Dependența de telefon

Oricine a stat în ultimii ani la o masă în familie sau pe o terasă a văzut aceeași priveliște: oameni așezați unii lângă alții, fiecare cu ochii aplecați spre ecranul unui telefon. Copiii primesc o tabletă înainte să învețe să citească. Seara, în multe case, lumina televizorului ține locul convorbirii. Mulți își dau seama că au ajuns la o dependență de telefon, dar nu înțeleg de ce nu-l mai pot lăsa din mână.

Cei care cercetează acest obicei vorbesc adesea despre dopamină, o substanță prin care celulele nervoase își transmit semnale și care are un rol în motivație și în învățare. Fiecare mesaj nou și fiecare imagine nouă îl îndeamnă pe om să caute din nou, iar el se întoarce la ecran iarăși și iarăși. Explicația are partea ei de adevăr, însă lasă nelămurit ce anume caută omul atât de stăruitor. Sub această chemare neîncetată lucrează o sete mai veche, setea de a cunoaște. Ecranul îi pune omului înainte, fără osteneală și fără sfârșit, lumea întreagă: locuri, întâmplări, chipuri, păreri, viețile și simțămintele altora.

Setea aceasta de a cunoaște lumea fără să treci prin Cel Care a făcut-o are o istorie lungă. Ea începe în Rai, la pomul cunoștinței binelui și răului, și ajunge până la telefonul din buzunarul nostru.

Privirea de la pomul oprit

Scriptura descrie clipa căderii prin ceea ce a văzut femeia. Rodul pomului i s-a părut bun de mâncat, „plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, pentru că dă știință” (Facerea 3, 6). Trei lucruri o atrag pe Eva: hrana, frumusețea și cunoașterea. Ochiul deschide drumul, iar dorința de a ști îl duce până la capăt.

Rodul nu era rău prin el însuși, căci Dumnezeu nu sădise nimic rău în grădină. Greșeala stătea în felul în care l-au luat cei dintâi oameni: peste porunca lui Dumnezeu, cu gândul de a ajunge asemenea Lui fără El. Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria, unul dintre marii duhovnici ai secolului trecut, arăta, urmând pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, că Adam a căzut din mai multe pricini deodată: din mândrie, pentru că a voit să fie asemenea Ziditorului său, din lăcomie, din neascultare și din amăgirea diavolului.

Adam nu fusese oprit de la cunoașterea creației. Dumnezeu a adus înaintea lui toate vietățile, ca să vadă cum le va numi, și Adam le-a pus nume (Facerea 2, 19-20). I s-a oprit doar cunoașterea luată de la sine, pe care o dorea fără Dumnezeu. Sfântul Teofil al Antiohiei spune că pomul era bun, dar Adam era încă prunc la minte și nu putea primi atunci acea cunoaștere cum se cuvine. Sfântul Grigorie Teologul o socotea o hrană bună pentru cei ajunși la maturitate, pe care omul ar fi primit-o la vremea rânduită de Dumnezeu.

Sfântul Apostol Ioan numără printre lucrurile care sunt în lume și nu vin de la Tatăl „pofta ochilor” (1 Ioan 2, 16). Sfântul Apostol Pavel descrie drumul care pornește de aici la oamenii care au cunoscut lumea, dar n-au mai dat slavă Celui care a făcut-o: aceștia „s-au închinat și au slujit făpturii, în locul Făcătorului” (Romani 1, 25). Aceasta este, în miezul ei, mușcătura din rod. Omul se oprește la făptură și nu mai urcă la Făcător. Lumea îi umple mâinile și mintea, iar de Dumnezeu își aduce aminte tot mai rar.

Meșteșugurile din neamul lui Cain

După uciderea lui Abel, Scriptura spune că Cain s-a dus de la fața lui Dumnezeu (Facerea 4, 16) și a zidit o cetate, căreia i-a dat numele fiului său, Enoh. În neamul lui apar, pentru prima dată în Scriptură, meșteșugurile. Iabal este tatăl celor ce trăiesc în corturi, la turme. Fratele lui, Iubal, este tatăl tuturor celor ce cântă din chitară și din cimpoi. Tubalcain a fost făurar de unelte de aramă și de fier (Facerea 4, 17-22).

Scriptura nu osândește aceste meșteșuguri. Ea arată însă unde s-au născut ele întâi: în neamul celui care plecase de la fața lui Dumnezeu. În același capitol, despre urmașii lui Set, celălalt fiu al lui Adam, Scriptura spune că atunci „au început oamenii a chema numele Domnului Dumnezeu” (Facerea 4, 26). Un neam zidea cetăți, făurea metale și cânta din instrumente, iar celălalt chema numele lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia a XXII-a la cartea Facerii, îi socotește pe „fiii lui Dumnezeu” din capitolul al șaselea urmașii lui Set și ai lui Enos, iar pe „fiicele oamenilor” urmașele lui Cain. Scriptura spune că fiii lui Dumnezeu au văzut că fiicele oamenilor erau frumoase și și-au luat dintre ele femei (Facerea 6, 2). Sfântul Ioan arată că vina nu era a ochiului, făcut ca să privească făpturile și să-L laude pe Făcătorul lor, ci a voii, care a lăsat pofta fără frâu. Neamul care chema numele Domnului s-a lăsat atras de ceea ce vedea, iar numele bun al părinților nu i-a mai păzit pe cei care slăbiseră în ascultarea de Dumnezeu. După aceasta, Scriptura vorbește despre stricăciunea oamenilor și despre potop.

Sfinții au înțeles această lecție. Din primele veacuri creștine, monahii au părăsit cetățile și s-au dus în pustie, ca să-și întoarcă mintea de la cele văzute la Cel nevăzut. Avva Arsenie cel Mare (avva, adică „părinte”, era numele dat bătrânilor din pustie) trăise la curtea împăratului, între cele mai alese lucruri ale lumii. Acolo a primit chemarea să fugă de oameni, iar după ce s-a retras în pustie, îndemnul să tacă și să se liniștească. El și cei asemenea lui au lăsat deoparte cercetarea lumii, ca să-și dea toată viața rugăciunii. Lucrul mâinilor l-au păstrat ca nevoință, pentru hrană și pentru milostenie, iar mintea au dat-o lui Dumnezeu.

Când o pasiune ia locul lui Dumnezeu

Ceea ce s-a petrecut în neamul lui Cain se petrece și astăzi în viața fiecărui om. Când cineva se lasă cuprins cu totul de un lucru, acel lucru îi umple mintea și îi ia inima. Compozitorul își petrece viața compunând, iar fiecare zi se rânduiește în jurul muzicii lui. Omul de știință măsoară creația cu o răbdare uimitoare, cunoaște alcătuirea celulei sau mersul stelelor, și poate trece prin toată viața fără să-L caute pe Cel care le-a rânduit.

Darul lor este adevărat, iar osteneala lor este cinstită. Când însă pasiunea le cuprinde toată inima, ea ocupă locul pe care Dumnezeu l-a cerut pentru Sine, când a poruncit să-L iubim „cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău” (Matei 22, 37). Inima nu se împarte ușor. Ceea ce iubim cel mai mult ajunge să ne cârmuiască gândurile, iar Dumnezeu rămâne undeva la margine.

Domnul a vorbit și despre ochi, prin care intră în om ceea ce el iubește. El l-a numit luminătorul trupului și a spus: „de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat” (Matei 6, 22). Sfântul Ioan Gură de Aur înțelege prin acest ochi mintea, care se întunecă atunci când se face roabă bogățiilor și lucrurilor acestei lumi. Ochiul curat este mintea care privește lumea fără să i se dea robită.

Lumea întreagă la îndemâna oricui

Omul a fost atras de creație de la începutul istoriei, iar ecranul n-a născut această atracție. A făcut-o însă mai ușoară, mai deasă și mai la îndemână decât a fost vreodată.

Altădată, ca să cunoști ceva din tainele lumii, trebuia să fii un om deosebit. Îți trebuiau cărți, școală, călătorii, un dascăl și mai ales dorința de a învăța, pe care puțini o aveau. Cei mai mulți oameni cunoșteau satul lor, ogorul lor, familia și biserica lor. Astăzi telefonul deschide o ușă pentru fiecare, pe măsura lui. Copilul găsește jocuri și desene, omul simplu găsește întâmplări și glume, cel învățat găsește cursuri și cercetări. Descifrarea creației, care era odinioară lucrul câtorva, a ajuns la îndemâna oricui și la orice ceas.

Ecranul aduce lumea fără întârziere. Nu mai e nevoie să aștepți scrisoarea, ziarul sau întâlnirea. Mintea primește ceva nou în fiecare clipă și se obișnuiește să nu mai stea niciodată fără hrană.

O mare parte din ceea ce privesc oamenii pe ecran sunt alți oameni: ce au făcut, unde au fost, ce au mâncat, ce i-a bucurat și ce i-a durut. Și aceasta este o cercetare a creației, pentru că omul este făptura care îl interesează cel mai mult pe om. Viețile altora, cu simțămintele lor cu tot, au ajuns o priveliște fără sfârșit.

De aici se lămurește și imaginea de la masă și de pe terasă. Omul de alături cere răbdare, ascultare și dragoste, iar convorbirea cu el merge încet și se repetă adesea. Ecranul nu cere nimic și oferă mereu altceva. Mintea, lăsată în voia ei, alege ce o hrănește mai repede, iar aproapele ajunge mai puțin interesant decât o imagine venită de departe.

Semnul uneia dintre cele mai mari firme care fac telefoane și calculatoare este chiar un măr mușcat. Scriptura nu spune ce fel de rod era în Rai, iar mărul este o închipuire mai târzie a tradiției populare. Graficianul care a desenat semnul în 1977, Rob Janoff, a spus că a adăugat mușcătura doar ca mărul să nu fie luat drept cireașă, iar celelalte tâlcuiri le-a socotit legende. Primul semn al firmei, din 1976, desenat de Ron Wayne, unul dintre fondatori, îl arăta pe Isaac Newton sub un copac, cu un măr gata să cadă. Indiferent de intenția graficianului, semnul se potrivește lucrului pe care îl însoțește: aparatul care pune la îndemâna omului cunoașterea lumii poartă pe spate un rod mușcat. Nu este o dovadă, ci un semn pe care un creștin îl poate citi.

Confortul minții

Ecranul este și o formă de confort, iar confortul are partea lui în această robie. Confortul trupului l-a scutit pe om de multă osteneală: mașinile spală, gătesc, cară și numără în locul lui. Ecranul adaugă confortul minții. Cunoașterea vine fără să o cauți, tovărășia vine fără să ieși din casă, iar plictiseala se risipește cu o atingere a degetului.

Sfântul Paisie Aghioritul vorbea adesea despre înlesnirile vremii noastre. Vorbindu-le monahilor, spunea că Dumnezeu a rânduit ca oamenii să nu afle odihnă în aceste lucruri, iar dacă pe mireni îi chinuiește progresul lumesc, pe monah îl chinuiește cu atât mai mult. Mai spunea că astăzi, cu atâtea înlesniri, se câștigă timp, dar timp pentru rugăciune oamenii nu au. Cuvântul lui se adeverește cu ecranul mai mult decât cu orice altă unealtă: telefonul economisește câteva minute la fiecare treabă și apoi le înghite pe toate, împreună cu orele de seară.

Tot acolo, Sfântul Paisie vorbea și despre televizor. Spunea că „lumea s-a vătămat mult din pricina televizorului”, iar copiii mai ales se strică prin el. Apoi lega ecranul de Rai. Cei întâi zidiți, Adam și Eva, aveau darul străvederii, adică puterea de a vedea departe cu ochii sufletului, iar darul acesta s-a pierdut după cădere. Televizorul este lucrul mâinilor omului, însă există și un televizor duhovnicesc: când omul cel vechi moare în noi, se curățesc ochii sufletului, iar omul vede departe fără aparate.

Trupul răsfățat de comodități și mintea neîncetat hrănită fac împreună un om care nu mai poate sta în liniște. Tocmai liniștea este însă locul în care Dumnezeu vorbește omului. Sfinții au ales de bunăvoie lipsa confortului, ca mintea să nu se împrăștie și inima să rămână trează.

O educație îndreptată spre creație

Omul de astăzi ajunge nepregătit în fața cunoașterii lui Dumnezeu, pentru că aproape nimeni nu-l crește spre ea. Încă de mic, părinții și școala îi îndreaptă mintea spre creație: spre limbă și cifre, spre natură și istorie, spre meseria pe care o va avea. Despre Dumnezeu i se vorbește rar și în treacăt, ca despre un lucru care nu va fi cerut la niciun examen.

În țările ortodoxe care au trecut prin comunism, golul acesta a fost săpat cu bună știință. În România, statul comunist a scos religia din școli în 1948 și a clădit în locul ei o învățătură atee. Preoții și monahii au fost urmăriți, arestați și închiși, iar Securitatea, poliția politică a regimului, a deschis dosare de urmărire chiar și Sfântului Cleopa și Părintelui Arsenie Papacioc. Cei mai mulți oameni au învățat să-și țină credința departe de ochii celorlalți. Două generații au crescut auzind la școală despre Dumnezeu doar ca despre o rămășiță a trecutului, pe care știința ar fi lăsat-o în urmă.

După 1989, ora de religie s-a întors în școala românească, mai ales prin stăruința Bisericii. În multe școli ea a ajuns însă ora cea mai puțin luată în seamă. Se întâmplă să fie cedată altor materii, pregătirii pentru olimpiade sau orei de sport, iar elevii învață repede ce loc îi dau cei mari.

Roadele se văd duminica. Aproape un sfert dintre români spun în sondaje că merg la biserică o dată pe săptămână (INSCOP, 2025). În articolul „Câți ortodocși mai merg, de fapt, la Biserică?” am propus însă, pe baza unor numărători făcute în mai multe orașe, o estimare mult mai mică: doar în jur de trei la sută dintre ortodocșii de acolo sunt la Liturghie într-o Duminică obișnuită. Dacă procentul acesta se potrivește și copiilor, într-o clasă de treizeci de elevi un singur copil ar fi duminica la biserică, deși toți ceilalți au făcut ani întregi de religie la școală.

Mulți dintre sfinți au avut, în această privință, un mare dar: au crescut în familii credincioase. Sfântul Vasile cel Mare a învățat credința de la bunica sa, Sfânta Macrina cea Bătrână, și de la mama sa, Sfânta Emilia, iar în aceeași casă au crescut încă trei sfinți: Sfânta Macrina, Sfântul Grigorie de Nyssa și Sfântul Petru al Sevastiei. Sfântul Ioan Gură de Aur a fost crescut de mama sa, Antusa, rămasă văduvă de tânără. Mama Sfântului Cleopa, Ana, a intrat mai târziu și ea în monahism, la Agapia Veche, cu numele Agafia. Ce au primit acești copii acasă i-a ajutat mai târziu să stea împotriva lumii, cu atracțiile, invențiile și plăcerile ei, și să-L dorească pe Dumnezeu toată viața.

Dorința aceasta i-a făcut deosebiți de cei din jur. Au lăsat lucrurile după care alergau ceilalți și s-au nevoit pentru ceea ce aceia nici nu băgau în seamă, așa că au fost adesea neînțeleși, iar uneori batjocoriți și disprețuiți. Nebunii pentru Hristos au primit chiar de bunăvoie acest dispreț.

Dumnezeu i-a chemat însă și pe cei care n-au avut această pregătire. Sfânta Mare Muceniță Varvara a crescut în casa unui tată păgân. Privind frumusețea lumii din turnul în care o închisese tatăl ei, a înțeles că toate trebuie să aibă un singur Făcător, și L-a căutat până L-a aflat pe Hristos. Pentru ea, creația a fost scară spre Dumnezeu, nu zid între ea și El.

Ce au spus alții despre ecrane

Schimbarea aceasta a fost observată și de cei care o privesc din afara Bisericii.

Marshall McLuhan, un cercetător canadian al mijloacelor de comunicare, scria în 1964 că „mediul este mesajul”. Voia să spună că un mijloc de comunicare îl schimbă pe om prin felul în care lucrează: îi schimbă ritmul vieții, obiceiurile și legăturile cu ceilalți, oricare ar fi lucrurile pe care le transmite.

Neil Postman, profesor american, a scris în 1985, cu mult înainte de telefoanele de azi, o carte despre televiziune intitulată Amusing Ourselves to Death („Să ne distrăm până la moarte”). El arăta că televizorul preface totul în spectacol: știrile, politica, învățătura și chiar religia ajung să fie judecate după cât de bine îl distrează pe privitor.

Jonathan Haidt, psiholog american, susține în cartea The Anxious Generation (2024), aducând multe argumente, că în anii 2010-2015 copilăria s-a mutat de la joaca în lumea reală la telefonul din mână și că de aici vine o parte din creșterea neliniștii și a deprimării la tineri. Legătura de cauzalitate pe care o propune a fost contestată de alți cercetători, însă rânduielile lui au fost primite de multe familii și școli: copiii să nu aibă telefon inteligent înainte de liceu, să nu intre pe rețelele sociale înainte de 16 ani, școlile să fie fără telefoane, iar copiii să primească mai multă libertate și joacă în lumea reală.

Dintre teologii ortodocși, Jean-Claude Larchet, cunoscut pentru studiile sale despre bolile sufletului la Sfinții Părinți, a scris în 2016 cartea Malades des nouveaux médias, tradusă în românește cu titlul Captivi în Internet (Editura Sophia). El cercetează urmările noilor mijloace de comunicare asupra trupului, sufletului, minții și vieții duhovnicești. Arată cum se destramă legăturile dintre oameni, cum lumea virtuală acoperă lumea reală și cum sărăcește viața de rugăciune, iar cartea se încheie cu un capitol despre ferire și vindecare.

Acești autori, porniți din locuri diferite, ajung la aceeași constatare: ecranul îl schimbă pe omul care îl folosește. Biserica arată, pe lângă aceasta, ce caută omul în ecran și unde se află hrana adevărată a căutării lui.

Trebuie să nu ne mai intereseze nimic?

Întrebarea se pune firesc. Dacă la pomul cunoștinței dorința de a cunoaște s-a rupt de Dumnezeu, ar trebui oare creștinul să nu mai fie interesat de nimic și să nu mai creeze nimic?

Sfinții Părinți nu socotesc creația o capcană. Sfântul Cleopa, urmând pe Sfântul Vasile cel Mare, învăța că „toată creația este școală a sufletelor celor cuvântătoare”. Privind cu înțelegere la făpturi, mintea urcă la Cel ce le-a făcut ca printr-o oglindă, iar dragostea de Dumnezeu crește. Pentru această privire, Sfântul Cleopa trimitea la cartea Sfântului Nicodim Aghioritul despre paza celor cinci simțuri. Cunoașterea creației devine mușcătură din rodul oprit abia atunci când se oprește la creație și nu mai urcă mai departe.

Nici despre lucrul mâinilor și al minții sfinții n-au gândit că ar fi rău în sine. Aceleași meșteșuguri care s-au arătat întâi în neamul lui Cain au slujit mai târziu casei lui Dumnezeu. Dumnezeu spune despre Bețaleel că l-a umplut „de duh dumnezeiesc, de înțelepciune, de pricepere, de știință” (Ieșirea 31, 3). Eva voise să ia cunoașterea singură, din rodul oprit. Lui Bețaleel, priceperea și știința îi sunt date în dar de Dumnezeu, ca să lucreze aurul, argintul, arama, pietrele scumpe și lemnul pentru Cortul adunării (Ieșirea 31, 1-7), adică le primește în ascultare și le pune în slujba casei lui Dumnezeu. Meșteșugul era același, dar se întorsese spre Dumnezeu.

Biserica are și cântări alcătuite de sfinți. Sfântul Roman Melodul a scris condace, adică imne de laudă pe care Biserica le cântă de multe veacuri, iar Sfântul Ioan Damaschin a avut un rol de seamă în alcătuirea cântărilor Octoihului, cartea de cântări pe cele opt glasuri. Iconarii au pictat, monahii au copiat cărți, ziditorii au ridicat biserici. Toate aceste lucrări au izvorât din rugăciune și s-au întors la Dumnezeu ca laudă.

Părintele Arsenie Papacioc, unul dintre duhovnicii cei mai căutați ai secolului trecut, a învățat în tinerețe sculptura la o școală de arte și meserii, iar după intrarea în monahism a lucrat o vreme ca sculptor la Institutul Biblic. Meșteșugul acesta nu l-a oprit să ajungă, prin închisori și prin ani lungi de nevoință, părintele duhovnicesc al multor mii de oameni.

Sfântul Luca al Crimeei iubea pictura și avea dar pentru ea. A lăsat-o deoparte și a ales medicina, ca să poată sluji oamenilor. A ajuns un chirurg vestit și a scris Eseuri de chirurgie purulentă (1934), o lucrare după care au învățat generații de medici. În 1946 a primit Premiul Stalin pentru contribuțiile sale medicale și a dăruit cea mai mare parte a banilor pentru ajutorarea copiilor rămași orfani în război. În aceeași vreme a fost arhiepiscop și a pătimit ani lungi de închisoare și surghiun pentru credință.

Sfinții n-au primit însă tot ce au făcut oamenii. Când s-au apropiat de cunoaștere sau de un meșteșug, au luat din el doar ceea ce se putea uni cu cunoașterea lui Dumnezeu, iar restul l-au lăsat deoparte ca nepotrivit. Sfântul Vasile cel Mare îi sfătuia pe tineri să citească scrierile păgânilor așa cum lucrează albina, care din flori ia numai ce-i trebuie pentru miere și lasă celelalte. Același discernământ se vede în fiecare domeniu.

În cultul ortodox, cântarea este prin tradiție vocală, iar cântarea psaltică îi păstrează forma moștenită din Bizanț: glasul omului care Îl laudă pe Dumnezeu fără instrumente. Instrumentele au apărut întâi tot în neamul lui Cain, unde Iubal este numit tatăl tuturor celor ce cântă din chitară și din cimpoi. În Vechiul Testament se cânta și cu instrumente, însă Biserica le-a lăsat deoparte. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind Psalmul 41, spunea că omul nu mai are nevoie de strune și de alte unelte de cântare, pentru că el însuși se poate face instrument: când își supune poftele trupului, mintea și trupul cântă împreună lui Dumnezeu.

Pictura Bisericii este icoana. Ea nu copiază trupul așa cum îl vede ochiul, ci arată omul luminat de har, așa cum va fi în Împărăția lui Dumnezeu. De aceea icoana se deosebește atât de pictura care redă lumea întocmai, cât și de cea care desface chipul omului în forme abstracte. Sinodul Trulan, ținut la Constantinopol în 691-692, ale cărui canoane le păstrează Biserica Ortodoxă, a oprit prin canonul 100 picturile care atrag ochiul și strică mintea, aprinzând poftele, pentru că simțurile trupului duc ușor în suflet ceea ce primesc.

Cunoașterea lumii, la sfinți, pornește de la Dumnezeu și se întoarce la El. Sfântul Vasile cel Mare, în prima sa omilie la cele șase zile ale facerii, vorbea despre învățații vremii lui care măsurau depărtările stelelor și le știau mersul, dar nu aflaseră lucrul cel mai de seamă: că Dumnezeu este Făcătorul lumii și Judecătorul drept al faptelor omului. De aceea cunoașterea sfinților nu primește explicațiile care Îl scot pe Dumnezeu din facerea lumii, chiar atunci când ele se dau drept știință.

Sfinții s-au ferit și de spectacolele vremii lor. În anul 399, Sfântul Ioan Gură de Aur îi mustra pe credincioșii din Constantinopol care, într-o zi de vineri, lăsaseră slujba și postul ca să alerge la hipodrom, iar a doua zi se duseseră la teatru. El le arăta că sufletul păstrează ceea ce primesc ochii: după ce spectacolul se încheie, chipurile, cuvintele și cântecele rămân în minte, îl rănesc pe privitor și pleacă împreună cu el acasă. Hipodromul și teatrul de atunci încap astăzi în fiecare telefon.

Măsura nu stă, așadar, în faptul că omul creează sau nu creează. Ea stă în locul pe care îl dă lucrului său și în felul lucrului însuși. Când lucrul se naște din rugăciune și slujește lui Dumnezeu și oamenilor, el rămâne în rânduială. Când ia locul lui Dumnezeu în inimă, devine idol, oricât de frumos ar fi.

De ce atunci lumea pare să creeze mai mult acolo unde Dumnezeu este uitat? Cine își dă toată mintea creației culege roade în creație: mașini, descoperiri, opere. Sfântul își dă mintea lui Dumnezeu, iar roadele lui sunt de alt fel. Lucrarea lui cea mai mare este propria inimă curățită, un om prefăcut de har, care nu poate fi așezat într-un muzeu și nici trecut într-o statistică. Domnul le-a cerut ucenicilor să caute mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, iar cele de trebuință vieții li se vor adăuga (Matei 6, 33). Când lucrarea sfinților se vede, ea poartă rodul acesta: cântările lor se cântă de veacuri, iar cuvintele lor îi mai îndreaptă și astăzi pe oameni spre mântuire.

Cum să trăim cu ecranul în casă

Dependența de telefon, de tabletă și de calculator este astăzi aproape cu neputință de rupt cu totul. Munca, școala, banca și chiar legătura cu cei dragi trec astăzi prin ele. Puțini oameni reușesc să nu le dea copiilor tablete sau telefoane, să folosească un telefon fără ecran și să trăiască fără televizor. Chiar și aceștia își îndreaptă de obicei setea de cunoaștere spre alt colț al creației: cărți, meșteșuguri, călătorii, natură. N-au scăpat cu totul de mușcătură, dar au scăpat de forma ei cea mai obsesivă, și aceasta este un câștig adevărat.

Biserica nu cere minții să rămână goală. Îi cere să se întoarcă. Sfântul Apostol Pavel a lăsat pentru aceasta o măsură scurtă: „nu mă voi lăsa biruit de ceva” (1 Corinteni 6, 12). Ochiul care s-a aplecat spre rodul oprit poate fi îndreptat din nou spre Dumnezeu, iar psalmistul ne-a lăsat cuvintele pentru această cerere: „Întoarce ochii mei ca să nu vadă deșertăciunea” (Psalmul 118, 37).

Primul pas privește copiii. Familia este cea dintâi școală a cunoașterii lui Dumnezeu, iar ora de religie nu poate face singură ceea ce n-a început acasă. Cu cât un copil primește mai târziu telefonul și tableta, cu atât mintea lui are vreme să învețe joaca, liniștea, privirea în ochii altuia și rugăciunea. Rânduielile propuse de Haidt pot fi un sprijin pentru părinții care se simt singuri în această hotărâre, mai ales când se înțeleg cu alte familii să facă la fel. Mamelor care îl întrebau cum să-și oprească copiii de la televizor, Sfântul Paisie le răspundea să-i facă să înțeleagă că acesta le strică mintea și să le vorbească despre celălalt televizor, al sufletului curat, pe care îl păstrează cei ce păzesc harul Botezului.

Al doilea pas privește casa. Locul de cinste într-o casă creștină este colțul icoanelor, iar televizorul nu se cuvine să-i ia locul. La masă telefoanele pot sta deoparte, ca masa să rămână loc de rugăciune și de convorbire.

Al treilea pas privește rânduiala zilei. Rugăciunea de dimineață poate veni înaintea primei priviri în telefon, iar cea de seară după ultima. Duminica, la sărbători și în posturi, ecranul poate fi postit ca și mâncarea, cu măsură și cu sfatul duhovnicului.

Al patrulea pas ține de clipa în care mâna se întinde după telefon fără să știe de ce. Acolo își poate face loc Rugăciunea lui Iisus, rugăciunea scurtă pe care o rostesc de veacuri isihaștii, adică monahii care caută liniștea inimii în rugăciune neîncetată: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Câteva clipe de rugăciune îi arată omului dacă are cu adevărat nevoie de ecran sau doar fuge de liniște.

Când trebuie să folosim ecranul, îl putem folosi ca pe o unealtă: cu un scop știut dinainte, pentru vremea de care e nevoie, după care îl lăsăm din mână. Întrebarea „ce caut acum?” scurtează multe ore pierdute.

Iar când ecranul ne arată ceva frumos din creație, un munte, o pasăre sau fapta bună a cuiva, putem face ce făceau sfinții cu orice frumusețe și putem da slavă lui Dumnezeu. Atunci cunoașterea creației se face mulțumire, iar privirea urcă de la făptură la Făcător.

Toate aceste rânduieli își au rostul numai dacă fac loc întâlnirii cu Hristos. Mintea se întoarce cu adevărat prin pocăință și spovedanie, prin rugăciune, prin Sfânta Împărtășanie și viața Bisericii, prin dragostea arătată aproapelui de lângă noi.

Setea care îl ține pe om aplecat spre ecran este, în adâncul ei, setea de Dumnezeu rătăcită pe drum. Mintea omului a fost zidită să cunoască fără sfârșit, și numai Cel fără de sfârșit o poate sătura, oricâte imagini noi i s-ar pune înainte. Ochii care s-au aplecat odinioară spre rodul din Rai pot fi ridicați iarăși spre Cel care a sădit grădina, iar acolo își află odihna pe care ecranul le-o făgăduiește fără să le-o poată da.