Smerenia și personalitatea

Smerenia și personalitatea: cum se unesc tăria, curajul și blândețea în viața creștină, după pilda lui Hristos și a sfinților.

Hristos spălând picioarele ucenicilor — ilustrație în stil bizantin despre smerenie
Ilustrație în stil bizantin realizată cu ajutorul inteligenței artificiale.

Smerenia este una dintre cele mai înalte virtuți ale vieții creștine. Hristos a fost smerit, iar sfinții au mers pe urmele Lui. Smerenia lor nu i-a făcut însă oameni slabi, pentru că Dumnezeu îi cere omului să fie tare și să facă fapte mari, vrednice de El. Domnul ținea mulțimile cu puterea cuvântului Său. Mulți dintre sfinți au fost ostași și generali, oameni care știau să poruncească și să biruiască. Alții s-au nevoit în pustie, adică au purtat acolo o luptă necurmată de post, de priveghere și de rugăciune, cu o tărie pe care cei mai mulți dintre noi abia o putem închipui. Toți aceștia au primit să fie bătuți, batjocoriți și lăsați singuri atunci când au spus adevărul, iar puterea lor s-a văzut în ceasul umilinței la fel de limpede ca în ceasul slavei.

Acesta este drumul creștinului. Mai întâi ajunge o personalitate, adică un om care are un chip al său: o voință tare, o credință care a crescut din fapte și curajul de a rămâne drept atunci când ceilalți se pleacă. Puterea aceasta se arată în faptele lui, iar uneori Dumnezeu îi dă și slavă înaintea oamenilor. Omul ajuns aici este gata și pentru umilință. Ea îi vine din prigoană, ca urmare a curajului de a spune adevărul, iar atunci aceeași tărie se vede în felul în care își poartă crucea. Puterea și slava lui stau tot timpul învelite în smerenie. Pentru mulți dintre sfinți, drumul acesta s-a încheiat cu moartea primită de bunăvoie pentru Hristos.

În acest articol

Tăria pe care o cere Dumnezeu

Mintea, voința și tăria sufletului sunt daruri pe care omul le-a primit de la Dumnezeu. Hristos îi cere să se lepede de sine: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Omul se leapădă astfel de patimile lui și de voia proprie, care îl despart de Dumnezeu. Darurile primite rămân, iar nevoința le curăță de patimi și le întoarce spre Cel care le-a dăruit. Părinții numesc tăria sufletului bărbăție și o socotesc între virtuți. Cuvântul nu privește numai pe bărbați, căci Biserica cinstește fecioare și mame care au înfruntat chinurile cu mai multă bărbăție decât au avut chinuitorii lor. Apostolul Pavel le-a cerut corintenilor această bărbăție și le-a arătat totodată măsura ei: „Privegheați, stați tari în credință, îmbărbătați-vă, întăriți-vă. Toate ale voastre cu dragoste să se facă” (I Corinteni 16, 13-14).

Smerenia nu îi ia omului tăria primită. Îl învață de unde îi vine. Același Apostol a primit de la Domnul un răspuns pe care l-a scris corintenilor:

„Și mi-a zis: Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare.” (II Corinteni 12, 9-10)

Cel care a scris aceste rânduri purtase Evanghelia prin multe cetăți și stătuse fără frică înaintea dregătorilor. Slăbiciunea cu care se laudă el este a omului lovit, lipsit și prigonit pentru Hristos. Tăria este a lui Hristos, care lucrează în el tocmai în acele ceasuri. Pavel și-a pus toată puterea în slujba Celui care i-o dăduse și nu a ascuns-o niciodată sub numele smereniei. Nu și-a tăgăduit osteneala, dar a știut al Cui este rodul ei:

„Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; și harul Lui care este în mine n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toți. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine.” (I Corinteni 15, 10)

Îndemnul „nu te teme” este unul dintre cele mai des repetate în Scriptură. Dumnezeu i l-a spus lui Avraam și lui Iosua, îngerul l-a spus Fecioarei Maria și păstorilor, iar Hristos l-a spus de multe ori ucenicilor Săi. Când i-a văzut înspăimântați pe mare, a venit la ei umblând pe ape și le-a zis: „Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți!” (Matei 14, 27). Petru a cerut să vină la El pe apă și a mers, până când s-a uitat la vânt:

„Dar văzând vântul, s-a temut și, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat și a zis: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14, 30-31)

Domnul nu i-a mustrat lui Petru îndrăzneala, ci îndoiala. Chiar Apostolul Pavel mărturisește că a venit la Corint „întru slăbiciune și cu frică și cu cutremur mare” (I Corinteni 2, 3), și totuși a vestit acolo Evanghelia. Dumnezeu vrea ca omul să nu se lase stăpânit de frică și să ceară cu îndrăzneală. În pilda omului care bate la miezul nopții la ușa prietenului său și îi cere pâine, Domnul spune că acela se va scula și îi va da, chiar dacă nu o face pentru prietenie: „dar, pentru îndrăzneala lui, sculându-se, îi va da cât îi trebuie” (Luca 11, 8). Apoi adaugă: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide” (Luca 11, 9). Femeia cananeeancă nu s-a lăsat respinsă nici atunci când Domnul a pus-o la încercare, iar El i-a zis: „O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești” (Matei 15, 28). Epistola către Evrei ne cheamă „să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului” (Evrei 4, 16). La fiecare Liturghie, înainte de rugăciunea „Tatăl nostru”, preotul Îi cere lui Dumnezeu să ne învrednicească să cutezăm cu îndrăzneală a-L chema Tată.

Credința tare nu se naște în omul care se ferește de orice luptă. Credința și tăria lăuntrică cresc împreună, prin faptele mari pe care omul le face cu ajutorul lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Iacov amintește că Avraam și-a pus fiul pe jertfelnic și adaugă: „Vezi că, credința lucra împreună cu faptele lui și din fapte credința s-a desăvârșit?” (Iacov 2, 22). Epistola către Evrei îi pomenește pe drepții Vechiului Testament,

„care prin credință, au biruit împărății, au făcut dreptate, au dobândit făgăduințele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmașilor pe fugă.” (Evrei 11, 33-34)

Nevoitorii

Aceeași tărie au arătat-o nevoitorii. Stăteau de bunăvoie în frig, posteau peste măsura omului obișnuit, priveghau nopți întregi și făceau sute și mii de metanii, adică închinăciuni până la pământ însoțite de rugăciune. Au putut duce asemenea lupte pentru că au primit har de la Dumnezeu, dar și pentru că și-au hotărât voia să nu dea înapoi. Dumnezeu dă harul, iar omul Îi dă voia sa.

Sfântul Simeon Stâlpnicul a trăit zeci de ani în Siria pe un stâlp, sub cerul liber. Fericitul Teodoret al Cirului, care l-a cunoscut în viață, scrie că ani la rând a petrecut cele patruzeci de zile ale Postului Mare fără hrană. Sfântul se pleca la rugăciune atât de adânc încât fruntea îi atingea degetele picioarelor. Unul dintre însoțitorii lui Teodoret a numărat odată o mie două sute patruzeci și patru de asemenea plecăciuni, apoi a obosit și s-a lăsat de numărat.

Sfântul Serafim de Sarov s-a rugat o mie de nopți pe o stâncă din pădure și o mie de zile pe o piatră din chilia lui, în picioare sau în genunchi, cu rugăciunea vameșului din Evanghelie. Trăia în pădure printre fiare și le hrănea din mâna lui, iar un urs îl asculta ca pe stăpânul său. Într-o zi l-au atacat niște tâlhari. Serafim era un om foarte puternic și ținea în mână un topor, așa că s-ar fi putut apăra. A lăsat toporul jos, și-a încrucișat mâinile pe piept și le-a zis: „Faceți ce vreți.” L-au bătut până l-au lăsat aproape mort, cu capul spart și coastele rupte. Sfântul i-a iertat și a cerut să nu fie pedepsiți.

Mulți pustnici au trăit în pustie printre fiare, iar fiarele se îmblânzeau înaintea lor. Sfântul Cuvios Gherasim de la Iordan a scos un spin din laba unui leu. Leul a rămas lângă el și l-a slujit, iar când bătrânul a murit, s-a culcat pe mormântul lui și a murit acolo.

Nebunii pentru Hristos au mers și mai departe pe calea umilinței. Ei și-au ascuns sfințenia sub chipul unui om fără minte și au primit de bunăvoie disprețul tuturor. Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos a îndurat ani de zile batjocura, ocările și loviturile oamenilor din Constantinopol. Într-o iarnă, gerul a ținut cetatea două săptămâni. Sfântul s-a culcat în stradă lângă un câine ca să se încălzească, dar câinele s-a ridicat și a fugit de el. Andrei credea că moare, iar atunci a fost răpit în vedenie în rai.

Acești oameni aveau puterea să ducă ceea ce puțini pot duce, și au ales să o pună în slujba lui Dumnezeu fără să se înalțe prin ea. Patericul povestește că diavolul a ieșit odată cu o seceră în calea Sfântului Macarie cel Mare și a vrut să-l lovească, dar nu a putut. Atunci i-a zis:

„Multă silă am de la tine, Macarie, căci nu pot asupra ta. Iată orice faci și eu fac. Tu postești, dar eu nicidecum nu mănânc. Priveghezi, dar eu nicidecum nu dorm. Numai una este cu care mă biruiești.”

Când Macarie l-a întrebat care este aceea, diavolul a răspuns: „Smerenia, și pentru aceasta nu pot asupra ta.” Postul și privegherea le poate imita și vrăjmașul. Smerenia nu o poate imita, iar fără ea toată tăria nevoitorului ar fi rămas o putere omenească.

Hristos, Cel care S-a dat de bunăvoie

Domnul nostru Iisus Hristos a stăpânit mulțimile. Oamenii rămâneau lângă El și câte trei zile, fără să aibă ce mânca, iar după Predica de pe Munte Evanghelistul Matei scrie:

„Iar când Iisus a sfârșit cuvintele acestea, mulțimile erau uimite de învățătura Lui. Că îi învăța pe ei ca unul care are putere, iar nu cum îi învățau cărturarii lor.” (Matei 7, 28-29)

Cărturarii erau învățătorii Legii din vremea aceea, iar Hristos vorbea ca Unul care dăduse Legea. Când arhiereii au trimis slugi să-L prindă, slugile s-au întors fără El. Întrebate de ce nu L-au adus, au răspuns: „Niciodată n-a vorbit un om așa cum vorbește Acest Om” (Ioan 7, 46).

Cu puține zile înainte de Patimi, Domnul a intrat în Ierusalim ca Împărat. Mulțimile I-au ieșit înainte și își așterneau pe cale hainele și ramuri tăiate din copaci:

„Iar mulțimile care mergeau înaintea Lui și care veneau după El strigau zicând: Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!” (Matei 21, 9)

„Și intrând El în Ierusalim, toată cetatea s-a cutremurat, zicând: Cine este Acesta?” (Matei 21, 10). Împărații pământului intrau în cetăți pe cai sau în care de luptă, cu oștile în urma lor. Împăratul acesta, întâmpinat cu atâta slavă, venea șezând pe un asin, așa cum vestise proorocul: „Iată Împăratul tău vine la tine blând și șezând pe asină” (Matei 21, 5). Slava Lui era a unui Împărat, iar haina în care a venit era smerenia.

La Cina cea de Taină, Evanghelistul Ioan arată mai întâi puterea pe care Hristos o știa în mâinile Sale și apoi ce a făcut cu ea:

„Iisus, știind că Tatăl I-a dat Lui toate în mâini și că de la Dumnezeu a ieșit și la Dumnezeu merge, S-a sculat de la Cină, S-a dezbrăcat de haine și, luând un ștergar, S-a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat și a început să spele picioarele ucenicilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins.” (Ioan 13, 3-5)

Mâinile în care Tatăl dăduse toate au spălat picioarele ucenicilor.

În aceeași noapte, Domnul a ieșit El Însuși înaintea celor care veniseră cu făclii și cu arme să-L ia:

„Iar Iisus, știind toate cele ce erau să vină asupra Lui, a ieșit și le-a zis: Pe cine căutați? Răspuns-au Lui: Pe Iisus Nazarineanul. El le-a zis: Eu sunt. Iar Iuda vânzătorul era și el cu ei. Atunci când le-a spus: Eu sunt, ei s-au dat înapoi și au căzut la pământ.” (Ioan 18, 4-6)

Un singur cuvânt al Lui i-a doborât la pământ pe cei veniți să-L prindă. După aceea S-a lăsat legat de ei. Ucenicului care scosese sabia ca să-L apere i-a spus: „Sau ți se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu și să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Matei 26, 53). Mai dinainte spusese despre viața Sa, pe care Scriptura o numește aici suflet: „Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun și putere am iarăși ca să-l iau” (Ioan 10, 18).

Dus înaintea arhiereului, Domnul a fost lovit peste față:

„Și zicând El acestea, unul din slujitorii care erau de față, I-a dat lui Iisus o palmă, zicând: Așa răspunzi Tu arhiereului? Iisus i-a răspuns: Dacă am vorbit rău, dovedește ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă bați?” (Ioan 18, 22-23)

Domnul nu a lovit înapoi și nu S-a plecat înaintea slugii ca un om speriat. A spus adevărul cu liniște și a primit lovitura. Aceasta este smerenia celui tare: rămâne drept în adevăr și lasă nedreptatea să cadă asupra lui. Tot în noaptea aceea, „toți ucenicii, lăsându-L, au fugit” (Matei 26, 56).

Apostolul Pavel spune despre El că „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8). Nimeni nu L-a smerit pe Hristos fără voia Lui. Smerenia a fost lucrarea Lui, săvârșită de Cel care avea toată puterea. Același Domn care certa vânturile și marea a spus despre Sine: „învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11, 29).

Sfântul Isaac Sirul, pustnic și învățător al rugăciunii, scrie despre smerenie, pe care o numește smerita cugetare:

„De fapt, ea este haina lui Dumnezeu. Căci Cuvântul întrupându-Se, pe ea a îmbrăcat-o și prin ea ne-a vorbit nouă în trupul nostru. Și tot cel ce a îmbrăcat-o pe ea s-a făcut cu adevărat asemenea Celui ce S-a pogorât de la înălțimea Lui și a ascuns puterea măririi Lui și a acoperit slava Lui în smerita cugetare, ca să nu fie arsă zidirea de vederea Lui.” (Cuvântul XX, Filocalia, vol. X)

Smerenia lui Hristos I-a ascuns puterea fără să o micșoreze. Cine se îmbracă în smerenie își poartă tăria așa cum a purtat-o Domnul, ascunsă și întreagă.

Sfinții ostași

Între sfinții cei mai iubiți ai Bisericii se află mulți ostași, care aveau rang, arme și oameni sub poruncă.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, ajunsese de tânăr conducător de oaste în garda împăratului Dioclețian. Când împăratul a pornit prigoana împotriva creștinilor, Gheorghe și-a împărțit averea săracilor, și-a eliberat robii și a mărturisit că este creștin. Dioclețian i-a făgăduit cinstiri, ranguri și bogății ca să se lepede de Hristos, iar Gheorghe le-a refuzat pe toate. A fost chinuit cu o piatră grea pusă pe piept, pe o roată cu cuțite și într-o groapă cu var nestins, apoi i s-a tăiat capul, în anul 303.

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, era antipat al Tesalonicului, adică dregătorul cetății, numit de împăratul Maximian pentru înțelepciunea și vitejia lui în război. Și-a încredințat averea unui slujitor credincios, ca s-o împartă săracilor, și a mărturisit cu mare îndrăzneală că este creștin. A fost închis într-o baie veche de lângă palat, iar acolo ostașii l-au străpuns cu sulițe.

Sfântul Mare Mucenic Teodor Stratilat poartă în nume chiar rangul său, căci stratilat înseamnă general. Era voievod și stăpân al cetății Heracleea din Pont, pe vremea împăratului Liciniu. A luat la el idolii de aur ai împăratului, i-a sfărâmat și a împărțit aurul săracilor. Pentru aceasta a fost bătut cu vine de bou, sfâșiat cu unghii de fier, ars cu făclii, răstignit și săgetat, iar la urmă și-a plecat capul sub sabie.

Cei 40 de Mucenici din Sevastia erau ostași creștini dintr-o legiune romană. În anul 320, pe vremea aceluiași Liciniu, au fost lăsați goi o noapte întreagă în lacul înghețat de lângă Sevastia, iar pe mal li se pregătise o baie caldă pentru cel care s-ar fi lepădat. Unul singur a ieșit din lac și a murit îndată. Aglaie, unul dintre ostașii care îi păzeau, a văzut cununi strălucitoare coborând peste mucenici, a mărturisit că și el este creștin și a intrat în lac în locul celui care căzuse. Dimineața li s-au zdrobit fluierele picioarelor, iar trupurile lor au fost arse.

Sfântul Alexandru Nevski, cneaz rus din veacul al XIII-lea, i-a biruit pe suedezi la râul Neva în anul 1240, iar numele de Nevski i-a rămas de la această biruință. Doi ani mai târziu i-a biruit pe cavalerii teutoni pe gheața unui lac. Același general biruitor a mers de patru ori la Hoarda tătarilor ca să-și apere poporul de răzbunarea lor. S-a plecat înaintea hanului, dar nu a primit să se închine focului, zicând: „Eu sunt creștin și nu mi se cade a mă închina făpturii.” A murit în anul 1263, la întoarcerea de la Hoardă, după ce a îmbrăcat haina monahală cu numele Alexie.

Sfântul Mărturisitor Ioan Rusul a fost un ostaș simplu din oastea țarului Petru cel Mare. În anul 1711 a căzut prizonier la tătari, care l-au vândut unui ofițer turc din Procopie, în Capadocia. A trăit acolo ca rob. Dormea în grajd, lângă vite, iar ienicerii îl loveau, îl scuipau și își băteau joc de el. Nu s-a lepădat de credință și spunea: „Creștin m-am născut și creștin voi muri.” A murit în robie, în anul 1730.

Acești oameni știau să poruncească și să lupte. Puterea lor nu s-a stins când împăratul le-a luat rangul și i-a dat pe mâna chinuitorilor. Ea a trecut de pe câmpul de luptă în temniță și în fața judecătorului, iar acolo s-a văzut mai limpede. Ioan Rusul nu a avut niciun rang de pierdut, și totuși a stat drept ca un general în grajdul în care dormea.

Biruitori și biruiți

Înainte de Patimi, Hristos le-a spus ucenicilor: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Creștinul este biruitor, însă biruința lui nu seamănă cu biruințele lumii. Când spune adevărul, el este adesea învins în ochii oamenilor: prigonit, umilit și lăsat singur. Domnul le-a vestit ucenicilor și această parte a drumului:

„Fericiți veți fi voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea. Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri, că așa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.” (Matei 5, 11-12)

Apostolul Pavel a scris același lucru ca o lege a vieții creștine: „Și toți care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniți” (II Timotei 3, 12).

Epistola către Evrei, după ce îi pomenește pe cei care au biruit împărății prin credință, vorbește în versetele următoare și despre ceilalți:

„Iar alții au fost chinuiți, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alții au suferit batjocură și bici, ba chiar lanțuri și închisoare; au fost uciși cu pietre, au fost puși la cazne, au fost tăiați cu fierăstrăul, au murit uciși cu sabia, au pribegit în piei de oaie și în piei de capră, lipsiți, strâmtorați, rău primiți. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, și în munți, și în peșteri, și în crăpăturile pământului.” (Evrei 11, 35-38)

Despre toți aceștia Scriptura spune că au fost „mărturisiți fiind prin credință” (Evrei 11, 39). Aceeași credință i-a făcut pe unii să biruiască împărății și pe alții să primească chinurile și moartea.

Apostolii au trecut prin amândouă ceasurile. În același capitol din Faptele Apostolilor, oamenii scoteau bolnavii în ulițe ca să cadă peste ei măcar umbra lui Petru, iar puțin după aceea apostolii stăteau bătuți înaintea sinedriului, marele sfat al căpeteniilor iudeilor:

„Și chemând pe apostoli și bătându-i, le-au poruncit să nu mai vorbească în numele lui Iisus, și le-au dat drumul. Iar ei au plecat din fața sinedriului, bucurându-se că s-au învrednicit, pentru numele Lui, să sufere ocară.” (Faptele Apostolilor 5, 40-41)

Spre sfârșitul vieții, Pavel îi scria ucenicului său Timotei: „La întâia mea apărare, nimeni nu mi-a venit într-ajutor, ci toți m-au părăsit. Să nu li se țină în socoteală! Dar Domnul mi-a stat într-ajutor și m-a întărit” (II Timotei 4, 16-17). Puterea lui nu stătea în oamenii care îl urmau, de aceea nu s-a risipit când oamenii au plecat. Despre această viață a scris corintenilor:

„În toate pătimind necaz, dar nefiind striviți; lipsiți fiind, dar nu deznădăjduiți; prigoniți fiind, dar nu părăsiți; doborâți, dar nu nimiciți.” (II Corinteni 4, 8-9)

Aceeași putere la amvon și pe drumul exilului

Sfântul Ioan Gură de Aur a cunoscut amândouă fețele acestei vieți. A fost arhiepiscop al Constantinopolului, cetatea de scaun a împăratului, iar mulțimile umpleau biserica pentru a-l asculta. Numele de Gură de Aur i l-a dat Biserica pentru puterea cuvântului său. Același cuvânt l-a îndreptat și spre cei puternici. A mustrat lăcomia bogaților și nu a tăcut nici înaintea curții împărătești, iar împărăteasa Eudoxia s-a socotit lovită de predicile lui. În anul 403, un sinod de episcopi potrivnici l-a caterisit, adică l-a scos din treapta arhierească. Tulburarea poporului a înspăimântat curtea, iar Sfântul Ioan a fost chemat înapoi, însă în anul 404 a fost trimis din nou în exil, la Cucuz, un loc îndepărtat din Armenia.

Trei ani mai târziu s-a dat porunca să fie dus și mai departe, la Pitiunt, pe țărmul Mării Negre. Ostașii care îl păzeau l-au mânat în marșuri grele, prin ploaie și prin arșiță, fără să-i îngăduie odihnă. Episcopul Paladie, prieten și apărător al său, povestește sfârșitul. Lângă Comana, în Pont, au poposit la biserica Sfântului Mucenic Vasilisc. Mucenicul i s-a arătat noaptea și i-a zis: „Îndrăznește, frate; mâine vom fi împreună.” A doua zi, Sfântul Ioan a cerut haine albe și și-a împărțit celelalte haine celor de față. S-a împărtășit cu Sfintele Taine și și-a dat sufletul cu cuvintele: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate.” Era 14 septembrie 407.

Omul care ținea capitala imperiului cu cuvântul său a murit pe un drum de exil, păzit de ostași și departe de turma lui. Puterea lui a rămas aceeași la amvon și pe drum. La amvon ea se vedea în îndrăzneala cu care mustra păcatul celor mari, iar pe drum se vedea în pacea cu care a mulțumit lui Dumnezeu pentru toate.

Smerenia care nu îngroapă talantul

Domnul a spus pilda unui stăpân care și-a încredințat averea slugilor înainte de a pleca departe. Două dintre ele au lucrat cu talanții primiți și i-au înmulțit. A treia a venit la întoarcerea stăpânului cu talantul neatins:

„Doamne, te-am știut că ești om aspru, care seceri unde n-ai semănat și aduni de unde n-ai împrăștiat. Și temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău. Și răspunzând stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană și leneșă…” (Matei 25, 24-26)

Sluga aceasta nu a risipit nimic. A păstrat talantul întreg și l-a dat înapoi, iar stăpânul l-a numit slugă vicleană și leneșă pentru că nu a lucrat cu el. Mulți creștini de astăzi fac la fel cu darurile primite de la Dumnezeu. Se mulțumesc cu puțin, nu își propun nimic mare pentru El și își pun slăbiciunea pe seama smereniei. Smerenia adevărată știe că talantul este al lui Dumnezeu și tocmai de aceea lucrează cu el din toată puterea. În pildă, talanții sunt împărțiți fiecăruia după puterea lui, iar fapta mare nu este întotdeauna una văzută de oameni. Îngrijirea îndelungată a unui bolnav sau creșterea unui copil în credință cer și ele o tărie pe care numai Dumnezeu o măsoară deplin.

Deosebirea se vede în fapte. Omul smerit îndrăznește lucruri mari pentru Dumnezeu, iar când ele izbutesc, le socotește lucrarea harului și nu a sa. Când este lovit pentru adevăr, rămâne în picioare și nu caută să se răzbune, așa cum Hristos a stat înaintea slugii arhiereului.

Dumnezeu așteaptă de la creștin fapte vrednice de El: să-și mărturisească credința acolo unde îl costă, să-l apere pe cel nedreptățit, să înceapă o lucrare bună și s-o ducă la capăt, să postească, să privegheze și să se roage cu o voință care nu dă înapoi. Iar când vine ceasul în care adevărul spus îl aduce în fața celor care îl lovesc, Dumnezeu îi cere să rămână același om.

Tăria sfinților nu venea din cinstea pe care o aveau înaintea oamenilor, de aceea nu i-a părăsit când au pierdut această cinste și i-a însoțit până la moartea primită pentru Hristos. Aceasta este personalitatea pe care o naște Biserica: un om care poate birui și poate primi să fie biruit, pentru că și-a pus toată puterea în mâinile lui Dumnezeu.

Newsletter OrtodoxWay

Primește noile articole OrtodoxWay

Un email scurt când apare un studiu nou despre Ortodoxie, rugăciune și viață duhovnicească. Fără spam.

Lasă un comentariu

Comentariile sunt moderate înainte de publicare. Linkurile din comentarii sunt tratate ca user-generated.