O lectură biblică și patristică
Între drepții Vechiului Testament, Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul are un loc aparte. Despre Enoh Scriptura spune că a fost strămutat ca să nu vadă moartea, iar despre Ilie că un car și cai de foc l-au despărțit de ucenicul său Elisei și că prorocul s-a înălțat la cer într-un vârtej de vânt — cu trupul întreg. O largă tradiție patristică și liturgică îl așteaptă să se întoarcă înaintea sfârșitului lumii, deși Părinții nu tâlcuiesc toți în același fel această prorocie. Pomenirea lui o săvârșim la 20 iulie. Puțini dintre drepții cei vechi sunt legați atât de puternic de vederea lui Dumnezeu — și, poate tocmai de aceea, puțini au fost mai greu de înțeles.
Pentru cititorul grăbit, Ilie rămâne prorocul focului: cel ce a închis cerurile trei ani și jumătate, cel ce a chemat foc din cer peste jertfa de pe Carmel, cel ce a înjunghiat cu mâna lui pe prorocii lui Baal. Toate acestea sunt adevărate și nu trebuie ascunse. Dar dacă ne oprim la ele, îl pierdem tocmai pe Ilie cel adevărat. Fiindcă Sfinții Părinți, care l-au citit și l-au iubit veacuri de-a rândul, nu au văzut în el întâi de toate un om al mâniei. Au văzut un om a cărui râvnă, mare cât un incendiu, a fost purtată de Dumnezeu printr-o școală lungă și grea, până ce a fost așezată în milă. Focul din el nu a fost stins, ci curățit. Iar drumul acestei curățiri — de la văpaia de pe Carmel până la adierea de vânt lin de pe Horeb, trecând printr-o slăbiciune neașteptată la un asemenea bărbat — poate fi citit, în lumina Părinților, ca însuși drumul omului duhovnicesc.
Ca să înțelegem acest drum, se cuvine să-l urmăm din locul de unde pornește, pas cu pas, așa cum îl istorisește Scriptura, ascultând pe Părinți acolo unde ne descoperă ce se petrece în adâncul lui.
Omul care se ivește din pustie
Ilie intră în Scriptură fără veste, ca un fulger. Nu i se spune nici tatăl, nici neamul, nici cum a crescut. Se ridică deodată înaintea lui Ahab, împăratul cel rău al lui Israel, care se închina lui Baal împreună cu Izabela, femeia lui, și îi vestește o secetă cumplită: nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât la cuvântul prorocului. Atât — și dispare iarăși.
Această ivire fără rădăcini pământești i-a uimit pe Părinți. Un om fără casă, fără avere, fără sprijin, care stă drept înaintea puterii și nu se pleacă. Sfântul Atanasie cel Mare, în una dintre scrierile care au înrâurit hotărâtor dezvoltarea monahismului răsăritean — Viața Sfântului Antonie — îl pune pe Ilie înaintea marelui începător al pustiei ca pe o oglindă a vieții desăvârșite. Antonie, se spune, își cerceta viețuirea privind spre proroc ca într-o icoană, întrebându-se necontenit dacă se ridică la măsura lui. De aici s-a născut una dintre cele mai statornice citiri patristice: Ilie este cel dintâi chip al monahului. Mai înainte de a fi fost mănăstiri și pustnici, a fost prorocul care a locuit singur, s-a hrănit cu ce i se aducea de sus, a purtat haină aspră și a stat neînfricat înaintea împăraților; iar Scriptura nu-i pomenește nici femeie, nici copii, așa încât tradiția l-a văzut ca pe un întâistătător al vieții feciorelnice. Ceea ce avea să devină mai târziu rânduiala călugărească se afla deja, în chip nedesfășurat, în felul lui de a fi.
Dar deocamdată, la începutul istoriei, această tărie este încă neîncercată. Drumul care urmează o va trece prin foc, ca să se vadă din ce este făcută cu adevărat — și putem înțelege acest drum și ca pe o descoperire, treptată, a limitelor puterii omenești și a locului unde ea trebuie să se sprijine pe puterea lui Dumnezeu.
La pârâul Cherit și în casa văduvei: se învață sărăcia și mila
Dumnezeu îl trimite mai întâi la pârâul Cherit, să se ascundă. Acolo corbii — păsări necurate, care în chip firesc răpesc, nu dăruiesc — îi aduc pâine și carne dimineața și seara. E cea dintâi lecție, și e o lecție de sărăcie: prorocul nu-și agonisește nimic, ci primește totul din mâna lui Dumnezeu, zi de zi. Aceasta e, spun Părinții, cea dintâi chilie și cea dintâi lepădare de avuție. Iar când pârâul seacă, prorocul nu cârtește; se lasă purtat mai departe.
Mai departe înseamnă Sarepta Sidonului — și, lucru uimitor, tocmai în țara păgână de unde venea Izabela, în inima închinării la Baal. Acolo Dumnezeu îl trimite la o văduvă săracă, să fie hrănit de ea. Iar aici, în casa lipsei, se petrece a doua lecție, mai adâncă decât cea dintâi.
Femeia aduna vreascuri când o întâlnește Ilie. Îi cere apă, apoi pâine. Ea îi răspunde că nu mai are decât un pumn de făină și puțin untdelemn — merindea de pe urmă, pentru ea și pentru copilul ei, după care nu le rămâne decât să moară. Și tocmai atunci prorocul îi cere ceva care, la prima auzire, sună aspru: să-i facă lui întâi o turtă mică, și abia după aceea ei și fiului (III Regi 17, 13). Cine citește în grabă s-ar putea poticni aici și ar putea crede că prorocul se pune pe sine înaintea unui copil flămând. Dar nu aceasta se petrece. Cererea „mie întâi” nu este lăcomie, ci chemare la credință. Ilie o cheamă pe văduvă să dea din puținul ei, ca pârgă, încrezându-se în cuvântul lui Dumnezeu că vasul făinii nu se va goli până la venirea ploii. Iar acel gest — a da întâi, din lipsă, pe temeiul făgăduinței — este chiar ușa prin care se face minunea pentru ea. Femeia crede, dă, și de atunci făina și untdelemnul nu se mai împuținează. În casa lipsei se face prisosul.
Sfântul Ioan Gură de Aur, care a vorbit despre Ilie cu cea mai mare căldură fiindcă a găsit în el tocmai lucrurile pe care le propovăduia neîncetat, vede aici legea milosteniei. Nu dai din prisos, ci din puțin; și tocmai atunci, când mâna omului se deschide deși nu mai are, se deschide și mâna lui Dumnezeu. Prorocul, care nu are nimic al său, este mai bogat decât toți bogații prin apropierea de Dumnezeu; iar văduva, dând din sărăcia ei, primește mult mai mult decât a dat. Lecția de la Cherit — să primești totul din mâna lui Dumnezeu — se împlinește acum în lecția de la Sarepta: să dai totul, tot din încredere în El.
Moartea copilului: prorocul secetei se roagă pentru un străin
Istoria din Sarepta nu se sfârșește cu vasul făinii. După o vreme, copilul văduvei se îmbolnăvește și moare. Iar mama, în durerea ei, se întoarce împotriva prorocului: „Ce ai tu cu mine, omule al lui Dumnezeu? Ai venit la mine ca să-mi pomenești păcatul și să-mi omori fiul?” (III Regi 17, 18).
Se cuvine spus limpede, fiindcă din acest verset s-au tras uneori închipuiri greșite: Scriptura nu spune nicăieri că moartea copilului ar fi fost pedeapsă pentru vreun păcat. Cuvintele acestea sunt ale văduvei, nu ale lui Dumnezeu și nici ale prorocului. Ea, în spaima ei, își leagă durerea de o vină a sa, așa cum face adesea inima omului lovit de năpastă, care caută pricina în sine însuși. Dar nici Ilie nu o mustră, nici Dumnezeu nu întărește această legătură. Prorocul nu-i spune „ai păcătuit, de aceea a murit”. Mai degrabă ia copilul în brațele lui și îl duce sus, la Dumnezeu.
Și aici se vede ceva neașteptat la prorocul secetei. Cel care avea să cheme abia mai târziu foc din cer pe Carmel, cel a cărui râvnă închisese cerurile peste o țară întreagă, nu rămâne rece înaintea unui copil mort. Se pleacă de trei ori peste trupul cel mic și se roagă cu durere: „Doamne, Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el!” (III Regi 17, 21). Se roagă fierbinte — și pentru cine? Pentru copilul unei femei străine, dintr-un ținut păgân, de unde venea însăși închinarea la Baal. Prorocul care lupta împotriva idolatriei se roagă acum cu tot dinadinsul pentru un copil din afara lui Israel. Aceasta este, spun Părinții din tradiția siriacă — Sfântul Efrem Sirul, Iacov de Sarug și alții —, chiar școala milei prin care Dumnezeu îl poartă pe Ilie: apropiindu-l de suferința celor mici, îi adâncește râvna în milostivire. Focul rămâne, dar învață să încălzească, nu doar să ardă.
Iar rodul acestei morți și învieri nu este numai copilul întors la viață, ci și credința desăvârșită a mamei. Când Ilie i-l dă înapoi viu, ea mărturisește: „acum am cunoscut că ești om al lui Dumnezeu și că graiul Domnului în gura ta este adevărul” (III Regi 17, 24). La început dăduse pâinea din simplă încredere în cuvântul prorocului; acum, prin înviere, ajunge la cunoașterea deplină. Aceasta este, o spun Părinții, cea dintâi înviere din morți din toată Scriptura — o rază care vestește de departe biruința lui Hristos asupra morții.
Se cuvine amintit, pentru cititorul care ar putea da peste ea, o veche părere din tradiția iudaică, după care acest copil ar fi fost Prorocul Iona de mai târziu. Fericitul Ieronim o consemnează și el, arătând limpede că este o relatare transmisă de evrei. Scriptura nu face însă această identificare, iar ea nu poate fi tratată drept fapt istoric. Cronologia ar presupune o longevitate neobișnuită — Iona este așezat de obicei în vremea lui Ieroboam al II-lea, la aproape un veac după Ilie — și nu poate confirma tradiția, dar nici nu ajunge, singură, spre a o declara cu totul cu neputință. Biserica nu o ține ca învățătură. Copilul rămâne, în Scriptură, fără nume — și tocmai lipsa numelui îl face icoană a oricărui om înviat de mila lui Dumnezeu.
Pe Carmel: focul care mistuie și apa care vestește Botezul
Vine apoi ziua cea mare, ziua pentru care Ilie e cel mai cunoscut. După trei ani de secetă, prorocul se înfățișează iarăși înaintea lui Ahab și cheamă tot Israelul pe muntele Carmel, împreună cu cei patru sute cincizeci de proroci ai lui Baal. Pune înaintea poporului o alegere fără ocol: dacă Domnul este Dumnezeu, urmați Lui; dacă Baal, urmați aceluia. Și rânduiește o încercare. Fiecare tabără să-și pregătească jertfa, dar să nu pună foc; Dumnezeul care va răspunde prin foc, Acela este Dumnezeul cel adevărat.
Prorocii lui Baal strigă de dimineața până seara, își crestează trupurile, joacă în jurul altarului — și nimic. Iar Ilie îi ia în râs, cu o ironie care a rămas în Scriptură: strigați mai tare, poate doarme dumnezeul vostru, poate a plecat undeva. Apoi, când vine rândul lui, prorocul zidește altarul din douăsprezece pietre — după numărul semințiilor lui Israel — și face un lucru care sfidează firea: poruncește să se toarne apă peste jertfă și peste lemne, o dată, de două ori, de trei ori, până ce se umple și șanțul din jur. Abia atunci se roagă. Și focul Domnului cade din cer și mistuie totul: jertfa, lemnele, pietrele, țărâna, ba și apa din șanț. Poporul cade cu fața la pământ, strigând că Domnul, El este Dumnezeu.
Părinții au văzut aici mai mult decât o minune. În cateheza baptismală a Sfinților Capadocieni — Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Grigorie de Nyssa — jertfa de pe Carmel este citită ca preînchipuire a Botezului: apa turnată peste altar și focul pogorât din cer vorbesc despre apa și Duhul prin care omul se naște din nou, fiecare dintre Părinți zăbovind asupra ei în felul său. Iar întoarcerea lui Israel de la Baal la Dumnezeul cel adevărat este chip al lepădării de idoli pe care fiecare creștin o rostește înaintea scăldătorii. Sfântul Ioan Gură de Aur, la rândul lui, leagă acest foc de însăși inima cultului creștin: în cartea sa despre preoție, cheamă înaintea ochilor altarul lui Ilie, mulțimea și focul coborât din cer, apoi duce gândul spre lucrarea Duhului Sfânt în slujirea Bisericii. Precum pe Carmel focul s-a pogorât peste jertfă înaintea a tot poporul, așa în Biserică harul se pogoară asupra Darurilor de pe altar și asupra poporului adunat. Ceea ce s-a văzut o dată, cu văpaie, în vremea lui Ilie, se săvârșește necontenit, în chip nevăzut, la fiecare Sfântă Liturghie.
Aici, pe Carmel, Ilie e la culmea puterii lui. A înfruntat un rege, a rușinat patru sute cincizeci de proroci mincinoși, a chemat foc din cer și a întors un popor întreg. Nimic nu pare să-l poată clinti. Și tocmai de aceea ceea ce urmează îndată este atât de tulburător.
După Carmel: frica, istovirea și ridicarea
Izabela află ce s-a întâmplat pe Carmel — cum au fost uciși prorocii ei — și trimite la Ilie cuvânt de amenințare: mâine pe vremea aceasta îi va face viața ca a unuia dintre cei uciși. Iar aceasta nu era o vorbă goală. Izabela nu era doar un glas mânios: era regina care poruncise deja uciderea prorocilor Domnului, o femeie cu putere și cu fapte de sânge în urma ei. Amenințarea ei era cât se poate de credibilă.
Și totuși omul care cu o zi înainte stătuse singur împotriva a sute de oameni, sub ochii unui rege, se pleacă acum sub greutatea fricii și a istovirii. „Văzând aceasta, Ilie s-a sculat și a mers ca să-și scape viața” (III Regi 19, 3). Fuge. Aleargă până la Beer-Șeba, își lasă acolo sluga și se afundă mai departe în pustie, o zi de drum, până cade sub un ienupăr. Și acolo, biruitorul de pe Carmel, sleit de puteri, își cere moartea: „Destul, Doamne! Ia-mi sufletul, că nu sunt eu mai bun decât părinții mei” (III Regi 19, 4). Cel ce înviase un mort cere acum să moară.
Nu trebuie să trecem ușor peste această slăbiciune, nici s-o îmbrăcăm în cuvinte care s-o facă mai puțin decât este. Textul îl arată pe Ilie înfricoșat și istovit după marea încordare de pe Carmel — și tocmai aici stă adâncimea lui. Cel mai puternic dintre proroci se dovedește, la capătul biruinței, om ca toți oamenii, cu trup care ostenește și cu inimă care se teme. Iar o familie de omilii grecești a citit tocmai această slăbiciune nu ca pe o rușine, ci ca pe o cale: prin ea, prorocul cel aprig este îmbrăcat în îndelunga-răbdare și în iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Puterea singură l-ar fi putut face aspru; slăbiciunea cercetată de Dumnezeu îl face milostiv.
De ce a îngăduit Dumnezeu această slăbiciune? Putem înțelege aici o iconomie adâncă: prorocul trebuia să ajungă la capătul puterilor sale, să-și vadă neputința, să cadă istovit sub un copac și să-și dorească moartea — pentru ca de acolo, din adâncul slăbiciunii, să fie ridicat nu de puterea lui, ci de a lui Dumnezeu. Iar felul în care Dumnezeu îl ridică este plin de învățătură. Mai întâi nu-l ceartă și nu-l umilește pentru slăbiciunea lui: trimite un înger care îl atinge blând și îi spune să se scoale și să mănânce, căci drumul e prea lung pentru el. Îi dă pâine și apă. Îl lasă să doarmă. Îl hrănește a doua oară. Abia după ce l-a odihnit și l-a întărit, îl cercetează cu cuvântul. Îl întreabă — de două ori — „Ce faci aici, Ilie?”, îi ascultă plângerea că ar fi rămas singur credincios în tot Israelul, și îi îndreaptă această convingere: nu a rămas singur, căci Dumnezeu Își păstrase șapte mii de bărbați care nu își plecaseră genunchii înaintea lui Baal. Apoi îl trimite înapoi la slujire, cu porunci limpezi, între care și chemarea lui Elisei, cel ce avea să-i fie ucenic și moștenitor. Așa lucrează mila lui Dumnezeu: nu trece cu vederea rătăcirea, ci o îndreaptă; nu exclude mustrarea, ci o face blândă și roditoare. Dumnezeu îl mângâie pe cel istovit și, în aceeași mișcare, îl întoarce la adevăr și la lucrare.
La Horeb: de la foc la adierea de vânt lin
Întărit de acea pâine, Ilie merge patruzeci de zile și patruzeci de nopți prin pustie, până la Horeb, muntele lui Dumnezeu — același munte pe care odinioară Moise primise Legea. Cele patruzeci de zile de post și de mers sunt, în citirea Sfântului Vasile cel Mare, chipul întregii nevoințe: postul merge înaintea rugăciunii, rugăciunea deschide vederea lui Dumnezeu, iar din vedere se naște puterea cea duhovnicească. Fără această trecere prin pustie și prin înfrânare, prorocul n-ar fi ajuns să audă ce avea să audă.
Căci la capătul drumului, stând înaintea lui Dumnezeu, Ilie primește descoperirea care încununează toată viața lui. Se face un vânt mare și tare, care sfărâmă munții și zdrobește stâncile — dar Domnul nu era în vânt. După vânt, cutremur — dar Domnul nu era în cutremur. După cutremur, foc — dar Domnul nu era în foc. Iar după foc, un glas de adiere lină. Și în adiere era Domnul.
Într-o lectură ascetică și isihastă, putem vedea aici încununarea drumului lui Ilie. Cel ce chemase focul de pe Carmel, cel ce se arătase în vijelie și văpaie, cel a cărui râvnă fusese ea însăși ca un incendiu, aude acum că Dumnezeu nu se cuprinde în furtună, nici în cutremur, nici în foc. Dumnezeu se descoperă în liniște, în subțirimea adierii, acolo unde numai inima curățită și liniștită poate să-L audă. Nu că focul de pe Carmel ar fi fost o greșeală — a fost lucrarea lui Dumnezeu la vremea ei. Ci că dincolo de manifestările care zguduie lumea este ceva mai adânc: auzul cel subțire al prezenței dumnezeiești. Ilie, care începuse ca omul focului, este adus la omul adierii line — iar drumul dintre cele două a trecut, în chip grăitor, prin slăbiciunea de sub ienupăr.
Se cuvine spus, pentru cine caută temeiuri precise, că întâlnirea de pe Horeb a fost în sine relativ puțin comentată de Sfinții Părinți; bine documentată în schimb este legătura dintre postul lui Ilie, curățirea și vederea lui Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare o afirmă limpede: postul cel de patruzeci de zile l-a curățit pe proroc și l-a făcut vrednic de întâlnirea de pe munte. Iar Sfântul Grigorie Palamas îl pomenește pe Ilie ca pildă a trezviei și a nevoinței, arătând că prin înfrânarea cea curățitoare prorocul s-a făcut văzător de Dumnezeu. Așadar, citirea drumului lui Ilie ca trecere de la foc la adiere adună laolaltă pedagogia milei din textele grecești și siriace, legătura dintre post și vedere de la Sfântul Vasile și lectura isihastă a nevoinței — o sinteză duhovnicească întemeiată pe Părinți, mai degrabă decât o singură temă pe care toți ar fi rostit-o la fel. Și este o sinteză spre care Scriptura însăși ne poartă, căci același Ilie care pe Horeb a auzit adierea va sta, veacuri mai târziu, pe muntele Taborului, lângă Hristos, în lumina cea nezidită, împreună cu Moise. Acolo se vede limpede unde ducea tot drumul lui: spre lumina pe care o gustase, în parte, încă de pe Horeb.
Ilie și Hristos, Ilie și cel ce va să vină
Toată viața lui Ilie, o dată privită întreagă, s-a arătat Părinților plină de preînchipuiri ale lui Hristos. Învierea fiului văduvei vestește biruința asupra morții. Focul pogorât pe Carmel vestește Botezul și lucrarea Duhului. Iar la sfârșit, când prorocul e ridicat la cer în vârtej de vânt, cu un car și cai de foc despărțindu-l de ucenicul său Elisei, Părinții au văzut o icoană a Înălțării Domnului.
Nici despărțirea de Elisei nu e fără rost în această privință. Când Ilie e ridicat, cojocul lui cade peste ucenic, iar cu el se pogoară și „îndoita măsură a duhului” pe care Elisei o ceruse. Comentariul atribuit Sfântului Ioan Damaschin vede aici taina paternității duhovnicești: darul cel duhovnicesc nu se stinge cu omul, ci se dă mai departe, din părinte în fiu. Ilie nu lasă moștenire avere, ci har; Elisei nu moștenește lucruri, ci puterea Duhului. Așa se zidește în Biserică lanțul cel neîntrerupt al părinților și fiilor duhovnicești, până astăzi. Iar îndrăzneala cu care Ilie vorbea cu Dumnezeu — acea parrhesia, cuvânt grecesc pentru îndrăzneala sfântă a celui curat înaintea Făcătorului său — nu era obrăznicie, ci încrederea fiului care se poate plânge, întreba și cere, pentru că se știe aproape.
Rămâne, în sfârșit, taina întoarcerii. Unii Părinți spun că prorocia despre venirea lui Ilie s-a împlinit închipuit în Sfântul Ioan Botezătorul, cel venit „întru duhul și puterea lui Ilie”. Alții — și uneori aceiași, într-un alt înțeles — așteaptă și o venire aievea a lui Ilie însuși, înaintea sfârșitului lumii, spre a mărturisi pentru Hristos împotriva lui Antihrist și a întoarce inimile oamenilor. De aceea Ilie este numit în cântările Bisericii „al doilea Înaintemergător”: cel dintâi, Ioan, a mers înaintea venirii dintâi a Domnului; Ilie va merge înaintea venirii a doua.
Încheiere
Sfântul Ilie nu este sfântul focului împotriva oamenilor. Este prorocul unei râvne care a trebuit să treacă prin foc — și, dincolo de foc, prin descoperirea propriei neputințe — până a ajuns la adierea cea lină a milei lui Dumnezeu. Părinții l-au iubit tocmai pentru acest drum, fiindcă în el se vede, mai limpede ca oriunde, cum omul cel aprins de râvnă se face, prin nevoință și prin cercetarea lui Dumnezeu, văzător al Celui nevăzut.
La pârâul Cherit a învățat să primească totul din mâna lui Dumnezeu. În Sarepta a învățat să dea totul și s-a rugat cu durere pentru un străin. Pe Carmel a stat pentru adevăr, singur împotriva tuturor. Sub ienupăr, sleit de puteri, și-a văzut neputința. Pe Horeb a auzit glasul cel lin. Iar pe Tabor a stat în lumina lui Hristos. Aceasta este calea pe care Biserica ne-o pune înainte la 20 iulie: nu să chemăm foc asupra celor ce ni se împotrivesc, ci să lăsăm ca focul râvnei noastre să fie curățit — trecând, dacă trebuie, și prin descoperirea neputinței noastre — până când vom putea și noi să auzim, în liniștea inimii, glasul cel subțire în care locuiește Dumnezeu.
Sfinte Slăvite Proorocule Ilie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
