În duminica dintre 13 și 19 iulie, Biserica face pomenirea Sfinților Părinți de la Sinodul al IV-lea Ecumenic, adunat la Calcedon în anul 451. În anul 2026, această pomenire cade pe 19 iulie, în Duminica a șaptea după Rusalii. Din întâlnirea celor două prăznuiri, rânduiala citirilor de la Sfânta Liturghie se îmbogățește: se citesc Apostolul duminicii (Romani 15, 1-7) și cel al Sfinților Părinți (Tit 3, 8-15), apoi Evanghelia duminicii, care istorisește vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum (Matei 9, 27-35), și Evanghelia Părinților — în calendarul românesc, Rugăciunea arhierească a Domnului (Ioan 17, 1-13), iar în practica grecească, cuvântul despre lumina lumii din Predica de pe Munte (Matei 5, 14-19). Oricare ar fi rânduiala urmată, citirile acestei duminici se leagă într-un singur fir: Hristos deschide ochii celor ce cred, dezleagă limba celor ce nu pot grăi și păzește, prin Părinții Bisericii, întreagă credința pe care a încredințat-o ucenicilor Săi.
Aceasta este a doua tâlcuire din categoria noastră. În cea dintâi, Cum citim Sfânta Scriptură în Biserica Ortodoxă, am mers pe drumul spre Emaus și am așezat cei cinci pași ai citirii în Biserică: ascultăm textul, îi căutăm împrejurarea, îl citim în lumina lui Hristos, îl ascultăm în Biserică și îl aducem în viață. Aici îi punem întâia oară la lucru, pe citirile unei duminici.
Părinții de la Calcedon și pricina adunării lor
Sinodul al IV-lea Ecumenic s-a ținut la Calcedon, lângă Constantinopol, în toamna anului 451, sub împăratul Marcian, și a adunat, după numărătoarea păstrată de tradiție, șase sute treizeci de Părinți. Pricina fusese o rătăcire nouă despre taina lui Hristos. Arhimandritul Eutihie din Constantinopol învăța că, după întrupare, în Hristos ar rămâne o singură fire, ca și cum omenitatea Lui ar fi fost înghițită de dumnezeire și n-ar mai dăinui în El, deplină și adevărată, firea noastră omenească. Sinodul local de la Constantinopol, sub patriarhul Flavian, l-a mustrat și l-a osândit în anul 448. Un an mai târziu însă, la Efes, o adunare stăpânită cu sila de Dioscor, patriarhul Alexandriei, l-a îndreptățit pe Eutihie și i-a prigonit pe apărătorii dreptei credințe — adunarea pe care Biserica a numit-o de atunci „sinodul tâlhăresc”.
La Calcedon, Părinții au îndreptat nedreptatea și au mărturisit că Domnul nostru Iisus Hristos este unul și același Fiu, desăvârșit întru dumnezeire și desăvârșit întru omenitate, deoființă cu Tatăl după dumnezeire și deoființă cu noi după omenitate, cunoscut în două firi unite „neamestecat, neschimbat, neîmpărțit, nedespărțit”, într-o singură persoană și într-un singur ipostas, cum spune hotărârea dogmatică a Sinodului. Cele patru cuvinte păzesc taina din amândouă părțile: primele două opresc amestecarea firilor, în care căzuse Eutihie; celelalte două opresc despărțirea lor, în care căzuse Nestorie, osândit mai înainte la Sinodul al III-lea.
Cuvintele acestea nu păzesc o rânduială de vorbe, ci însăși mântuirea omului. Dacă omenitatea Domnului s-ar fi topit în dumnezeire, Hristos n-ar mai fi deoființă cu noi, iar firea noastră ar fi rămas neatinsă de vindecarea Lui — căci ceea ce Fiul nu și-ar fi însușit din om ar fi rămas nevindecat. Iar dacă în Hristos ar fi doi, unul care pătimește și altul care mântuiește, atunci n-ar mai fi unul și același Fiu al lui Dumnezeu Cel ce Se naște, pătimește, moare și înviază pentru noi. Numai fiind Dumnezeu adevărat și om adevărat, Hristos unește în Sine omul cu Dumnezeu — și hotarul pus la Calcedon ține până astăzi întreagă această mărturisire.
Apostolul Sfinților Părinți: dreapta măsură a râvnei (Tit 3, 8-15)
Apostolul rânduit Părinților este sfârșitul Epistolei către Tit. Sfântul Pavel îi cere ucenicului său să adeverească „cu tărie” învățătura primită, „pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune” (Tit 3, 8). Râvna pentru adevăr nu se desparte, așadar, de lucrarea binelui: credința mărturisită se arată în fapte „bune și de folos oamenilor”. Îndată însă, apostolul pune un hotar: „De întrebările nebunești și de înșirări de neamuri și de certuri și de sfădirile pentru lege ferește-te, căci sunt nefolositoare și deșarte” (Tit 3, 9). Nu orice vorbire despre cele sfinte zidește. Este o cercetare care caută adevărul și i se supune, și este o gâlceavă care se hrănește din sine și naște doar dezbinare. Pavel îl învață pe Tit să le deosebească.
Miezul pericopei stă în porunca despre cel rătăcit: „De omul eretic, după întâia și a doua mustrare, depărtează-te, știind că unul ca acesta s-a abătut și a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3, 10-11). În graiul apostolului, cuvântul acesta îl numește mai întâi pe omul dezbinător, care își face partidă și tulbură obștea; Biserica l-a înțeles apoi, pe drept, și despre cel ce rupe unitatea credinței, fiindcă dezbinarea cea mai adâncă tot din strâmbarea credinței se naște. Porunca cere mai întâi răbdare — o mustrare, apoi încă una, adică chemarea stăruitoare la îndreptare — și abia pe urmă despărțirea, atunci când omul își apără rătăcirea. Aceasta este cheia pastorală după care au lucrat și Sinoadele. Eutihie a fost chemat, ascultat și mustrat; hotărârea a venit abia după ce s-a împietrit în învățătura lui. Iar cuvântul „singur de sine osândit” descoperă firea anatemei: ea recunoaște și pecetluiește înaintea întregii Biserici despărțirea pe care omul însuși a ales-o, îl oprește de la împărtășirea cu cei credincioși, ca boala să nu treacă la cei sănătoși, și rămâne totodată chemare la pocăință, căci ușa întoarcerii nu se închide câtă vreme omul trăiește. Tăierea aceasta este lucrare de doctor, iar nu izbucnire de mânie.
Apostolul se încheie cum a început, cu faptele bune: „să învețe și ai noștri să fie în frunte la fapte bune, spre trebuințele cele de neapărat, ca ei să nu fie fără de roadă” (Tit 3, 14). Dogma dreaptă și viața rodnică se țin una pe alta; unde lipsește una, se veștejește și cealaltă.
Lumina lumii și iota Legii (Matei 5, 14-19)
În practica grecească, Evanghelia Părinților este luată din Predica de pe Munte: „Voi sunteți lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă” (Matei 5, 14). Cuvântul a fost rostit ucenicilor, dar Biserica îl pune pe buzele ei ori de câte ori îi prăznuiește pe Părinții purtători de Dumnezeu, pe care troparul acestor duminici îi numește luminători pe pământ, prin care am fost îndreptați cu toții la adevărata credință. Făclia se aprinde de la alt foc: ucenicii luminează pentru că au primit lumina lui Hristos, iar mărturisirea Bisericii stă în văzul lumii, ca cetatea de pe munte. „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16) — lumina se arată în fapte, iar slava nu se oprește la om, ci urcă la Tatăl.
Urmează cuvântul despre Lege: „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17). Și măsura: „o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate” (Matei 5, 18). Domnul vorbește aici despre Legea cea veche, pe care o împlinește în Sine; dar imaginea iotei luminează, prin asemănare, și istoria dogmei. În frământările ariene de după Sinodul de la Niceea, o singură literă despărțea „deoființă” (homoousios) de „asemenea după ființă” (homoiousios) — și în acea literă se despărțea mărturisirea dumnezeirii depline a Fiului de umbrirea ei. Cine socotește că în cele ale credinței amănuntele nu cântăresc nu a înțeles nici cuvântul Domnului despre iotă și cirtă, nici lupta Părinților pentru un singur cuvânt drept.
Avertismentul din urmă îi privește mai cu seamă pe învățători: „Cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, și va învăța așa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăția cerurilor; iar cel ce va face și va învăța, acesta mare se va chema în împărăția cerurilor” (Matei 5, 19). Greșeala celui ce învață nu rămâne a lui: se înmulțește în toți cei care o primesc de la el. De aceea Părinții n-au adăugat o credință nouă celei apostolice; au rostit-o cu o precizie nouă, cerută de ivirea rătăcirilor, punând uneori cuvinte noi — precum „deoființă” — în slujba adevărului celui vechi. Pentru aceasta se cheamă mari în împărăția cerurilor: au făcut și au învățat ceea ce au primit.
Rugăciunea arhierească: păziți în adevăr, ca să fie una (Ioan 17, 1-13)
Calendarul românesc rânduiește Părinților altă Evanghelie: rugăciunea Domnului din noaptea Cinei, pe care Biserica o numește rugăciunea arhierească. Aceeași Evanghelie o citesc la pomenirea Părinților și rușii și sârbii, care cinstesc în această perioadă pe Părinții primelor șase Sinoade Ecumenice, cu Apostolul din Evrei 13, 7-16; grecii și bulgarii citesc Matei 5, 14-19. Alegerea rugăciunii arhierești este adâncă. Înainte de patimă, Hristos Se roagă Tatălui pentru ucenici: „Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi” (Ioan 17, 11). Unimea cerută în rugăciune crește din păzirea cuvântului: „Cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit” (Ioan 17, 8). Ucenicii sunt una întrucât țin același cuvânt; unde cuvântul se strâmbă, unimea se destramă. Dar unimea aceasta nu se sfârșește în dreapta învățătură: ea se desăvârșește în iubirea dintre ucenici și în bucuria lui Hristos, pe care Domnul o cere pentru ei în aceeași rugăciune — „ca să fie deplină bucuria Mea în ei” (Ioan 17, 13). De aceea Biserica citește această rugăciune la pomenirea Sinoadelor: mărturisirea Părinților este una dintre roadele văzute ale rugăciunii lui Hristos, care nu încetează să lucreze în Biserică până la sfârșitul veacurilor.
Tot aici stă și cuvântul care descoperă ce se apără, de fapt, în fiecare hotărâre dogmatică: „Și aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Iar Cel ce cere să fie cunoscut spre viață veșnică cere totodată să fie preaslăvit „cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17, 5) — rugăciunea arhierească mărturisește ea însăși dumnezeirea veșnică a Fiului, pe care Sinoadele aveau s-o apere. Ele nu au apărat formule de dragul formulelor, ci cunoașterea cea adevărată a lui Dumnezeu, care este însăși viața veșnică a omului. Cine strâmbă cunoașterea aceasta atinge izvorul vieții.
Vindecarea a doi orbi și a unui mut (Matei 9, 27-35)
Evanghelia duminicii istorisește trei vindecări. Doi orbi se țin după Iisus strigând: „Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David” (Matei 9, 27). Ochii lor nu văd, dar credința lor vede: ei Îl mărturisesc pe Cel din sămânța lui David, pe Mesia făgăduit, în vreme ce mulți dintre cei cu ochi sănătoși treceau pe lângă El fără să-L cunoască. Domnul nu îi vindecă în drum; îi lasă să-L urmeze până în casă, iar acolo îi întreabă: „Credeți că pot să fac Eu aceasta?” (Matei 9, 28). Întrebarea nu caută să afle ceva; ea cheamă credința să iasă la lumină prin mărturisire. Abia după „Da, Doamne” al lor Se atinge de ochii lor: „După credința voastră, fie vouă!” (Matei 9, 29). Credința nu cumpără darul și nu-L silește pe Dumnezeu; ea deschide omul, ca ușa care se dă în lături înaintea Celui ce stă și bate. Iar Domnul, Care nu intră cu sila, dăruiește vederea celor ce I-au deschis.
Al treilea vindecat nu poate cere nimic. Este mut, stăpânit de demon, și îl aduc alții la Hristos (Matei 9, 32). Harul lucrează aici prin credința celor care îl poartă: în omul acesta se arată toți cei pe care Biserica îi aduce în rugăciunea ei atunci când ei înșiși nu mai pot striga. Evanghelia vorbește despre un om anume, a cărui muțenie venea de la demonul care îl stăpânea; ea nu ne învață că orice neputință a graiului sau a trupului ar fi de la demoni. „Și fiind scos demonul, mutul a grăit” (Matei 9, 33): dezlegarea limbii vine odată cu izgonirea celui care o lega. Mulțimile se minunează. Fariseii însă rostesc cuvântul cel mai întunecat al pericopei: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni” (Matei 9, 34). Ei văd vindecarea cu ochii lor și o numesc lucrare a diavolului. Aceasta este orbirea care nu mai ține de ochi, ci de voință; și aceasta este adevărata muțenie: gura care vorbește, dar nu mai poate mărturisi.
Pericopa se încheie cu icoana întregii lucrări a lui Hristos: străbate cetățile și satele „învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor” (Matei 9, 35). Învățătura și tămăduirea merg împreună — chip al Bisericii înseși, care păzește dogma și îl tămăduiește pe om printr-o singură lucrare.
Vederea și mărturisirea
Puse alături, citirile acestei duminici se tâlcuiesc una pe alta. Erezia este, în adâncul ei, o boală a vederii: cel ce amestecă firile în Hristos și cel ce le desparte nu-L mai văd întreg pe Cel ce S-a arătat în trup. Iar hotărârea dreaptă a credinței este ochiul tămăduit al Bisericii. Părinții de la Calcedon au stat înaintea lui Hristos precum orbii din Capernaum: au cerut lumina, au fost întrebați dacă cred, au mărturisit — iar prin gura lor, dezlegată, Biserica a grăit limpede taina pe care o ține până astăzi. Nu ei erau orbi, ci lumea tulburată de rătăciri avea nevoie ca vederea Bisericii să fie rostită curat, și Dumnezeu a rostit-o prin ei. Cei care însă, văzând lumina, au numit-o întuneric, s-au așezat singuri, ca fariseii din Capernaum, sub cuvântul apostolului: singuri de sine osândiți.
Iar Apostolul duminicii, din Epistola către Romani, adaugă învățătura din urmă: „Datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioși” (Romani 15, 1). Pe mut l-au adus alții înaintea lui Hristos. Așa se poartă în Biserică cei slabi de către cei tari: prin rugăciune și prin mărturisirea făcută și în locul celui care încă nu poate grăi.
Drumul acesta îl cunoaștem de la începutul categoriei: pe calea spre Emaus, ochii ucenicilor s-au deschis abia după ce Domnul le-a tâlcuit Scripturile și a frânt pâinea. Aceeași mână care s-a atins de ochii orbilor din Capernaum deschide și astăzi, în Biserică, ochii celor ce citesc Scripturile împreună cu El.
La sfârșitul Liturghiei acestei duminici, cererea noastră poate fi cea din Capernaum: Doamne, păzește-ne ochii deschiși spre Tine și limba dezlegată spre mărturisire, după credința Părinților pe care astăzi îi prăznuim. „După credința voastră, fie vouă!”
