Arsenie Boca (IV). Învățătura din Cuvinte vii

Al patrulea articol din seria despre ieromonahul Arsenie Boca (1910–1989). Primele două, Viața lui Arsenie Boca (I). Până la Prislop (1910–1948) și Viața lui Arsenie Boca (II). De la Prislop la Sinaia (1948–1989), îi povestesc viața. Al treilea, Arsenie Boca (III). Învățătura din Cărarea Împărăției, cercetează cartea lui de îndrumare duhovnicească, iar acesta, predicile lui.

Textele lui Arsenie Boca pe care le cercetăm sunt date îngroșat, iar concluzia noastră la fiecare greșeală, îngroșat și cursiv. Fiecare citat și fiecare fapt au trimitere la sursa lor.

Cuvinte vii e culegerea predicilor și a meditațiilor ieromonahului Arsenie Boca din anii 1946–1950. După editor, le-a scris de mână într-un caiet de 267 de pagini, fără titlu, care se păstrează la așezământul monahal de la Sinaia, orașul de pe Valea Prahovei în care și-a trăit ultimii ani. Titlul l-a dat episcopul Daniil Stoenescu, care a pregătit caietul pentru tipar.¹ Sunt 137 de cuvinte, scrise între 25 noiembrie 1946 și 27 martie 1950, iar două dintre ele au adaosuri de la sfârșitul anului 1950. Primul e de la mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, în Țara Făgărașului, iar cele mai multe, 111, sunt de la mănăstirea Prislop, lângă Hațeg, unde Arsenie Boca a fost mutat în noiembrie 1948.² Cele mai multe tâlcuiesc Evanghelia zilei, iar aproape toate se încheie cu locul și data.³

Monahia Zamfira Constantinescu, fostă stareță a Prislopului, care a îngrijit cu preotul Simion Todoran ediția Cărării Împărăției, scrie că Arsenie Boca și-a legat singur predicile într-un volum. La Sinaia și-a lăsat predicile, meditațiile și desenele „dar și ultima dorință de a nu-i fi date publicității”.⁴ Editorul spune că le-a tipărit „după manuscrisul unic, originar și original”, pentru că unele circulau „nu fără mutilări, deformări, inexactități sau lipsuri”.⁵ Le cităm după ediția a doua, de la Deva, din 2006.⁶

Printre multe pagini de îndrumare obișnuită, cât de cât corecte, Arsenie Boca a scris în predici și lucruri care nu se potrivesc cu Scriptura și cu învățătura Sfinților Părinți. Le-am adunat în nouă puncte:

1. Zidirea lumii pusă „în veșnicie”, iar istorisirea Facerii socotită doar „reflexul” ei „în conștiința omului antic”, după un text al lui Berdiaev pe care Arsenie Boca îl face „cadrul” unei predici.
2. Omul care ar fi pierdut prin cădere „chipul androgin” și Iisus „androgin”, iar ce spun învățătorii Bisericii despre iubire, „sărăcăcios și neîndestulător”.
3. Trupul Domnului, cu „înclinarea senzuală” de biruit, care prin moartea pe cruce „se purifică”.
4. Sfânta Maria Magdalena, făcută „o mare stricată a vremii”.
5. Maica Domnului, care nu te părăsește „când te-a lepădat Dumnezeu”.
6. Indianul Sundar Singh, pus între martorii Învierii și numit „apostol al lui Iisus Hristos”.
7. Îngerii care ar putea veni pe pământ „în trupuri pământești”, la întrebarea dacă Ioan Botezătorul a fost înger.
8. Iisus, care „aflase cine era El” la doisprezece ani.
9. „Persoana omenească” a lui Hristos, lovită pe Cruce de „urgia divină”.

Pe lângă acestea, în carte mai sunt locuri care cer cercetare:

• citatul lung din poetul bengalez Rabindranath Tagore, după care, „pentru om, descoperirea lui Dumnezeu într-însul, este propria lui descoperire” (p. 66);⁷
• patimile Domnului, prin care „ispită fără seamăn avea Dumnezeu de întins răutății văzute și nevăzute” (p. 147);
• darul tămăduirii trupului, pe care Iisus nu l-ar mai fi dat preoților: „A doua jumătate, a tămăduirii organice, nu ne-a mai dat-o” (p. 106);
• Iuda, care nu și-ar fi pierdut mântuirea „dacă nu se sinucidea” (p. 257);
• îngerul păzitor de care ar fi avut nevoie Iisus (p. 301);
• lepra, „și orice lepră”, citită ca „păcatul sufletului”, cu sprijin într-„o concluzie a medicinii moderne” (p. 262).

Aici arătăm esențialul: la fiecare dintre cele nouă puncte, textul lui Arsenie Boca, de ce e greșit și ce spun Scriptura și Sfinții Părinți. Cercetarea amănunțită o vom face mai târziu.

1. Zidirea lumii „în veșnicie”

În Duminica Ortodoxiei din 1949, la Prislop, Arsenie Boca tâlcuiește Evanghelia despre chemarea lui Natanail și o încheie cu o întrebare simplă: „Tu pe cine-ai chemat la Iisus?” Apoi se întoarce spre alți ascultători: „Dar, cum mai am ascultători, mult mai frământați cu mintea, căutându-L pe Iisus, scriu și pentru voi cele ce urmează”.⁸ Pentru „iubiții mei tineri, cu fruntea pe gânduri” aduce, între ghilimele, un text lung din cartea Esprit et liberté („Spirit și libertate”) a filosofului religios rus Nikolai Berdiaev (1874–1948), stabilit în Franța.⁹ În el stă scris:

„Creațiunea lumii nu s-a putut produce în timpul nostru, căci el e un timp decăzut, el e copilul păcatului. Creațiunea a avut loc în veșnicie, ca act interior al misterului divin al vieții. Concepția biblică a creațiunii nu-i decât reflexul acestui act interior al creației în conștiința omului antic.”¹⁰

După citat, Arsenie Boca scrie cu vorbele lui:

„Acesta să fie cadrul mai larg, al evidențelor Duhului, care a făcut din oameni Apostoli ai lui Dumnezeu.”¹¹

După textul acesta, lumea n-a fost zidită în timp, ci „în veșnicie”, ca „act interior” al vieții lui Dumnezeu. Timpul în care trăim ar fi „copilul păcatului”. Iar istorisirea Facerii n-ar fi descoperirea lui Dumnezeu, ci doar „reflexul” acelui act „în conștiința omului antic”. Arsenie Boca le dă tinerilor aceste trei lucruri drept „cadrul” credinței, fără o vorbă de îndreptare.

Sfinții Părinți deosebesc cu grijă ce amestecă textul acesta. Fiul Se naște din Tatăl din veci, din ființa Lui. Lumea e făcută de Dumnezeu din nimic, prin voia Lui, și are început. Sfântul Ioan Damaschin, care a adunat învățătura Părinților în Expunerea exactă a credinței ortodoxe, scrie că a naște înseamnă a aduce „din ființa sa” un vlăstar de aceeași ființă, iar a zidi înseamnă a aduce „din afară, și nu din ființa sa, o făptură de o fire cu totul neasemănătoare”. De aceea nașterea Fiului e „fără început și veșnică”, iar zidirea, „fiind lucrare a voii, nu e împreună-veșnică cu Dumnezeu”.¹² Berdiaev face din zidire un act lăuntric al vieții dumnezeiești și o așază în veșnicie, adică acolo unde Părinții pun nașterea Fiului.

Veșnic e gândul lui Dumnezeu despre lume, nu lumea însăși. Același Părinte spune că Dumnezeu „le-a văzut pe toate înainte de a fi, ținându-le în gândurile Sale în afara timpului”, iar fiecare lucru „vine la existență la vremea hotărâtă dinainte”.¹³

Nici timpul nu e „copilul păcatului”. Sfântul Vasile cel Mare spune că lumea aceasta a fost făcută ca o „școală” pentru sufletele oamenilor și că odată cu ea „a fost creată […] curgerea timpului”.¹⁴ Cuvintele „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facerea 1, 1)¹⁵ le tâlcuiește așa: „adică la începutul timpului”.¹⁶ Timpul e făptura lui Dumnezeu și a fost înaintea păcatului. Despre toate câte le făcuse, Scriptura spune: „Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte” (Facerea 1, 31).

Cea mai grea dintre cele trei afirmații e ultima. Dacă istorisirea Facerii nu e decât „reflexul” unui act lăuntric în mintea oamenilor de demult, atunci ea nu mai e cuvântul lui Dumnezeu, ci părerea lor. Sfântul Vasile spune despre Moise, care a scris cartea Facerii, că „ne împărtășește ce a învățat de la Dumnezeu” și că a scris „după îndemnul Duhului Sfânt”.¹⁷

Arsenie Boca știa învățătura Bisericii. Într-o predică din noiembrie 1949 scrie cu vorbele lui: „Întâi a creat lumea din nimic.”¹⁸ Cu toate acestea, în Duminica Ortodoxiei le-a dat tinerilor, drept „cadrul mai larg, al evidențelor Duhului”, un text care o contrazice.

În Duminica Ortodoxiei, Arsenie Boca le dă tinerilor, drept cadru al credinței, un text după care lumea a fost zidită „în veșnicie”, ca act lăuntric al vieții lui Dumnezeu, timpul e „copilul păcatului”, iar istorisirea Facerii nu e decât „reflexul” acestui act „în conștiința omului antic”. Sfinții Părinți învață că lumea a fost făcută din nimic, prin voia lui Dumnezeu, că nu e împreună-veșnică cu El, că timpul e făptura Lui și că Moise a scris ce a învățat de la Dumnezeu.

2. „Chipul androgin”

La Buna Vestire din 1949, Arsenie Boca aduce în predică un citat pe care îl pune pe seama misticului german Jakob Böhme (1575–1624), după Berdiaev:¹⁹

„Desfacerea de odinioară a omului de Dumnezeu, însemnă pentru om pierderea integrității, a neprihănirii, pierderea chipului androgin, care constituie chipul său ceresc, pacificat de ispitele lăuntrice.

Hristos se naște din Fecioara, ca să sfințească din nou alcătuirea feminină și s-o unească principiului masculin, ca bărbatul și femeia să devină androgini, cum a fost Iisus”.²⁰

Androgin se numește omul în care bărbătescul și femeiescul sunt una. După citat, chipul ceresc al omului a fost androgin, căderea a însemnat pierderea lui, iar Hristos S-a născut din Fecioară ca să-i facă pe bărbat și pe femeie din nou androgini, „cum a fost Iisus”. Îndată după citat, Arsenie Boca scrie cu vorbele lui: „Misticul german are următoarea expresie minunată”. „Expresia” e că, după cădere, „Fecioara, Înțelepciunea, a părăsit pe oameni și s-a retras în Cer”.²¹ Urmează un text al lui Berdiaev despre iubirea dintre bărbat și femeie:

„Sensul mistic al iubirii, dogmatic e nedezvoltat, și, ceea ce găsim asupra acestui subiect la învățătorii Bisericii, e sărăcăcios și neîndestulător. Creștinismul Părinților ne învață să câștigăm fecioria prin ascetism, dar nu ne descoperă nicidecum sensul mistic al iubirii […].”²²

Pe aceste temelii își clădește Arsenie Boca îndemnul de la sfârșit: „Buna Vestire ar trebui să însemneze, pentru oameni, o ridicare reală, nu numai doctrinară, a căsătoriei la rangul de taină”.²³

Scriptura nu cunoaște un om androgin pierdut prin cădere. Ea spune: „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie” (Facerea 1, 27). Femeia a fost făcută înainte de cădere: „Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie și a adus-o la Adam” (Facerea 2, 22). Despre toate acestea Scriptura spune că erau „bune foarte” (Facerea 1, 31). Mântuitorul trimite la același început: „N-ați citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat și femeie?” (Matei 19, 4). Sfântul Ioan Damaschin spune că Dumnezeu, știind mai dinainte că oamenii vor cădea, i-a făcut „bărbat și femeie”.²⁴ Deosebirea e deci lucrarea lui Dumnezeu, făcută înainte de cădere. Căderea n-a rupt în doi un om androgin.

Când Apostolul scrie că „nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28), vorbește despre unitatea tuturor celor care sunt ai lui Hristos. Nu spune că bărbații și femeile se fac androgini.

Hristos n-a fost „androgin”. Evanghelia spune că Pruncul a fost tăiat împrejur la opt zile (Luca 2, 21) și închinat Domnului după Lege, ca „orice întâi-născut de parte bărbătească” (Luca 2, 23). Apostolul Petru Îl vestește la Cincizecime pe „Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit între voi de Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 2, 22), iar Apostolul Pavel spune că Dumnezeu va judeca lumea „prin Bărbatul pe care L-a rânduit” (Faptele Apostolilor 17, 31). Nici rostul nașterii Lui din Fecioară nu e unirea a două principii. Apostolul Ioan spune că Dumnezeu „ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4, 10).

Înțelepciunea care la Böhme „s-a retras în Cer” e pentru Apostol Hristos Însuși: „pe Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1, 24). Ea nu i-a părăsit pe oameni după cădere, ci S-a făcut om pentru ei.

Judecata lui Berdiaev despre Părinți e nedreaptă, iar Arsenie Boca o lasă să stea în fața credincioșilor. Sfântul Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, scrie despre soții care se fac un trup: „Iată iarăși taina iubirii!”²⁵ Tâlcuind cuvântul Apostolului „Taina aceasta mare este” (Efeseni 5, 32), spune despre omul care își lasă părinții și se lipește de femeia lui: „Taină este cu adevărat”.²⁶ Pentru Părinți, nunta e taină în fapt, nu numai în învățătură.

La Buna Vestire, Arsenie Boca le dă credincioșilor, fără o vorbă de îndreptare, învățătura lui Böhme despre un om androgin pierdut prin cădere și despre un Iisus „androgin”, o numește „minunată” și lasă să stea judecata lui Berdiaev că ce spun învățătorii Bisericii despre iubire e „sărăcăcios și neîndestulător”. Scriptura spune că Dumnezeu i-a făcut pe oameni de la început bărbat și femeie și Îl numește pe Iisus bărbat. Sfântul Ioan Gură de Aur numește unirea soților taina iubirii.

3. Trupul Domnului care „se purifică”

În a doua zi de Paști din 1949, Arsenie Boca scrie despre Întrupare și despre moartea Domnului:

„Făcându-Se om se face carne, cu toate înclinațiile ei. Dar Iisus n-a ascultat de ele de toate. Înclinarea senzuală a fost biruită, ca să trebuiască a fi biruită și de noi. […] Prin moartea pe cruce trupul se purifică și ajunge expresie și mijloc direct al Duhului dumnezeiesc, devine adevărat trup spiritual al Dumnezeului-Om, înviat.”²⁷

Paragraful următor începe: „Tot așa și noi, ne rugăm lui Dumnezeu să ne curățească viața de întinăciune.”²⁷

Arsenie Boca pune aici în trupul Domnului două lucruri pe care Biserica nu le cunoaște în El. Întâi, „înclinarea senzuală”, adică pornirea trupului spre plăcere, pe care Hristos ar fi avut-o și ar fi trebuit s-o biruiască. Apoi, o curățire a trupului prin moarte, pe care o face pildă pentru curățirea noastră „de întinăciune”.

Domnul a luat firea noastră întreagă, dar fără păcat. Sfântul Ioan Damaschin mărturisește că a luat „toate patimile firești și neprihănite ale omului”, pentru că „a luat pe omul întreg și toate însușirile omului, afară de păcat”. Patimile acestea neprihănite sunt, spune el, „foamea, setea, oboseala, osteneala, lacrimile, stricăciunea, ferirea de moarte, frica”. Păcatul nu e dintre ele, pentru că „nu e firesc și nici nu e sădit în noi de Ziditorul”. De aceea ispita nu L-a atins pe Domnul dinăuntru: cel viclean L-a atacat „din afară, nu prin gânduri stârnite înăuntru”, iar „cele firești nu stăpâneau în Domnul asupra voii”.²⁸ Același Părinte spune că Domnul, fiind și Dumnezeu, „prin fire Își făcea al Său tot binele și străin tot răul”.²⁹ „Înclinarea senzuală” de biruit nu are loc în trupul Lui.

Nici curățire n-a avut de primit trupul Domnului. Epistola către Evrei Îl numește Arhiereu „sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoși” (Evrei 7, 26) și spune că El a săvârșit „curățirea păcatelor noastre” (Evrei 1, 3), nu a Sa. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că Hristos „nu trup păcătos avea, ci asemenea trupului nostru păcătos, dar fără păcat”.³⁰ La înviere, trupul Domnului s-a făcut nestricăcios, adică slobod de foame, de sete, de oboseală și de moarte.³¹ De întinăciune n-a avut ce să se curețe.

Arsenie Boca știa toate acestea. Pe pagina următoare îl numește pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, iar în Cărarea Împărăției scrisese că Domnul S-a născut „afară de calea păcatului” și, după același Părinte, că a rămas „neajuns și neatins” de ispitele plăcerii.³² În predică lipsesc cuvintele acestea, iar în locul lor stau „înclinarea senzuală” biruită și un trup care „se purifică”.

Arsenie Boca pune în trupul Domnului „înclinarea senzuală”, pe care Hristos ar fi trebuit s-o biruiască, și o curățire prin moarte, pe care o face pildă pentru curățirea noastră de întinăciune. Biserica mărturisește că Domnul a luat firea noastră fără păcat, că ispita L-a atacat numai din afară și că trupul Lui, „fără de pată”, n-a avut nimic de curățit. Sfântul Maxim, pe care Arsenie Boca îl citează, spune că a rămas neatins de ispitele plăcerii.

4. Sfânta Maria Magdalena, „o mare stricată a vremii”

În Duminica Mironosițelor din 1949, Arsenie Boca povestește viața Sfintei Maria Magdalena, una dintre femeile care au venit cu miresme la mormântul Domnului:

„Era o mare stricată a vremii. Nimeni nu-i rezista. Frumoasă era; un șarpe de aur, încolăcit pe brațul gol, îi mărea vrăjirea; bogată încă era. Cu lumea mare stătea bine; toți i-au căzut la picioare. A auzit de Iisus lucruri deosebite decât despre ceilalți bărbați ai lumii. Un dor trufaș de-a-L cunoaște i-a încolțit în inimă. A vrut să-L ispitească pe Iisus.”³³

Mai departe scrie că demonii „o părăsesc unul câte unul, până la șapte — zice Evanghelia. Erau cele șapte păcate de căpetenie, care strică firea omenească”. Apoi o face una cu femeia păcătoasă care I-a udat picioarele Domnului cu lacrimi, „în Betania, satul surorilor lui Lazăr, în casa lui Simon fariseul”.³⁴ Încheie spunând că iubirea lui Iisus „a transformat-o dintr-o profanată a vremii, într-o mironosiță, model pentru toate vremile”.³⁵

Arsenie Boca face din Sfânta Maria Magdalena, pe care Biserica o cinstește ca mironosiță și întocmai cu Apostolii, o desfrânată vestită, care L-ar fi căutat pe Hristos ca să-L ispitească. Evanghelia nu spune nimic din toate acestea.

Despre trecutul ei, Evanghelia spune un singur lucru: că Domnul scosese din ea șapte demoni. Sfântul Luca o numără între femeile „care fuseseră vindecate de duhuri rele și de boli” (Luca 8, 2). Sfântul Marcu scrie că Hristos înviat „s-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese șapte demoni” (Marcu 16, 9). Sfântul Luca pune demonii alături de boli și vorbește de vindecare, nu de iertarea păcatelor. Evanghelia nu spune că demonii au ieșit „unul câte unul” și nu-i numește păcate.

Viața ei, așa cum o citim în românește, spune că era muncită de șapte duhuri necurate „după judecățile neajunse ale lui Dumnezeu – ca să se arate lucrurile Fiului lui Dumnezeu întru dânsa, precum însuși zice despre orbul din naștere”.³⁶ Despre orbul acela, Mântuitorul spusese: „Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9, 3). Chinul Mariei Magdalena nu era plata desfrânării.

Maria Magdalena n-a fost desfrânată. Sfântul Modest, arhiepiscopul Ierusalimului, care a adormit în anul 634, scrie în cuvântul lui despre femeile mironosițe că „istorisirile o arată pe această Magdalenă fecioară toată viața”. Tot el pomenește mucenicia ei, în care, „pentru desăvârșita ei feciorie”, „li se arăta chinuitorilor ca un cristal curat”. Cuvântul lui ni l-a păstrat Sfântul Fotie, patriarhul Constantinopolului din veacul al IX-lea, în cartea numită Biblioteca.³⁷ Arsenie Boca face deci dintr-o fecioară o „profanată a vremii”.

Părerea că Maria Magdalena ar fi femeia păcătoasă din casa fariseului vine de la Sfântul Grigorie Dialogul, papă al Romei. El scrie: „Pe aceasta, pe care Luca o numește femeie păcătoasă, iar Ioan o numește Maria, credem că e Maria din care, după mărturia lui Marcu, fuseseră scoși șapte demoni.” Și întreabă: „Și ce se arată prin cei șapte demoni, dacă nu toate păcatele?”³⁸ Sfântul Ioan Gură de Aur o deosebește însă pe Maria, sora lui Lazăr, de femeia care L-a uns pe Domnul în casa lui Simon, iar pe aceasta n-o numește Maria Magdalena.³⁹ Biserica le pomenește deosebit. Pe femeia care fusese desfrânată și L-a uns pe Domnul cu mir o pomenește în Sfânta și Marea Miercuri, iar sinaxarul zilei n-o numește Maria Magdalena.⁴⁰ Pe Sfânta Maria Magdalena o pomenește la 22 iulie, ca mironosiță și întocmai cu Apostolii.

Arsenie Boca are aceeași identificare și aceeași tâlcuire a celor șapte demoni și adaugă ce nu scrie în Evanghelie: femeia căreia „nimeni nu-i rezista”, șarpele de aur de pe „brațul gol”, gândul de a-L ispiti pe Iisus și demonii care ies „unul câte unul”. Iar pentru demonii care ies „unul câte unul” trimite la Evanghelie: „zice Evanghelia”.

Arsenie Boca face din Sfânta Maria Magdalena, mironosiță și întocmai cu Apostolii, „o mare stricată a vremii”, care ar fi vrut să-L ispitească pe Hristos, și dintr-o fecioară, o „profanată a vremii”. Evanghelia spune doar că Domnul scosese din ea șapte demoni și o numără între femeile vindecate. Viața ei leagă chinul acesta de judecățile neajunse ale lui Dumnezeu, ca la orbul din naștere, iar Sfântul Modest al Ierusalimului spune că a fost fecioară toată viața și că a murit mucenică. Arsenie Boca n-a înțeles viața sfintei și a adus o pată asupra ei.

5. Maica Domnului, care nu te părăsește „când te-a lepădat Dumnezeu”

La Adormirea Maicii Domnului din 1949, într-o predică scrisă la Arad, orașul episcopiei de care ținea atunci Prislopul, Arsenie Boca spune:

„Dumnezeu ne părăsește uneori; sfinții nu sunt ascultați, dar iubirea de mamă întoarce asprimea Dreptății lui Dumnezeu din nou în iubire.”⁴¹

Aduce pilda lui Moise, care a oprit cu rugăciunea lui urgia lui Dumnezeu asupra poporului care se închinase la idoli, și întreabă: „Cine-i Moise și cine-i Maica Domnului?” Apoi răspunde:

„Când te-a lepădat Dumnezeu și nici sfinții nu se mai roagă pentru tine, a mai rămas cineva care nu te-a părăsit: e Maica Domnului, iar Maica Domnului e ascultată.”⁴¹

Arsenie Boca o pune aici pe Maica Domnului față în față cu Dumnezeu. Dumnezeu „ne părăsește”, „te-a lepădat”, iar dreptatea Lui are o „asprime” pe care numai „iubirea de mamă” o mai întoarce „în iubire”. Sfinții tac, iar Maica Domnului singură „nu te-a părăsit”. Din cuvintele acestea reiese că în Maica Domnului ar fi mai multă milă decât în Dumnezeu și că cel lepădat s-ar mântui prin mila ei, împotriva asprimii Lui.

Scriptura spune că iubirea lui Dumnezeu e mai mare decât a oricărei mame: „Oare femeia uită pe pruncul ei și de rodul pântecelui ei n-are ea milă? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine” (Isaia 49, 15). Psalmistul spune la fel: „Că tatăl meu și mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a luat” (Psalmul 26, 16). Iar Apostolul Ioan arată de unde pornește toată mila: „În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4, 10).

Biserica o cheamă cu încredere pe Maica Domnului „nădejdea celor fără de nădejde”.⁴² Dar o roagă să-L roage pe Fiul ei, pentru că El e milostiv. La Ceasul al șaselea, una dintre slujbele scurte de peste zi din Ceaslov, ne rugăm: „Neavând îndrăzneală pentru păcatele noastre cele multe, tu, pe Cel ce S-a născut din tine roagă-L, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că mult poate rugăciunea Maicii spre îmblânzirea Stăpânului. Nu trece cu vederea rugăciunile păcătoșilor Preacurată, că Milostiv este și poate să mântuiască, Cel ce a voit a pătimi pentru noi.”⁴³ Lipsa de îndrăzneală e a noastră, din pricina păcatelor. Maica Domnului Îl roagă pe Fiul ei pentru că El e „Milostiv” și a voit să pătimească pentru noi. La Arsenie Boca, Dumnezeu „te-a lepădat”, iar mila a rămas numai la Maica Lui.

Pe sfinți, Arsenie Boca îi dă și el deoparte: „nici sfinții nu se mai roagă pentru tine”. În Cărarea Împărăției scrisese altfel: „Obștea Sfinților în frunte cu Maica Domnului mijlocește cu mare osârdie luminarea noastră a pământenilor”.⁴⁴ Acolo Maica Domnului stă în fruntea sfinților și se roagă împreună cu ei.

Arsenie Boca o pune pe Maica Domnului față în față cu Dumnezeu: El „te-a lepădat”, sfinții nu se mai roagă, iar ea singură „nu te-a părăsit” și întoarce „asprimea Dreptății lui Dumnezeu” în iubire. Biserica o roagă pe Maica Domnului să-L roage pe Fiul ei, pentru că El e milostiv și a pătimit pentru noi. Scriptura spune că Dumnezeu nu-l uită pe om nici atunci când l-ar uita mama lui și că toată dragostea pornește de la El.

6. Sundar Singh între martorii Învierii

Sundar Singh (1889–1929) a fost un indian care s-a făcut creștin în 1904 și a fost botezat în 1905 într-o biserică englezească de la Simla, în India. A dispărut în 1929, într-o călătorie spre Tibet.⁴⁵ În februarie 1949, Arsenie Boca povestește cum i s-a arătat Iisus și scrie că Sundar Singh „s-a făcut «Shadou», adică învățător sau apostol al lui Iisus Hristos, acum în veacul nostru”.⁴⁶ În octombrie 1949, vorbind despre cei care se întrebau cine e Iisus, scrie:

„Dar după dovada Învierii Sale, dovada dumnezeirii, după arătarea Sa și intrarea mai presus de fire prin ușile încuiate, după petrecerea Sa cea nevăzută în preajma gândurilor omenești, după arătările Sale în drum spre Emaus, lui Luca și Cleopa, pe drumul Damascului, prigonitorului Saul, unui alt prigonitor al veacului nostru, indianului Sundar Singh, — cu aproape un nor de martori, noi nu mai putem fi fără răspuns.”⁴⁷

Arsenie Boca pune vedenia lui Sundar Singh în șirul arătărilor lui Hristos cel înviat, ca „dovadă” a dumnezeirii Lui, alături de Emaus și de drumul Damascului. Cu opt luni înainte îl numise „apostol al lui Iisus Hristos”.

Credința Bisericii în Înviere stă pe mărturia Apostolilor. Apostolul Petru spune că Hristos înviat S-a arătat „nu la tot poporul, ci nouă martorilor, dinainte rânduiți de Dumnezeu, care am mâncat și am băut cu El, după învierea Lui din morți” (Faptele Apostolilor 10, 41). Arătările de la Emaus și de pe drumul Damascului sunt scrise în Scriptură. Vedenia unui om din veacul al XX-lea, botezat în afara Bisericii Ortodoxe, nu poate sta în rândul lor și nu poate fi „dovada dumnezeirii” lui Hristos.

Nici cinstea de „apostol” nu i se cuvine. Cuvântul pe care Arsenie Boca îl scrie „Shadou” și îl tâlcuiește „învățător sau apostol” e „sadhu”, care înseamnă un ascet cerșetor, de obicei hindus.⁴⁸ Arsenie Boca îi dă cinstea de „apostol al lui Iisus Hristos” unui om din afara Bisericii Ortodoxe.

Arsenie Boca știa măsura cu care se primesc vedeniile. Cu trei zile înainte scrisese că Răsăritul „și vedeniile reale le refuză — nu din rea credință sau din duh de împotrivire, ci din grija de-a nu greși primind orice”.⁴⁹ În Cărarea Împărăției arătase că și Apostolul Pavel, după lumina de pe drumul Damascului, a fost trimis la sluga Domnului din Damasc și s-a dus apoi la ceilalți Apostoli, „ca nu cumva să fie în înșelare”. Și adăugase: „Revelația e deplină, iar cele ce mai lipsesc, le așteptăm la a doua venire.”⁵⁰ Vedenia lui Sundar Singh n-o cercetează după nicio măsură și o face totuși dovadă a credinței.

Arsenie Boca pune vedenia lui Sundar Singh, un indian botezat în afara Bisericii Ortodoxe, între arătările lui Hristos cel înviat, ca dovadă a dumnezeirii Lui, și îl numește „apostol al lui Iisus Hristos”. Credința Bisericii în Înviere stă pe mărturia Apostolilor, rânduiți dinainte de Dumnezeu. Arsenie Boca însuși scrisese că Răsăritul refuză și vedeniile adevărate și că revelația e deplină.

7. Îngerii „în trupuri pământești”

În decembrie 1949, Arsenie Boca tâlcuiește cuvântul Mântuitorului despre Ioan Botezătorul: „Iată Eu trimit, înaintea feței Tale, pe îngerul Meu” (Matei 11, 10). El știe cele două înțelesuri ale cuvântului „înger”: făptura cerească și „«trimis» al lui Dumnezeu — cu o misiune”. Despre Ioan scrie însă:

„Dar în ce privește pe Ioan Botezătorul, echivalența Înger = trimis, începe să nu mai fie mulțumitoare.”⁵¹

Aripile cu care e zugrăvit Ioan în icoane le citește ca „semnele firii îngerești”. Apoi întreabă:

„Deci îngerii pot reveni pe pământ în trupuri pământești, ori de câte ori sunt trimiși? Reîncarnarea lor […] nu mai e propriu-zis doctrina indiană a reîncarnării.”⁵²

Arsenie Boca lasă deoparte aici tâlcuirea după care Ioan e numit „înger” pentru că a fost trimis de Dumnezeu. În locul ei, citește aripile din icoană ca semn al firii îngerești și întreabă dacă îngerii pot veni pe pământ „în trupuri pământești”, ori de câte ori sunt trimiși. O asemenea venire o numește „reîncarnare” a îngerilor, deosebită de cea indiană. La sfârșit își numește întrebările zadarnice, dar le-a pus deja în fața credincioșilor.⁵³

Îngerii nu au trup și nu se nasc din femeie. Sfântul Ioan Damaschin spune că îngerul e „o ființă înțelegătoare, pururea în mișcare, cu voie liberă, netrupească”. Când se arată oamenilor, nu se arată „așa cum sunt”, ci „într-un chip schimbat”, și „iau felurite chipuri la porunca Stăpânului lor, Dumnezeu”.⁵⁴ Un înger nu poate deci „reveni pe pământ” într-un trup pământesc, născut din femeie.

Ioan a fost om. Evanghelia spune: „Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan” (Ioan 1, 6). Mântuitorul îl numără între „cei născuți din femei” (Matei 11, 11). Întrebat dacă e Ilie, Ioan a răspuns: „Nu sunt” (Ioan 1, 21). Îngerul care i-a vestit nașterea a spus că va merge înaintea Domnului „cu duhul și puterea lui Ilie” (Luca 1, 17).

Tâlcuirea pe care Arsenie Boca o socotește nemulțumitoare e a Părinților. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Ioan e numit Ilie „nu pentru că era Ilie, ci pentru că împlinea slujirea acelui prooroc”.⁵⁵ Beda Venerabilul, teolog anglo-saxon din veacul al VIII-lea, scrie că Ioan e numit înger „nu pentru că ar avea aceeași fire [cu îngerii], după erezia lui Origen, ci pentru vrednicia slujirii sale”.⁵⁶ Origen, teolog din Alexandria din veacul al III-lea, socotea că Botezătorul „se poate să fi fost un înger care s-a făcut om”.⁵⁷ Întrebarea lui Arsenie Boca e deci întrebarea lui Origen.

Arsenie Boca ține că „îngerii și oamenii sunt ordine distincte” și respinge reîncarnarea oamenilor.⁵³ Cu atât mai greu se primește întrebarea pe care o lasă în urmă, despre îngeri care ar veni „în trupuri pământești”.

Arsenie Boca socotește nemulțumitoare tâlcuirea Părinților, după care Ioan e numit înger pentru slujirea lui de trimis, și întreabă dacă îngerii pot veni pe pământ „în trupuri pământești”. Îngerii sunt netrupești și se arată oamenilor numai în chipuri luate la porunca lui Dumnezeu. Ioan a fost „om trimis de la Dumnezeu”, născut din femeie, iar părerea că ar fi fost un înger făcut om e a lui Origen, pe care Beda Venerabilul o numește erezie.

8. Iisus, care „aflase cine era El”

La Anul Nou 1950, Arsenie Boca tâlcuiește Evanghelia despre Iisus la doisprezece ani în templu. Povestește că Pruncul, văzând jertfa unui miel, „s-a identificat durerii mielului și deodată I s-a deschis taina ce o preînchipuia această jertfă”. Apoi încheie:

„Iisus aflase cine era El și ce avea de făcut în lume. Iată un destin înțeles la 12 ani. Întâlnirea cu jertfa Templului și cu rabinii, i-a fost lui Iisus revelatoare a destinului.”⁵⁸

La Botezul Domnului scrie că „Confirmarea glasului lui Dumnezeu L-a întărit pe Iisus pentru destinul Său în lume”. Peste o lună scrie că Iisus Își avea destinul „lămurit, încă de la 12 ani” și „confirmat în pustia Iordanului la 30 de ani”.⁵⁹

Arsenie Boca înfățișează aici un Iisus care nu știa cine este și ce are de făcut până când, la doisprezece ani, I s-a deschis „deodată” taina, la vederea unui miel înjunghiat și în vorba cu rabinii. Glasul de la Iordan L-ar fi „confirmat” apoi și „întărit” în această chemare. E chipul unui om care își descoperă treptat rostul, nu al Fiului lui Dumnezeu făcut om.

Povestirea urmează, în amănunte și uneori frază cu frază, cartea The Desire of Ages („Dorul veacurilor”, 1898) a americancei Ellen G. White (1827–1915), una dintre întemeietoarele Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. La ea, Pruncul privește jertfa care sângera pe altar, iar „taina misiunii Lui I se deschidea Mântuitorului”. Arsenie Boca o numește într-o predică din 12 ianuarie 1950.⁶⁰

În Hristos este o singură Persoană, a Fiului lui Dumnezeu. Pruncul care creștea în Nazaret era Însuși Cuvântul lui Dumnezeu, Care Se știe din veci și n-a avut ce să afle despre Sine. Sfântul Chiril al Alexandriei scrie despre Pruncul care creștea: „Se umple de înțelepciune Cel ce este El Însuși toată înțelepciunea.” Când Evanghelia spune că sporea în înțelepciune, Sfântul Chiril tâlcuiește că sporea „nu ca unul care primea noi adaosuri de înțelepciune”, ci „pentru că Dumnezeu Cuvântul Își arăta treptat înțelepciunea, pe măsura vârstei la care ajunsese trupul”.⁶¹ Sporirea e a firii omenești pe care a luat-o. Sfântul Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei, spune că „omenitatea a sporit în Înțelepciune, depășind treptat firea omenească, îndumnezeindu-se”.⁶² Iar Sfântul Ioan Damaschin spune că sufletul Domnului a fost îmbogățit cu cunoașterea celor viitoare „din pricina identității ipostasului și a unirii nedespărțite”, adică pentru că e sufletul Fiului lui Dumnezeu, unit cu El într-o singură persoană. Cei care socotesc că Domnul ar fi primit „vreun adaos” de înțelepciune se iau, spune el, „după nebunul Nestorie”, care Îl despărțea pe unicul Hristos în doi.⁶³

În Evanghelia acelei zile, Pruncul le spune Maicii Lui și lui Iosif: „Oare, nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” (Luca 2, 49). Cine vorbește așa despre Tatăl Său nu și-a aflat abia atunci cine este. Arsenie Boca însuși citește în aceste cuvinte că El „nu e fiul lui Iosif, ci Fiul lui Dumnezeu”, dar le pune după „aflarea” de la jertfa mielului.⁶⁰

Nici glasul de la Iordan n-a venit ca să-L întărească pe Iisus. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că a venit pentru ca mulțimea să nu-l creadă pe Ioan mai mare decât pe Iisus. Duhul, în chip de porumbel, le-a arătat tuturor că „Acesta” s-a spus „despre Iisus, care Se boteza”.⁶⁴ Despre alt glas venit din cer, Domnul Însuși a spus: „Nu pentru Mine s-a făcut glasul acesta, ci pentru voi” (Ioan 12, 30).

Arsenie Boca știa și el altceva. În Cărarea Împărăției scrisese despre „faptul clarității de conștiință a filiației Sale divine” la doisprezece ani, iar în noiembrie 1949 scria: „În Iisus, cunoașterea omului era dublată de cunoașterea dumnezeiască.”⁶⁵ În ianuarie 1950 a lăsat acestea pentru povestirea lui Ellen G. White.

Arsenie Boca le predică credincioșilor, după o carte a lui Ellen G. White, un Iisus care Și-a aflat la doisprezece ani cine este și ce are de făcut, din jertfa unui miel și din vorba cu rabinii, și Care a fost apoi „confirmat” în destinul Său prin glasul de la Iordan. Biserica mărturisește că Pruncul care sporea era Însuși Cuvântul lui Dumnezeu, Care Își arăta treptat înțelepciunea, iar Evanghelia acelei zile Îl arată vorbind despre Tatăl Său. Glasul de la Iordan, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, a fost pentru mulțime.

9. „Țintă a urgiei divine”

Ultima predică din carte, cuvântul 137, e din 27 martie 1950 și tâlcuiește cuvântul Mântuitorului despre paharul pe care avea să-l bea (Marcu 10, 38). Arsenie Boca scrie că Iisus a trebuit „să ia El, nevinovatul, pedeapsa păcatului de la Dumnezeu”.⁶⁶ Părăsirea de pe Cruce o numește „cea mai grea încercare cu putință” și „această înfricoșată osândă”. Apoi scrie:

„Iisus, din iubirea de oameni, luase asupră-Și toată povara păcatului, — care printr-un om a intrat în lume —, și astfel Fiul Omului s-a făcut țintă a urgiei divine, cea asupra păcatului, care lovea de moarte și persoana omenească ce și-l asumase, dar izbăvea pe ceilalți oameni de aceeași osândă și urgie.”⁶⁷

În fraza aceasta, pe Cruce nu mai pătimește Fiul lui Dumnezeu, ci o „persoană omenească”, pe care urgia lui Dumnezeu o lovește de moarte. Iar părăsirea de pe Cruce devine o osândă venită de la Dumnezeu asupra Fiului. Amândouă sunt străine de credința Bisericii.

În Hristos nu este nicio persoană omenească. Este o singură Persoană, a Fiului lui Dumnezeu, Care a luat firea omenească întreagă, cu trup și suflet. Sinodul al IV-lea Ecumenic, ținut la Calcedon în 451, mărturisește că Domnul e „unul și același”, cu cele două firi unite „într-o singură Persoană și un singur ipostas”, adică o singură persoană, „nu despărțit sau împărțit în două persoane”.⁶⁸ Sfântul Ioan Damaschin spune că trupul lui Dumnezeu Cuvântul „n-a subzistat ca ipostas de sine stătător și nici nu s-a ivit alt ipostas afară de al lui Dumnezeu Cuvântul”.⁶⁹ Sinodul al V-lea Ecumenic, ținut la Constantinopol în 553, spune că, de vreme ce Unul din Sfânta Treime S-a făcut om, „Sfânta Treime n-a sporit prin adăugarea altei persoane sau a altui ipostas”.⁷⁰

De aceea Biserica mărturisește că pe Cruce a pătimit Însuși Fiul lui Dumnezeu, cu trupul. Sfântul Chiril al Alexandriei cere, în al doisprezecelea dintre anatematismele lui, capete de credință care se încheie cu osândirea celui ce nu le primește, să se mărturisească „că Cuvântul lui Dumnezeu a pătimit cu trupul, a fost răstignit cu trupul și a gustat moartea cu același trup”.⁷¹ Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Așadar, Cuvântul lui Dumnezeu Însuși a răbdat toate cu trupul, iar firea Lui dumnezeiască, singura nepătimitoare, a rămas fără patimă.”⁷² O „persoană omenească” lovită de urgie face din Cel răstignit altcineva decât Fiul lui Dumnezeu.

Arsenie Boca știa cuvintele drepte. La Buna Vestire din 1949 scrisese: „Dumnezeu s-a unit cu firea omenească în persoana lui Iisus”.⁷³ În noiembrie 1949 vorbea despre „divina Lui persoană”.⁷⁴ În ultima predică din carte scrie însă „persoana omenească”.

Nici urgia și părăsirea nu sunt ale Fiului. Tatăl și Fiul au o singură voie, spune Sfântul Grigorie Teologul: „precum avem o singură dumnezeire, așa avem o singură voie”.⁷⁵ Fiul a mers la Cruce de bunăvoie: „Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun” (Ioan 10, 18). În seara Patimii, El spune: „Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine” (Ioan 16, 32), iar pe Cruce Își dă duhul în mâinile Tatălui: „Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu” (Luca 23, 46). Apostolul Pavel scrie că „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine însuși” (2 Corinteni 5, 19).

Despre strigătul de pe Cruce, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46), Sfântul Grigorie Teologul spune: „Nu El a fost părăsit, nici de Tatăl, nici de propria Sa dumnezeire, cum au crezut unii”. Domnul „ne înfățișa pe noi în propria Sa persoană. Căci noi eram cei părăsiți”.⁷⁶ Sfântul Ioan Damaschin scrie că Domnul „Și-a însușit și blestemul nostru, și părăsirea noastră”, „nu pentru că El Însuși era sau S-a făcut așa”, ci pentru că a luat asupra Sa „persoana noastră”.⁷⁷ Ce Arsenie Boca numește „înfricoșată osândă” a Fiului, Părinții numesc părăsirea noastră, pe care El a luat-o asupra Sa.

Că Cel nevinovat a luat asupra Sa pedeapsa noastră e cuvântul Scripturii: „El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat” (Isaia 53, 5). Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că Dumnezeu „a îngăduit ca Cel ce nu făcuse nicio nedreptate să fie pedepsit pentru cei ce făcuseră nedreptate”.⁷⁸ Dar tot el, tâlcuind cuvântul Apostolului din Romani 8, 3, spune că „nu trupul cel lovit a fost osândit și a pierit, ci păcatul care lovise”.⁷⁹ Urgia lui Dumnezeu a osândit păcatul, nu pe Fiul.

În ultima predică din carte, Arsenie Boca scrie că pe Cruce urgia lui Dumnezeu lovea de moarte „persoana omenească” a lui Hristos și numește părăsirea de pe Cruce „înfricoșată osândă”. Biserica mărturisește că în Hristos este o singură Persoană, a Fiului lui Dumnezeu, și că pe Cruce a pătimit cu trupul Însuși Cuvântul lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Teologul spune că Fiul n-a fost părăsit de Tatăl, iar Sfântul Ioan Damaschin, că blestemul și părăsirea erau ale noastre și că Domnul le-a luat asupra Sa.

Note

1. Cuvinte vii, p. 6, în precuvântarea episcopului Daniil Stoenescu, „«Cazaniile» de la Prislop” (pp. 5–8): „Manuscrisul de 267 de pagini al Sfinției Sale, fără titlu, aflat la Așezământul Monahal de la Sinaia și care cuprinde 137 de predici duminicale și la sfintele sărbători, meditații evanghelice și cuvinte duhovnicești în spirit filocalic, pe care cu umilință și cu smerenie am îndrăznit a le numi pregătindu-le pentru tipar «CUVINTE VII» (Faptele Apostolilor 7,38 ed. brit.)”. Despre anii lui Arsenie Boca la Sinaia, vezi al doilea articol al seriei. ↩
2. Cuvinte vii, p. 6 (anii: „între 25 noiembrie 1946 și 27 martie 1950”) și p. 7 (locurile: „din cele 137 de cuvinte duhovnicești sau meditații, doar 26 n-au fost scrise la Prislop, precum celelalte 111 titluri”). Primul cuvânt, de la Sâmbăta de Sus, din 25 noiembrie 1946, e un „Rezumat după omilia I.P.S. Mitropolit Nicolae Bălan” (p. 11). Două adaosuri poartă datele de 19 noiembrie și 11 decembrie 1950 (cuvintele 82 și 88, pp. 211 și 223), după data de încheiere dată de editor. Mutarea la Prislop, în noiembrie 1948: al doilea articol al seriei. Cărarea Împărăției o cităm ca în articolul trecut, după ediția a IV-a, îngrijită de preotul Simion Todoran și monahia Zamfira Constantinescu, Arad, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 2003; unde paginile ediției din 1995 diferă, le dăm și pe acestea („ed. 1995, p. …”). ↩
3. Datele sunt cele din rândurile de la sfârșitul cuvintelor; cuvântul 5 are doar locul, fără dată (p. 19). Multe rânduri dau și ziua din anul bisericesc, iar data cade de cele mai multe ori în ajunul acesteia. Unde rândul n-o dă, ca la cuvintele 13, 20 și 22, ziua din anul bisericesc pe care o numim în articol (Duminica Ortodoxiei, a doua zi de Paști, Duminica Mironosițelor) e socoteala noastră după data Paștilor din 1949, 24 aprilie. ↩
4. Cărarea Împărăției, p. 342 (ed. 1995, p. 343), în „Notă asupra ediției I”: „Aici și-a lăsat într-o rânduială desăvârșită și predici și meditații și desene, dar și ultima dorință de a nu-i fi date publicității.” „Aici” e așezământul de la Sinaia. Pe aceeași pagină, nota anunță că după Cărarea „vor urma predicile — care și ele circulă în nu știu câte variante -, pe care și le-a legat singur într-un volum”. Nota e semnată de monahia Zamfira Constantinescu (ed. 1995, p. 346; pagina cu semnătura din ed. 2003 lipsește din scanarea noastră). Ea scrie despre sine că era, în 1959, „pe atunci stareța Mânăstirii Prislop” (p. 340; ed. 1995, p. 341). ↩
5. Cuvinte vii, p. 6: „Unele sunt cunoscute, circulând de zeci de ani în popor, nu fără mutilări, deformări, inexactități sau lipsuri”; „De aceea am socotit de cuviință «să dăm tiparului cele ce sunt ale tiparului», dar nu oricum, ci după manuscrisul unic, originar și original, scris cu multă atenție, frumusețe și dragoste de însuși Părintele Arsenie prin grafia miniaturală a Sfinției Sale”. Precuvântarea nu spune cine a pus titlurile cuvintelor, numerotarea și trimiterile la Scriptură. ↩
6. Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, ediție îngrijită de episcop dr. Daniil Stoenescu, ediția a 2-a, revizuită, Deva, Editura Charisma, 2006, ISBN 978-973-88006-1-8 (mai departe: Cuvinte vii); datele, după descrierea CIP de la p. 2 și pagina de titlu, p. 3. Ediția întâi n-am văzut-o, iar precuvântarea nu spune ce s-a revizuit în a doua. Citatele sunt confruntate cu textul recunoscut al paginilor scanate și, unde textul recunoscut e nesigur, cu imaginea paginii. În citate am păstrat textul ediției; am scris doar ș și ț cu virgulă, în loc de sedilă, linia de pauză a ediției ca „—” și fără spațiul pe care ediția îl pune înaintea semnului întrebării și al exclamării. Parantezele drepte cu trei puncte, „[…]”, arată locurile în care am lăsat afară cuvinte din citat. La fiecare cuvânt dăm numărul lui în carte, titlul, locul și data puse la sfârșitul lui. ↩
7. Cuvântul 16, „Marele examen”, Prislop, 27 martie 1949, pp. 64–71; citatul din Tagore, pp. 65–67. Despre Tagore: fișa laureatului Premiului Nobel pentru literatură din 1913, pe nobelprize.org. ↩
8. Cuvântul 13, „Chemări la apostolie”, Prislop, 13 martie 1949, p. 47. „Iubiții mei tineri”: p. 48. ↩
9. Citatul ține de la p. 48 la p. 50 și se încheie cu trimiterea lui Arsenie Boca: „(N. Berdiaeff, «Ésprit et liberté» pp. 211-216)” (p. 50; „Ésprit”, așa, în ediție). Despre Berdiaev: Encyclopaedia Britannica, „Nikolay Aleksandrovich Berdyayev”, și fișa de autoritate a Bibliothèque nationale de France. Cea mai veche ediție franceză a cărții din catalogul BnF e cea de la Paris, Éditions „Je sers”, 1933; ce ediție a folosit Arsenie Boca nu spune. Că frazele sunt ale lui Berdiaev se vede și în originalul rus, Философия свободного духа („Filosofia spiritului liber”), partea a II-a, cap. VI, „Бог, человек и богочеловек” („Dumnezeu, omul și Dumnezeul-Om”), pe azbyka.ru (https://azbyka.ru/otechnik/Nikolaj_Berdyaev/filosofija-svobodnogo-duha/4_2), ediție electronică fără pagini; acolo, la începutul citatului, e vorba de „marii mistici creștini”, iar la Arsenie Boca lipsește cuvântul „creștini”. ↩
10. Cuvântul 13, p. 49. ↩
11. Cuvântul 13, p. 50. ↩
12. Sf. Ioan Damaschin, Expunerea, I, 8, NPNF II, vol. 9, partea a doua, p. 7 (https://ccel.org/ccel/schaff/npnf209/npnf209.iii.iv.i.viii.html): „For generation means that the begetter produces out of his essence offspring similar in essence. But creation and making mean that the creator and maker produces from that which is external, and not out of his own essence, a creation of an absolutely dissimilar nature.” Și: „But generation in Him is without beginning and everlasting, being the work of nature and producing out of His own essence […]: while creation in the case of God, being the work of will, is not co-eternal with God. For it is not natural that that which is brought into existence out of nothing should be co-eternal with what is without beginning and everlasting.” ↩
13. Sf. Ioan Damaschin, Expunerea exactă a credinței ortodoxe, I, 9, în Nicene and Post-Nicene Fathers, seria a II-a (mai departe: NPNF II), vol. 9, ed. Philip Schaff și Henry Wace, trad. engleză S. D. F. Salmond, partea a doua, p. 12, după textul de pe ccel.org (https://ccel.org/ccel/schaff/npnf209/npnf209.iii.iv.i.ix.html), care păstrează paginile volumului tipărit: „For He saw all things before they were, holding them timelessly in His thoughts; and each one conformably to His voluntary and timeless thought, which constitutes predetermination and image and pattern, comes into existence at the predetermined time.” Textele Părinților din acest articol sunt date în traducerea noastră după versiunile engleze numite în note, până la confruntarea cu o ediție românească tipărită. ↩
14. Sf. Vasile cel Mare, Omiliile la Hexaimeron, omilia I, 5, NPNF II, vol. 8, ed. Philip Schaff și Henry Wace, trad. Blomfield Jackson, p. 54, după textul de pe ccel.org (https://ccel.org/ccel/schaff/npnf208/npnf208.viii.ii.html): „To this world at last it was necessary to add a new world, both a school and training place where the souls of men should be taught and a home for beings destined to be born and to die. Thus was created, of a nature analogous to that of this world and the animals and plants which live thereon, the succession of time, for ever pressing on and passing away and never stopping in its course.” Înaintea lumii văzute, Sfântul Vasile pune lumea nevăzută a puterilor cerești, într-o stare „outstripping the limits of time, eternal and infinite” (tot p. 54); timpul începe odată cu lumea văzută. ↩
15. Versetele sunt date după textul Bibliei Sinodale de pe bibliaortodoxa.ro (https://www.bibliaortodoxa.ro/), consultat între 17 și 30 octombrie 2026. E o ediție electronică, fără pagini; după site, textul e cel al Bibliei tipărite „sub îndrumarea și cu purtarea de grijă” a patriarhului Teoctist, „cu aprobarea Sfântului Sinod al BOR”, îndreptat după ediția din 1994 a Societății Biblice Interconfesionale din România, care reproduce ediția din 1982. La Psalmi, numerotarea versetelor e cea a site-ului. ↩
16. Sf. Vasile cel Mare, Omiliile la Hexaimeron, omilia I, 5, NPNF II, vol. 8, p. 55, la aceeași adresă: „Thus the writer who wisely tells us of the birth of the Universe does not fail to put these words at the head of the narrative. “In the beginning God created;” that is to say, in the beginning of time.” Și: „after the invisible and intellectual world, the visible world, the world of the senses, began to exist.” ↩
17. Sf. Vasile cel Mare, Omiliile la Hexaimeron, omilia I, 1, NPNF II, vol. 8, p. 52, la aceeași adresă: „It is this man, whom God judged worthy to behold Him, face to face, like the angels, who imparts to us what he has learnt from God. Let us listen then to these words of truth written without the help of the “enticing words of man’s wisdom” by the dictation of the Holy Spirit”. „După îndemnul Duhului Sfânt” redă, mai liber, „by the dictation of the Holy Spirit”. ↩
18. Cuvântul 63, „În fața haosului…”, Sibiu, 3 noiembrie 1949, p. 180: „Întâi a creat lumea din nimic. Neantul a articulat cosmosul.” La fel în Cărarea Împărăției, p. 300: „din nimic Dumnezeu a făcut făptura”. ↩
19. Despre Böhme: Encyclopaedia Britannica, „Jakob Böhme”, și fișa de autoritate a Bibliothèque nationale de France. Trimiterea lui Arsenie Boca, la sfârșitul citatului: „(I. Böehme, «Misterium magnum» C.v. cit. de Berdiaeff.)” (p. 61). În originalul rus al cărții lui Berdiaev (cap. VI, pe azbyka.ru), primele fraze ale citatului sunt ale lui Berdiaev, iar numai fraza despre Hristos e citată de el din Böhme. Tot acolo, Berdiaev numește învățătura lui Böhme despre Fecioara-Sofia „genială”; Arsenie Boca o numește „minunată”, cu vorbele lui. ↩
20. Cuvântul 15, p. 61. ↩
21. Cuvântul 15, p. 61: „Misticul german are următoarea expresie minunată, privitoare la noua stare de după păcat a neamului omenesc: «prin cădere de la curăția originară, Fecioara, Înțelepciunea, a părăsit pe oameni și s-a retras în Cer», lăsând pe oameni să ajungă «numai trup» (Geneza 6,3) și de-aci să ajungă în potop.” ↩
22. Cuvântul 15, p. 62; trimiterea lui Arsenie Boca, la sfârșitul citatului: „(N. Berdiaeff, «Ésprit et liberté», pp. 220-222)”. În originalul rus (cap. VI, pe azbyka.ru), fraza despre „învățătorii Bisericii” e a lui Berdiaev. ↩
23. Cuvântul 15, p. 63. Altundeva, Arsenie Boca urmează pe Părinți: „Chipul cunoscut al nașterii trupurilor a venit omului tocmai din pricina căderii; căci, după Sfinții Părinți, și mai ales după Sfântul Maxim Mărturisitorul, după care ne luăm, ar fi fost cu putință și un alt chip de înmulțire, nepătimaș și nepăcătos” (Cărarea Împărăției, p. 212). ↩
24. Sf. Ioan Damaschin, Expunerea, IV, 24, NPNF II, vol. 9, partea a doua, p. 97 (https://ccel.org/ccel/schaff/npnf209/npnf209.iii.iv.iv.xxiv.html): „But God, Who knoweth all things before they have existence, knowing in His foreknowledge that they would fall into transgression in the future and be condemned to death, anticipated this and made “male and female,” and bade them “be fruitful and multiply”.” Versetele din Facerea și din Matei sunt după aceeași ediție a Bibliei ca toate celelalte; vezi nota despre Scriptură. ↩
25. Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile la Epistola către Coloseni, omilia 12, NPNF I, vol. 13, ed. Philip Schaff, p. 318, după textul de pe ccel.org (https://ccel.org/ccel/schaff/npnf113/npnf113.iv.iv.xii.html): „They come, about to be made one body. See again a mystery of love!” NPNF I înseamnă Nicene and Post-Nicene Fathers, seria I. Despre Sfântul Ioan Gură de Aur: viața lui de pe site-ul Bisericii Ortodoxe din America (https://www.oca.org/saints/id/lives/103292). ↩
26. Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile la Epistola către Efeseni, omilia 20, NPNF I, vol. 13, p. 146, după textul de pe ccel.org (https://ccel.org/ccel/schaff/npnf113/npnf113.iii.iv.xxi.html): „For indeed, in very deed, a mystery it is, yea, a great mystery, that a man should leave him that gave him being, him that begat him, and that brought him up […] and be joined to one who was never even seen by him and who has nothing in common with him, and should honor her before all others. A mystery it is indeed.” La începutul omiliei (p. 143): „there is a certain love deeply seated in our nature, which imperceptibly to ourselves knits together these bodies of ours.” ↩
27. Cuvântul 20, „Moartea care dobândește învierea”, Prislop, 25 aprilie 1949, p. 79. Paștile din 1949 au căzut pe 24 aprilie; socoteala e a noastră. ↩ ↩2
28. Sf. Ioan Damaschin, Expunerea, III, 20, NPNF II, vol. 9, partea a doua, pp. 68–69 (https://ccel.org/ccel/schaff/npnf209/npnf209.iii.iv.iii.xx.html): „We confess, then, that He assumed all the natural and innocent passions of man. For He assumed the whole man and all man’s attributes save sin. For that is not natural, nor is it implanted in us by the Creator, but arises voluntarily in our mode of life as the result of a further implantation by the devil, though it cannot prevail over us by force. For the natural and innocent passions are those which are not in our power, but which have entered into the life of man owing to the condemnation by reason of the transgression; such as hunger, thirst, weariness, labour, the tears, the corruption, the shrinking from death, the fear […]” (p. 68); „The wicked one, then, made his assault from without, not by thoughts prompted inwardly, just as it was with Adam.” (p. 68); „but they were above nature because that which was natural did not in the Lord assume command over the will.” (p. 69). ↩
29. Sf. Ioan Damaschin, Expunerea, III, 14, NPNF II, vol. 9, partea a doua, p. 60 (https://ccel.org/ccel/schaff/npnf209/npnf209.iii.iv.iii.xiv.html): „But the Lord being not mere man but also God, and knowing all things, had no need of inquiry, and investigation, and counsel, and decision, and by nature made whatever is good His own and whatever is bad foreign to Him.” ↩
30. Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile la Epistola către Romani, omilia 13 (la Romani 8, 3), NPNF I, vol. 11, pp. 432–433, după textul de pe ccel.org (https://ccel.org/ccel/schaff/npnf111/npnf111.vii.xv.html): „For sinful flesh it was not that Christ had, but like indeed to our sinful flesh, yet sinless, and in nature the same with us.” ↩
31. Sf. Ioan Damaschin, Expunerea, III, 28, NPNF II, vol. 9, partea a doua, p. 72 (https://ccel.org/ccel/schaff/npnf209/npnf209.iii.iv.iii.xxviii.html): stricăciunea înseamnă întâi „all the human sufferings, such as hunger, thirst, weariness, the piercing with nails, death”; „Indeed, after the resurrection of our Saviour from the dead, we say that our Lord’s body is incorruptible even in the first sense of the word.” ↩
32. Cuvinte vii, p. 80: „mă folosesc de învățătura celui dintre sfinți, Părintelui nostru Maxim Mărturisitorul”. Cărarea Împărăției, p. 26: „Iisus Hristos nu avea nevoie de mântuirea Sa, dar fără pogorârea Sa, în trup de om re-creat, născut afară de calea păcatului, mântuirea noastră ar fi fost cu neputință”; p. 139, după Sfântul Maxim (Răspunsuri către Talasie, după Filocalia, vol. 3, cum trimite Arsenie Boca; textul nu l-am confruntat cu Filocalia): Domnul a lăsat ispitele să-L încerce „prin plăcere”, iar ele s-au prins în propriile lor viclenii, „întrucât a rămas neajuns și neatins de ele”. ↩
33. Cuvântul 22, „Mironosițele”, Prislop, 8 mai 1949, p. 89. ↩
34. Cuvântul 22, p. 90: „În fața sfințeniei dracii ei nu pot nimic. O părăsesc unul câte unul, până la șapte — zice Evanghelia. Erau cele șapte păcate de căpetenie, care strică firea omenească.” Și: „Iisus s-a întâlnit apoi cu această Marie Magdalenă în Betania, satul surorilor lui Lazăr, în casa lui Simon fariseul.” ↩
35. Cuvântul 22, p. 91: „Această putere a lui Iisus, această încredere pe care i-a dat-o El: iubirea Lui curată, de făptura Sa, a transformat-o dintr-o profanată a vremii, într-o mironosiță, model pentru toate vremile.” ↩
36. „Viața Sfintei Mironosițe, întocmai cu Apostolii, Maria Magdalena”, pe doxologia.ro (https://doxologia.ro/viata-sfintei-mironosite-intocmai-cu-apostolii-maria-magdalena), ediție electronică, fără autor și fără trimitere la o carte tipărită, consultată pe 30 octombrie 2026: „Aceasta a trăit în vremea venirii pe pământ a Domnului nostru Iisus Hristos, și din tinerețe ori după judecățile neajunse ale lui Dumnezeu – ca să se arate lucrurile Fiului lui Dumnezeu întru dânsa, precum însuși zice despre orbul din naștere –, ori prin îngăduința dumnezeiască spre oarecare folos sufletesc, ea era muncită și supărată de șapte duhuri necurate.” Mai jos, Domnul „a gonit dintr-însa pe acei șapte diavoli muncitori cumpliți”. Viața nu pomenește ungerea picioarelor Domnului. Pe același site, slujba ei e pusă „În această lună, în ziua a douăzeci și doua” (https://doxologia.ro/slujba-sfintei-mironosite-maria-magdalena). ↩
37. Sf. Fotie, Biblioteca, codicele 275, unde e rezumat cuvântul Sfântului Modest, arhiepiscopul Ierusalimului, „La femeile mironosițe” („Μοδέστου ἀρχιεπισκόπου Ἱεροσολύμων εἰς τὰς μυροφόρους”), după textul grec și traducerea franceză de pe remacle.org (https://remacle.org/bloodwolf/erudits/photius/hesychius2.htm), ediție electronică, fără numele editorului textului grec și al traducătorului: „Ὅτι φησίν, αἱ ἱστορίαι τὴν Μαγδαληνὴν ταύτην διὰ βίου παρθένον διδάσκουσι.” („Spune că istorisirile o arată pe această Magdalenă fecioară toată viața.”); „Καὶ μαρτύριον δὲ αὐτῆς φέρεται, ἐν ᾧ λέγεται διὰ τὴν ἄκραν αὐτῆς παρθενίαν […] ὡς ὕαλον αὐτὴν καθαρὸν τοῖς βασανισταῖς φαίνεσθαι.” („Se păstrează și o istorisire a muceniciei ei, în care se spune că, pentru desăvârșita ei feciorie, […] li se arăta chinuitorilor ca un cristal curat.”); „ἐκεῖσε τὸν δρόμον τὸν ἀποστολικὸν διὰ τοῦ μαρτυρίου ἡ μυροφόρος Μαρία ἐτελείωσε” („acolo și-a săvârșit mironosița Maria, prin mucenicie, alergarea apostolească”). Traducerile sunt ale noastre. Sfântul Modest a adormit în 634, după viața lui de pe site-ul Bisericii Ortodoxe din America, la 18 decembrie (https://www.oca.org/saints/all-lives/2026/12/18). Sfântul Fotie, patriarhul Constantinopolului, a trăit în veacul al IX-lea, după același site, la 6 februarie (https://www.oca.org/saints/all-lives/2026/02/06). ↩
38. Sf. Grigorie Dialogul, Omiliile la Evanghelii, omilia 33, după textul latin din Patrologia Latina, vol. 76, ed. J.-P. Migne, Paris, 1849, reprodus pe thesermonarchive.org (https://thesermonarchive.org/sermons/gregory-the-great/homiliae-in-evangelia-33-33/) după Corpus Corporum al Universității din Zürich, ediție electronică fără coloane: „Hanc vero quam Lucas peccatricem mulierem, Joannes Mariam nominat, illam esse Mariam credimus de qua Marcus septem daemonia ejecta fuisse testatur.” Și: „Et quid per septem daemonia, nisi universa vitia designantur?” Traducerea e a noastră. Aceleași locuri, în traducere engleză, în Catena Aurea, culegerea de tâlcuiri patristice alcătuită de Toma de Aquino (Oxford, J. G. F. și J. Rivington, 1842), vol. I, p. 878 (https://ccel.org/ccel/aquinas/catena1.ii.xxvi.html), și vol. II, p. 341 (https://ccel.org/ccel/aquinas/catena2.iii.xvi.html). Viața Sfântului Grigorie, pomenit pe 12 martie: site-ul Bisericii Ortodoxe din America (https://www.oca.org/saints/all-lives/2026/03/12). ↩
39. Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile la Evanghelia după Matei, omilia 80 (la Matei 26, 6–7), NPNF I, vol. 10, ed. Philip Schaff, trad. George Prevost, revizuită de M. B. Riddle, p. 461, după textul de pe ccel.org (https://ccel.org/ccel/schaff/npnf110/npnf110.iii.LXXVI.html): „This woman seems indeed to be one and the same with all the evangelists, yet she is not so; but though with the three she doth seem to me to be one and the same, yet not so with John, but another person, one much to be admired, the sister of Lazarus.” ↩
40. „Synaxarion: Holy and Great Wednesday”, pe orthochristian.com (https://orthochristian.com/46062.html), 20 aprilie 2011, după synaxis.info, traducător nenumit, ediție electronică: „On Holy and Great Wednesday the divine Fathers ordained a commemoration to be kept of the woman who was a harlot […]”; și: „Let it be known that there are two women who anointed the Lord with myrrh, as the divine Chrysostom says.” Numele Mariei Magdalena nu apare în sinaxar. Sinaxarul e textul care istorisește praznicul zilei sau viața sfântului pomenit. ↩
41. Cuvântul 32, „Maica Domnului”, Arad, 15 august 1949, p. 122. Prislopul trecuse sub Episcopia Aradului în primăvara lui 1949; vezi al doilea articol al seriei. ↩ ↩2
42. „Rugăciune de cerere către Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu”, la Pavecernița mică, slujba de seară din Ceaslov, pe doxologia.ro (https://doxologia.ro/pavecernita-mica), ediție electronică, fără trimitere la o ediție tipărită, consultată pe 30 octombrie 2026. Rugăciunea începe „Nepătată, neîntinată, fără prihană, Preacurată Fecioară, a lui Dumnezeu” și o numește pe Maica Domnului „ceea ce ești singură nădejdea celor fără de nădejde și celor biruiți ajutătoare”. La Pavecernița mare, pe același site, rugăciunea are deasupra rândul „Facere a lui Pavel Monahul din Mânăstirea Făcătoarei de bine” și același cuvânt despre „nădejdea celor fără de nădejde” (https://doxologia.ro/ceaslov/slujbe/pavecernita-mare). ↩
43. Ceasul al șaselea, rugăciunea de după „Slavă… Și acum…, al Născătoarei de Dumnezeu:”, pe doxologia.ro (https://doxologia.ro/ceaslov/slujbe/ceasul-al-saselea), ediție electronică, fără trimitere la o ediție tipărită, consultată pe 30 octombrie 2026. Pe site, ultimul cuvânt al primei fraze e tipărit „Stăpanului”; l-am scris „Stăpânului”. Același text, fără diacritice, pe crestinortodox.ro (https://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/ceaslov/ceasul-saselea-79788.html). ↩
44. Cărarea Împărăției, p. 317: „Pentru cei ce vor fi scoși din muncă se roagă și Biserica luptătoare de pe pământ și mijlocește către Dumnezeu și Biserica biruitoare din Ceruri. Obștea Sfinților în frunte cu Maica Domnului mijlocește cu mare osârdie luminarea noastră a pământenilor”. ↩
45. Fișa de autoritate a Bibliothèque nationale de France (https://catalogue.bnf.fr/ark:/12148/cb121145098), care îi dă anii, convertirea la creștinism în 1904 și dispariția în 1929, într-o călătorie spre Tibet. Pentru botez, pagina de autor de pe ccel.org (https://ccel.org/ccel/singh), ediție electronică: „Against great opposition, he was baptized on his birthday in 1905, in an English church in Simla.” Pe o carte pusă pe numele lui, Arsenie Boca a scris: „Ce frumos scrie Sundar Singh și de ce proastă calitate e apocrifa aceasta, a unui fanatic, incult și mincinos” (Cărarea Împărăției, p. 343, facsimil; ed. 1995, p. 344). ↩
46. Cuvântul 9, „Vameșul și fariseul”, Prislop, 13 februarie 1949, p. 30. ↩
47. Cuvântul 39, „Cine e Iisus?”, Prislop, 13 octombrie 1949, p. 134. ↩
48. „Sadhu”, în Merriam-Webster Dictionary, ediție electronică (https://www.merriam-webster.com/dictionary/sadhu): „a usually Hindu mendicant ascetic”. ↩
49. Cuvântul 37, „Dincolo de chip”, Prislop, 10 octombrie 1949, p. 130: „Răsăritul meditează fără imagini, chiar contra imaginilor, ba și vedeniile reale le refuză — nu din rea credință sau din duh de împotrivire, ci din grija de-a nu greși primind orice.” ↩
50. Cărarea Împărăției, pp. 194–195 (ed. 1995, p. 195): Mântuitorul l-a trimis pe Saul „orb la sluga Sa în Damasc”, iar Pavel, „după alte vedenii, semne și răpire în Rai, totuși s-a dus la Ierusalim, să se întâlnească cu ceilalți Apostoli și să le spună și lor Evanghelia pe care o vestea el, ca nu cumva să fie în înșelare”. Pe pagina următoare: „Predania Bisericii Răsăritene se ferește de vedenii” și „Revelația e deplină, iar cele ce mai lipsesc, le așteptăm la a doua venire” (p. 196; ed. 1995, p. 197). ↩
51. Cuvântul 108, „Taina lui Ilie și Ioan”, Prislop, 14 decembrie 1949, p. 272. Pe aceeași pagină: cuvântul „înger” înseamnă și „făpturile cerești”, și „«trimis» al lui Dumnezeu — cu o misiune”; aripile din icoane, „semnele firii îngerești”. ↩
52. Cuvântul 108, p. 272. Fraza întreagă: „Reîncarnarea lor (deși numai unul, Ilie sau Ioan pune «problema» așa, — ca să nu generalizăm), nu mai e propriu-zis doctrina indiană a reîncarnării.” ↩
53. Cuvântul 108, p. 272 („Îngerii și oamenii sunt ordine distincte. Dogmatic.”) și p. 273 (reîncarnarea „nu are nici o bază în Revelație”, cu Evrei 9, 27, citat de Arsenie Boca; încheierea: „Lăsat-am întrebările să se ciocnească de toate stăvilarele tainei și să-și dovedească zădărnicia, izbindu-se de limitele îngăduitului”). ↩ ↩2
54. Sf. Ioan Damaschin, Expunerea, II, 3, NPNF II, vol. 9, partea a doua, pp. 19–20 (https://ccel.org/ccel/schaff/npnf209/npnf209.iii.iv.ii.iii.html): „an intelligent essence, in perpetual motion, with free-will, incorporeal” (p. 19); „it is not as they really are that they reveal themselves to the worthy men to whom God wishes them to appear, but in a changed form which the beholders are capable of seeing” (p. 19); „They take different forms at the bidding of their Master, God, and thus reveal themselves to men and unveil the divine mysteries to them.” (p. 20). ↩
55. Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile la Evanghelia după Matei, omilia 57 (la Matei 17, 10–13), NPNF I, vol. 10, p. 337, după textul de pe ccel.org (https://ccel.org/ccel/schaff/npnf110/npnf110.iii.LV.html): „not because he was Elias, but because he was fulfilling the ministry of that prophet”. ↩
56. Beda Venerabilul, la Marcu 1, 2, preluat prin Catena Aurea, culegerea de tâlcuiri patristice alcătuită de Toma de Aquino, în traducerea engleză de la Oxford (J. G. F. și J. Rivington, 1842), vol. II, Sf. Marcu, p. 8 (https://ccel.org/ccel/aquinas/catena2.iii.i.html): „But John is called an angel not by community of nature, according to the heresy of Origen […] but by the dignity of his office; for angel in Greek is in Latin, nuntius […], by which name that man is rightly called, who was sent by God, that he might bear witness of the light”. Despre Beda (672/673–735), teolog și istoric anglo-saxon: Encyclopaedia Britannica, „Saint Bede the Venerable”. ↩
57. Origen, Comentariul la Evanghelia după Ioan, cartea a II-a, cap. 25, în Ante-Nicene Fathers, vol. 9, p. 341, după textul de pe ccel.org (https://www.ccel.org/ccel/schaff/anf09.xv.iii.ii.xxv.html): titlul capitolului, „Argument from the Prayer of Joseph, to Show that the Baptist May Have Been an Angel Who Became a Man.” Despre Origen (c. 185 – c. 254), născut probabil la Alexandria: Encyclopaedia Britannica, „Origen”. ↩
58. Cuvântul 128, „Un destin înțeles”, Prislop, 1 ianuarie 1950, pp. 318 („deodată I s-a deschis taina”) și 319. ↩
59. Cuvântul 130, „Botezul lui Iisus”, Prislop, 12 ianuarie 1950, p. 325; cuvântul 132, „În pustia Carantaniei”, Prislop, datat la sfârșit „5.II.950; 24.III.50”, p. 328: „Deși Iisus își avea un destin lămurit, încă de la 12 ani în Templul din Ierusalim și confirmat în pustia Iordanului la 30 de ani, totuși n-a fost scutit de verificarea lui în pustia Carantaniei.” ↩
60. Despre Ellen G. White: Ellen G. White Estate, „Ellen G. White – A Brief Biography” (whiteestate.org/about/egwbio/), și Encyclopaedia Britannica, „Ellen Gould Harmon White”. Am confruntat textul pe ediția electronică de pe egwwritings.org, care numerotează paragrafele după paginile ediției tipărite: 78.1 e primul paragraf de pe p. 78. Câteva potriviri: „Când a văzut copilașul Iisus jertfa și arderea mielului […] deodată I s-a deschis taina ce o preînchipuia această jertfă” (Cuvinte vii, p. 318) – „He beheld the bleeding victim upon the altar of sacrifice. […] The mystery of His mission was opening to the Saviour.” (The Desire of Ages, cap. 8, paragraful 78.1); „Ei nu admiteau ca cineva să-i învețe” (p. 319) – „they would have scorned to admit that they could receive instruction from anyone” (paragraful 80.2); „Ce le răspundea, cu alte cuvinte? — Că El nu e fiul lui Iosif, ci Fiul lui Dumnezeu” (p. 319) – „He had disclaimed kinship to Joseph, and had declared His Sonship to God” (paragraful 81.6). Citatul semnat „(White)” e în cuvântul 131, „Ioan, capătul proorocilor”, Prislop, 12 ianuarie 1950, p. 326, și e The Desire of Ages, cap. 10, paragraful 104.1. La Arsenie Boca, Iosif și Maria Îl caută pe Iisus „patru zile” (p. 319); Evanghelia spune că L-au aflat „după trei zile” (Luca 2, 46). Nu știm în ce limbă a citit Arsenie Boca cartea. ↩ ↩2
61. Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariul la Evanghelia după Luca, predica 5 (la Luca 2, 40–52), trad. engleză R. Payne Smith, A Commentary upon the Gospel according to S. Luke, by S. Cyril, Patriarch of Alexandria, partea I, Oxford, University Press, 1859, pp. 29–30, după transcrierea de pe tertullian.org (https://www.tertullian.org/fathers/cyril_on_luke_01_sermons_01_11.htm): „He is filled with wisdom Who is Himself all wisdom.” (p. 29, în primul paragraf al predicii); „And so He is said also to have increased in wisdom, not as receiving fresh supplies of wisdom […] but because God the Word gradually manifested His wisdom proportionably to the age which the body had attained.” (p. 30). Paragraful vine, după nota transcrierii, din versiunea siriacă a comentariului. ↩
62. Sf. Atanasie cel Mare, Cuvântul al III-lea împotriva arienilor, 53, NPNF II, vol. 4, ed. Philip Schaff și Henry Wace, p. 422, după textul de pe ccel.org (https://ccel.org/ccel/schaff/npnf204/npnf204.xxi.ii.iv.vi.html): „not Wisdom, as Wisdom, advanced in respect of Itself; but the manhood advanced in Wisdom, transcending by degrees human nature, and being deified, and becoming and appearing to all as the organ of Wisdom for the operation and the shining forth of the Godhead.” ↩
63. Sf. Ioan Damaschin, Expunerea, III, 22, NPNF II, vol. 9, partea a doua, pp. 69–70 (https://ccel.org/ccel/schaff/npnf209/npnf209.iii.iv.iii.xxii.html): „But those who hold that He progressed in wisdom and grace in the sense of receiving some addition to these attributes […] giving heed to the foolish Nestorius they imagine some strange relative union and mere indwelling”. Despre cunoașterea sufletului Domnului, III, 21, p. 69 (https://ccel.org/ccel/schaff/npnf209/npnf209.iii.iv.iii.xxi.html): „on account of the identity of subsistence and the inseparable union the soul of the Lord was enriched with the knowledge of the future as also with the other miraculous powers”. Despre Nestorie, care „îl desparte pe unicul Hristos în doi”: tot III, 21, p. 69. ↩
64. Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile la Evanghelia după Matei, omilia 12, NPNF I, vol. 10, p. 73, după textul de pe ccel.org (https://ccel.org/ccel/schaff/npnf110/npnf110.iii.XII.html): glasul a venit „in order therefore that this opinion might not prevail with the multitude” (părerea că Ioan ar fi mai mare), iar Duhul în chip de porumbel a venit „drawing the voice towards Jesus, and making it evident to all, that This was not spoken of John that baptized, but of Jesus who was baptized.” ↩
65. Cărarea Împărăției, p. 148: „E însă demn de reținut faptul clarității de conștiință a filiației Sale divine, la o vârstă când fiii omenești încă n-au lichidat-o cu joaca.” Cuvinte vii, cuvântul 79, „Respinși, chemați și trimiși”, Prislop, 18 noiembrie 1949, p. 203. Tot în Cărarea, p. 282, Arsenie Boca îl dă pe Iisus la doisprezece ani ca pildă a celor care „află mai repede cine sunt și ce trimitere au de la Dumnezeu”, dar spune despre El că, „ca om adevărat, n-avea nici un văl despărțitor”. ↩
66. Cuvântul 137, „Paharul și Botezul”, Prislop, 27 martie 1950, p. 341: „pe care a trebuit Iisus să le bea cu Sfânt Sufletul și Trupul Său și să se «facă pentru noi păcat» (II Corinteni 5,21) și să ia El, nevinovatul, pedeapsa păcatului de la Dumnezeu, ca să ne câștige cu aceasta și răscumpărarea sau mântuirea.” ↩
67. Cuvântul 137, p. 342. Fragmentele dinainte, pe aceeași pagină: „A venit apoi și cea mai grea încercare cu putință, părăsirea lui Dumnezeu”; „S-a întunecat și soarele și s-a zguduit și pământul la această înfricoșată osândă. Acesta era botezul spiritului, — întrucât în Iisus era și suflet omenesc adevărat.” Arsenie Boca scrie „de la Dumnezeu” și „urgiei divine”; Tatăl nu e numit. ↩
68. Sinodul al IV-lea Ecumenic, „Hotărârea de credință”, NPNF II, vol. 14, ed. Henry R. Percival, pp. 264–265, după textul de pe ccel.org (https://ccel.org/ccel/schaff/npnf214/npnf214.xi.xiii.html; după Labbe și Cossart, Concilia, vol. 4, col. 562): „the Son [of God] and our Lord Jesus Christ is to be confessed as one and the same [Person] […] and being united in one Person and subsistence, not separated or divided into two persons, but one and the same Son and only-begotten, God the Word, our Lord Jesus Christ”. ↩
69. Sf. Ioan Damaschin, Expunerea, III, 9, NPNF II, vol. 9, partea a doua, p. 53 (https://ccel.org/ccel/schaff/npnf209/npnf209.iii.iv.iii.ix.html): „For the flesh of God the Word did not subsist as an independent subsistence, nor did there arise another subsistence besides that of God the Word”; și III, 27, p. 72: „So that the subsistence of Christ is always one.” „Subsistence” redă în traducerea engleză cuvântul grecesc hypostasis, ipostas. ↩
70. Sinodul al V-lea Ecumenic (Constantinopol, 553), capitolul V, NPNF II, vol. 14, ed. Henry R. Percival, p. 313 (https://ccel.org/ccel/schaff/npnf214/npnf214.xii.vii.html): „For since one of the Holy Trinity has been made man, viz.: God the Word, the Holy Trinity has not been increased by the addition of another person or hypostasis.” Și capitolul X, p. 314: „If anyone does not confess that our Lord Jesus Christ who was crucified in the flesh is true God and the Lord of Glory and one of the Holy Trinity: let him be anathema.” ↩
71. Sf. Chiril al Alexandriei, anatematismul al XII-lea, NPNF II, vol. 14, p. 217, după textul de pe ccel.org (https://ccel.org/ccel/schaff/npnf214/npnf214.x.ix.xiv.html): „Whosoever shall not recognize that the Word of God suffered in the flesh, that he was crucified in the flesh, and that likewise in that same flesh he tasted death and that he is become the first-begotten of the dead, for, as he is God, he is the life and it is he that giveth life: let him be anathema.” ↩
72. Sf. Ioan Damaschin, Expunerea, III, 26, NPNF II, vol. 9, partea a doua, p. 71 (https://ccel.org/ccel/schaff/npnf209/npnf209.iii.iv.iii.xxvi.html): „The Word of God then itself endured all in the flesh, while His divine nature which alone was passionless remained void of passion.” ↩
73. Cuvântul 15, „Buna-Vestire”, Prislop, 25 martie 1949, p. 60. ↩
74. Cuvântul 62, „Fățărnicia la răspundere”, Prislop, 2 noiembrie 1949, p. 178: „Iată Adevărul în divina Lui persoană, degradată la o haotică apreciere de stradă.” În cuvântul 130, din 12 ianuarie 1950, Cel care ia „povara păcatelor și a blestemelor omenești” e Cel ce „dase Legea lui Moise în Sinai” (p. 324). ↩
75. Sf. Grigorie Teologul, Cuvântarea a 30-a (a patra cuvântare teologică), 12, NPNF II, vol. 7, ed. Philip Schaff și Henry Wace, trad. Charles Gordon Browne și James Edward Swallow, p. 314, după textul de pe ccel.org (https://ccel.org/ccel/schaff/npnf207/npnf207.iii.xvi.html): „for as We have one Godhead, so We have one Will.” ↩
76. Sf. Grigorie Teologul, Cuvântarea a 30-a (a patra cuvântare teologică), 5, NPNF II, vol. 7, ed. Philip Schaff și Henry Wace, trad. Charles Gordon Browne și James Edward Swallow, p. 311, după textul de pe ccel.org (https://ccel.org/ccel/schaff/npnf207/npnf207.iii.xvi.html): „It was not He who was forsaken either by the Father, or by His own Godhead, as some have thought […]. But as I said, He was in His own Person representing us. For we were the forsaken and despised before, but now by the Sufferings of Him Who could not suffer, we were taken up and saved.” ↩
77. Sf. Ioan Damaschin, Expunerea, III, 25, NPNF II, vol. 9, partea a doua, p. 71 (https://ccel.org/ccel/schaff/npnf209/npnf209.iii.iv.iii.xxv.html): „And it was in this way that our Lord appropriated both our curse and our desertion, and such other things as are not natural: not that He Himself was or became such, but that He took upon Himself our personality and ranked Himself as one of us.” La fel, III, 24 (p. 71): „nor was He ever forsaken by His divinity: nay, it was we who were forsaken and disregarded”. ↩
78. Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile la Epistola a doua către Corinteni, omilia 11 (la 2 Corinteni 5, 21), NPNF I, vol. 12, p. 334, după textul de pe ccel.org (https://ccel.org/ccel/schaff/npnf112/npnf112.v.xi.html): „But now He hath both well achieved mighty things, and besides, hath suffered Him that did no wrong to be punished for those who had done wrong.” ↩
79. Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile la Epistola către Romani, omilia 13 (la Romani 8, 3), NPNF I, vol. 11, p. 432, la adresa din nota despre aceeași omilie: „it was not the smitten flesh which was condemned and perished, but the sin which had been smiting”; și: „So you see it is sin that getteth condemned everywhere, and not the flesh, for this is even crowned with honor”. ↩

Din aceeași serie

• Viața lui Arsenie Boca (I). Până la Prislop (1910–1948)
• Viața lui Arsenie Boca (II). De la Prislop la Sinaia (1948–1989)
• Arsenie Boca (III). Învățătura din Cărarea Împărăției