
Psalmul 3 este primul psalm din Psaltire care poartă un titlu legat de o întâmplare din viața lui David. L-a rostit când fugea din Ierusalim de fiul său, Abesalom, care se ridicase împotriva lui ca să-i ia împărăția. Este rugăciunea unui om strâmtorat din toate părțile, care se culcă în mijlocul primejdiei și se scoală cu nădejdea în Dumnezeu. În rânduiala obișnuită a Utreniei, Psalmul 3 deschide citirea celor șase psalmi.
În acest articol
Textul psalmului
Textul psalmului este adaptat după Biblia Sinodală de la 1914, cu ortografia și formele vechi aduse la limba de astăzi. Biblia de la 1914 pune deasupra psalmului un scurt rezumat, de aceea titlul l-am redat după Septuaginta, așa cum îl tâlcuiesc Sfinții Părinți.
Psalmul lui David, când fugea de la fața lui Abesalom, fiul său
- Doamne, cât s-au înmulțit cei ce mă necăjesc; mulți se scoală asupra mea.
- Mulți zic sufletului meu: nu este mântuire lui întru Dumnezeul lui.
- Iar tu Doamne, sprijinitorul meu ești, slava mea, și cel ce înalți capul meu.
- Cu glasul meu către Domnul am strigat, și m-a auzit din muntele cel sfânt al lui.
- Și eu m-am culcat și am adormit; sculatu-m-am că Domnul mă va sprijini.
- Nu mă voi teme de mii de popoare, care împrejur mă împresoară; scoală Doamne, mântuiește-mă Dumnezeul meu.
- Că tu ai bătut pe toți cei ce-mi vrăjmășesc mie în deșert; dinții păcătoșilor ai zdrobit.
- A Domnului este mântuirea, și peste poporul tău binecuvântarea ta.
Psalmul 3 în slujbele Bisericii
Psalmul 3 urmează îndată după primii doi psalmi și face parte, împreună cu ei, din prima stare a catismei întâi. Biserica îi dă însă și un loc al lui, în slujba de dimineață. Utrenia este slujba de dimineață a Bisericii. În partea ei de început se citesc cei șase psalmi, o rânduială de șase psalmi aleși, care se citesc în liniște, fără întrerupere: Psalmii 3, 37, 62, 87, 102 și 142. Primul dintre ei este Psalmul 3. La sfârșitul lui se repetă versetul „Eu m-am culcat și am adormit; sculatu-m-am, că Domnul mă va sprijini”. Astfel, în rugăciunea de dimineață a Bisericii se aude glasul unui om care s-a trezit sub ocrotirea lui Dumnezeu.
Ultimul verset al psalmului, „A Domnului este mântuirea, și peste poporul tău binecuvântarea ta”, se cântă și la priveghere, între stihurile alese din „Fericit bărbatul”.
Fuga lui David
Istoria acestei fugi este scrisă în Cartea a doua a Împăraților. Abesalom, fiul lui David, a câștigat de partea lui inimile poporului, s-a făcut rege în Hebron și a pornit cu oaste asupra Ierusalimului. David a ieșit din cetate pe jos, cu capul acoperit, plângând, urcând Muntele Măslinilor. Pe drum, un om din casa lui Saul, Șimei, l-a blestemat și a aruncat cu pietre după el, iar David a răbdat.
Sfântul Ioan Gură de Aur își începe omilia la acest psalm cu o mirare. Împărații ridică statui generalilor biruitori, iar orașele îi laudă pe atleți și pe învingători în inscripții de piatră. Nimeni însă nu a făcut vreodată chipul unui fugar, cum face aici David, care își scrie fuga chiar în titlul psalmului. Numele robilor fugari se fac cunoscute ca să fie prinși, nu ca să fie lăudați. De aceea, spune Sfântul Ioan, trebuie aflată pricina acestui titlu, ca istoria să se facă îndreptare pentru viața noastră.
Pricina, spune el, a fost păcatul lui David. David a fugit de fiul său pentru că se depărtase de curăție și de legea lui Dumnezeu, care zice: „Să nu ucizi, să nu fii desfrânat”. A luat-o pe femeia lui Urie și pe Urie l-a ucis. A adus război în casa altuia și a stârnit război în propria casă. Sfântul Ioan arată că nu este o părere a lui, ci cuvântul lui Dumnezeu însuși, spus prin proorocul Natan, care i-a vestit lui David că sabia nu se va depărta de casa lui și că Dumnezeu va ridica asupra lui răul chiar din casa lui (2 Împărați 12, 10–11). De unde a ieșit rădăcina păcatului, de acolo a venit și rana. Pentru că a fugit de porunca lui Dumnezeu, a ajuns fugar.
Fericitul Teodoret al Cirului leagă și el aceste necazuri de îndoita nelegiuire a lui David, desfrânarea și uciderea. Mai ales dezbinările din propria casă au venit asupra lui după păcat, când Dumnezeu a îngăduit încercările de care până atunci îl păzise. David nu era însă lipsit de ajutorul dumnezeiesc. Atunci a scris acest psalm, fugind de fiul său, iar Duhul Sfânt lucra în el chiar în acele zile, pentru pocăința lui fierbinte.
Proorocul Natan îi vestise deja lui David că Domnul i-a iertat păcatul (2 Împărați 12, 13). Necazurile care au urmat erau urmările păcatului, iar David le-a răbdat. Ele nu arătau că pocăința lui fusese lepădată.
Sfântul Ioan Gură de Aur arată și de ce a fugit David. Nu a fugit din lașitate, ci pentru că se temea să nu-și ucidă fiul. David l-a cruțat pe Abesalom ca pe un fiu, chiar dacă cei din jurul lui nu l-au cruțat ca pe un răzvrătit. Sfântul Grigorie de Nyssa învață din această fugă că, atunci când suntem urmăriți de răutate, chiar fuga din calea ei ne poate da adesea un adăpost sigur.
Tâlcuirea transmisă sub numele Sfântului Atanasie cel Mare vede în titlu și un înțeles proorocesc. În această tâlcuire, numele David este înțeles ca „cel dorit”, iar David închipuie aici ceata proorocilor, pe care poporul lui Israel i-a prigonit. Cum s-a ridicat Abesalom împotriva tatălui său, așa s-au ridicat și iudeii împotriva proorocilor, părinții lor. Ei nu au primit poruncile lui Dumnezeu, ci li s-au împotrivit.
Războiul din propria casă
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că este mai folositor să cunoaștem pricina acestui război decât simpla lui istorisire. Văzând alunecarea dreptului, ne întărim și ne ferim de cădere. Mulți au și astăzi astfel de războaie în propria casă. Unul este războit de soție, altul de fiu, altul de frate, altul de cei care îi slujesc. Fiecare se întristează, luptă, lovește și este lovit, dar puțini se gândesc că, dacă n-ar fi semănat păcatele, nu le-ar fi crescut spini și mărăcini în casă.
Sfântul Ioan vorbește aici ca un părinte duhovnicesc. Dumnezeu, spune el, lucrează ca un doctor care vindecă prin bisturiu. Bisturiul nu știe ce taie, dar doctorul cunoaște vindecarea care vine prin el. Tot așa, cel care ne rănește nu cunoaște folosul pe care Dumnezeu îl scoate din încercare. Răutatea lui rămâne însă păcatul lui. De aceea, când ne războiesc cei de aproape, se cuvine să ne cercetăm întâi pe noi înșine. Hristos i-a spus slăbănogului vindecat: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14).
Sfântul Ioan nu face din aceasta o regulă fără excepții. Nu toți oamenii sunt războiți de cei apropiați din pricina păcatelor lor. Iosif a fost prigonit de frații lui fără să fi păcătuit, iar femeia lui Iov a uneltit împotriva lui, deși Iov era drept. Cuvântul acesta nu este o judecată asupra celor încercați, ci un îndemn pentru fiecare dintre noi să-și caute întâi păcatul propriu.
Sfântul Ioan arată și sfârșitul lui Abesalom. Cel care se înălțase împotriva tatălui său a rămas spânzurat de părul lui în ramurile unui stejar și a fost străpuns în inimă, acolo unde cugetase uciderea. Sfântul Grigorie de Nyssa vede în această întâmplare o taină. Părul lui Abesalom, încurcat în copac, închipuie zapisul păcatului, pe care Hristos l-a pironit pe lemnul Crucii (Coloseni 2, 14). Cele trei săgeți trimit la Cuvântul lui Dumnezeu și la taina Sfintei Treimi, prin care este biruit vrăjmașul diavol.
„Nu este mântuire lui întru Dumnezeul lui”
„Doamne, cât s-au înmulțit cei ce mă necăjesc; mulți se scoală asupra mea.” Eftimie Zigabenul, monahul bizantin care a adunat în tâlcuirea sa cuvintele Părinților de dinaintea lui, spune că David s-a mâhnit foarte văzându-și prietenii și supușii trecând de partea lui Abesalom. De aceea își înalță sufletul către Dumnezeu și Îl întreabă din ce pricină s-au înmulțit atâta cei care îl necăjesc.
Sfântul Ioan Gură de Aur arată că mai greu decât răzvrătirea fiului au fost pentru David cuvintele celor din jur. Mulți se smintiseră de el și ziceau că Dumnezeu l-a părăsit, cum îl părăsise odinioară pe Saul, și că acum este cu Abesalom. „Nu este mântuire lui întru Dumnezeul lui.” David a suferit din pricina lor mai mult decât din pricina fiului său. Totuși, spune Sfântul Ioan, întărit pe piatra credinței, el nu cade, ci cade în genunchi. Nu plânge pentru sine, ci plânge pierzania celor care s-au întors împotriva lui.
Fericitul Teodoret pune în gura lui David aceleași cuvinte. Mulți vrăjmași năvălesc asupra lui din toate părțile, dar mai mult îl mâhnesc cei care îl batjocoresc și spun că a rămas fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu. David însă știe că Dumnezeu nu-l va scăpa din vedere, chiar dacă a făcut păcate foarte mari, și că pe cel ce s-a smerit pentru păcat îl va înălța.
Sfântul Atanasie arată de ce se înșelau cei care ziceau „nu este mântuire lui”. Ei priveau numai la păcatul săvârșit de David și nu cunoșteau pocăința lui.
În ediția tâlcuirii lui Eftimie Zigabenul este adus aici, din culegerea patristică a lui Nichita, episcopul Heracleei, cuvântul unui alt tâlcuitor despre lupta nevăzută. Înainte de păcat, demonii Îl arată pe Dumnezeu iubitor de oameni, ca să-l plece pe om să păcătuiască. După păcat, ei Îl arată drept, Unul Care nu Se lasă amăgit, ca omul să deznădăjduiască de mântuire și să rămână în păcat. „Nu este mântuire lui întru Dumnezeul lui” este glasul deznădejdii pe care vrăjmașul îl șoptește după fiecare cădere.
„Iar tu Doamne, sprijinitorul meu ești”
Răspunsul lui David este al treilea verset. Fericitul Teodoret îl tâlcuiește așa: nu mă bizui pe împărăție, nici pe stăpânire, ci pe Tine, pe Care Te știu slava mea, și nădăjduiesc că mă vei ridica degrabă. Eftimie Zigabenul adaugă că alții se laudă cu neamul lor, cu bogăția sau cu izbânzile lor. David se laudă numai în Dumnezeu. Capul care stătea plecat din pricina necazurilor îl va ridica Dumnezeu.
„Cu glasul meu către Domnul am strigat, și m-a auzit din muntele cel sfânt al lui.” Fericitul Teodoret spune că strigarea nu înseamnă aici glasul tare, ci râvna sufletului. Așa i-a vorbit Dumnezeu lui Moise la Marea Roșie, întrebându-l de ce strigă către El, deși Moise tăcea (Ieșirea 14, 15). Dumnezeu numea strigare rugăciunea minții, făcută cu osârdie. Sfântul Atanasie tâlcuiește la fel: prin glas trebuie înțeleasă cererea pe care mintea o înalță către Dumnezeu, rugăciunea rostită cu mintea. Tot el învață din acest verset că în necazuri omul nu trebuie să alerge la altcineva, ci numai la Dumnezeu. Muntele cel sfânt este Sionul, unde stătea cortul lui Dumnezeu. Eftimie Zigabenul și Sfântul Atanasie adaugă că prin munte se poate înțelege și cerul. Sfântul Atanasie mai arată un înțeles: muntele cel sfânt Îl poate închipui pe Fiul Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu. Despre acest munte proorocește Isaia că se va arăta în zilele cele de apoi (Isaia 2, 2), cuvinte pe care tâlcuirea le raportează la arătarea Domnului prin venirea Sa în lume.
„Eu m-am culcat și am adormit”
Versetul al cincilea este inima psalmului. Fericitul Teodoret spune că Scriptura numește adesea „noapte” primejdiile, pentru că cei căzuți în necazuri mari se simt ca într-un întuneric. Cu noaptea vine și somnul. Psalmistul arată deodată și necazul, și izbăvirea din el: „sculatu-m-am, că Domnul mă va sprijini”, adică, primind ajutorul dumnezeiesc, m-am ridicat peste relele care căzuseră asupra mea.
Sfântul Atanasie înțelege aici somnul minții, prin care David a căzut în păcat. „M-am sculat” înseamnă că s-a învrednicit de schimbarea care vine de la Dumnezeu și s-a ridicat deasupra relelor care îl ajunseseră.
Eftimie Zigabenul aduce aici și cuvântul Sfântului Grigorie de Nyssa. Versetul se potrivește, spune Sfântul Grigorie, celui care se pocăiește: am dormit somnul păcatului, dar îndată m-am trezit, iar Dumnezeu m-a apucat de mână. Același înțeles îl dă, după Eftimie, și Sfântul Chiril al Alexandriei. Eftimie arată că alții au văzut în acest verset și o proorocie despre învierea din morți.
La Utrenie, în cadrul celor șase psalmi, Biserica repetă acest verset la sfârșitul Psalmului 3. Omul care s-a culcat în seara trecută ca într-o mică moarte se scoală în zori și mărturisește că Domnul l-a sprijinit.
„Nu mă voi teme de mii de popoare”
„Nu mă voi teme de mii de popoare, care împrejur mă împresoară.” Fericitul Teodoret spune că este de ajuns ca Dumnezeu să Se arate, ca să risipească zecile de mii.
Eftimie Zigabenul arată că, după înțelesul istoric, cei care îl împresoară pe David sunt Abesalom și oamenii lui. După înțelesul duhovnicesc, ei sunt demonii. Eftimie aduce aici tâlcuirea Sfântului Maxim Mărturisitorul despre războiul pe care demonii îl poartă împrejurul omului. Din față ne războiesc deschis, iar alteori ne amăgesc cu nădejdi deșarte de sporire în bine. Din spate ne aduc aminte de păcatele trecute, ca să ne spurce sufletul. De-a dreapta ne războiesc pe ascuns, împingându-ne să facem fapte bune peste măsură, ca să cădem în slava deșartă. De-a stânga ne silesc la păcatul vădit. Celui încercuit astfel îi rămâne cuvântul psalmului: nu mă voi teme, pentru că Domnul este sprijinitorul meu.
„Scoală, Doamne, mântuiește-mă, Dumnezeul meu.” Eftimie Zigabenul spune că Dumnezeu pare uneori că doarme, din pricina îndelungii Sale răbdări. Psalmistul Îl roagă să Se ridice asupra vrăjmașilor lui. Eftimie arată că versetul se poate înțelege și ca o proorocie despre Învierea Domnului, Care S-a sculat ca să mântuiască neamul omenesc.
„Că tu ai bătut pe toți cei ce-mi vrăjmășesc mie în deșert; dinții păcătoșilor ai zdrobit.” Fericitul Teodoret spune că dinții numesc aici puterea vrăjmașilor, după chipul fiarelor. O fiară rămasă fără dinți este lesne de biruit. David cere să fie scăpat din nou, cum a fost scăpat de multe ori de cei care l-au vrăjmășit pe nedrept, de la Saul până la neamurile din jur. Sfântul Atanasie spune că are vrăjmași „în deșert” cel care nu le dă nicio pricină de ură.
„A Domnului este mântuirea”
Psalmul se încheie cu o mărturisire și cu o binecuvântare. Fericitul Teodoret o tâlcuiește așa: nu de la om aștept mântuirea, ci de la Tine. Același înțeles îl dă și Sfântul Atanasie. Apoi David se roagă nu numai pentru el, ci și pentru poporul care se războia cu el, pentru că și acela era poporul lui Dumnezeu: „și peste poporul tău binecuvântarea ta”. El cere pentru ei binecuvântarea păcii.
Fericitul Teodoret amintește că și în istoria Cărții a doua a Împăraților îl găsim pe David îngrijindu-se foarte de popor și chiar de fiul care voia să-l omoare. A avut mai multă grijă de pace decât de biruința asupra poporului. Când a ieșit oastea la luptă, David le-a poruncit căpeteniilor să-l cruțe pe tânărul Abesalom (2 Împărați 18, 5).
Cel care se ruga la începutul psalmului împresurat de vrăjmași îl încheie rugându-se pentru ei. Așa se arată pocăința adevărată a lui David: necazul nu l-a făcut aspru, ci l-a smerit și i-a lărgit inima.
Sfântul Atanasie arată că psalmul întreg se poate raporta și la tot neamul omenesc. Omul a păcătuit și pentru aceasta a fost dat în mâna vrăjmașilor nevăzuți. El a strigat însă în necazuri, iar Dumnezeu l-a auzit și l-a mântuit prin Învierea lui Hristos din morți și prin biruirea demonilor care ne războiesc.
Cum ne rugăm cu Psalmul 3
Psalmul 3 este o rugăciune de dimineață. Cine îl citește la începutul zilei poate spune cu el: m-am culcat și am adormit; m-am sculat, pentru că Domnul m-a sprijinit. Ziua care începe așa începe cu mulțumire.
Psalmul este și rugăciunea celui necăjit de cei apropiați. Sfântul Ioan Gură de Aur îl îndeamnă pe un asemenea om să-și îndrepte privirea și spre propria viață, cercetându-se pe sine, iar Fericitul Teodoret îi arată că Dumnezeu îl înalță pe cel ce s-a smerit pentru păcat. Necazul primit cu pocăință se face, cum spune Sfântul Ioan, vindecare din mâna Doctorului.
Când gândul deznădejdii șoptește după o cădere că „nu este mântuire lui întru Dumnezeul lui”, omul poate răspunde cu versetul următor: „Iar tu Doamne, sprijinitorul meu ești, slava mea, și cel ce înalți capul meu”.
Cine citește acest psalm cu credință îl poate face rugăciunea lui: să-l ridice Dumnezeu din somnul păcatului, să-l păzească de vrăjmașii care îl împresoară din toate părțile, să-i dea curajul care nu se teme de mii de popoare și o inimă care, ca a lui David, să se roage și pentru cei care îl necăjesc.
Izvoare
- Biblia adică Dumnezeeasca Scriptură a Legii Vechi și a celei Nouă, ediția Sfântului Sinod, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1914.
- Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, trad. Laura Enache, Iași, Editura Doxologia, 2011, Omilia la Psalmul 3.
- Sfântul Atanasie cel Mare, Толкование на псалмы, Moscova, Editura Blagovest, 2011 (după Творения в 4-х томах, vol. 4, Serghiev Posad, 1902–1903), Psalmul 3, p. 14–17.
- Sfântul Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, partea a II-a, cap. XI; în Scrieri. Partea a doua, trad. și note de pr. prof. dr. Teodor Bodogae, PSB 30, București, 1998.
- Fericitul Teodorit, episcopul Kirului, Tâlcuire a celor o sută cincizeci de psalmi ai Prorocului împărat David, ed. Florin Stuparu, București, Editura Sophia, 2018 (după traducerea tipărită la Buzău în 1840), Tâlcuirea Psalmului 3, p. 17–19.
- Eftimie Zigabenul, Tâlcuirea Psaltirii, vol. I (Psalmii 1–69), trad. rom. de Mitropolitul Veniamin Costachi, Iași, 1850, după ediția Sfântului Nicodim Aghioritul, Constantinopol, 1819–1821, cu notele Sfântului Nicodim; reeditată sub titlul Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. 1, Editura Egumenița.