește el, „curentul acesta arsenist, foarte puternic”. Folos duhovnicesc a aflat la același monah pe care îl prețuia Stăniloae, care avea să ajungă mai târziu stareț al mănăstirii: „Mult m-am folosit de Serafim Popescu… nu de Arsenie… de Serafim m-am folosit.” La masă, Boca s-a uitat fix la Papacioc, cu „niște ochi albaștri, puternici”. „Eu când am văzut, zic: vezi-ți de treabă, domnule.” Și adaugă: „L-am simțit.” Când Boca a vrut să vină spre el, la marginea pădurii, Papacioc s-a rugat să nu vină, iar Boca s-a întors din drum. „Am plecat la mănăstire. Mi-am văzut de treabă.”42

Arsenie Boca însuși spune, într-o declarație dată Securității: „El a venit la mine cu scopul să intre în călugărie. Nu l-am cunoscut mai dinainte.” L-a îndrumat apoi spre mănăstirea Cozia: „Întrucât știa și meseria de sculptor în lemn, eu l-am trimis la mănăstirea «Cozia»”.43

Monahul Iachint, care trăia în 2015 la mănăstirea Sfântul Pavel din Muntele Athos, a scris în acel an o scrisoare despre Arsenie Boca. În ea își amintește alte cuvinte ale lui Papacioc despre aceiași ani: „Eram odată mai mulți tineri la el, la Sâmbăta de Sus, și ne-a spus, printre alte: «Vedeți locurile acestea, pe aici am fost acum 300 de ani cu duhul lui Ilie».” Tot după Iachint, Papacioc spunea: „Pentru că am văzut și auzit atâtea lucruri neortodoxe de la el când am fost călugărit și mi s-a pus numele Arsenie m-am întristat, înțelegând că mulți mă vor lua drept ucenicul lui.” Iachint scrie din amintire și n-a fost de față la cele povestite. În înregistrare, Papacioc povestește o singură vizită, fără alți tineri.44

În convorbirea de la Sihăstria, Papacioc spune: „Credea în metempsihoză, adică în reîncarnare, lucruri dovedite, nu se punea problema.”45 Metempsihoza sau reîncarnarea e credința că sufletul trece după moarte în alt trup. Arsenie Boca a scris despre ea în predica „Taina lui Ilie şi Ioan”, la Prislop, în decembrie 1949. Spune acolo că reîncarnarea oamenilor „nu are nici o bază în Revelaţie”. În aceeași predică se întreabă însă dacă îngerii „pot reveni pe pământ în trupuri pământeşti”. O asemenea venire a lor o numește tot reîncarnare, deosebită, spune el, de „doctrina indiană a reîncarnării”, și o leagă de Ilie și de Ioan. La sfârșit își numește întrebările zadarnice: „Lăsat-am întrebările să se ciocnească de toate stăvilarele tainei şi să-şi dovedească zădărnicia, izbindu-se de limitele îngăduitului.”46 În al patrulea articol al seriei am arătat că un înger nu poate veni pe pământ într-un trup născut din femeie. Cuvintele despre Ilie pe care, după Iachint, Papacioc i le atribuia lui Boca țin de aceeași întrebare.

Papacioc mai povestește că, după ce Arsenie Boca a ajuns stareț la Prislop, monahii de la Antim l-au chemat la sfat. La Antim se aduna atunci grupul de rugăciune numit „Rugul aprins”, întemeiat de scriitorul Sandu Tudor. „Noi l-am învinuit că: nu ții cont, nu ții legătura cu Biserica, (noi cei de la Antim), și te invităm să iei parte la sfătuire cu noi aicea… [...] N-a primit.”47

Lecca scrie și el despre Sandu Tudor și Arsenie Boca, în declarația dată Securității în 1958: „SANDU TUDOR l-a criticat pe ARSENIE BOCA la Antim pe motivul facherismelor lui, a minunismului și că e înconjurat de prea multe femei. Am observat între ei un fel de invidie, poate pentru că amândoi vroiau să devină conducătorii spirituali ai tineretului.” Facherismele sunt isprăvile uimitoare de felul celor ale fachirilor, asceții din India, iar minunismul e goana după minuni.48

Papacioc l-a văzut ultima dată după anii de închisoare, pe când era stareț la mănăstirea Cheia, din Prahova. S-au întâlnit la Institutul Biblic al Patriarhiei, în București, unde Papacioc venise după cruciulițe și alte lucruri pentru pangarul mănăstirii, adică pentru locul unde se vând lumânări și iconițe. L-a chemat: „Vino pe la noi la mănăstire…” Boca i-a răspuns: „N-am nevoie, (zice), lasă că-mi ții sfinția ta locul, știi…tot Arsenie.” Papacioc: „Părinte eu țin locul meu, nu țin locul nimănui, să știți…” Și încheie: „A fost ultima mea întâlnire cu el.”49 Iachint redă aceeași întâlnire altfel, așa cum o știa din spusele lui Papacioc, cu Boca spunându-i „Acum tu rămâi în locul meu!” și cu răspunsul „Nu! fiecare cu locul lui”.50

Papacioc mai spune că Boca „în închisoare s-a lăsat și de preoție și de călugărie”. Nu arată de unde știe. Actele arată că a ieșit din mănăstire în mai 1959, prin decizia episcopului Aradului, care îi cerea să plece „fără rasă”.51 Un act prin care să se fi lăsat el însuși de preoție și de călugărie n-avem.

La Sihăstria, Papacioc îl judeca așa: „Părintele Boca, păcat de el. A fost un om inteligent, cu suflet bun, [...] foarte pregătit, mare pictor, dar, Părinte… căzuse în forma aceasta a proorociei… cândva… și a sfințeniei și a intrat duhul ăsta al mândriei...” Mai spunea: „Părinte dragă, a fost și părintele Arsenie o mică problemă în Biserica noastră.” Și arăta ce i-a lipsit: „Să trăiești, să primești observația de corectare, că ești om și poți să greșești. Să ai un duhovnic cu care, fără discuție, să poți să comunici cu el, și poți să ai zece… nu te oprea nimeni. S-a izolat și a rămas așa… cu Julieta.” Iar despre moartea lui: „Poate Dumnezeu l-a luat devreme, să nu facă greșeli mai mari.”52

Papacioc a venit tânăr la Arsenie Boca, ca să ceară binecuvântare pentru călugărie, dar s-a ferit de el de la prima întâlnire și și-a căutat folosul la părintele Serafim. Împreună cu monahii de la Antim l-a chemat la sfat, iar Arsenie Boca n-a primit. La bătrânețe îi recunoștea mintea, sufletul bun și darul de pictor, dar spunea că a intrat în el „duhul ăsta al mândriei” și că s-a izolat, fără să primească îndreptarea altora.

Concluzii

Mărturiile se întâlnesc în câteva lucruri. Toți cinci au recunoscut în el un om înzestrat, iar cei mai mulți s-au întrebat de unde îi veneau puterile pe care i le vedea lumea. Părinții numesc această cercetare deosebirea duhurilor, adică darul de a cunoaște dacă o vedenie, un cuvânt sau o putere vine de la Dumnezeu ori de la cel rău. Lecca și Făgețeanu au ajuns să vadă înșelare acolo unde mulțimile vedeau sfințenie. Părăian punea unele dintre cuvintele lui pe seama omului informat, nu neapărat a celui duhovnicesc. Papacioc l-a simțit de la prima privire.

Mărturiile se mai întâlnesc într-un lucru: Arsenie Boca n-a primit îndreptarea celor din jur. După fiica lui, Stăniloae l-a prevenit împotriva laudelor. Lecca i-a scris să aibă milă de sufletul său, iar monahii de la Antim l-au chemat la sfat, dar el „n-a primit”. Papacioc spune în câteva cuvinte ce i-a lipsit: să primească „observația de corectare” și să aibă un duhovnic.

Trei dintre ei o pomenesc pe maica Zamfira, fiecare în alt fel. Stăniloae leagă de ea sfârșitul vizitelor, Făgețeanu îi atribuie o înrâurire rea, fără să aducă fapte, iar Papacioc spune că „s-a izolat și a rămas așa… cu Julieta”.

Trei dintre ei îl pun alături de el pe Serafim Popescu, monahul care viețuia cu el la Sâmbăta. Stăniloae îl socotea „un adevărat călugăr”, Papacioc s-a folosit de el, „nu de Arsenie”, iar Părăian l-a preferat totdeauna, ca pe „un om cald la suflet”.

Trei dintre părinții care l-au cunoscut pe Arsenie Boca l-au prețuit pentru râvna și darurile lui și s-au depărtat de el pentru ce au văzut mai târziu. Profesorul care scrisese în 1943 că e „curat, opus oricărei patimi şi oricărui gând de mândrie” a ajuns, după mărturia fiicei lui, la o „dezamăgire profundă”. Monahul care voia să-i fie ucenic i-a scris să aibă milă de sufletul său. Tânărul care își vindea ghiozdanul ca să-l asculte a ajuns să creadă că păcatul femeii de la Sâmbăta i-l arătase diavolul. Cuvântul cel mai limpede l-a spus Papacioc, care s-a ferit de el de la prima privire: „a intrat duhul ăsta al mândriei”.

Note

  1. Părinții aceștia au vorbit despre el în vremuri și în feluri deosebite. Stăniloae a scris despre el pe când trăia, iar în 1993 a vorbit despre el într-un interviu. Lecca și-a pus amintirile într-un jurnal, tipărit în 2013. Papacioc și Făgețeanu au vorbit la bătrânețe, în convorbiri înregistrate, iar Părăian, într-o cuvântare înregistrată. Alte cuvinte ale lor ni le-au păstrat oameni care au stat de vorbă cu ei. N-am folosit spusele pe care le cunoaștem doar prin oameni care nu l-au cunoscut pe Arsenie Boca și care nu numesc martorul de la care le au. Am lăsat deoparte și cuvintele pe care nu le-am putut lega de un text tipărit, de o scrisoare sau de o înregistrare. Cele mai multe mărturii de aici vin din cărți, din scrisori și din înregistrări ale unor monahi și preoți care au vorbit în nume propriu, cei mai mulți după 1989. Din arhiva Securității cităm în text trei documente: raportul din 1951 și declarația din 1958 despre Lecca și declarația lui Arsenie Boca despre Papacioc. În notele 13, 28 și 51 mai pomenim câteva acte ale ei, cunoscute prin cei care le-au publicat. ↩
  2. Vezi primele două articole ale seriei. Decizia nr. 2407/1959 a episcopului Andrei Magieru al Aradului, din 14 mai 1959, pentru Arsenie Boca, și decizia nr. 2408/1959, pentru maica Zamfira Constantinescu: Adrian Nicolae Petcu, „Părintele Arsenie Boca (o biografie documentară) II”, Tabor, XVII, nr. 3, martie 2023, pp. 5–33 (mai departe: Petcu 2023, II), p. 10, după arhiva Arhiepiscopiei Aradului (AAA), dosar III-317-1949, ff. 462–463. Tot acolo, despre arestările și îndepărtările din mănăstiri din 1959; pentru Decretul nr. 410/1959, al doilea articol al seriei. Casa în care a locuit cu maica Zamfira la București: același articol. ↩
  3. Datele: basilica.ro, „30th anniversary of Father Dumitru Stăniloae's blessed repose”, 2023 (născut la 16 noiembrie 1903, la Vlădeni, în județul Brașov; trecut la Domnul la 5 octombrie 1993). Arsenie Boca, student al lui la Sibiu: Stăniloae, în interviul din aprilie 1993 („Arsenie Boca mi-a fost foarte apropiat ca student la Sibiu”), după Părinții îl dezvăluie pe Părintele Arsenie Boca, compilație fără autor și fără date de editare, PDF publicat în 2016 pe blogul „Adevărul despre Părintele Arsenie Boca” (888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com) (mai departe: Părinții îl dezvăluie; pagina tipărită e aceeași cu pagina PDF), p. 22. ↩
  4. Dumitru Stăniloae, „Lucrarea de la Mănăstirea Brâncoveanu”, Telegraful Român, Sibiu, 8 august 1943, pp. 1–2, după Pr. Ioan Gînscă, Părintele Arsenie Boca, mare îndrumător de suflete din secolul XX. O sinteză a gândirii părintelui Arsenie în 800 de capete, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, citit în ediția electronică „v. 1.0” (mai departe: Gînscă), p. 18 (trimiterea la ziar: p. 19, n. 22). Paginația ediției electronice pare să urmeze cartea tipărită, dar n-am confruntat-o cu un exemplar tipărit. Ziarul nu l-am văzut. Articolul e citat și în primul articol al seriei. Cuvintele lui despre Arsenie Boca: „Programul Părintelui Arsenie? Prin ceea ce a făcut din sine şi prin ceea ce propovăduieşte, este o vie restaurare a celui mai autentic duh ortodox”; cuvântul lui pornea „din neclintirea de stâncă a celui ce nu se târguieşte şi nu se clatină ca trestia bătută de vânt”; omul era „întreg aşa cum îi este vorba: curat, opus oricărei patimi şi oricărui gând de mândrie”; despre predica de la Sâmbăta: „Orice individualism sau mândrie dornică de afişaj, de nuanţă sectară este lovit în cap.” ↩
  5. Dumitru Stăniloae, prefața la Filocalia, vol. I, ed. a II-a, Institutul de arte grafice „Dacia Traiană”, Sibiu, 1947, pp. XI–XII, și prefața la vol. II, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1947, pp. I–II, după Părinții îl dezvăluie, pp. 5–6, și după Petcu 2023, II, p. 20. Pentru vol. II, compilația citează o ediție electronică. Prefețele nu le-am văzut în edițiile din 1947. Arsenie Boca scrisese după dictarea lui „cea mai mare parte din traducere la prima ei redactare”. Tot acolo îl numea „bunul meu student de odinioară, care mi-a rămas mereu aproape” și spunea că prin stăruința lui „mi-a alimentat curajul în mod considerabil”. În prefața volumului al doilea îl numea „ctitor de frunte al Filocaliei românești”. Volumul al III-lea, tipărit în 1948, îi era închinat, iar în prefața volumului al IV-lea, din același an, Stăniloae îi mulțumea din nou pentru abonamentele strânse (Petcu 2023, II, p. 21, care dă pentru vol. IV p. VII). Fiica lui, Lidia Stăniloae, spunea într-un interviu din 2010 că aportul lui Arsenie Boca „a fost acela de a fi scris după dictarea tatei”. Contribuția lui cea mare a fost, după ea, că a făcut cunoscută traducerea, așa încât au cumpărat-o mulți creștini. Că el l-ar fi îndemnat pe tatăl ei să traducă Filocalia era, după ea, „cu totul inexact”: „Tata era profesor, iar Părintele Arsenie i-a fost student şi aşa au rămas toată viaţa, în aceste raporturi, şi nu invers – de «mentor» al tatălui meu.” Interviul l-a luat Răzvan Bucuroiu și a apărut în Lumea Credinței, mai 2010, pp. 23–28. L-a republicat întreg Răzvan Codrescu pe blogul lui (razvan-codrescu.blogspot.com, „A murit Lidia Stăniloae”, 19 februarie 2017), după care cităm. Revista n-am văzut-o. ↩
  6. Lidia Stăniloae Ionescu, Lumina faptei din lumina cuvântului. Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Humanitas, București, 2023 (paginația e aceeași cu a ediției a II-a, din 2010; mai departe: Lidia Stăniloae), p. 234, citită pe fotografia paginii. La p. 235 scrie că a trimis o scrisoare redacției postului de radio, ca să îndrepte afirmația. ↩
  7. Lidia Stăniloae, p. 141, citită pe fotografiile paginii. Ce înseamnă „sminteala”: tot acolo. La p. 140, Lidia scrie că Arsenie Boca a venit de la Sâmbăta „pentru a scrie după dictatul tatei și l-a ajutat astfel câteva săptămâni la munca de traducere”. ↩
  8. Lidia Stăniloae, pp. 199–200. Lidia nu dă anul. Întâmplarea e și în primul articol al seriei. ↩
  9. Lidia Stăniloae, pp. 200–201; același text în Părinții îl dezvăluie, pp. 26–27, după care cităm frazele despre Serafim. Tot acolo, la p. 201, scrie că tatăl ei îl socotea pe Serafim Popescu „adevăratul său elev și ucenic”. În prefața primului volum al Filocaliei, din 1947, Stăniloae scrie că pentru Sfântul Antonie, Evagrie, Ioan Casian și Isaia a avut „o primă schiță de traducere” a ieromonahului Serafim Popescu (vezi primul articol al seriei). Serafim Popescu a viețuit la Sâmbăta cu Arsenie Boca și a fost stareț al mănăstirii între 1949 și 1955 (vezi primul articol al seriei). Biserica Ortodoxă Română l-a trecut între sfinți ca Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus, prăznuit la 20 decembrie, prin tomosul proclamat la 4 februarie 2025; că e vorba de el o spune alba24.ro, 13 iulie 2024. ↩
  10. Lidia Stăniloae, p. 233. Cum s-a ajuns la mănăstirea de maici: istoricul Adrian Nicolae Petcu, care a scris o biografie a lui Arsenie Boca după arhive, arată că încercarea lui de a aduna la Prislop o obște de călugări nu izbutise, după plecarea pe neașteptate a lui Antonie Plămădeală, viitorul mitropolit al Ardealului, unul dintre cei doi tineri pe care îi tunsese monahi acolo; istoricul bisericesc Mircea Păcurariu pune hotărârea pe seama episcopului Aradului. Data de 11 aprilie 1950 și încercarea nereușită: Adrian Nicolae Petcu, „Părintele Arsenie Boca (o biografie documentară) I”, Tabor, XVII, nr. 2, februarie 2023, pp. 5–35 (mai departe: Petcu 2023, I), p. 22, după AAA, dosar III-317-1949, ff. 582–583: „Plecarea intempestivă a tânărului monah avea să ducă inevitabil la eşecul încercării părintelui Arsenie de a înjgheba o obşte de călugări la Prislop.” Plecarea lui Antonie Plămădeală, la 20 ianuarie 1950: al doilea articol al seriei. Mircea Păcurariu, Istoria Mănăstirii Prislop, Sibiu, 1986, p. 57: „în aprilie 1950, cînd episcopul Andrei a venit din nou aici, a decis ca Prislopul să devină mănăstire de maici”. ↩
  11. Interviul din 2010 (vezi nota 5). Lidia spune acolo că, după anii Filocaliei, „relaţia dintre ei s-a întrerupt”. Întrebată din ce motiv, povestește întâlnirea despre Prislop. Spune că tatăl ei i-a mai cerut lui Arsenie Boca să adune acolo „cîţiva tineri înduhovniciţi, cultivaţi, care să traducă şi să facă şi o muncă de pastoraţie în zona Haţegului”. Întâlnirea o pune „prin 1947-48”, „atunci când a plecat la Prislop”. Data se potrivește cu mutarea lui la Prislop, în noiembrie 1948. Actele arată însă că acolo a tuns întâi doi monahi, la 14 septembrie 1949, iar Prislopul a devenit mănăstire de maici la 11 aprilie 1950 (vezi nota 10 și al doilea articol al seriei). Petcu 2023, II, p. 22, citează din același interviu numai ce spune Lidia despre Filocalie. Citatul lui se oprește înainte de aceste fraze. ↩
  12. Lidia Stăniloae, p. 234 („Vreau să accentuez...”) și p. 235 (răcirea legăturii și „dezamăgire profundă”), citite pe fotografiile paginilor. În carte, Lidia nu dă anul în care s-au răcit legăturile. În interviul din 2010 pune întâlnirea despre Prislop „prin 1947-48” (vezi nota 11). ↩
  13. Arsenie Boca o cunoștea pe Julieta Constantinescu, viitoarea maică Zamfira, de la Sâmbăta, unde ea venea din primăvara lui 1947 (Tatiana Niculescu, „Ei mă consideră făcător de minuni”. Viața lui Arsenie Boca, Humanitas, București, 2018, pp. 90–91, după Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (mai departe: ACNSAS), I 203645, vol. I, f. 1; vezi primul articol al seriei). În vara lui 1949 ea a stat câteva luni la Prislop, iar după 1959 Arsenie Boca a locuit la București în aceeași casă cu ea (al doilea articol al seriei). Prislopul a devenit mănăstire de maici la 11 aprilie 1950 (Petcu 2023, I, p. 22), iar Julieta scrie în autobiografia păstrată de Securitate că a venit acolo în mai 1950 (transcrisă în Florian Bichir, Romeo Petrașciuc, Raluca Toderel (coord.), Părintele Arsenie Boca în arhivele Securității. Anchetele, Canalul, persecuția. Opis de documente (1950–1959), vol. II, Agnos, Sibiu, 2014, ISBN 978-973-1941-18-9, dintr-o serie apărută în parteneriat cu CNSAS (mai departe: Opis II), p. 554, citită pe fotografia paginii; cota n-am văzut-o). Stăniloae nu spune la care dintre acești ani se gândea. În interviul din 2010, Lidia pune ruptura la plecarea lui la Prislop (vezi nota 11). ↩
  14. Interviul luat de Crina și Florian Palas, publicat în revista Veghea (numărul nu-l știm) și republicat de Victor Roncea și pe napocanews.ro, 7 octombrie 2013 („Au consemnat Crina si Florian Palas / Veghea via Victor Roncea”), după care cităm; textul l-am citit întreg. Luna, aprilie 1993: textul despre legătura dintre Stăniloae și Arsenie Boca de pe ortodoxiatinerilor.ro, citat în Părinții îl dezvăluie, p. 22; o transcriere fără diacritice, de pe apologeticum.ro (noiembrie 2010), e la pp. 21–22. Pe napocanews, întâlnirea cu Zamfira e pusă „până în 1920”, an cu neputință, pentru că Arsenie Boca avea atunci zece ani; e o greșeală de tipar sau de transcriere, iar noi dăm fraza fără an. Despre cei doi care au luat interviul nu știm mai mult. Tot din interviu: „Era o taină în el, era un om care spunea cu hotărâre, nu spunea cu ezitări, cum spun alţi oameni.” Despre sine spunea că a pus preț „pe iubire, pe blândeţe, pe bunătate, pe valorile Treimii” și încheia: „şi nu ştiu cum e mai bine…” Compilația citește comparația cu Codreanu ca pe un reproș; noi o dăm întreagă, așa cum e. Despre Codreanu: primul articol al seriei. ↩
  15. Pentru viața lui: textul lui Stelian Gombos despre Paulin Lecca de pe crestinortodox.ro, reprodus în Părinții îl dezvăluie, pp. 31–41. Plecarea la Frăsinei, „la 28 septembrie 1940”: Lecca însuși, după Părinții îl dezvăluie, p. 44. Jurnalul: Paulin Lecca, Jurnal duhovnicesc, ediție îngrijită de Ioan Gându, Studion, Bacău, 2013 (mai departe: Lecca), pe care îl cităm după Părinții îl dezvăluie, pp. 41–49. Compilația dă pentru fragmentele ei doar o listă de pagini ale jurnalului: 52–53, 65–71, 89–90, 95, 109–113, 120, 381–382 și 386–387 (p. 49, n. 23). Jurnalul nu l-am văzut. Lecca îl numește pe Nicolae Mladin „fostul meu coleg de facultate și actualul Mitropolit”; Mladin a fost mitropolit al Ardealului între 1967 și 1981 (vezi primul articol al seriei). E un indiciu că pasajul acesta a fost scris în acei ani; pentru celelalte pagini despre Arsenie Boca nu avem dată. ↩
  16. Declarația lui Paulin Lecca din 18 iulie 1958, ACNSAS, I 2637, vol. III, ff. 87–88, transcrisă în Opis II, pp. 506–507. Am citit paginile pe fotografii; arhiva n-am văzut-o. De aici sunt anul 1942, închisoarea de la Timișoara, primirea „cu multă dragoste” și licența luată la Suceava în 1947. Pentru mitropolitul Bălan: Lecca, după Părinții îl dezvăluie, p. 45 („Mitropolitul Nicolae Bălan nu voia să mă primească, la mănăstirea de la Sâmbăta, nelicențiat”). Cele două texte nu se potrivesc întru totul: în jurnal mitropolitul îi aprobă până la urmă cererea de a se înscrie la Academia din Sibiu („Mitropolitul mi-a aprobat cererea”, p. 45), iar în declarație Lecca spune că mitropolitul nu l-a primit. ↩
  17. Lecca, după Părinții îl dezvăluie, p. 41. În jurnal, Lecca își spune „fratele Victor”, după numele lui de botez (vezi primul articol al seriei). ↩
  18. Lecca, după Părinții îl dezvăluie, pp. 45–46. Lecca nu dă anul întâmplărilor. Arsenie Boca a fost la Bistrița în vara lui 1945 și în septembrie 1947 (Petcu 2023, I, pp. 14–16). ↩
  19. Lecca, după Părinții îl dezvăluie, p. 46. Lecca le spune celor care l-au oprit „milițieni”, dar Miliția a fost înființată abia în ianuarie 1949, iar întâmplarea e dinainte de toamna lui 1948: cuvântul e al celui care scrie după ani. O altă redare a aceleiași pagini din jurnal spune că plicul i-a fost dat lui Mladin. Amândouă lucrurile sunt arătate în primul articol al seriei. Despre Steiner și antroposofie: primul și al cincilea articol al seriei. ↩
  20. Lecca, după Părinții îl dezvăluie, pp. 41–44. Anul îl arată o altă întâmplare din același fragment, petrecută „în 1947” la București (p. 43). Alte repere din text nu se potrivesc între ele (vezi primul articol al seriei). Lecca nu numește mănăstirea în care l-au găsit pe Arsenie Boca. ↩
  21. Lecca, după Părinții îl dezvăluie, p. 44. Nota 10 a ediției, reprodusă în Părinții îl dezvăluie, p. 49, după care despre „ședințele de spiritism și ideile eretice steineriene” ale lui Arsenie Boca ar fi știut și Stăniloae, Benedict Ghiuș, Adrian Făgețeanu, Arsenie Papacioc și alții, e a îngrijitorului ediției, Ioan Gându. O spune monahul Iachint, care o găsește în jurnal la pp. 386–387 (Părinții îl dezvăluie, p. 75). N-o folosim ca mărturie a celor numiți acolo. ↩
  22. Lecca, după Părinții îl dezvăluie, p. 46. ↩
  23. Raportul agentului din 26 octombrie 1951, despre întâlnirea din 23 octombrie de la Govora: ACNSAS, I 2637, vol. III, ff. 93–95, transcris în Opis II, pp. 199–201. Raportul spune și el că Boca „este la canal” (p. 199). După evidențele Securității, Arsenie Boca a fost închis între 19 ianuarie 1951 și 17 martie 1952, la Canal (vezi al doilea articol al seriei). Același raport e rezumat într-o sinteză din 17 septembrie 1957, „dosar nr. 5101 privind pe PAULIN LECA”: ff. 90–91, în Opis II, p. 490. Sinteza scrie „a fost fiul sufletesc al lui ARSENIE”, iar raportul „a fost fiul sufletesc al discipolului ARSENIE”. În raport, Lecca ar fi legat numele lui Arsenie Boca și de Mișcarea legionară; nu preluăm aceste cuvinte, pentru că o asemenea acuzație ar sta numai pe spusa agentului. Declarația din 18 iulie 1958: ACNSAS, I 2637, vol. III, ff. 87–88, în Opis II, pp. 506–507. Am citit paginile pe fotografii; arhiva n-am văzut-o. Copia declarației are în antet: „din declarația de la dosarul nr. 5101 al inform. PAULIN LECA”; „inform.” e prescurtarea cuvântului „informator”. Nu știm în ce împrejurări a dat Lecca declarația. Declarația din 1958 e citată și în primul articol al seriei. ↩
  24. OrthodoxWiki, „Adrian Fageteanu”: născut la 16 noiembrie 1912, trecut la Domnul la 27 septembrie 2011, la București; anii de la Antim. Anii de închisoare: Octavian Silivestru, prezentarea interviului luat lui Adrian Făgețeanu de Mariana Conovici și Octavian Silivestru la 14 iulie 2000, rador.ro, 12 aprilie 2015 („închis între anii 1950 – 1956, 1958 – 1964”). La Antim, pe la 1947: Lecca, după Părinții îl dezvăluie, p. 42. ↩
  25. Înregistrarea de pe YouTube (https://www.youtube.com/watch?v=Nl8FOC0CjHQ), transcrisă pe blogul danielvla.wordpress.com la 7 decembrie 2015 și reprodusă în Părinții îl dezvăluie, pp. 59–62; aici p. 59. Transcrierea e fără diacritice; le-am pus noi și am îndreptat o greșeală de scriere („romanesca”), fără altă schimbare. N-am confruntat-o cu sunetul. Înregistrarea nu are dată; Făgețeanu a murit în 2011. ↩
  26. Părinții îl dezvăluie, pp. 59–60. Autorul blogului care a transcris înregistrarea (danielvla.wordpress.com, 7 decembrie 2015, după Părinții îl dezvăluie, pp. 62–63; o parte din text e fără diacritice, le-am pus noi) socotește că povestirile lui Făgețeanu „nu demonstrează mare lucru” și că pot fi „doar interpretarea sfinției sale”. Despre această întâmplare arată că de față erau doar Boca, femeia și, mai deoparte, Făgețeanu, și amintește că Mântuitorul i-a spus samarinencei viața ei: „Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat” (Ioan 4, 18). ↩
  27. Lecca, după Părinții îl dezvăluie, pp. 42 și 44. În locul numelui fetei am pus [ea]. ↩
  28. Părinții îl dezvăluie, p. 60. Făgețeanu continuă: „Maica Zamfira nu l-a iubit numai cu sufletul și cu inima”. În restul frazei spune, cu o vorbă aspră pe care n-o redăm, că legătura lor ar fi fost și trupească. În Scriptură, inima lui Solomon au abătut-o de la Dumnezeu femeile lui străine: „La timpul bătrâneţii lui Solomon, femeile lui i-au întors inima spre alţi dumnezei” (3 Regi 11, 4). Regina din Saba apare cu un capitol mai înainte, venită „să-i încerce înţelepciunea” (3 Regi 10, 1). Zvonul că Arsenie Boca și maica Zamfira ar fi fost căsătoriți umbla în anii '60 în mediul teologic din București (Petcu 2023, II, p. 14). Ofițerul de Securitate care îl urmărea scria în iunie 1965 că nu sunt, „fiindcă nu au forme legale de căsătorie” (ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 1, f. 317, după Petcu 2023, II, p. 14; vezi al doilea articol al seriei). Petcu mai scrie că din 1964–1965 Securitatea a pornit o „strategie de denigrare” a lui Arsenie Boca: agenții ei ar fi răspândit în mediul bisericesc păreri despre foștii monahi și monahii, ca să-i învrăjbească și să-i compromită. Pentru aceasta nu citează niciun document (Petcu 2023, II, p. 15). ↩
  29. Părinții îl dezvăluie, pp. 61–62. Despre chipul pictorului în pictura de la Drăgănescu: al cincilea articol al seriei. ↩
  30. basilica.ro, „95 de ani de la nașterea Părintelui Teofil Părăian”, 2024: născut la 3 martie 1929, la Topârcea, lângă Sibiu; „s-a născut orb”; intrat în monahism în 1953 la Mănăstirea Brâncoveanu; trecut la viața veșnică la 29 octombrie 2009 și înmormântat la Sâmbăta de Sus. În cuvântarea citată la nota următoare, Părăian dă ziua intrării în obște: 1 aprilie 1953 (partea 2, minutele 1:51–2:20). ↩
  31. Teofil Părăian, „În școala Părintelui Arsenie Boca”, cuvântare ținută într-o tabără, în fața unor preoți și credincioși, încărcată pe YouTube în două părți de utilizatorul „Balan Iulian”, la 21 aprilie 2013: partea 1, youtube.com/watch?v=gsw5L73_zKI, 25:07, și partea 2, youtube.com/watch?v=KwVnGZk-B08, 26:55 (mai departe: cuvântarea lui Părăian). Ziua nu se spune; Părăian pomenește cartea de mărturii a lui Nicolae Streza, din 2005, așa că a ținut-o între 2005 și 2009. Titlul, spune el, e și al unui capitol din cartea lui Gânduri senine; textul tipărit nu l-am văzut. Anul 1942 și vârsta: partea 1, minutele 2:48–5:13. Revederea din 1965 și celelalte întâlniri: partea 2, minutele 2:20–2:38 și 8:06–8:16. ↩
  32. Cuvântarea lui Părăian, partea 2, minutele 11:15–11:25. În aceeași cuvântare spune și că avea o „înzestrare neobișnuită” și că îl socotea „un geniu” (partea 1, minutele 1:17–2:30), că avea „și dar de la Dumnezeu” (partea 2, 19:24–19:32) și că pentru el a fost totuși „un ctitor cu ceea ce m-a învățat” (partea 2, 23:46). Pomenește și două vindecări pe care le știe legate de el (partea 2, 11:49–14:19). ↩
  33. Cuvântarea lui Părăian, partea 2, minutele 4:56–5:45. ↩
  34. Cuvântarea lui Părăian, partea 2, minutele 10:51–11:15. ↩
  35. Cuvântarea lui Părăian, partea 2, minutele 8:25–9:41. Maica trăia atunci în afara mănăstirii, după decretul din 1959. Răspunsul îl dă ca pildă la minutele 19:32–19:49. ↩
  36. Cuvântarea lui Părăian, partea 2, minutele 14:54–15:39 (cursurile de medicină) și 19:08–20:22. ↩
  37. Cuvântarea lui Părăian, partea 2, minutele 15:39–16:14. ↩
  38. Cuvântarea lui Părăian, partea 2, minutele 23:38–24:11. „Un ctitor”: minutul 23:46. ↩
  39. Cuvântarea lui Părăian, partea 2, minutele 25:24–25:46. ↩
  40. basilica.ro, „Remembrance Service 4 Years After The Passing Away Of Father Arsenie Papacioc”, iulie 2015: născut la 13 august 1914; primit ca frate la Cozia în 1947; tuns monah la Antim în 1950; hirotonit preot pentru mănăstirea Slatina, din județul Suceava, la 26 septembrie 1950; arestat la 14 iunie 1958 și eliberat în 1964; duhovnic la Techirghiol din 1976; trecut la Domnul la 19 iulie 2011. ↩
  41. Înregistrarea convorbirii de la Sihăstria, pusă pe YouTube (https://www.youtube.com/watch?v=w9AAI9iwvkM, folosită de compilatori la 17 mai 2015; aceeași convorbire, mai lungă, la https://www.youtube.com/watch?v=pVenPJIVm6I, pusă la 16 decembrie 2020), transcrisă în Părinții îl dezvăluie, pp. 50–55 (mai departe: convorbirea de la Sihăstria). Transcrierea se oprește la minutul 13:10 al înregistrării mai lungi. Compilația pune convorbirea în 1996, în chilia părintelui Varsanufie Lipan; în partea pe care o folosim, înregistrarea nu-și spune anul. Citatele le-am confruntat cu înregistrarea mai lungă, iar minutele din note sunt ale ei. Sunetul e slab. Unde se aude altceva decât în transcriere, urmăm înregistrarea; transcrierea are „de părintele Serafim, nu de Arsenie”, „vezi de treabă”, „Vino la noi la Mănăstire” și „l-a luat din vreme”. ↩
  42. Convorbirea de la Sihăstria, p. 52; minutul 1:16 („curentul acesta arsenist”) și minutele 1:46–3:00. În transcriere, după cuvintele despre Serafim, Ioanichie Bălan adaugă: „Da, Părintele Serafim Popescu…” Serafim Popescu a fost stareț la Sâmbăta din 1949 (vezi primul articol al seriei). Papacioc nu dă anul vizitei. ↩
  43. Declarația lui Arsenie Boca din ancheta Securității, Opis II, p. 430; pagina văzută pe fotografie. Volumul așază interogatoriile lui Boca la pp. 415–437; data și cota declarației nu le-am văzut încă. Aceeași frază, „El a venit la mine cu scopul să intre în călugărie”, o citează Florin Duțu, „Și cărțile au fost deschise”. Părintele Arsenie Boca (1910–1989) – o biografie, Floare Albă de Colț, București, 2013, pp. 113–114, după Grozăviile neasemănate de la Drăgănescu și viața Părintelui Arsenie Boca în lumina Sfinților Părinți – v 11, blogul „Adevărul despre Părintele Arsenie Boca”, 2016 (cităm pagina tipărită), p. 1012, cu venirea lui Papacioc pusă „în anul 1945/1946” și cu forma „eu l-am trimis la M-rea Cozia”. Cartea lui Duțu n-am văzut-o. Intrarea lui Papacioc ca frate la Cozia, în 1947: basilica.ro, articolul din iulie 2015. Papacioc nu pomenește în convorbirea de la Sihăstria acest sfat. ↩
  44. Scrisoarea monahului Iachint către Editura Babel și Fundația Creștină Părintele Arsenie Boca, 21 februarie 2015, din mănăstirea Sfântul Pavel, Muntele Athos, după Părinții îl dezvăluie, pp. 74–77; aici p. 75: „scriu din cele ce îmi aduc aminte”. Originalul scrisorii nu l-am văzut. ↩
  45. Convorbirea de la Sihăstria, p. 53; minutul 6:43. Transcrierea continuă: „Eu personal sunt convins de asta, adică… așa cum cu multe lucruri l-am prins…”. În înregistrare, urmarea aceasta se deslușește doar în parte. ↩
  46. Arsenie Boca, Cuvinte vii, ediție îngrijită de episcop dr. Daniil Stoenescu, ediția a 2-a, revizuită, Editura Charisma, Deva, 2006, cuvântul 108, pp. 271–273, datat la Prislop, 14 decembrie 1949; citatele, pp. 272–273. Vezi al patrulea articol al seriei, la îngerii „în trupuri pământești”. ↩
  47. Convorbirea de la Sihăstria, p. 53; minutele 6:23–6:36. „Rugul aprins” și Sandu Tudor: Antonie Plămădeală, Rugul aprins, Arhiepiscopia Sibiului, Sibiu, 2002, p. 20; vezi și al doilea articol al seriei. Plămădeală scrie că, pe când Arsenie Boca era încă la Sâmbăta, Sandu Tudor și Benedict Ghiuș au venit de la București într-o vizită și au avut „o lungă convorbire în care îşi armonizează într-un fel punctele de vedere”. Fraza dinainte îl numește însă pe Arsenie Papacioc, așa că nu e limpede cui i s-a făcut vizita (Plămădeală, Rugul aprins, p. 110, în cuvântul rostit la Cluj la 24 mai 1991; pagina văzută pe fotografie). ↩
  48. Declarația lui Paulin Lecca din 18 iulie 1958, ACNSAS, I 2637, vol. III, ff. 87–88, în Opis II, p. 507; pagina văzută pe fotografie. Nu știm în ce împrejurări a dat-o (vezi nota 23). Pe pagina dinainte, 506, Lecca îl numește pe Sandu Tudor „un paranoic”. ↩
  49. Convorbirea de la Sihăstria, p. 54; minutele 10:55–11:32. Papacioc spune că mai avusese o întâlnire cu Boca după ce ieșise din închisoare, „înainte de asta mult”. Întâlnirea de la Institutul Biblic e deci după 1964. ↩
  50. Scrisoarea lui Iachint, după Părinții îl dezvăluie, p. 75. Iachint o pune la București, „când era dat afară din mănăstire”. ↩
  51. Convorbirea de la Sihăstria, p. 52; minutul 3:24. Decizia din 14 mai 1959: Petcu 2023, II, p. 10. Ieșirea lui din mănăstire cade în anii în care Papacioc însuși era închis (vezi nota 40). Actele nu spun același lucru despre starea lui. În cererea din 3 decembrie 1959 către Departamentul Cultelor, instituția prin care statul controla Bisericile, Arsenie Boca cerea să fie trecut „pe lista călugărilor” care cereau domiciliu în București (Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Ministerul Cultelor și Artelor, dosar 86/1961, f. 187, după Petcu 2023, II, p. 12). În cererea din 10 septembrie 1960 se numea „fost călugăr la mănăstirea Prislop” (același fond, dosar 13/1961, f. 4, după Petcu 2023, II, p. 13). La 12 octombrie 1969, la Brad, semna „Arsenie, iconar și călugăr” (Daniil Stoenescu, Părintele Arsenie – „Omul îmbrăcat cu haină de in” și „Îngerul cu cădelnița de aur”, Charisma, Deva, ed. a II-a, 2009, p. 10; vezi al doilea articol al seriei). Securitatea îl ținea în evidență ca „fost călugăr” (Petcu 2023, II, p. 18), iar un informator scria în 1962 că „nu mai e preot” (al doilea articol al seriei). După Petcu, a fost îngropat în veșminte de ieromonah; pentru aceasta nu dă un document (Petcu 2023, II, p. 19). ↩
  52. Convorbirea de la Sihăstria, pp. 52 și 55; minutele 0:41, 12:15, 12:40 și 12:50–13:10. ↩

Din aceeași serie

Newsletter OrtodoxWay

Primește noile articole OrtodoxWay

Un email scurt când apare un studiu nou despre Ortodoxie, rugăciune și viață duhovnicească. Fără spam.

Lasă un comentariu

Comentariile sunt moderate înainte de publicare. Linkurile din comentarii sunt tratate ca user-generated.