Șarpele din pustie și Crucea

În Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, Biserica așază la Liturghie o convorbire de noapte. Nicodim, fariseu și fruntaș al iudeilor, vine la Iisus noaptea și primește un răspuns care trece cu mult peste ceea ce venise să afle. În mijlocul acelui răspuns stau cuvintele pentru care citirea a fost rânduită tocmai înaintea praznicului Crucii:

Și nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.
(Ioan 3, 13-17)

Cine era omul venit pe întuneric

Nicodim era fariseu și fruntaș al iudeilor, iar Domnul Însuși îl va numi în aceeași convorbire învățător al lui Israel (Ioan 3, 10). Un asemenea om a venit totuși pe ascuns.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune de ce: a venit noaptea fiindcă se temea să vină ziua. Era încă legat de slăbiciunea celor din jurul lui și cugeta despre Hristos mai puțin decât se cuvenea, ca despre un prooroc, fără să vadă nimic mare în minunile pe care le mărturisea el însuși. Evanghelistul nu înșiră aceste lucruri, adaugă Hrisostom, ci le cuprinde pe toate într-un singur cuvânt: noaptea. În altă parte, aceeași Evanghelie arată limpede cum lucra frica: mulți dintre fruntași crezuseră în El, dar nu mărturiseau, ca să nu fie dați afară din sinagogă (Ioan 12, 42).

Aici se vede purtarea Domnului cu cel slab. Nu l-a mustrat pentru ceasul ales și nu l-a trimis înapoi. Hrisostom amintește la locul acesta cuvântul proorocesc despre trestia frântă, pe care Cel blând nu o zdrobește, și spune că Dumnezeu cel milostiv nu l-a lepădat pe Nicodim, ci i-a vorbit cu multă bunătate și i-a descoperit învățături înalte, acoperite încă în cuvinte cu tâlc (Omilii la Evanghelia după Ioan, XXIV).

Sfântul Chiril al Alexandriei descrie aceeași stare atunci când, mai târziu, Nicodim va lua apărarea Domnului în sinedriu: nu era nici cu totul necredincios, nici nu se lua la întrecere cu nebunia celorlalți; fusese deja atins, dar dragostea lui pentru Hristos nu era încă slobodă, ci ținută în frâu de rușinea față de cei mari.

De la nașterea de sus la Cruce

Citirea începe la versetul 13, adică după partea cea mai cunoscută a convorbirii. Domnul îi spusese lui Nicodim că nimeni nu poate vedea împărăția lui Dumnezeu dacă nu se naște de sus. Fariseul a înțeles cuvântul despre trup și a întrebat cum poate omul să se nască fiind bătrân, dacă poate intra a doua oară în pântecele mamei sale (Ioan 3, 3-4). Domnul i-a răspuns că nașterea aceasta se face din apă și din Duh (Ioan 3, 5), vorbind astfel despre Botez.

Cuvântul grecesc pe care Biblia sinodală îl redă prin „de sus” poate însemna și „din nou”. Nicodim l-a auzit numai cu al doilea înțeles, și de aici i-a venit nedumerirea.

Sfântul Ioan Gură de Aur leagă cele două părți ale convorbirii: după ce a vorbit despre binele cel mare adus omului prin Botez, Domnul trece la un alt bine, care nu este mai mic și care este pricina celui dintâi — binele adus prin Cruce. Nașterea de sus se dă în apa Botezului fiindcă Fiul Omului a fost înălțat pe lemn. Prin Botez suntem îngropați împreună cu Hristos în moartea Lui și ne împărtășim de Învierea Lui, ca să umblăm întru înnoirea vieții (Romani 6, 3-5).

Cine vorbește cu Nicodim

Citirea se deschide cu un cuvânt greu: nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Nu este vorba despre un om care a călătorit la cer și s-a întors de acolo cu o învățătură nouă.

Sfântul Ioan Gură de Aur arată că prin aceste cuvinte Domnul îndreaptă chiar începutul convorbirii. Nicodim Îl numise învățător venit de la Dumnezeu, iar Domnul îi arată că nu trebuie să-L socotească un dascăl asemenea proorocilor, care erau oameni de pe pământ. Iar dacă spune „Care este în cer”, adaugă Hrisostom, o spune pe măsura ascultătorului, fiindcă Fiul nu este numai în cer, ci pretutindeni, și pe toate le umple.

Cel care vorbește cu Nicodim este așadar Fiul care S-a făcut om fără să Se despartă de Tatăl. Acesta este Cel ce avea să fie ridicat pe lemn.

Șarpele ridicat în pustie

Domnul nu îi vorbește lui Nicodim despre răstignire cu numele ei. Îl trimite la o întâmplare din Scriptură, cunoscută oricărui învățător al lui Israel. Ieșiți din Egipt și istoviți de drum, fiii lui Israel au cârtit împotriva lui Dumnezeu și împotriva lui Moise; atunci Domnul a trimis asupra poporului șerpi veninoși și mulți au murit de mușcătura lor. Poporul și-a mărturisit păcatul și a cerut rugăciunea lui Moise. Domnul i-a poruncit lui Moise să facă un șarpe de aramă și să-l ridice pe un stâlp, iar cel mușcat care privea spre el rămânea viu (Numerii 21, 4-9).

Vindecarea nu izvora din arama aceea. Cartea Înțelepciunii lui Solomon numește șarpele ridicat de Moise un semn de mântuire, dat poporului ca să-și aducă aminte de poruncile Domnului, și spune limpede de unde venea puterea lui: „Căci cel care se întorcea către acest semn se vindeca, dar nu prin ceea ce vedea cu ochii, ci prin Tine, Mântuitorul tuturor” (Înțelepciunea lui Solomon 16, 6-7).

Sfântul Chiril al Alexandriei vede în această întâmplare un chip al întregii taine a Întrupării. Șarpele înseamnă păcatul amar și ucigător, care mușca sufletul omului și îi turna veninul răutății, iar din robia lui nu era scăpare decât prin ajutorul venit din cer. Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut întru asemănarea trupului păcatului, ca să osândească păcatul în trup. Iar faptul că șarpele a fost ridicat pe un stâlp înalt arată, spune el, că Hristos avea să Se facă văzut tuturor prin pătimirea de pe Cruce (Tâlcuire la Evanghelia după Ioan, II, 1).

Șarpele de aramă nu este deci o asemănare aleasă întâmplător, ci una dintre preînchipuirile prin care Dumnezeu vestea dinainte taina Crucii. Pentru Sfântul Grigorie Palama, puterea Crucii lucra deja, în chip tainic, în cei care se împăcau cu Dumnezeu înainte de arătarea ei pe Golgota; taina ei fusese vestită și închipuită din neamurile vechi, iar nimeni nu s-a împăcat vreodată cu Dumnezeu decât prin puterea ei.

Ce deosebește preînchipuirea de împlinire

Sfântul Ioan Gură de Aur așază preînchipuirea și împlinirea una lângă alta și arată cât de mult o întrece cea de-a doua.

Acolo iudeii au scăpat de moartea trupului; aici cei ce cred scapă de moartea veșnică. Acolo șarpele atârnat vindeca mușcăturile șerpilor; aici Iisus răstignit tămăduiește rănile făcute de balaurul cel nevăzut. Acolo se vindeca cel ce privea cu ochii trupului; aici își leapădă păcatele cel ce privește cu ochii minții. Acolo atârna aramă lucrată în chip de șarpe; aici a atârnat însuși Trupul Domnului.

Deosebirea cea mai adâncă stă în venin. Șarpele care ucidea avea venin, cel ridicat spre vindecare nu avea. Tot așa, moartea care ne-a ucis purta în ea păcatul, iar moartea Domnului a fost curată de tot păcatul.

Sfântul Efrem Sirul strânge totul într-o singură propoziție: prin șarpele de aramă, care după firea lui nu poate pătimi, s-a arătat mai dinainte că avea să pătimească pe Cruce Cel care după firea Lui nu poate muri. Hristos a pătimit și a murit cu adevărat după firea omenească pe care a luat-o din Fecioara, în vreme ce dumnezeirea Sa a rămas nepătimitoare și nemuritoare. De aceea Hrisostom numește Crucea izvor al vieții, lucru pe care mintea singură îl primește cu greu, iar credința îl ține cu ușurință.

„Trebuie să se înalțe”

Domnul nu spune „voi fi spânzurat”, ci „trebuie să se înalțe”. Sfântul Ioan Gură de Aur observă că a ales cuvântul mai blând, potrivit și cu chipul din pustie, unde șarpele fusese ridicat pe stâlp.

Acest „trebuie” nu vine dintr-o constrângere din afară. Fiul S-a pogorât din cer tocmai pentru ceasul acela, iar în aceeași Evanghelie El leagă înălțarea Sa de pe pământ de tragerea tuturor la Sine (Ioan 12, 32). Lemnul pe care lumea îl socotea cea mai de jos ocară a ajuns înălțimea de pe care Se arată dragostea lui Dumnezeu.

Măsura iubirii

Cuvântul „așa” din „Dumnezeu așa a iubit lumea” ne îndreaptă spre darul prin care Dumnezeu Și-a arătat iubirea: Fiul Său Cel Unul-Născut.

Hrisostom cântărește mai întâi depărtarea dintre Cel ce iubește și cei iubiți: El, fără de început și nemuritor, mărire nemărginită; ei, țărână și cenușă, plini de nenumărate păcate, care L-au supărat necontenit. Pe aceștia i-a iubit. Apoi cântărește darul: nu a trimis un slujitor și nici un înger, ci L-a dat pe Fiul Său Cel Unul-Născut, iar niciun om nu poartă pentru copilul lui grija pe care a purtat-o Dumnezeu pentru robii Săi nemulțumitori. Iar de unde a iubit Dumnezeu lumea astfel? Din nimic altceva decât din bunătatea Lui.

Lumina și judecata

„N-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea.” Venirea aceasta este pentru mântuire, iar cel ce se apropie de Hristos cu pocăință Îl întâlnește pe Cel care îl cheamă din întuneric la viață.

Judecata nu este însă desființată. Domnul urmează îndată: cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a și fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Fiului lui Dumnezeu; și arată apoi în ce stă judecata aceasta: Lumina a venit în lume, iar oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina (Ioan 3, 18-19). Refuzând Lumina, omul rămâne încă de acum în întunericul pe care îl iubește. Această osândire nu desființează Judecata de apoi, iar până atunci chemarea la pocăință rămâne deschisă: Cel venit să mântuiască lumea este și Cel care o va judeca.

Nicodim venise noaptea, dar venise spre Lumină.

Nicodim, de la noapte la mormânt

Evanghelia îl aduce înaintea noastră în trei împrejurări. Noaptea aceasta este cea dintâi.

A doua oară, când fruntașii voiau să-L osândească pe Iisus fără să-L asculte, Nicodim i-a întrebat dacă legea lor judecă pe om înainte de a-l asculta și de a ști ce a făcut (Ioan 7, 50-51). Vorbise încă puțin, dar vorbise în auzul tuturor.

A treia oară vine la mormânt, aducând o mare cantitate de smirnă și aloe (Ioan 19, 39). Omul care auzise noaptea despre înălțarea Fiului Omului a venit acum, împreună cu Iosif, să pregătească Trupul Domnului pentru îngropare și să-L așeze în mormânt.

Nicodim nu a rămas în noaptea aceea. Biserica îl numără între sfinți și îl pomenește alături de Iosif din Arimateea, în Duminica Mironosițelor, pentru slujirea adusă la îngroparea Domnului. Predania spune că, după moarte, a fost îngropat pe moșia lui Gamaliel, lângă Sfântul Arhidiacon Ștefan, iar în anul 415 mormintele lor au fost descoperite în urma arătărilor lui Gamaliel către preotul Lucian. Drepții Nicodim, Gamaliel și Habib sunt pomeniți la 2 august, în aceeași zi cu aducerea moaștelor Sfântului Ștefan.

Crucea înălțată

Praznicul Înălțării Sfintei Cruci s-a format la Ierusalim, în jurul cinstirii lemnului Crucii și al sfințirii așezămintelor de la Sfântul Mormânt. La 13 septembrie 335 a fost sfințită biserica Învierii, zidită pe Golgota, iar ziua următoare s-a legat de arătarea și înălțarea Crucii înaintea poporului.

Sfântul Andrei Criteanul arată în cuvântul său la praznic că înălțarea Crucii nu îi adaugă acesteia o slavă pe care nu ar avea-o deja: slava ei este Hristos Cel răstignit pe ea. Crucea, ascunsă odinioară în locul numit Căpățâna, este arătată și înălțată înaintea tuturor pentru ca prin ea să fie slăvit Dumnezeu.

La praznic, Crucea este scoasă în mijlocul bisericii spre închinare, iar credincioșii se apropie și o sărută.

Ce cere de la noi Crucea

Privirea care se cere atunci este aceeași cu privirea cerută în pustie. Nu o privire în treacăt, ci întoarcerea omului întreg spre Cel ridicat pe lemn pentru el, cu pocăință pentru păcatul nostru, pe care l-a purtat și l-a biruit prin Cruce.

Sfântul Grigorie Palama vorbește și despre Crucea trăită în omul lăuntric. Prin lupta împotriva patimilor, prin rugăciune și prin întoarcerea minții către Dumnezeu, omul se răstignește lumii și lumea lui. Taina Crucii nu rămâne astfel un lucru privit din afară, ci ajunge chipul propriei noastre pocăințe. Este aceeași viață nouă despre care Domnul îi spusese lui Nicodim că nu poate fi văzută fără nașterea de sus.

Sfântul Ioan Gură de Aur își încheie omilia despre aceste versete întorcându-se de la iubirea lui Dumnezeu la banii ascultătorilor săi. Dumnezeu nu Și-a cruțat Fiul pentru noi, iar noi ne cruțăm avutul spre paguba noastră; punem podoabe pe slugi și pe cai, în vreme ce Domnul umblă gol și flămând pe la ușile noastre, în cei săraci, și Îl privim fără milă. Spune aceste lucruri, adaugă el, nu atât pentru săraci, cât pentru sufletele celor ce îl ascultă.

Aici se vede dacă privirea către Cruce ne-a schimbat. Închinarea nu se încheie când ne ridicăm de la pământ; ea trebuie să se vadă și în mila cu care ne apropiem de cei pentru care Hristos S-a dat.

Cărți recomandate pe Booksell

Despre Cruce, sau vestea cea bună a răstignirii

Constantin Coman

Despre cinstirea Crucii, lepădarea de sine și bucuria răstignirii împreună cu Hristos.

37,00 lei

Vezi cartea pe Booksell

Omilii la sărbători

Sfântul Andrei Criteanul

Cuvinte patristice pentru aprofundarea praznicelor Domnului.

63,00 lei

Vezi cartea pe Booksell

Opere XV: Omilii la Ioan (III)

Sfântul Ioan Gură de Aur

Tâlcuiri la Ioan 6–11, inclusiv luarea de cuvânt a lui Nicodim în sinedriu.

115,00 lei

Vezi cartea pe Booksell

Comentariu la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel

Sfântul Chiril al Alexandriei

Lectură patristică a epistolei pauline amintite în articol.

17,00 lei

Vezi cartea pe Booksell

Prețurile și disponibilitatea se pot modifica. Detalii pe Booksell.ro.