„Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?”

Duminică, 6 septembrie, se citește la Sfânta Liturghie pilda nunții fiului de împărat (Matei 22, 2-14), rânduită pentru Duminica a XIV-a după Rusalii.

Un împărat face nuntă fiului său și trimite slugile să-i cheme pe cei poftiți, iar aceștia nu vin. Le vestește a doua oară că masa este pregătită, și tot nu vin: unul pleacă la țarina sa, altul la neguțătoria lui, iar ceilalți pun mâna pe cei trimiși, îi batjocoresc și îi ucid. Împăratul își trimite atunci oștile împotriva ucigașilor, iar slugilor le poruncește să iasă la răspântiile drumurilor și să cheme pe oricine găsesc. Casa nunții se umple de oaspeți. Iar când împăratul intră ca să-i privească, vede între ei un om care nu este îmbrăcat în haină de nuntă. Îl întreabă cum a intrat astfel, omul tace și este scos afară.

Chemarea i-a cuprins pe toți cei aflați pe drumuri. După ce casa s-a umplut, Împăratul a venit să-i cerceteze pe cei intrați, iar unul dintre ei a fost găsit fără haină de nuntă. Aici stă greutatea pildei: omul acesta nu rămăsese afară. Fusese chemat și intrase, ca ceilalți.

Cei chemați întâi

Unii dintre cei poftiți dintâi nu se împotrivesc din ură. Unul are de lucru la țarină, altul are treabă la negoț. Munca pământului și negustoria sunt lucruri îngăduite și de trebuință; ele îl pierd pe om atunci când sunt puse înaintea chemării lui Dumnezeu. Împăratul îi chema la o masă de nuntă, iar ei n-au avut vreme nici pentru atâta.

Aceleași pricini se aud și astăzi, spuse altfel. Omul amână rugăciunea până termină ce are de terminat, amână spovedania până trece o vreme mai încărcată, amână venirea la biserică până se așază lucrurile. Nimic din ce îl reține nu este rău în sine, și tocmai de aceea amânarea se face ușor și trece neobservată.

Nepăsarea de la început nu rămâne însă nepăsare. Ceilalți nu se opresc la a ocoli slugile, ci se ridică asupra lor. Slugile acestea sunt proorocii și apostolii, prin care Dumnezeu Și-a vestit chemarea de-a lungul veacurilor, și mulți dintre ei au fost uciși de cei la care fuseseră trimiși.

La răspântiile drumurilor

Casa nu rămâne goală. Slugile ies la drumuri și îi adună pe toți câți îi găsesc. În această casă a nunții putem vedea Biserica și, prin ea, chemarea la Împărăția lui Dumnezeu: sunt adunați oameni de tot felul, „și răi și buni”. Chemarea nu este plata unei vrednicii pe care omul ar fi avut-o înainte.

Sfântul Ioan Gură de Aur întreabă de ce Hristos numește această chemare „nuntă” și răspunde că astfel ni se arată grija iubitoare a lui Dumnezeu față de oameni și bucuria celor pregătite de El. Tocmai de aceea sfârșitul pildei este atât de grav: chemarea este un dar, iar darul cere răspuns.

Nunta are însă un înțeles mai adânc decât ospățul. Mirele este Hristos, iar Biserica este mireasa Lui, și tot sfântul aduce aici mărturia Apostolului Pavel despre taina cea mare a lui Hristos și a Bisericii. Sfântul Grigorie Dialogul duce imaginea până la Întrupare: Ziditorul nostru a venit ca Mire, ca să-Și unească Biserica cu Sine. Chemarea nu este, așadar, numai invitația de a veni într-un loc, ci chemarea la unire cu Hristos.

De ce n-au venit cei dintâi

Deosebirea nu stă între oamenii care munceau și oamenii care stăteau. Evanghelia nu spune nicăieri că cei de la răspântii ar fi fost fără treabă; spune doar că au fost găsiți pe drum. Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia 69 la Matei, arată în altă parte pricina.

Cei dintâi știau de nuntă mai dinainte. Împăratul nu-i cheamă atunci întâia oară, ci trimite să le spună „celor poftiți” și „celor chemați”, adică unor oameni care primiseră vestea cu multă vreme înainte. Sfântul se oprește tocmai asupra acestui amănunt și spune că el face vina lor mai grea. Fuseseră chemați prin prooroci, apoi prin Ioan Botezătorul, apoi de Fiul Însuși, Care îi chema la Sine pe cei osteniți și împovărați.

Al doilea lucru care îi deosebește este că aveau ce pune în balanță. „Am de lucru la țarină” este o cântărire: chemarea a fost așezată alături de altceva și a ieșit mai ușoară. Sfântul Ioan Gură de Aur nu primește dezvinovățirea. Pricinile pe care le aduc înainte par întemeiate, spune el, dar când ne cheamă cele duhovnicești nicio treabă omenească nu ne poate sili să lipsim; iar oamenii aceia își acopereau cu ele lenevirea. Evanghelia o spune la fel de scurt: nu lipsa de vreme i-a oprit, ci faptul că „fără să țină seama, s-au dus”.

Cei de pe drum primesc chemarea pe neașteptate. Evanghelia nu spune ce au lăsat în urmă și nici dacă aveau mai puține griji decât cei dintâi. Spune numai lucrul care contează pentru pildă: au venit. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă un cuvânt care taie orice mândrie: au primit dintr-odată, fără vrednicie a lor, ceea ce fusese pregătit celorlalți de multă vreme.

Pilda nu spune, așadar, că sărăcia ar fi o vrednicie, iar munca o vină. Împotriva unei astfel de citiri stau două amănunte: cei adunați de pe drumuri sunt „și răi și buni”, iar omul fără haină venise tot de la răspântii. Răspântia nu dă nimănui nimic; ea doar nu-l ține pe om pe loc.

Ce arată pilda este altceva: omul care are deja ceva la care ține mai mult nu vine. Nu îl oprește țarina, ci prețul pe care l-a pus pe ea. Tâlcuind pilda, Sfântul Ioan Gură de Aur aduce alături cuvântul Apostolului Pavel către cei care nu primeau propovăduirea: de vreme ce se judecă pe ei înșiși nevrednici de viața veșnică, iată, el se întoarce către neamuri (Faptele Apostolilor 13, 46). Nu Împăratul i-a socotit nevrednici mai întâi. S-au socotit ei înșiși, prin felul în care au răspuns.

Tâlcuirea nu rămâne însă în trecut. Sfântul se întoarce către cei care îl ascultă și le cere să-și aducă aminte de unde au fost chemați: de pe drum, șchiopi și ologi la suflet, ceea ce este mai rău decât orice betegire a trupului. Cel adus înăuntru din milă nu are de unde scoate o vrednicie a lui. Îi rămâne să poarte cu cinste darul primit.

Omul fără haină

Evanghelia nu explică ce este haina de nuntă și nici de unde trebuia să o aibă omul chemat de la răspântie. Tocmai aici începe tâlcuirea Părinților. Ei nu caută mai întâi explicația într-un obicei al nunților de altădată, ci în starea omului care a primit chemarea lui Dumnezeu.

Și nu răspund toți la fel.

Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria leagă haina de nuntă de Sfântul Botez și spune că această haină este Însuși Hristos: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat” (Galateni 3, 27). Creștinul nu intră gol în viața cea nouă, ci primește un dar pe care nu și-l poate da singur: unirea cu Hristos.

Această tâlcuire nu este numai o imagine frumoasă. Ea se află chiar în slujba Botezului. Biserica se roagă acolo ca cel botezat să-și păzească „haina botezului și logodirea duhului neîntinată și fără prihană în ziua cea înfricoșătoare a lui Hristos”, iar după ieșirea din apă îl îmbracă în veșmânt alb cu cuvintele: „Se îmbracă robul lui Dumnezeu (N) în haina dreptății”. Legătura dintre haină, Botez și judecată nu este, așadar, o construcție târzie a predicatorilor: ea se află chiar în rugăciunea prin care Biserica îl primește pe om în viața cea nouă.

Sfântul Ioan Gură de Aur privește însă aceeași haină dinspre ceea ce urmează Botezului. El spune foarte limpede că haina este viața și purtarea omului. Chemarea este un dar: nimeni nu și-a câștigat locul la masă. Curățirea este tot un dar. Însă după ce omul a fost chemat, Dumnezeu îi cere ca viața lui să nu rămână aceeași. Omul cu haina întinată, spune el, este cel care ajunge la sfârșitul vieții cu sufletul rămas necurățit.

Aici se vede de ce nu este de ajuns numele de creștin sau intrarea văzută în Biserică. Harul îl cheamă, îl curățește și lucrează în el, iar omul răspunde liber și lucrează împreună cu harul primit.

Fericitul Teofilact al Ohridei spune concret din ce este alcătuită această haină: omul care nu este îmbrăcat în milostivire, bunătate și iubire frățească este asemenea celui găsit fără haină la ospăț. Fusese chemat și intrase, dar viața lui nu ajunsese să semene cu viața Celui care îl chemase.

Sfântul Grigorie Dialogul pune accentul pe un singur cuvânt: dragostea. Omul poate fi înăuntrul casei, poate avea credință, poate fi socotit între cei chemați și totuși rămâne fără haină, dacă nu are dragoste de Dumnezeu și de aproapele.

Aceste tâlcuiri nu sunt identice și nu trebuie silite într-o singură definiție. Ele privesc aceeași imagine din unghiuri diferite. Sfântul Cleopa o citește dinspre Botez: haina este Hristos, cu Care ne-am îmbrăcat. Sfântul Ioan Gură de Aur o citește dinspre nevoință: haina este viața și purtarea omului. Sfântul Grigorie Dialogul merge până la a spune că haina nu poate fi Botezul sau credința, de vreme ce acestea sunt presupuse de însăși intrarea în Biserică; pentru el, haina este dragostea.

Imaginea hainei cuprinde astfel întregul drum al creștinului: Hristos primit în dar, viața schimbată prin har și iubirea prin care această viață se face văzută.

De aceea omul din pildă nu este osândit pentru că fusese găsit la răspântie, nici pentru sărăcia lui. Toți fuseseră chemați de acolo. Vina lui începe după chemare, fiindcă el nu este un păgân rămas în afara ospățului, ci un om aflat deja înăuntru.

Întrebarea împăratului nu privește drumul de pe care a venit, ci felul în care a intrat.

Pilda spune astfel ceva tulburător: este cu putință să fi răspuns chemării și totuși să nu o fi lăsat să-ți schimbe viața. Partea dintâi a pildei îi avertizează pe cei care refuză chemarea; cea de a doua, pe cei care au primit-o.

„El însă a tăcut”

Omul nu se apără cu nimic. Cine are ceva de spus, spune; acesta n-a avut ce.

Tăcerea lui este partea cea mai grea a pildei, fiindcă nu i se refuzase nimic: chemarea o primise, iar intrarea îi fusese deschisă. Aici se cuvine să se oprească fiecare dintre noi, fiindcă întrebarea aceasta ni se va pune și nouă.

„Legați-l de picioare și de mâini”

Pedeapsa nu se mărginește la scoaterea de la masă. Împăratul poruncește: „Legați-l de picioare și de mâini și aruncați-l în întunericul cel mai din afară”.

Fericitul Teofilact al Ohridei vede în legarea mâinilor și a picioarelor sfârșitul vremii în care omul mai poate lucra pentru îndreptarea vieții sale. Aici putem încă să ne pocăim, să iertăm, să facem milostenie, să ne ridicăm după cădere. După judecată nu începe o altă viață în care să dregem ceea ce n-am voit să schimbăm aici.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune același lucru pe scurt, atunci când arată ce înseamnă a intra cu haina întinată: a pleca din viața aceasta cu viața necurată.

De aceea chemarea la pocăință este grabnică. Nu fiindcă Dumnezeu ar înceta cândva să fie milostiv, ci fiindcă viața aceasta este vremea în care libertatea noastră poate răspunde milei Lui.

Cum se păstrează haina

Haina primită la Botez poate fi întinată prin păcat, dar omul nu rămâne fără cale de întoarcere. Sfântul Ioan Scărarul numește pocăința „înnoirea botezului”.

Curățirea se lucrează prin pocăință, iar Taina Spovedaniei este locul în care păcatul mărturisit primește dezlegare. Pocăința nu se încheie însă odată cu mărturisirea: ea continuă prin schimbarea vieții, prin lupta cu patimile, prin rugăciune, post și milostenie, prin împăcarea cu cei cu care ne-am învrăjbit și prin păzirea minții.

Păzirea minții este ceea ce Părinții numesc trezvie: luarea-aminte la ce se mișcă în inimă. Gândul primit astăzi ajunge fapta de mâine, iar cel care își păzește gândul își păzește și haina.

Sfântul Cleopa amintește datoria celor îmbrăcați în Hristos: să lepede lucrurile întunericului și să se îmbrace în hainele luminii (Romani 13, 12), adică în milostivire, bunătate, smerenie, blândețe și îndelungă răbdare, iar peste toate acestea în dragoste (Coloseni 3, 12-14).

Haina nu se plătește Împăratului cu un anumit număr de acatiste sau de zile de post. Postul, rugăciunea și acatistele sunt mijloace ale pocăinței și ale apropierii de Dumnezeu, nu o monedă cu care să-L înduplecăm. Haina se curăță prin pocăință și se arată în viața de fiecare zi, în cuvântul pe care îl rostim și în felul în care ne purtăm cu cel de lângă noi.

„Mulți sunt chemați, dar puțini aleși”

Pilda se încheie cu un cuvânt greu: „Căci mulți sunt chemați, dar puțini aleși” (Matei 22, 14).

Cuvântul acesta nu spune că Dumnezeu ar rândui mai dinainte cine se mântuiește. Chemarea a mers până la răspântii și i-a cuprins pe toți cei aflați acolo, fără deosebire. Alegerea trece prin răspunsul pe care îl dă fiecare: cine vine și cine rămâne la țarina lui, cine păstrează haina și cine o leapădă.

Masa este gata

Duminică dimineața, chemarea aceasta se face auzită din nou. „Veniți la nuntă!” nu este un cuvânt rămas la oamenii de odinioară; slugile Împăratului ies și astăzi la răspântii, iar masa este pregătită.

Câtă vreme omul trăiește, ușa pocăinței rămâne deschisă. Împăratul nu întreabă de unde ai venit, ci ce ai făcut cu chemarea pe care ai primit-o.