Sfânta Cuvioasă Parascheva după cea mai veche Viață a ei

Sfânta Cuvioasă Parascheva, pe care Biserica o prăznuiește la 14 octombrie, este una dintre cele mai iubite sfinte ale Ortodoxiei. Moaștele ei se află din 1641 la Iași, în România, iar viața ei se citește astăzi în multe limbi. Cea mai veche Viață a ei, adică cea mai veche scriere păstrată despre viața ei, a fost alcătuită în grecește la mijlocul secolului al XII-lea de un diacon pe nume Vasilikos, din porunca patriarhului Constantinopolului. Multă vreme această scriere a fost socotită pierdută. Astăzi ea poate fi citită din nou, și în românește.

Viețile care se citesc astăzi urmează mai ales Viața scrisă în a doua jumătate a secolului al XIV-lea de Sfântul Eftimie, patriarhul Târnovei, după ce moaștele Cuvioasei ajunseseră în Bulgaria. Viața lui Vasilikos este cu mai bine de două sute de ani mai veche și povestește în multe locuri altfel. În ea, părinții Cuvioasei sunt în viață și se împotrivesc alegerii ei. Întoarcerea din pustie este hotărârea ei, luată în rugăciune și întărită de o încredințare lăuntrică primită de la Dumnezeu. Moaștele i se descoperă unui monah care trăia zăvorât în chilie. Viața aceasta păstrează și minuni pe care Viețile de mai târziu nu le mai pomenesc.

Viața scrisă din porunca patriarhului

Despre felul în care s-a scris această Viață aflăm de la Teodor Balsamon, care a tâlcuit în secolul al XII-lea canoanele, adică regulile Bisericii. El povestește că patriarhul Nicolae al IV-lea Muzalon (1147–1151) a găsit o Viață a Sfintei Parascheva scrisă de un om de la țară și a hotărât ce să facă cu ea:

„Preasfințitul patriarh de atunci, chir Nicolae Muzalon, aflând Viața Sfintei Parascheva, cea cinstită în satul Kallikrateia, scrisă de un sătean în chip neiscusit și nevrednic de viețuirea îngerească a sfintei, a poruncit să fie dată focului și l-a însărcinat pe diaconul Vasilikos să scrie viața ei cea bineplăcută lui Dumnezeu.”

Balsamon pomenește întâmplarea când tâlcuiește canonul 63 al Sinodului Trulan, numit și al cincilea-al șaselea ecumenic. Acest canon poruncește ca istorisirile mincinoase despre mucenici să nu se citească în biserici, ci să fie arse. Balsamon spune doar că Viața arsă era scrisă neiscusit și nevrednic de sfântă, fără să arate ce anume cuprindea. Evelina Mineva, cercetătoarea care a identificat Viața lui Vasilikos, socotește că prin această poruncă Biserica Constantinopolului o primea pe Parascheva în rândul sfinților ei.

Vasilikos însuși spune, la începutul scrierii, că s-a apucat de o lucrare mai presus de puterile lui pentru că a socotit „greu a lăsa deoparte cuvintele Părintelui duhovnic”. Mineva vede în aceste cuvinte porunca patriarhului. În unele scrieri românești, numele diaconului apare ca Vasilisc.

Viața lui Vasilikos s-a păstrat, fără numele autorului, în manuscrise grecești din secolul al XIV-lea, unul aflat astăzi la Göteborg, în Suedia, iar celălalt la Florența. Textul a fost tipărit în 1989, după unul dintre manuscrise, ca Viață anonimă. În 2017, Evelina Mineva, profesoară la Atena, a arătat că el este chiar Viața scrisă de Vasilikos și l-a publicat după ambele manuscrise. Printre dovezile ei este un titlu pe care textul îl dă împăratului: „avsonanax”, adică „stăpânul ausonilor”. După cercetările ei, bizantinii au început să-și numească astfel împărații abia în secolul al XII-lea.

În anii 1230–1231, moaștele Cuvioasei au fost mutate de la Kallikrateia la Târnovo, capitala Bulgariei de atunci. În 1234, o slujbă a ei, un cuvânt de laudă și o Viață au fost aduse acolo ca să fie traduse în slavonă. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea însă, aceste traduceri din grecește nu s-au mai copiat, iar Viețile slavone s-au scris de atunci înainte fără ele. Din Viața lui Vasilikos au rămas în slavonă doar urme: cel mai vechi canon slavon al Cuvioasei, din secolul al XIII-lea, a fost alcătuit după ea, iar în Viața scrisă de Sfântul Eftimie al Târnovei s-a păstrat o bucată mică despre copilăria Cuvioasei, tradusă dintr-un rezumat al ei.

Un rezumat al Vieții lui Vasilikos a circulat și mai târziu, sub numele cărturarului grec Meletie Sirigul. El a fost tipărit în grecește la București, în 1692, de ieromonahul tipograf Antim Ivireanul, cu cheltuiala domnitorului Țării Românești Constantin Brâncoveanu, apoi la Iași, în 1817. Ediția de la Iași a fost retipărită în 1841, cu traducerea românească alături. Mineva a arătat că acest rezumat este o prescurtare a Vieții lui Vasilikos.

Traducerea românească a întregii Vieți, făcută de monahia Parascheva Enache, a apărut la Editura Doxologia din Iași, în volumele de canoane închinate Cuvioasei, în 2022 și în 2024.

Copila din Epivata

Cuvioasa Parascheva s-a născut în Epivata, un sat din Tracia, pe țărmul Mării Marmara, aproape de Constantinopol. Locul se numește astăzi Selimpașa și ține de Istanbul. Viața nu dă numele părinților ei. Spune doar că erau de neam ales și bogați, dar „cu mult mai nobili cu sufletul și străluciți cu viața, fiindcă erau hrăniți cu evlavia”.

Pe când avea zece ani, a mers cu mama ei la biserica Maicii Domnului și a auzit la Evanghelie cuvintele Domnului: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Viața spune că „îndată a fost cuprinsă toată de cea mai duhovnicească și dumnezeiască dragoste”.

Ieșind din biserică, a întâlnit un sărac. S-a ferit de ochii celor care o însoțeau, și-a scos veșmintele de mătase țesute cu aur, i le-a dat săracului și s-a îmbrăcat cu hainele lui.

„Iar părinții ei, văzând-o pe ea îmbrăcată în zdrențe, au rămas uimiți de aceasta: «Unde îți sunt hainele?», o întrebară, dar a urmat tăcerea, fiindcă nici nu socotea această întrebare vrednică de vreun răspuns.”

Părinții au îmbrăcat-o din nou și au amenințat-o. Copila și-a dat însă hainele săracilor iarăși, de multe ori. Vasilikos vede în fapta ei o mustrare pentru „multa zgârcenie și scumpătate a părinților ei”, care aveau mai mult decât le trebuia și nu se îngrijeau să facă bine. Părinții au încercat întâi s-o înduplece cu sfaturi. Apoi au certat-o și au batjocorit-o, iar la urmă au bătut-o, „cum nu trebuia”, spune Viața. Vasilikos socotește toate acestea, petrecute în casa părintească, ca pe niște semne de început ale vieții cerești pe care avea s-o ducă.

Unele Vieți de astăzi spun că Cuvioasa a plecat de acasă după moartea părinților, cum spune și forma dintâi a Vieții scrise de Sfântul Eftimie al Târnovei. Alte relatări adaugă că tatăl ei a murit pe când ea era mică. În Viața lui Vasilikos, amândoi părinții trăiesc când ea pleacă, iar plecarea ei este o fugă din casa lor.

Cinci ani în biserica Maicii Domnului

Dorul după Dumnezeu a crescut în ea până când nu l-a mai putut ține ascuns. A scăpat de ochii părinților, ai rudelor, ai slujnicelor și ai nenumăraților slujitori și a plecat de acasă „precum odinioară Avraam”. A ajuns la Constantinopol, unde a umblat grăbită pe la sfintele biserici, cu frică de părinții ei, și L-a rugat pe Dumnezeu cu inimă smerită să-i arate drumul pe care trebuia să meargă. Dorea să vadă locurile pe care a umblat Hristos.

Mai întâi a hotărât să ajungă la Iraclia Pontului, un oraș de pe țărmul Mării Negre, numit astăzi Karadeniz Ereğli. Acolo era o biserică a Maicii Domnului despre care se spunea că nu fusese lucrată de mână omenească, ci de mâna lui Dumnezeu. Voia s-o roage pe Fecioara să-i păzească fecioria și să-i fie călăuză până la Ierusalim. A trecut cu corabia la Calcedon și de acolo a mers pe jos, deși era, cum spune Viața, „o fată care abia ieșise de la vatra părintească, abia lepădase odihna vieții și care nu a cunoscut niciodată nimic ostenitor”.

Părinții, răniți la suflet, au trimis slugile cele mai credincioase s-o caute. Acestea au cercetat satul și împrejurimile și au ajuns până la Constantinopol, dar nu au găsit-o. Viața spune că rugăciunea Cuvioasei a ajuns la Dumnezeu înaintea lor și i-a întors cu mâinile goale.

Ajunsă la Iraclia, a intrat în biserica Maicii Domnului, s-a aruncat cu fața la pământ și a plâns până a udat pardoseala cu lacrimi. Apoi s-a ridicat, a privit spre icoana Maicii Domnului și s-a rugat:

„[…] Îți mulțumesc ție, Fecioară, Maica lui Dumnezeu, și măresc puterea ta cea nebiruită, îți mulțumesc ție, ceea ce ești de Dumnezeu dăruită, că m-ai întărit pe mine, cea neputincioasă și nenorocită, să pun picioare necurate în sfânta ta biserică și să văd cu ochi nesfințiți preasfântul tău chip. Dar te rog, Stăpână preabună, pe mine care mă închin bunătății tale, încinge-mă cu tăria ta nebiruită, ca să calc cu putere boldurile vrăjmașului și să fiu învrednicită să văd Locurile Sfinte […].”

După rugăciune, „s-a închis într-un colț al bisericii și și-a făcut acolo sălaș”. Vasilikos se întreabă cine ar putea spune în cuvinte nevoințele ei de acolo:

„[…] rugăciunile ei de toată noaptea, stările cele în picioare stăruitoare și neclintite, postirile cu răbdare, dureroasele bătăi ale pieptului, amarele tânguiri, plânsul cel nestins, lacrima cea pururea curgătoare, dormitul pe jos și asprimea așternutului, smerenia purtării și privirea plecată la pământ, cumpătarea cugetului, purtarea reținută și curăția inimii și aplecarea numai spre Dumnezeu de a Cărui vedere se desfăta curat și se bucura neîncetat, potrivit spuselor evanghelicești: «Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu».”

Așa a trăit cinci ani.

Unele relatări de astăzi spun că la Iraclia a intrat, pe la cincisprezece ani, într-o mănăstire de fecioare, iar Viețile slavone nu pomenesc Iraclia. Viața lui Vasilikos o așază singură, cinci ani, într-un colț al bisericii Maicii Domnului.

La Mormântul Domnului și în pustia Iordanului

După acești cinci ani, Dumnezeu i-a trimis oameni care mergeau la Ierusalim. Înainte de plecare, Cuvioasa s-a rugat iarăși în biserică, ridicându-și mintea, mâinile și ochii spre Făcătorul ei:

„Ascultă-mă și pe mine, sărmana Ta roabă, în ceasul acesta, pe mine, care am lăsat din tot sufletul cele pământești și nestatornice și Te-am ales pe Tine, în locul tuturor, Mire nemuritor. Fii cu mine în drumul acesta, ajutor, păzitor și călăuză mântuitoare, și învrednicește-mă să văd mormântul Tău cel de viață dătător, să mă închin lui cu multă frică și să-l îmbrățișez cu evlavie.”

Apoi, privind spre icoana Maicii Domnului, a zis din adâncul inimii:

„Stăpână de Dumnezeu Născătoare, tu, care ai primit în pântecele tău pe Cel ce pentru mine S-a făcut asemenea mie, fie-ți milă de mine, cea fără de ajutor, care sunt lipsită de orice sprijin din afară și am aflat numai ocrotirea ta cea preaputernică.”

S-a alăturat celor ce mergeau spre Locurile Sfinte și a pornit la drum bucurându-se. Vasilikos o aseamănă cu o fecioară curată, logodită cu un mire preafrumos, care pleacă spre el și nu se mai gândește decât la el. Cuvioasei „i se părea că-L vede dinainte pe Domnul și că este luminată de frumusețea Lui”.

După un drum lung și obositor, a ajuns la Ierusalim. A intrat în Mormântul cel purtător de viață, l-a îmbrățișat cu inima, cu mâinile și cu buzele și a grăit cu lacrimi:

„Îți mulțumesc și Te slăvesc și măresc bunătatea Ta cea negrăită, Cuvinte mai înainte de veci al Tatălui Tău celui fără de început, că m-ai învrednicit și pe mine, cea întinată, care am buze, ochi și gânduri necurate, să văd cu ochii mei și să sărut cu evlavie mormântul cinstit în care ai fost pus cu trupul, Tu, Făcătorul tuturor. […] Binevoiește, Doamne Atotputernice, ca roaba Ta să-și sfârșească restul vieții ei sărmane după buna Ta plăcere.”

S-a închinat apoi la celelalte locuri sfinte. A mers la Betleem și a îmbrățișat cu evlavie peștera care L-a primit pe Dumnezeu. A coborât la Ierihon și a străbătut pustia Iordanului ca o pasăre a pustiei. Acolo a găsit o mănăstire de călugărițe și s-a alăturat lor. Vasilikos spune că, asemenea unei albine înțelepte într-un stup, lucra acolo mierea virtuții.

Viețile slavone spun doar că s-a retras într-o pustie, fără să-i dea numele, și nu pomenesc nicio obște. În Viața lui Vasilikos, Cuvioasa trăiește mulți ani într-o mănăstire de călugărițe din pustia Iordanului.

Războiul cu gândurile

Cuvioasa mânca doar atât cât îi trebuia ca să trăiască și ca trupul să nu i se destrame cu sila. Bea apă de izvor, și pe aceasta foarte puțin. O rogojină îi ținea loc de pat, iar îmbrăcămintea ei era o singură haină. Viața spune mai departe:

„Cântarea de laudă răsuna neîncetat pe buzele ei, lacrima curgea șiroaie din ochi, iar peste toate acestea înflorea dragostea. Și culmea virtuților, smerenia, cea mai mare dintre ele, o cuprindea cu totul, ca un cerc.”

Vasilikos descrie apoi lupta ei cu diavolul, cu cuvintele pe care Părinții pustiei le folosesc pentru războiul cu gândurile. Vrăjmașul a încercat mai întâi s-o clatine prin ridicările trupului și prin dulceața plăcerii. Respins de înfrânarea ei neslăbită și de rugăciunea ei stăruitoare, a slobozit asupra ei săgețile akediei, adică ale acelei lâncezeli a sufletului care face rugăciunea și nevoința să pară fără rost. Când și acestea s-au sfărâmat de trezvia ei, adică de paza atentă a minții, a încercat s-o răpună cu săbiile descurajării. Cuvioasa le-a tocit și pe acestea prin dorul ei înfocat după Hristos. Atunci diavolul a lăsat pânda ascunsă și a pornit asupra ei pe față, luând chipuri de năluciri ciudate ca s-o înspăimânte. Ea însă privea neclintit spre Hristos și, cu semnul Crucii, îl făcea să piară ca fumul și să se topească precum ceara de fața focului.

Vasilikos o numește aici „tânără cu trupul, dar bătrână cu cugetul” și spune ce a făcut când vrăjmașul și-a vărsat asupra ei toată otrava:

„Și-a adunat toată cugetarea, s-a tăiat de toate cele ce cad sub simțuri, și-a luat rămas-bun de la tot zgomotul pământesc care trage în jos și a alergat cu căldură la Hristos singur, ca la Singurul în stare să dea leacul potrivit pentru o otravă atât de amară. Cu picioarele înfipte în pământ, cu toată smerenia, își ridica mintea ca pe aripi către Cel pe Care Îl iubea.”

Și striga către Domnul cu cuvintele Psalmului 34, cerându-I să judece pe cei ce o nedreptățeau, să lupte împotriva celor ce se luptau cu ea și să Se scoale în ajutorul ei.

Sfatul surorilor și întoarcerea

Nevoința Cuvioasei a ajuns atât de aspră încât surorile cu care viețuia se așteptau s-o vadă murind. Atunci au sfătuit-o, cu multă grijă, să mai slăbească puțin din asprimea ei:

„Lui Dumnezeu nu-I place nevoința care trece peste putere și nici topirea trupului până acolo încât să nu mai poți împlini virtuțile cele mai generale. Cel care nu-și măsoară ostenelile după puterea lui își este vrăjmaș sieși, înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. Am auzit că lui Dumnezeu Îi este drag ceea ce se poate, nu ceea ce trece peste puteri.”

Cuvioasa le-a răspuns:

„Nu este aceasta prisosință de nevoință, ci dragostea prea mare pentru părinți. De aceea, încredințați-mă Dumnezeului tuturor și îmbrăcați-mă cu rugăciunile voastre ca într-o platoșă. Mă voi duce acasă și acolo îi voi birui mai ales pe cei ce uneltesc împotriva mea, iar vrăjmașul meu nu se va bucura deloc de mine. Atârn cu tot sufletul de nădejdea în Dumnezeu și nu mă îndoiesc că voi avea și ajutorul Lui.”

Cuvioasa vorbește de o dragoste „prea mare”, nu de dragostea pentru părinți ca de un rău. Ce o topea era lupta cu dorul de casă, de care se folosea vrăjmașul ca s-o abată de la Hristos, iar lupta aceasta a hotărât s-o ducă la capăt chiar acolo, aproape de casa părintească. Răspunsul ei nu face mai puțin adevărat sfatul surorilor: nevoința se măsoară după puterea fiecăruia și se păzește prin dreapta socoteală.

Surorile au petrecut-o cu rugăciuni stăruitoare și cu lacrimi. Cum să nu se întristeze, spune Vasilikos, când rămâneau fără aceea care trăise cu ele nu trei sau patru ani, ci mai mulți? S-au întors în mănăstire purtând în ele amintirea ei neuitată.

Cuvioasa s-a oprit, cu fața spre răsărit, și s-a rugat cu duh fierbinte:

„Sfântă Treime nedespărțită, fără de început, de o ființă, neamestecată, necreată, Făcătoare a toată zidirea, care m-ai adus din neființă la ființă prin bunătatea Ta, iar când, prin lenevirea mea, am căzut de la a fi la a nu fi bine, m-ai întors iarăși cu iubire de oameni la a fi bine; Tu, care nu voiești moartea păcătosului, ci vrei ca toți să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului, binevoiește ca și eu, păcătoasa, sărmana, neputincioasa, care Te-am dorit din adâncul inimii, să slăbesc puterea preaspurcatului Veliar [adică a diavolului] și să zdrobesc cu brațul Tău cel înalt săgețile lui cele aprinse, cursele și capcanele lui, și să primesc de la Tine, Dumnezeul meu, Care rânduiești lupta, cununa cea neveștejită a biruinței.”

Primind în minte o încredințare tainică că îl va birui cu putere pe potrivnicul ei și se va arăta purtătoare de biruință, a pornit spre patria ei. Era cam în al douăzeci și cincilea an al vieții.

În Viața scrisă de Sfântul Eftimie al Târnovei, pe care o urmează multe Vieți de astăzi, întoarcerea i-o poruncește un înger, care i se arată în vis în chipul unui tânăr și îi spune să se întoarcă în patria ei, unde avea să moară. Viața lui Vasilikos nu pomenește niciun înger. Hotărârea este a Cuvioasei, luată după ce și-a cunoscut lupta, întărită de rugăciunile surorilor și pecetluită de încredințarea primită de la Dumnezeu după ce s-a rugat Sfintei Treimi.

Furtuna și Sfântul Eftimie

La Iope, Cuvioasa s-a urcat pe o corabie. O vreme au plutit cu vânt bun. Apoi s-a stârnit o furtună cumplită, care răscolea marea cu sălbăticie. Toți călătorii, împreună cu corăbierii și chiar cu cârmaciul, răpuși de rău de mare, au coborât în fundul corăbiei și zăceau acolo plângând fără oprire. Cuvioasa însă și-a ridicat mâinile cele sfinte și a coborât cu îndrăzneală între cei ce călătoreau cu ea. I-a mângâiat cu vorbe blânde și cu semne, apoi l-a luat cu cuviință de mâna dreaptă pe cârmaci și l-a umplut de nădejde. A urcat cu el la pupa, partea dinapoi a corăbiei, unde se află cârma, i-a dat pânzele în grijă, i-a alungat răul de mare și i-a făgăduit că drumul se va sfârși fără primejdie și fără tulburare.

Cuvintele ei s-au împlinit curând. Ziua furtunii se sfârșea. Era noapte când Cuvioasei i s-a arătat fratele ei, Sfântul Eftimie, care împodobise cu cinste scaunul de episcop al Maditului și trecuse deja la Domnul:

„[…] era îmbrăcat în veșmintele arhierești și înconjurat cu cinste de amândouă cetele, a preoților și a diaconilor. Cu cădelnița pe care o ținea în mâini a cădit marea în chipul crucii, i-a adormit valurile și a făcut netedă marea cea mai înainte învolburată.”

Vasilikos adaugă că așa se întâmplă cu ochii curățiți de orice perdea a materiei, care privesc fără clipire numai la Dumnezeu: ei văd dinainte cele ce vor fi și le pot spune și altora. Dacă este vrednic de laudă cel care scapă de la moarte un singur om, se întreabă el, cum să nu fie lăudată aceea care a izbăvit atâția?

După puține zile, corabia a intrat în portul Maditului, pe peninsula Gallipoli. Cuvioasa a coborât de pe corabie, s-a dus la mormântul fratelui ei și a îmbrățișat cu multă dragoste racla cu moaștele lui, ca pe una ce purta mădulare frățești. Este singura îmbrățișare de rudă din toată Viața.

Minunea de pe mare și popasul de la Madit lipsesc din Viețile slavone. În schimb, Viața scrisă de Sfântul Eftimie al Târnovei îl pomenește pe Eftimie chiar de la început, ca pe un frate crescut împreună cu ea. În Viața lui Vasilikos, Eftimie apare abia acum, pe mare. Vasilikos îl numește „syngonos”, cuvânt care în greacă înseamnă frate, dar și rudă de sânge, iar mormântul lui îl numește „frățesc”. Cuvântul de laudă al Sfântului Eftimie, scris în secolul al XIII-lea de Grigorie al Ciprului, nu pomenește nicio soră.

Ultimii doi ani, la Kallikrateia

Cuvioasa s-a urcat iarăși pe corabie și a ajuns la Constantinopol, pe care Vasilikos îl numește „noul Sion”. Plecase din cetate om, spune el, și se întorcea în ea înger. A umblat iarăși pe la bisericile cetății. A căzut la raclele sfinților, le-a fericit ostenelile, le-a mărit sfârșitul desăvârșit și s-a rugat stăruitor să se facă părtașă luptelor lor și bunătăților pe care Dumnezeu le-a gătit pentru ei.

Apoi s-a oprit într-un sătuc pe care cei de acolo îl numeau Kallikrateia, nu departe de Epivata. Și-a așezat sălașul lângă biserica Sfinților Apostoli și în fiecare zi se muta cu mintea la Dumnezeu. Vasilikos spune că atingea pământul doar cu o mică parte a firii ei, iar toată era înălțată mai presus de bolțile cerului.

Aici, aproape de locurile copilăriei, a biruit lupta pe care le-o mărturisise surorilor din pustie. Viața spune că a lăsat cu noblețe deoparte legătura cu părinții și a râs cu înțelepciune de uneltirile vicleanului Satana. Nu și-a disprețuit părinții; nu a mai lăsat dorul de ei s-o abată de la chemarea ei. Diavolul, „cel îmbătrânit în zile rele”, era biruit de o fată tânără, prin răbdarea ei fără seamăn și prin nevoința ei mai presus de om. Cel care se lăuda că va pustii pământul și marea a ajuns de râsul unei copile gingașe, ca o vrabie neputincioasă.

Viața scrisă de Sfântul Eftimie al Târnovei o întoarce la Epivata, unde moare după multă vreme. Viața lui Vasilikos nu o mai duce în satul natal: ultimii ani și-i petrece la Kallikrateia. Și Balsamon o numește, cum am văzut, „Sfânta Parascheva, cea cinstită în satul Kallikrateia”.

Au trecut astfel doi ani. Atunci, spune Vasilikos, porumbița cea neîntinată a zburat din potopul celor trecătoare și s-a odihnit în corabia cea cerească. O durere care a lovit-o puțin la cap i-a despărțit duhul curățit de cortul trupului. După socoteala Vieții, avea cam douăzeci și șapte de ani: plecase din pustie pe la douăzeci și cinci și mai trăise doi.

Sufletul ei s-a înălțat și s-a sălășluit în cetatea celor întâi-născuți, unde dănțuiește cu cetele apostolilor, stă în rând cu mucenicii și cu proorocii, viețuiește cu cuvioșii și strălucește cu fecioarele, luminat fără mijlocire de lumina Sfintei Treimi. Vasilikos adaugă:

„Cu cei pe care se silise să-i urmeze s-a învrednicit să fie împreună, iar Celui cu Care se grăbea să se unească încă fiind în trup I s-a unit acum fără legătura țărânii.”

Trupul i-a fost îngropat ca al oricărui om, fără ca cineva să știe cine era:

„Trupul ei pământesc a fost ascuns în pământ ca unul dintre cei mulți, întru nimic deosebit de celelalte. Căci, așa cum săvârșise în ascuns nevoințe mai presus de înțelegere pentru cele nestricăcioase și nu luase pe nimeni martor al faptelor sale, tot așa a fost dat pământului, mama tuturor, fără să fie cunoscut de nimeni. Dar Cel ce vede limpede cele ascunse și a făgăduit să răsplătească la arătare nu l-a trecut cu vederea.”

„Eu sunt Parascheva, roaba lui Hristos”

După multă vreme, lângă mormântul Cuvioasei a fost îngropat un om care își petrecuse viața în rele. Cuvioasa, care răbdase până atunci în pace mormântul ei sărac, nu a mai răbdat multă vreme ca omul acesta nelegiuit să zacă lângă ea. S-a arătat în vis unui monah zăvorât, adică unui monah care trăia închis în chilia lui, și i-a zis:

„Ia de aici trupul acela rău mirositor și aruncă-l departe. Nu mai pot răbda duhoarea lui, căci lumina soarelui nu are obicei să locuiască în același loc cu întunericul.”

Monahul s-a trezit și a socotit vedenia o înșelare a închipuirii, pentru că, deși era împodobit cu virtute, nu era obișnuit cu asemenea arătări. A doua noapte vedenia s-a repetat, iar el a bănuit că este o amăgire a diavolului. Vasilikos socotește că poate așa a rânduit Dumnezeu și apropie, prin asemănare, repetarea arătării de cuvântul Evangheliei despre doi sau trei martori. A treia noapte, Cuvioasa i s-a arătat cu fața aspră și l-a mustrat:

„Nu ți-am spus să îndepărtezi de la mine trupul putrezit, care miroase de nesuferit? Să știi că, dacă nu faci repede ce-ți spun, vei fi pedepsit cu asprime și te vei căi în zadar, ca unul care a disprețuit ce am hotărât eu.”

Monahul a întrebat-o atunci:

„Dar cine ești tu, doamna mea?”

Iar Cuvioasa i-a răspuns, arătându-i locul cu mâna:

„Eu sunt Parascheva, roaba lui Hristos. Iată și locul unde zac.”

Monahul s-a trezit îndată, a hotărât să asculte și a alergat bucuros să împlinească porunca. I-a chemat în grabă pe toți locuitorii din împrejurimi și le-a povestit, cu mare uimire, ce văzuse și ce auzise. Aceștia au alergat la mormânt și au săpat cu sape și cu cazmale. Când s-au apropiat de trup, au simțit o mireasmă negrăită, ca și cum s-ar fi apropiat de un mir de mult preț. Au scos din pământ, cu mâini evlavioase, trupul acela preacurat, întreg în toate și neatins de stricăciune, și l-au dus în biserica Sfinților Apostoli, cu miruri și tămâie și cu cântări de psalmi. Vasilikos spune că l-au dus acolo pentru că trupul acesta trăise după cuvintele și învățăturile Apostolilor.

Din această istorisire rămâne și pilda monahului, care nu a primit vedenia până nu s-a încredințat: visele și arătările nu se primesc fără cercetare. Cuvintele aspre ale Cuvioasei au slujit aflării moaștelor ei și slăvirii lui Dumnezeu. Ele nu arată dispreț față de cei păcătoși, iar putrezirea unui trup nu este, prin ea însăși, semn de osândă.

Viețile slavone, și după ele cele de astăzi, povestesc altfel. Lângă mormântul ei moare un corăbier bolnav, iar duhoarea trupului lui îl silește pe un stâlpnic din apropiere să coboare de pe stâlp și să-i roage pe localnici să-l îngroape mai adânc. Săpând, oamenii găsesc trupul neputrezit al Sfintei, dar îl îngroapă la loc lângă corăbier. Noaptea, Sfânta i se arată în vis, ca o împărăteasă înconjurată de o ceată strălucitoare, unui om pe nume Gheorghe, iar aceeași vedenie o are o femeie numită Eufimia. În Viața lui Vasilikos aceste amănunte lipsesc. Cuvioasa i se arată de trei ori unui monah zăvorât și își spune singură numele.

Sicriul, cneazul și balaurul

În noaptea în care moaștele au fost aduse în biserică, Cuvioasa i s-a arătat în somn unui om și i-a zis: „Scoală-te degrabă și du-te în satul pe care cei de acolo îl numesc Oikonomeia. Cineva de acolo și-a făcut de curând un sicriu. Înduplecă-l pe cel care l-a făcut să-l aducă repede la Kallikrateia, pentru că va fi potrivit pentru așezarea moaștelor mele.” În aceeași noapte, omul care își făcuse cu mâinile lui sicriul de lemn a avut o vedenie asemănătoare. I s-a cerut și lui să ducă sicriul la Kallikrateia și i s-a spus de ce: lui nu-i va trebui deocamdată, pentru că viața nu i se va sfârși atunci, ci se va lungi încă multă vreme. Cei doi au pornit la drum, s-au întâlnit la jumătatea lui și și-au povestit unul altuia vedeniile. Au dat slavă lui Dumnezeu și Cuvioasei și au mers unde li se poruncise, ca martori și vestitori ai minunilor ei.

Evelina Mineva observă că Oikonomeia era un sat vecin cu Epivata și cu Kallikrateia. Ea crede că minunea a fost păstrată în Viață și ca să arate că și acolo Cuvioasa era cinstită de timpuriu. Mai târziu, numele satului s-a pierdut din pomenirea ei.

A doua minune este a unui fiu de cârmuitor:

„Arhontelui Rusiei i se născuse un fiu care din naștere nu avea putere să umble drept. […] Piciorul lui firesc era uscat de când venise pe lume, iar în locul lui se sprijinea pe un picior de lemn.”

Arhonte înseamnă aici cârmuitor, cneaz. Auzind de minunile Cuvioasei Parascheva, fiul cneazului a venit la ea cât de repede a putut, folosindu-se de picioarele cailor ca de ale sale. Când s-a apropiat de raclă, cel cu piciorul beteag s-a făcut îndată sănătos și umbla bine pe amândouă picioarele, el care puțin mai înainte șchiopăta. Slăvea pe Dumnezeu și pe Sfânta cu cântări dulci ca mierea, iar când s-a întors acasă a vestit minunea cu glas mare.

Evelina Mineva crede că acest fiu de cneaz a fost Iaroslav cel Înțelept, marele cneaz al Kievului (†1054), fiul Sfântului Vladimir. Cronicile rusești mai târzii spun că Iaroslav era șchiop, iar o legendă păstrată în ele povestește că, de copil, s-a ridicat deodată pe picioare. Osemintele lui, cercetate în 1939 la catedrala Sfânta Sofia din Kiev, au confirmat că șchiopăta; o interpretare medicală mai nouă, pe care o urmează Mineva, vorbește de o slăbiciune din naștere a șoldului drept. Cel mai vechi canon slavon al Cuvioasei pomenește și el această vindecare și spune că piciorul uscat era cel drept. Viața nu dă numele cneazului, iar identificarea este concluzia Minevei.

Viața povestește și o a treia minune, cu un balaur. Într-o fântână foarte adâncă trăia un balaur uriaș și foarte puternic, de care nimeni nu se putea apropia. Pentru localnici și pentru străinii care treceau pe acolo, întâlnirea cu el era moarte sigură, căci înghițea tot ce găsea. Oamenii din jur au încercat toate mijloacele să scape de el și nu au izbutit. Atunci au alergat cu toții la racla Cuvioasei, ca la cel mai tare adăpost, și au rugat-o să-i izbăvească de vecinul acela ucigaș. Au luat racla pe umeri și au dus-o în grabă până la vizuina balaurului. Au pus în mâna Cuvioasei Crucea Domnului, au înfipt-o acolo și au fugit cât i-au ținut picioarele. Balaurul s-a târât afară, cum îi era obiceiul, a dat de Crucea cea de viață făcătoare și a murit pe loc.

Vasilikos numește aici moaștele Cuvioasei „ciuta cea duhovnicească, ucigătoare de șerpi”. Ea, care în pustie îl biruise pe șarpele cel începător al răutății, îi izbăvea acum pe oameni și de un șarpe văzut.

După aceste minuni, la racla ei au început să curgă mulțimi fără număr, ca niște râuri: șchiopi, surzi, beteagi și slăbănogi. Vasilikos se întreabă: „Dar cine ar putea povesti cum se cuvine, Hristoase Împărate, minunile slujitorilor Tăi, prin care Tu, Cel preaslăvit, i-ai slăvit pentru că Te-au slăvit cu viața lor fără slavă omenească și cu lumina faptelor lor?” Apoi spune că orbii vedeau mai ager decât vulturul, șchiopii săreau ca cerbii, surzii auzeau, slăbănogii își recăpătau puterea, iar orice boală fără leac se depărta numai prin atingerea raclei.

Vestea a ajuns până la Constantinopol. Împăratul, cu senatul și cu toată garda palatului, a venit în grabă la biserica Cuvioasei și i-a împodobit racla în chip împărătesc. Mineva socotește că acest împărat a fost Manuel I Comnenul (1143–1180), în vremea căruia a păstorit patriarhul Nicolae Muzalon. Vasilikos încheie povestirea minunilor spunând că racla, care vindecă durerile și izvorăște minuni, fusese așezată de curând cu cinste în biserica Sfinților Apostoli, ridicată cu strălucire la Kallikrateia, și că din ea curgeau în fiecare zi râuri de vindecări.

Niciuna dintre aceste minuni nu se află în Viețile de mai târziu.

Pe scurt

Vechimea Vieții lui Vasilikos o face prețioasă, dar nu hotărăște singură fiecare amănunt. Deosebirile dintre aceste scrieri arată cum s-a păstrat pomenirea Cuvioasei de-a lungul veacurilor, iar niciunul dintre aceste amănunte nu este o învățătură de credință.

Sfânta Vineri și fecioara din Epivata

Numele Parascheva este cuvântul grecesc pentru vineri, ziua pregătirii dinaintea sâmbetei. În această zi a pătimit Domnul pe Cruce. De aceea, mai multe popoare ortodoxe au tradus numele Cuvioasei în limba lor: sârbii și bulgarii îi spun Sfânta Petka, iar românii, Sfânta Vineri.

Cu vremea, în credința populară s-a născut un chip al Sfintei Vineri care nu vine din Viața Cuvioasei. Studiile de etnologie adunate de Evelina Mineva în cartea ei arată că acest chip s-a format mai ales din amestecarea ei cu o altă sfântă cu același nume, Sfânta Muceniță Parascheva, prăznuită la 26 iulie. În credința populară, Sfânta Vineri ocrotește femeile și treburile casei, iar potrivit acestor credințe femeilor le era oprit să lucreze în casă vinerea și în ziua praznicului ei. Ea are două chipuri. Unul este tânăr și bun: ferește de furtuni și de foc și dă o moarte bună. Celălalt este al unei bătrâne care se răzbună pe cele ce calcă opreliștea. Culegerile de folclor românesc o închipuie ca pe o văduvă bătrână și aspră și spun că fetele care cos sau spală în ziua ei rămân nemăritate.

Deosebirea hotărâtoare nu ține de vârstă sau de văduvie. Chipul din credința populară este legat de opreliști și de pedepse pentru călcarea lor, iar Viața lui Vasilikos nu-i pune în seamă Cuvioasei nimic de felul acesta. În ea, Parascheva se dăruiește de mică lui Hristos, primește de la El sfințirea și se roagă Lui pentru oameni. Cuvioasa a trecut la Domnul fecioară, pe la douăzeci și șapte de ani, iar Sfântul Marcu al Efesului, care i-a închinat în secolul al XV-lea șase stihiri, adică cântări scurte ale slujbei, o numește „Parascheva, cu totul fericită, slava fecioriei”.

Grija pentru curăția pomenirii ei este veche în Biserică. În secolul al XII-lea, patriarhul Constantinopolului a ars o Viață a ei pe care o socotea nevrednică de viețuirea ei îngerească. Cel care citește astăzi Viața scrisă din porunca patriarhului o întâlnește pe Cuvioasa Parascheva așa cum o cinstea Biserica Constantinopolului: o fecioară care s-a dăruit lui Hristos și se roagă pentru cei ce o cinstesc.

Rugăciunea de la sfârșitul Vieții

Vasilikos își încheie scrierea arătând cum îi slăvește Dumnezeu pe sfinții Săi: „Așa știe Dumnezeu să-i slăvească pe cei ce Îl slăvesc pe El, așa îi înalță pe cei smeriți, așa îi împodobește cu darurile cerești pe cei ce au lăsat toate cele pământești.” Aceeași cugetare se află și în stihira Sfântului Marcu al Efesului, care spune că Dumnezeu „slăvește pe toți cei ce-L slăvesc pe El prin dumnezeiești fapte”.

În limbajul nevoitorilor, cuvintele aspre despre trup privesc robia patimilor și stricăciunea, nu trupul pe care l-a făcut Dumnezeu. Moaștele Cuvioasei, cinstite de Biserică, mărturisesc că și trupul este chemat la sfințire și la înviere.

La sfârșit, Vasilikos o roagă pe Cuvioasă să ne ajute la pocăință și la mântuire, pe care le cere de la harul lui Hristos:

„Iar tu, preacinstită și cea mai frumoasă între femei, care ai avut și aici o slavă ca aceasta, stai acum în ceruri cu cinste lângă Mirele tău, purtând făclia împreună cu fecioarele cele înțelepte, și primești de la El, mai strălucit, răsplata ostenelilor tale îndelungate. Privește de sus, cu ochi ceresc, spre noi, cei legați de acest trup greu și sărman, care ne împinge spre fapte nepotrivite și cu totul nevrednice de Cel ce ne-a făcut. Îndreaptă-ne pe cărarea poruncilor lui Hristos, fă-ne mai tari decât uneltirile vrăjmașului, oprește-ne de la împătimirea de cele materiale și înfățișează-ne mântuiți lui Dumnezeu, după ce ne vei fi curățit mai întâi, prin pocăință, de toată pata, întinăciunea și prihana. Fără pocăință nu este cu putință să dobândim mântuirea. Fie ca toți să o dobândim, prin harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, împreună cu Tatăl Său cel fără de început și cu Preasfântul și bunul și de viață făcătorul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.”

Izvoare

• Evelina Mineva, The Byzantine Hagiographic and Hymnographic Texts on St Parasceve of Epibatae. Part One: The Byzantine Vita of St Parasceve of Epibatae or the Vita by „Vasilikos the Deacon”, Institute for Literature, Bulgarian Academy of Sciences, Sofia, 2017. Textul grec al Vieții se află la paginile 197–228.
• Canoane pe cele 8 glasuri la Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași, Editura Doxologia, Iași, 2022; ediția a II-a, revizuită și adăugită, 2024. Volumul cuprinde introducerea Pr. Dragoș Bahrim și Viața în traducerea monahiei Parascheva Enache.
• Canoane de rugăciune la Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași, Editura Doxologia, Iași, 2024, cu aceeași traducere a Vieții.

Citatele din Viață, până la cei cinci ani de la Iraclia, sunt din traducerea monahiei Parascheva Enache. Restul Vieții și cuvintele lui Balsamon le-am tradus după textul grecesc din ediția Evelinei Mineva. Stihira Sfântului Marcu al Efesului este citată în traducerea monahiei Parascheva Enache, reprodusă de Pr. Dragoș Bahrim în introducerea volumului din 2022.

Cărți recomandate

Viața și minunile cuvioasei maicii noastre Parascheva cea Nouă

Melchisedec Ștefănescu

Sfânta Cuvioasă Parascheva cu sfintele moaște la Iași

Viața, istoricul moaștelor, minunile, acatistul și paraclisul

Cuvioasa Maica Parascheva

Viața, minunile, paraclisul și canonul

Viețile Sfinților pe Octombrie

Viețile sfinților pomeniți în luna octombrie

Legături comerciale către Booksell. Prețurile și disponibilitatea se verifică pe pagina fiecărei cărți.

Imagine: Ilustrație realizată cu ajutorul inteligenței artificiale pentru OrtodoxWay, în stil bizantin.