La 24 septembrie, Biserica Ortodoxă îl pomenește pe Sfântul Cuvios Siluan Athonitul, un țăran rus care a trăit ca monah în Muntele Athos patruzeci și șase de ani și a adormit în Domnul în 1938. Avea puțină școală. Ce a trăit în rugăciune a scris cu mâna lui în câteva caiete simple, iar ucenicul său, Sfântul Sofronie, le-a adunat după moartea lui și le-a dat lumii.
În aceste însemnări, Sfântul Siluan se întoarce mereu la trei lucruri care țin unul de altul: plânsul omului care L-a pierdut pe Dumnezeu, iubirea de vrăjmași și rugăciunea pentru toți oamenii.
Țăranul din Tambov
Numele lui de mirean era Simeon Ivanovici Antonov. S-a născut în 1866, în satul Șovskoe din gubernia Tambov, într-o familie de țărani evlavioși. Tatăl lui nu știa carte, dar era un om blând și smerit, iar Simeon avea să spună mai târziu, ca monah: „N-am ajuns la măsura tatălui meu”.
În tinerețe a trăit o vreme ca ceilalți flăcăi din sat, departe de gândul la Dumnezeu. L-a trezit glasul Maicii Domnului, pe care l-a auzit într-o noapte, în somn. Din clipa aceea a început să se căiască, iar Maicii Domnului i-a mulțumit pentru această chemare până la sfârșitul vieții.
După serviciul militar, în toamna anului 1892, a plecat în Muntele Athos și a intrat în mănăstirea rusească a Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, unde trăiau atunci aproape două mii de monahi. Prima lui ascultare a fost la moara mănăstirii. Lângă moară se afla o bisericuță a Sfântului Proroc Ilie. Acolo, la o Vecernie, după șase luni de lupte grele cu gândurile rele, L-a văzut pe Hristos cel viu în locul icoanei Lui. Harul i-a cuprins atunci tot sufletul și tot trupul. Harul este lucrarea necreată a lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu Însuși curăță și sfințește pe om.
Simțirea harului nu a rămas însă cu el cum o primise. Au urmat cincisprezece ani în care Dumnezeu îl cerceta și apoi se retrăgea de la el, iar în vremea retragerii sufletul lui era chinuit de gânduri și ajungea aproape de deznădejde. Dumnezeu nu încetase să-l iubească și să-l sprijine, chiar când Siluan nu mai simțea mângâierea prezenței Lui. Slujba praznicului spune că a fost părăsit „din iconomie”, adică după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ca să caute harul „și mai însetat”. Așa a cunoscut, din propria viață, ce înseamnă să guști prezența lui Dumnezeu și să rămâi fără mângâierea ei.
Cuvântul primit după cincisprezece ani
Într-o noapte, la cincisprezece ani după prima arătare a lui Hristos, Sfântul Siluan se lupta din nou cu duhurile rele și ajunsese aproape de deznădejde. S-a rugat fierbinte și a auzit în inimă glasul Domnului: „Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor”. Sfântul a întrebat atunci: „Doamne, învață-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit”. Răspunsul a venit tot în inima lui: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui”.
Sfântul Siluan a înțeles că rădăcina suferinței lui era mândria. De atunci se socotea pe sine vrednic de iad, dar nu cădea în deznădejde, fiindcă știa cât de mult îl iubește Dumnezeu. Cuvântul acesta i-a fost dat lui după cincisprezece ani de nevoință, iar cine vrea să-l lucreze are nevoie de povățuirea unui duhovnic. El însuși scrie cum lucra acest cuvânt în lupta lui cu gândurile:
„Și prin aceasta vrăjmașii au fost biruiți. Dar de îndată ce las mintea mea să iasă din foc, gândurile rele câștigă din nou putere.”
De atunci harul nu l-a mai părăsit ca înainte, iar Duhul Sfânt i-a dat din nou puterea de a iubi. Omul care se socotea pe sine vrednic de iad nu mai putea dori iadul nimănui. Din această smerenie au crescut plânsul lui pentru Adam, iubirea de vrăjmași și rugăciunea pentru toată lumea.
Plângerea lui Adam
Cea mai cunoscută scriere a Sfântului Siluan, Plângerea lui Adam, s-a născut din durerea anilor în care rămânea fără mângâierea harului. În ea, Sfântul Siluan dă glas durerii lui Adam izgonit din rai:
„Adam, părintele întregii lumi, a cunoscut în rai dulceața iubirii lui Dumnezeu și de aceea, atunci când pentru păcat a fost izgonit din rai și a pierdut iubirea lui Dumnezeu, a suferit amarnic și cu geamăt mare suspina în toată pustia. Sufletul lui era chinuit de un gând: «Am întristat pe Dumnezeu pe Care Îl iubesc». Nu-i părea rău atât de rai și de frumusețea lui, cât de faptul de a fi pierdut iubirea lui Dumnezeu, care în fiece clipă și nesăturat atrage sufletul spre Dumnezeu.”
Adam plânge aici după Cineva, iar raiul pierdut este pentru el iubirea lui Dumnezeu, pe care nu o mai simte. Sfântul Siluan cunoștea acest plâns din viața lui:
„Așa tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, dar mai apoi a pierdut harul, face experiența chinului lui Adam.”
Apoi Adam trece printr-o durere și mai grea decât pierderea raiului:
„Mare a fost întristarea lui Adam după izgonirea din rai, dar când a văzut pe fiul său, Abel, omorât de fratele său, Cain, întristarea lui s-a făcut și mai mare, și cu sufletul chinuit de durere hohotea și gândea: «Noroade vor ieși și se vor înmulți din mine și toate vor suferi și vor trăi în dușmănie și oamenii se vor ucide unii pe alții». Și această întristare a lui era mare, ca marea, și o poate înțelege numai cel al cărui suflet a cunoscut pe Domnul și știe cât de mult El ne iubește.”
Aici plânsul lui Adam se întoarce de la sine spre copiii lui. Și Abel, și Cain sunt fiii lui. Noroadele care se vor ucide între ele se vor naște toate din el. Cine L-a cunoscut pe Dumnezeu nu mai poate privi pe nimeni ca pe un străin, fiindcă vede în fiecare om un fiu al aceluiași Adam.
De aceea Sfântul Siluan, după ce plânge împreună cu Adam pentru harul pierdut, cere de la Dumnezeu tocmai iubirea:
„Și eu am pierdut harul și strig împreună cu Adam: «Milostiv fii mie, Doamne! Dă-mi duh de smerenie și iubire.»”
Plânsul lui Adam se regăsește și în slujba praznicului. La Utrenie se cântă:
„Plângerea lui Adam celui căzut asupră-ți luând, Părinte, stricăciunea ai lepădat, și chipul lui Hristos ai luat, cu carele și pre noi învrednicește a ne îmbrăca, Siluane de Dumnezeu văzătorule, cu rugăciunile tale.”
Semnul că harul lucrează în om
Pentru Sfântul Siluan, iubirea de vrăjmași arată dacă omul L-a cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu:
„Dar cine nu iubește pe vrăjmași, acela nu poate cunoaște pe Domnul, nici dulceața Duhului Sfânt. Duhul Sfânt ne învață să iubim pe vrăjmași până într-atât încât sufletului să-i fie milă de ei ca de propriii copii.”
Postul și rugăciunea sunt drumul monahului, dar fără această iubire nu aduc pacea în suflet:
„Dacă cineva se roagă mult și postește, dar n-are iubire pentru vrăjmași, nu poate avea pace sufletească.”
Sfântul Siluan cunoștea și ispita celor credincioși, care doresc pieirea celor ce fac rău Bisericii:
„Sunt oameni care doresc vrăjmașilor lor sau dușmanilor Bisericii pierire și chinuri în focul iadului. Ei gândesc așa pentru că n-au învățat de la Duhul Sfânt iubirea lui Dumnezeu, căci cel ce a învățat aceasta va vărsa lacrimi pentru întreaga lume.”
Sfântul Sofronie a păstrat o convorbire a lui cu un pustnic din Sfântul Munte. Pustnicul i-a spus că Dumnezeu îi va pedepsi pe cei necredincioși și pe cei rătăciți. Sfântul Siluan l-a întrebat ce ar simți el însuși în rai:
„Dumnezeu va pedepsi pe toți ateii și ereticii, care vor arde în focul cel veșnic.”
„Bine. Dar spune-mi, te rog, dacă vei fi în rai și de acolo vei vedea cum arde cineva în focul iadului, vei mai avea pace?”
„Ce să-i faci? E păcatul lor.”
„Iubirea nu poate suferi aceasta. Trebuie să ne rugăm pentru toți oamenii.”
Sfântul Siluan nu tăgăduia judecata lui Dumnezeu. Mustra liniștea cu care omul poate privi pierzarea aproapelui.
Același gând se află în însemnările lui. Sfântul Siluan își închipuie un om care spune despre altul că e un criminal și că e bine să ardă în iad. Îl întreabă dacă, stând în rai, nu i-ar fi milă de cel pe care îl vede ardând. Apoi adaugă:
„Sau vei avea și tu o inimă de fier? Dar în rai nu e nevoie de fier. Acolo e nevoie de smerenie și de iubirea lui Hristos, care are grijă de toți.”
Sfântul Siluan știa că această iubire nu se dobândește dintr-odată și nu cerea de la cei slabi ce nu puteau purta:
„Cine a învățat de la Duhul Sfânt să iubească, acela se întristează toată viața pentru oamenii care nu se mântuiesc și varsă multe lacrimi pentru popor, și harul lui Dumnezeu îi dă puterea de a iubi pe vrăjmași. Dacă nu-i iubești, măcar nu-i ponegri și nu-i înjura; și acesta va fi un lucru bun.”
Puterea de a-i iubi pe vrăjmași vine de la Dumnezeu. Omului îi rămâne să-și înfrâneze limba și să ceară această iubire în rugăciune, iar Sfântul Siluan îi făgăduiește pacea:
„Dacă ne facem obiceiul de a ne ruga din toată inima pentru vrăjmași și de a-i iubi, pacea va locui totdeauna în sufletele noastre.”
Rugăciunea pentru tot Adamul
Din plânsul lui Adam și din iubirea de vrăjmași a crescut rugăciunea Sfântului Siluan pentru toată lumea. Oamenii nu erau pentru el o mulțime de străini. Îi vedea ca pe fiii aceluiași Adam, uniți prin aceeași fire omenească, și se ruga pentru ei ca pentru sine. De aceea rugăciunea lui este numită rugăciunea pentru „tot Adamul”, adică pentru toată omenirea, cu cei vii și cu cei adormiți.
În însemnările lui, rugăciunea aceasta se întoarce mereu spre Dumnezeu cu aceeași cerere:
„Milostive Doamne, învață-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt să-i iubim pe vrăjmași și să ne rugăm pentru ei cu lacrimi.”
„Milostive Doamne, întru bogăția milei Tale, mântuiește toate noroadele!”
Slujba praznicului spune că Sfântul Siluan și-a lucrat rugăciunea „până la sânge, Cuvioase, ca pre o tânguire pentru întreaga zidire, dar mai ales pentru cei adormiți”.
Rugăciunea pentru toată lumea nu îl îndepărta de omul de lângă el. Sfântul Siluan scrie că Dumnezeu mișcă sufletul uneori spre toți, alteori spre un singur om:
„Alteori însă, Domnul mișcă prin harul Său sufletul să se roage pentru toată lumea, și uneori chiar și pentru un singur om. Când și cum vrea Domnul.”
Pentru cel care se roagă pentru un om drag, cuvântul lui aduce o mare mângâiere:
„Atunci când Domnul ne dă întristare pentru cineva și ne insuflă dorința de a ne ruga pentru el, aceasta înseamnă că Domnul vrea să miluiască acel om.”
O mamă care se roagă ani de zile pentru un copil depărtat de Biserică poate afla aici îndemn să nu-și piardă nădejdea. Dumnezeu îi iubește copilul și poate lucra prin rugăciunea ei.
Adormirea Sfântului Siluan
Sfântul Siluan s-a mutat la Domnul după o boală de opt zile, cu mintea limpede și cufundat în rugăciune. A adormit în noaptea de 24 septembrie 1938, între orele unu și două, în timp ce în paraclisul bolniței se cânta Utrenia. Vecinii lui de pat nu au auzit nimic.
Rugăciunea lui pentru toate noroadele a intrat în slujba pe care Biserica i-o cântă la praznic:
„Dă noroadelor cunoașterea Ta cea mântuitoare, dă noroadelor dragostea Ta cea mai presus de cuvânt, ca pre aceasta aflându-o, cu un glas să Te slăvim cu toții în veci, pre Tine, Făcătorul nostru, Iubitorule de oameni, Cela ce ne-ai învrednicit a ne face dupre al Tău chip.”
Troparul Sfântului Siluan, glasul al 3-lea:
„Propoveduitor al iubirii lui Hristos, lumii întregi ai fost dat, de trei ori fericite, între cuvântătorii de Dumnezeu cel prea duios, căci pre Cel smerit și blând ai văzut, și inima Aceluia o ai cunoscut; pentru aceasta, prin graiurile tale toți luminându-ne, Siluane, de Dumnezeu însuflate, proslăvim Duhul, Carele pre tine-au proslăvit.”
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește și mântuiește pre noi. Amin.
Cărți recomandate
Prețuri și disponibilitate verificate pe Booksell.ro la 24 septembrie 2026; acestea se pot modifica.
Imagine: ilustrație realizată cu ajutorul inteligenței artificiale pentru OrtodoxWay, inspirată de fresca bizantină.