Nașterea Maicii Domnului, începutul mântuirii noastre

Imaginea reprezentativă: Nașterea Maicii Domnului, frescă din 1547 de la Mănăstirea Dionisiu, Muntele Athos. Pictor: Tzortzis Phouka. Sursă: Wikimedia Commons, domeniul public.

La 8 septembrie Biserica prăznuiește nașterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Este cea dintâi sărbătoare mare a anului bisericesc, care începe la 1 septembrie. Pe sfinți îi pomenim de obicei în ziua în care au murit, fiindcă atunci s-au născut pentru viața cea adevărată. Trei nașteri după trup prăznuiește Biserica: a Domnului, a Sfântului Ioan Botezătorul și aceasta.

Evangheliile nu spun nimic despre venirea pe lume a Fecioarei. Ceea ce știm ne-a păstrat Predania. Scrierea care istorisește pe larg această naștere se numește Protoevanghelia lui Iacov și a fost alcătuită pe la mijlocul veacului al doilea. Biserica nu a numărat-o între cărțile Scripturii. A primit din ea acele lucruri care au intrat în slujba zilei și în sinaxar, adică în citirea despre viața sfântului rânduită la utrenie, și de acolo au ajuns până la noi numele părinților Fecioarei.

Troparul, cântarea care rezumă sărbătoarea și se repetă de mai multe ori în ziua ei, spune așa:

Nașterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptății, Hristos Dumnezeul nostru. Și dezlegând blestemul, a dat binecuvântare; și stricând moartea, ne-a dăruit nouă viață veșnică.

Ioachim și Ana

Ioachim și Ana au îmbătrânit fără copii. În Israel lipsa urmașilor trecea, în ochii oamenilor, drept semn că Dumnezeu Își întorsese fața, așa încât cei doi au purtat ocara aceasta ani la rând. Sinaxarul spune că Ioachim era bogat și iubitor de Dumnezeu și că își aducea la Templu darurile îndoite față de ceilalți, dar tot era defăimat pentru că nu avea copii.

În slujba praznicului se păstrează amănuntul cel mai concret al acelor ani. Ioachim s-a suit în munte și s-a rugat acolo, iar Ana a rămas în grădină și a răbdat batjocura. Se rugau amândoi, fiecare din locul lui. Protoevanghelia povestește că Anei i s-a vestit că rugăciunea i-a fost ascultată, iar îngerul i-a dat aceeași veste și lui Ioachim.

Sfântul Fotie se oprește tocmai asupra bătrâneții lor. Adam a fost plăsmuit din țărână, fără naștere firească. Eva a odrăslit din coasta lui Adam, iar nu prin legătură trupească. Amândouă aceste începuturi au fost lucrate în afara legilor firii. Nu poate oare harul, prin care s-au făcut cele firești, să înnoiască firea și în Ana? Nu poate Ziditorul să încălzească și să ude ceea ce a îmbătrânit? Harul dumnezeiesc nu ascultă de fire, ci stăpânește firea.

Maria s-a zămislit din unirea lui Ioachim cu Ana, ca toți oamenii. Minunea stă în dezlegarea nerodirii, iar nu în felul zămislirii. Ea este din neamul nostru întreg, și mântuirea o primește de la Fiul ei.

Sfântul Andrei Criteanul o pune pe Ana lângă Sarra, care a născut la bătrânețe pe Isaac: Cel ce a deschis atunci pântecele Sarrei a dăruit și acum credincioasei Ana rod de naștere din pântece sterp. Iar altă cântare a zilei o deosebește pe Ana de toate celelalte femei sterpe cărora Dumnezeu le-a dat copii: prin vrerea Lui au odrăslit și alte fericite femei sterpe, dar Maria a strălucit mai presus decât toți cei născuți.

Bucuria Anei

Protoevanghelia povestește că, la nouă luni, Ana a născut și a întrebat-o pe moașă ce a adus pe lume. Moașa i-a spus că a născut o fată. Atunci Ana a zis că sufletul ei a fost preamărit în ziua aceea, și a culcat pruncul în leagăn. Când s-au împlinit zilele curățirii, Ana a alăptat copila și i-a pus numele Maria.

Condacul praznicului, cântarea de la utrenie care strânge în câteva rânduri înțelesul zilei, leagă bucuria aceasta de o eliberare mult mai veche. Ioachim și Ana au scăpat de ocara nenașterii de fii, iar Adam și Eva de stricăciunea morții. Refrenul lui revine de patru ori în slujbă: „Cea stearpă naște pe Născătoarea de Dumnezeu și hrănitoarea vieții noastre.”

De aceea cântările zilei se întorc mereu spre femeile fără copii și li se adresează de-a dreptul: „Cele sterpe nu vă mai mâhniți și cele neroditoare mângâiați-vă.” Sfântul Andrei Criteanul le cheamă la joc: cele sterpe și maicile să dănțuiască, cele neroditoare să îndrăznească și să salte, fiindcă cea fără de fii a odrăslit pe Născătoarea de Dumnezeu, care avea să vindece de dureri pe Eva și de blestem pe Adam.

Un nume destinat slăvirii

Numele lui Ioachim a fost înțeles ca „Domnul înalță”, iar Ana înseamnă „Har”. Numelui fiicei tradiția creștină i-a dat multe tâlcuiri. I s-a zis Stăpâna și Doamna, Nădejdea, Luminata, Steaua mărilor, Cea care pe toate le întrece. Unii i-au dat înțelesul de „mare amară”, tălmăcire care întâmpină greutăți în gramatica ebraică. Toate acestea vin din tâlcuirea Părinților, iar nu din cercetarea limbii.

Sfântul Ioan Damaschin alege „Doamnă”. Harul, căci așa se tălmăcește numele Ana, a adus în lume pe Stăpâna, căci aceasta înseamnă numele Maria. Iar ea a ajuns cu adevărat Stăpâna întregii zidiri, de vreme ce a fost învrednicită să fie Maica Ziditorului.

Cei dintâi pași

Protoevanghelia povestește că, atunci când Maria avea șase luni, Ana a pus-o pe pământ ca să vadă dacă poate sta în picioare. Copila a făcut șapte pași și s-a întors în brațele mamei. Ana a ridicat-o atunci și s-a jurat că nu o va mai lăsa să umble pe pământ până când o va duce în Templul Domnului.

Tot acolo se spune că Ana a făcut din odaia copilei un loc păzit de tot ce se socotea necurat și a chemat fecioare curate dintre evrei, care au avut grijă de ea.

Prăznuirea de la un an

Când Fecioara a împlinit un an, Ioachim a făcut prăznuire și a chemat preoții, cărturarii, bătrânii și tot poporul lui Israel. Sfântul Roman Melodul cântă că Israel s-a bucurat auzind că Ana a născut, iar când Ioachim a adunat pe preoți și pe leviți la rugăciune, a pus-o pe Maria în mijloc, ca toți să o poată slăvi.

Preoții au binecuvântat-o și au cerut lui Dumnezeu să-i dea un nume slăvit în veci, de toate neamurile pământului. Tot poporul a răspuns: „Așa să fie. Amin.” Ioachim a adus-o apoi înaintea arhiereilor, iar aceștia au cerut Celui Preaînalt să-Și coboare privirea peste copilă și să o binecuvinteze cu binecuvântare care să rămână veșnică.

O copilă de un an primește binecuvântarea preoților înaintea întregului popor. Istorisirea aceasta pune în lumină, încă din pruncie, chemarea ei de mai târziu.

După prăznuire, spune aceeași scriere, Ana a luat-o în brațe, a dus-o în odaia de culcare ca să o alăpteze și a început să cânte. Cântarea ei nu cere nimic, ci numai se miră. Dumnezeu a privit spre ea și a șters de la ea batjocura vrăjmașilor. I-a dat rodul dreptății Sale, care nu seamănă cu niciun altul. Iar la urmă cântarea se face strigăt: cine va spune fiilor lui Ruben că Ana alăptează? Să audă cele douăsprezece seminții ale lui Israel că Ana alăptează.

A pus-o apoi pe Maria în pătuțul din odaie și a ieșit să se îngrijească de oaspeți. După ce s-a sfârșit petrecerea, toți au plecat la casele lor, slăvindu-L pe Dumnezeul lui Israel.

O stihiră a praznicului, adică o cântare scurtă rostită între stihurile psalmilor, pune bucuria aceasta pe buzele celor doi bătrâni și o duce înapoi până la Rai: acesta este glasul lui Ioachim și al Anei, care prăznuiesc în taină și zic: bucurați-vă împreună cu noi, Adame și Evo, căci nouă, cărora ni se încuiase raiul prin călcarea poruncii, ni s-a dat rod preamărit, Maria, care ne deschide tuturor intrarea.

Patriarhul Gherman al Constantinopolului pune capăt și ocării lui Ioachim: „De acum jertfele lui Ioachim nu se vor mai întoarce înapoi, căci plângerea Anei întru bucurie s-a prefăcut.”

Chipurile prin care a fost vestită

Biserica citește în Vechiul Testament chipuri prin care ea a fost vestită, iar cântările praznicului le adună la un loc.

Ea este izvorul vieții care curge din piatra tare, viață ieșită dintr-un pântece neroditor. Este rugul din care a grăit Dumnezeu lui Moise, care a primit în sine Focul cel fără de materie și nu s-a ars. Sfântul Ioan Damaschin adaugă muntele din care s-a tăiat piatra fără mână de om, scara pe care a văzut-o Iacov și poarta prin care a trecut Hristos. O altă cântare o numește poarta către răsărit, care așteaptă intrarea Preotului celui mare.

Sfântul Serghie Aghiopolitul, adică al Cetății Sfinte, le strânge pe toate într-o singură chemare: veniți, credincioșilor, să alergăm către Fecioara, cămara fecioriei, toiagul lui Aaron care a odrăslit din rădăcina lui Iesei, propovăduirea proorocilor, odrasla drepților Ioachim și Ana.

Iar lui David i se jurase că din rodul pântecelui său va ședea cineva pe scaunul lui. Cântarea de la utrenie îl strigă pe nume și îl întreabă ce i s-a jurat, ca el însuși să spună că jurământul s-a împlinit chiar în ziua aceasta.

Scara lui Iacov

La vecernia mare a praznicului se citește cum Iacov a văzut în vis o scară sprijinită pe pământ și atingând cerul, cu îngerii suindu-se și coborându-se pe ea, iar Domnul stând în capul scării. Aceeași citire se rânduiește și la Buna Vestire, și la Adormirea Maicii Domnului.

Sfântul Fotie spune ce anume a văzut Iacov: scara care duce spre cer, prin care firea pământească își trece marginile și ajunge să locuiască în Împărăția cerurilor.

Cuvântul Părinților

Sfântul Andrei Criteanul i se adresează de-a dreptul: Mireasă a Tatălui, Preacurată Maică a Fiului, sfânt și strălucitor templu al Duhului Sfânt, cea mai curată dintre toate făpturile și cea mai potrivită pentru scopul cel mai de pe urmă, pentru care a fost făcută lumea. Prin nașterea ta, spune el, veșnica voire a Ziditorului s-a împlinit.

Care era scopul acela cel mai de pe urmă? Ca noi să ne unim cu Dumnezeu și să ne sfințim. Sfântul Ambrozie al Milanului îl spune într-o singură frază: dacă nu ar fi voit să-l răscumpere pe om, nu ar mai fi avut niciun rost să Se nască.

Tot Sfântul Andrei numește ziua aceasta începutul tuturor zilelor sfinte și ușa bunătății și a adevărului.

Sfântul Ioan Damaschin așază alături cele două vestiri. Evei i s-a spus că în dureri va naște copii, iar acesteia i se spune: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har.” Evei i s-a spus că va fi atrasă către bărbatul ei, iar acesteia i se spune: „Domnul este cu tine.” Sfântul Ștefan Aghiopolitul o pune chiar pe Eva să vorbească: mi s-a născut mie mântuirea, prin care din legăturile iadului mă voi slobozi.

Sfântul Grigorie Palama privește mai departe înapoi. Proorociile o vestiseră, iar minunile de demult închipuiseră mai dinainte minunea aceasta. Ea este, spune el, sfârșitul sau, mai curând, începutul și rădăcina atâtor lucrări ale lui Dumnezeu. Este făgăduința cea plină de rod dată lui Ioachim și Anei, care rămăseseră fără copii din tinerețe ca să nască la bătrânețe pe cea din care avea să Se nască, fără sămânță, Cel născut fără de ani din Tatăl. Într-o altă omilie merge și mai departe și spune că întreaga Scriptură de Dumnezeu insuflată a fost scrisă pentru ea. Cuvântul acesta se înțelege în lumina împlinirii Scripturii în Cuvântul întrupat din ea.

Sfântul Fotie așază praznicul acesta înaintea celorlalte, în cuvânt de laudă la zi de sărbătoare, fiindcă fără el niciunul nu s-ar fi arătat. Îl numește rădăcină, izvor și temelie, spune că el umbrește în podoabă toate celelalte praznice și că a fost cunoscut drept ziua mântuirii tuturor.

Israel îl aștepta pe Mesia. Proorocii vorbiseră despre ea, dar mulți din poporul acela nu știau că așteptarea lor atârna de nașterea unei fecioare din neamul lor, care avea să-L nască fără tată pe Fiul întrupat al lui Dumnezeu, Cel Unul-Născut din Tatăl fără mamă.

Sfântul Neofit Zăvorâtul al Ciprului, numit uneori Hrisostomul Ciprului, o numește cel dintâi rod al mântuirii noastre și întâiul rod al înnoirii firii noastre, care era îmbătrânită și întunecată prin călcarea poruncii.

Sfântul Iosif Imnograful spune că duhovnicescul Mire a găsit-o singură, ca un crin printre spini și ca o floare de prin vâlcele.

Sfântul Roman Melodul leagă rugăciunea Anei de rugăciunea celeilalte Ane, mama proorocului Samuel, pe care Eli o socotise beată în Templu. Aceea a fost auzită și a dat Domnului un prooroc. Aceasta a fost auzită și a dat lumii pe Născătoarea de Dumnezeu. Sfântul Andrei Criteanul pune cuvintele pe buzele ei: auzit-ai, Doamne, rugăciunea mea, dându-mi astăzi rodul făgăduinței, pe cea mai înainte aleasă din toate neamurile. Iar Ana însăși strigă, în altă cântare: stearpă fiind, am născut pe Născătoarea de Dumnezeu, prin care se dezleagă osândirea Evei.

Bucuria lui Ioachim primește și ea glas. Cea stearpă hrănește cu lapte pe prunca Maria, iar el se veselește de nașterea ei și zice: toiag s-a născut mie, din care a odrăslit floarea Hristos, din rădăcina lui David.

Pentru ce era nevoie de o mamă

În omilia lui la praznicul acesta, Sfântul Fotie pornește de la Rai. Dumnezeu a dăruit omului bucuria Raiului și stăpânirea peste toate câte erau acolo. A găsit apoi de cuviință ca acela care primise atâta putere să fie deprins și învățat printr-o poruncă. Omul a călcat porunca. Dar Ziditorul nu Și-a trecut cu vederea făpturile nici după căderea aceea. A fost nevoie ca una din Persoanele Sfintei Treimi să Se facă om, ca să se vadă că refacerea a fost lucrarea Lui, așa cum fusese și facerea.

Iar Întruparea cere o mamă. Trebuia deci pregătită o mamă care să-L nască pe Ziditor, pentru refacerea din temelii a întregii firi omenești. Trebuia să fie fecioară, fiindcă, după cum omul cel dintâi a fost luat din pământ neatins de plug, tot așa refacerea se cuvenea să treacă printr-un pântece fecioresc.

Cine era vrednică de aceasta? Cea născută în ziua aceea, în chip neobișnuit, din Ioachim și Ana, din rădăcină stearpă. A fost nevoie ca aceea care din leagăn și-a păstrat trupul curat, sufletul curat și gândurile curate să se arate Maică a Ziditorului. A fost nevoie ca aceea care a fost adusă de mică la Templu și a călcat pe locuri necălcate să se arate templu viu pentru Cel ce i-a dat viață. A fost nevoie ca aceea care a înlăturat ocara părinților ei să îndrepte și greșeala protopărinților noștri, fiindcă ea a dăruit trup Celui ce a mântuit neamul nostru.

Din ziua aceea, spune tot Sfântul Fotie, tronul Domnului a fost pregătit pe pământ. Cele pământești au fost sfințite. Oștirile cerești se alătură nouă. Iar vicleanul, care ne înșelase mai demult și stătuse împotriva noastră, a fost zdrobit, și planurile lui s-au spulberat.

Toate acestea Biserica le vede în lumina a ceea ce avea să urmeze. Nașterea Fecioarei este prăznuită pentru Întruparea, Crucea și Învierea Fiului ei, iar în început se vede deja împlinirea.

Patriarhul Gherman spune același lucru în cântare: prin mai-înainte-vestirea îngerului a ieșit astăzi rod preacinstit din drepții Ioachim și Ana, cer și scaun dumnezeiesc și locaș de curăție, care vestește bucurie la toată lumea și pierde blestemul.

Unde s-a născut

Predania nu a păstrat un singur răspuns. Unele mărturii arată spre Nazaret, unde părinții ei aveau casă. Altele arată spre Ierusalim, spre locul de lângă Poarta Oilor, aproape de Templu. Pe cea din urmă o întăresc Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, și după el Sfântul Ioan Damaschin, care se închină locului însuși: Maica Domnului s-a născut pentru noi la sfânta Poartă a Oilor. Bucură-te, Poartă a Oilor, locașul preasfânt al Maicii Domnului. Bucură-te, Poartă a Oilor, zidul oilor lui Ioachim.

S-a propus și o împăcare a celor două: Ioachim, om cu stare, ar fi putut avea locuință și în Iudeea, și în Galileea. Rămâne însă o presupunere, pe care nicio mărturie veche nu o întărește.

De acolo vine și cea mai veche urmă a praznicului. Cântările pentru 8 septembrie se află în cartea de cântări a Ierusalimului alcătuită pe la mijlocul veacului al șaselea, iar Sfântul Roman Melodul stă mărturie pentru sărbătoare pe la anul 550. Cea dintâi pomenire în slujbă se leagă de sfințirea unei biserici ridicate în acel loc, lângă scăldătoarea Vitezda. Lăcașul de astăzi, numit al Sfintei Ana, a fost zidit de cruciați în veacul al doisprezecelea, pe locul celui vechi. Este foarte cu putință ca alegerea zilei de 8 septembrie și răspândirea praznicului să atârne de biserica dintâi și de pomenirea sfințirii ei.

Se spune uneori că data ar fi fost hotărâtă între anii 431 și 451, ori că biserica ar fi fost zidită de Sfânta Elena. Niciuna dintre aceste două afirmații nu este îndeajuns documentată. Mărturiile care se pot cerceta astăzi duc spre Palestina veacului al șaselea și spre casa de lângă Poarta Oilor.

Creștinii au văzut în ziua aceasta și un înțeles duhovnicesc. Numărul opt este de multă vreme semnul veacului ce va să vină, al zilei care urmează celor șapte ale acestei lumi. Ziua a opta a lunii dintâi poartă astfel, chiar prin numărul ei, vestea că lumea a fost luată de la capăt.

Cum o arată icoanele

Erminia picturii bizantine rânduiește scena în două părți. Întâi casa și grădina cu felurite feluri de copaci, iar în mijloc Ana rugându-se, cu un înger care o binecuvintează de deasupra, și, dincolo de grădină, pe un munte, Ioachim rugându-se și el, binecuvântat de alt înger. Apoi casa, cu Ana culcată în pat și rezemată pe perne, două fete ținând-o de la spate și alta făcându-i vânt, în timp ce alte fete ies pe ușă cu vase de bucate. Jos, câteva fete spală prunca într-un lighean, iar o alta o leagănă.

Scena aceasta este una de casă. Ne aduce între slujnicele Anei, între bucate și scutece, în odaia unde s-a născut copila. Bucuria de pe chipul Anei este bucuria unei femei care a așteptat îndelung.

În descrierea nașterii propriu-zise, Erminia nu îl pomenește pe Ioachim, dar zugravii l-au înfățișat adesea și pe el. Așa se vede în fresca de la mănăstirea Studenica, din Biserica Regelui, zidită pe la 1314 de regele Milutin și închinată chiar Sfinților Ioachim și Ana. El stă în picioare la marginea din dreapta și veghează leagănul de sus, ca unul care tocmai a intrat.

La mănăstirea Chora din Constantinopol, cunoscută astăzi ca Kariye Djami, se păstrează cele mai multe scene din copilăria Fecioarei. Unul dintre mozaicuri o arată sărutată de Ioachim, în timp ce ea își pune mâna pe obrazul mamei. Altul îl arată pe Ioachim aducând-o la Templu, fără Ana lângă el, ca să primească binecuvântarea a trei arhierei așezați pe o bancă, în jurul unei mese. Copila este înfășurată în pânzeturi care acoperă cu totul mâinile tatălui. Tâlcuirea obișnuită a scenei vede în acoperirea aceasta semnul sfințeniei ei și o aseamănă cu un vas ales, născut ca să fie dăruit altarului.

Răspunsul ei

Pregătirea aceasta nu i-a luat libertatea. Cea născută prin rugăciunea lui Ioachim și a Anei va răspunde ea însăși vestirii îngerului: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău.” În răspunsul acela, harul lui Dumnezeu întâlnește credința și ascultarea omului.

O numim Născătoare de Dumnezeu fiindcă Acela pe Care L-a născut după trup este Fiul cel veșnic al Tatălui, Dumnezeu adevărat și om adevărat. Din ea a luat firea noastră omenească, ca să o vindece și să o unească cu Dumnezeu. Nu ea este obârșia dumnezeirii Lui, ci El Și-a luat din ea omenitatea. De aceea toată cinstirea adusă Maicii Domnului ne întoarce spre Hristos.

Evanghelia praznicului spune același lucru. O femeie din mulțime a strigat către Domnul că fericit este pântecele care L-a purtat, iar El a răspuns că fericiți sunt mai degrabă cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl păzesc. Cea dintâi între aceștia este ea.

Ce ne dă ziua aceasta

Anul bisericesc începe cu o rugăciune ascultată târziu. Ioachim și Ana au cerut ani la rând și au primit numai ocară, iar când li s-a dat ce ceruseră erau bătrâni amândoi. Biserica a pus această zi în fruntea anului, așa încât oricine îl începe purtând o cerere căreia nu i s-a răspuns încă să-l înceapă cu ei doi alături.

Bucuria lor îi cuprinde și pe cei a căror cerere rămâne neîmplinită. Lipsa copiilor nu este dovada lepădării de către Dumnezeu, nici măsura credinței unor soți. Evanghelia îi numește drepți pe Zaharia și pe Elisabeta înaintea lui Dumnezeu și spune îndată că nu aveau copii. Praznicul ne cheamă să rămânem în rugăciune și să purtăm unii altora suferința, încredințați că nimeni nu este uitat înaintea Lui.

Ceea ce li s-a dat lui Ioachim și Anei a trecut asupra tuturor. Sfântul Ioan Damaschin spune că înțelepții părinți ai Maicii Domnului au primit un dar ceresc, vrednic de Dumnezeu, un tron mai înalt decât înșiși Heruvimii: pe Născătoarea Cuvântului și a Ziditorului.

De aceea cântarea zilei nu se oprește la bucuria a doi bătrâni, ci o vestește la toată lumea: „Că din tine a răsărit Soarele dreptății, Hristos Dumnezeul nostru.”

Notă asupra izvoarelor. Troparul, condacul, stihirile și canoanele sunt redate după slujba zilei de 8 septembrie din Mineiul pe septembrie. Amănuntele despre nașterea și pruncia Fecioarei vin din Protoevanghelia lui Iacov. Rânduiala icoanei urmează Erminia picturii bizantine a lui Dionisie din Furna.

Cuvintele Sfântului Andrei Criteanul despre scopul cel mai de pe urmă pentru care a fost făcută lumea, fraza Sfântului Ambrozie al Milanului și cuvântul Sfântului Grigorie Palama despre Scriptura scrisă pentru ea sunt preluate din Viața Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, ediție îngrijită de arhim. Constantin Chirilă, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 30-31, traducere după The Life of the Virgin Mary, the Theotokos, Holy Apostles Convent, Buena Vista, Colorado, 1989. Nu au fost verificate în ediții patristice.