Sâmbătă, 25 octombrie 1924, la amiază, în fața Judecătoriei din Iași, Corneliu Zelea Codreanu l-a împușcat în cap pe prefectul Poliției, Constantin Manciu. Omul a murit pe loc. A mai tras două focuri și i-a rănit grav pe comisarul Eugen Clos și pe subcomisarul Gheorghe Hușanu. La cercetare a spus el însuși că pe toți trei i-a împușcat.
Șapte luni mai târziu a fost achitat. Ieșit din arest, l-au întâmpinat mulțimi în gările de pe drumul spre Iași.
Peste doi ani, a întemeiat Legiunea Arhanghelul Mihail, ținând la vedere copia unei icoane scoase din biserica unei închisori.
Iar în februarie 1937, la înmormântarea a doi dintre oamenii lui, au slujit peste două sute de preoți și patru ierarhi.
Legiunea nu a fost o zidire a Bisericii și nu a primit de la ea nicio trimitere. A luat însă de la Biserică icoana, numele arhanghelului, mâinile preoților și cuvintele jertfei, și le-a așezat în slujba unui program pe care Biserica nu l-a rânduit. Acesta este împrumutul despre care vorbim.
Naș, nume și cetățenie
Corneliu Zelea Codreanu s-a născut Corneliu Zelinski, pe 13 septembrie 1899, într-o familie venită de curând din Bucovina.
La tatăl lui, Ion Zelinski, trei lucruri se petrec aproape unul lângă altul: apropierea de un ocrotitor cu greutate, schimbarea numelui împreună cu cetățenia, și luarea asupra sa a unor semne de bună-cuviință ortodoxă. Ion Zelinski s-a înscris la seminarul pedagogic din Iași și a început să poarte, ca studenții teologi, redingotă închisă la gât și potcap. Ocrotitorul îl mai căuta, iar nașterea băiatului i-a dat prilejul.
L-a găsit în A.C. Cuza, profesorul universitar ale cărui cuvântări antisemite le asculta împreună cu sute de studenți, și care scria acasă, pe strada Teodor Codrescu, despre metodele prin care evreii ar fi trebuit înlăturați din țară. Cuza tocmai își tipărise în versuri mărturisirea că privise religia ca pe o comedie, prohodul ca pe o prostie, și că cerul îi fusese fără Dumnezeu. A primit să-i fie naș copilului.
Așa i-a fost ales nașul de botez pruncului căruia i-au luat numele din sinaxar, după sutașul Corneliu pomenit în ziua nașterii lui. Iar în 1902, tatăl a cerut schimbarea numelui în actele de naștere și în toate actele civile de dinainte, cerând-o și pentru fiu.
Nimic de aici nu spune ceva despre sângele acelei familii, iar cine ar căuta acolo o dovadă ar face tocmai lucrul pe care articolul de față îl combate. Se vede însă altceva: familia și-a făcut loc în societatea românească cu acte, cu nume schimbat și cu naș căutat anume, iar arătarea de bun creștin ortodox a intrat în plan alături de celelalte.
Cum a fost achitat
Era învinuit de omor cu premeditare, iar apărarea a răspuns invocând legitima apărare. Un asemenea răspuns cere ca instanța să cerceteze dacă Manciu îl amenința pe Codreanu în clipa împușcăturii. Dezbaterea s-a mutat însă, în cea mai mare parte, de la fapta însăși la purtarea și la persoana victimei.
În ziua aceea, la Judecătorie, pe banca acuzaților stăteau polițiștii. Un student îi învinuia de bătăi și umilințe, iar Codreanu era avocatul lui. Manciu a fost împușcat la ieșirea din propriul lui proces.
Fusese trimis la Iași în iarna lui 1923 de ministrul liberal de interne, cu însărcinarea de a sparge mișcarea studențească din Moldova, și se apucase de lucru cu poliția în Universitate și cu bătăi pe stradă. Un student lovit atunci s-a îmbolnăvit și a murit peste câteva zile. La sfârșitul lui mai 1924, două sute de soldați și patruzeci de polițiști au descins la tabăra de la Ungheni, unde studenții își făceau cărămizi pentru un cămin, iar cei duși în beciurile Poliției au ieșit de acolo cu certificate medico-legale. Codreanu însuși fusese bătut pe strada Lăpușneanu și lovit în Piața Unirii de comisarul Clos, pe care avea să-l rănească în octombrie.
Autoritățile se temeau că la Iași nu vor obține condamnarea. Jurații se luau dintre localnici, iar la Iași localnicii erau părinții și profesorii celor scoși cu certificate medico-legale din beciurile Poliției. Procesul a fost mutat, așadar, la Curtea cu jurați din Focșani, unde liberalii aveau trecere. Acolo au venit trei mii de moți aduși din Ardeal de Amos Frâncu și două sute de mineri de la Reșița, mobilizați de episcopul Gheorghe Munteanu, care s-a înfățișat el însuși cu cererea lor semnată de a fi apărători ai inculpatului. Orașul s-a umplut de studenți care au devastat cartierele evreiești și au bătut oameni pe stradă. Când s-a văzut încotro merg jurații, Înalta Curte a strămutat procesul la Turnu Severin. Moții și minerii s-au mutat și ei acolo.
La Turnu Severin s-a intrat cu bilet. Între apărători se aflau A.C. Cuza și Corneliu Șumuleanu, iar primarul orașului s-a făcut și el avocat al inculpatului. În sală circulau cărți poștale cu clădirea teatrului și cu însemnarea că acolo fusese judecat și achitat Codreanu, tipărite înainte de verdict. Dezbaterile s-au mutat de la faptă la persoana victimei, iar temeiul dat de inculpat pentru împușcături a fost că Manciu s-ar fi făcut agentul evreilor, ceea ce nu era adevărat.
Cei doisprezece jurați l-au achitat pe 26 mai, la ora patru și patruzeci de minute după-amiaza, apoi s-au fotografiat cu el. Ieșit îndată din arest, a fost întâmpinat ca un erou în gările de pe drumul spre Iași.
Achitarea aceea nu a stabilit că omul era nevinovat. Statul căutase de două ori un juriu care să-l condamne și nu a găsit niciunul. Oamenii veniseră din Ardeal și din Banat, un episcop mobilizase mineri pentru apărarea lui, primarul orașului gazdă i se făcuse avocat, iar cărțile poștale cu achitarea fuseseră tipărite înainte de verdict. Nu doisprezece jurați l-au scos din sala aceea, ci o țară.
Ion Cristoiu leagă întemeierea Legiunii de ziua achitării. Codreanu învățase atunci ceva ce nu știa înainte: că poate împușca un om în stradă și că țara îl va scoate pe brațe din sala de judecată.
Condamnat, ar fi ajuns un ucigaș oarecare, iar numele i s-ar fi stins într-o temniță. Fără sprijinul acela, Legiunea nu s-ar fi ridicat niciodată, fiindcă omul care a întemeiat-o peste doi ani ar fi fost un deținut uitat. Achitat și purtat prin gări, a ieșit de acolo cu autoritate, iar autoritatea aceea i-a fost dată de cei care l-au aclamat.
Cu șaizeci de ani înainte, un romancier rus pusese aceeași întrebare. Raskolnikov ucide ca să afle dacă este dintre oamenii cărora le este îngăduit să calce legea celorlalți, iar romanul îi răspunde prin propria lui conștiință, care nu-l lasă să ducă fapta până la capăt și îl duce la mărturisire. Lui Codreanu i-a răspuns țara, și l-a încredințat că este.
Un om, o icoană și semnătura lui
Legiunea Arhanghelul Mihail s-a întemeiat, la 24 iunie 1927, prin citirea unui ordin de zi. Codreanu își notase mai înainte câteva rânduri și avusese grijă să pună la vedere copia făcută după icoana Arhanghelului Mihail din biserica închisorii Văcărești. Cele trei trepte ale lucrării le deprinsese la liceul militar de la Mănăstirea Dealu: ordinul, simbolul, punerea în scenă.
Textul cerea celor de față să vină în rânduri cel ce crede nelimitat și să rămână în afară cel ce are îndoieli. Codreanu nu a spus că se cere crezare nemărginită în el însuși. A alăturat însă, în același rând, conducerea lui și credința fără margini, iar îndoiala a scos-o afară din capul locului. S-au strâns în jur de cincisprezece tineri, fără program politic și fără bani.
Aici stă lucrul de care ne ocupăm, și el se vede fără polemică. Vorbele credinței, ale icoanei și ale îndoielii au fost aduse chiar în actul prin care se întemeia o organizație politică.
Cinstirea Arhanghelului Mihail este răsăriteană din vechime. În anii aceia însă numele lui sta la îndemâna oricui voia să dea unei organizații militante chip de oaste cerească.
Icoana își are povestea ei. Tatăl, Ion Zelea Codreanu, le-ar fi arătat celor închiși la Văcărești o icoană a arhanghelului din biserica închisorii, iar ei au făcut după ea trei copii. Cea mare a stat o vreme în altarul bisericii Sfântul Spiridon din Iași, de unde a fost luată după trei ani și dusă la căminul studențesc. Ce s-a mutat atunci nu a fost lemnul, ci puterea de a mărturisi a icoanei, trecută asupra unei organizații.
Slujbele împrumutate
Ion Moța și Vasile Marin căzuseră în Spania pe 13 ianuarie 1937, luptând în tabăra naționalistă, a cărei îndreptățire religioasă era în chip covârșitor catolică, într-un război pe care ei îl citeau ca luptă creștină împotriva comunismului.
Trupurile au fost aduse cu trenul prin Franța și Belgia. Pe 6 februarie, în gara din Berlin, sicriele au fost întâmpinate de detașamente SS și SA, de trimișii partidului nazist, ai Falangei spaniole și ai Italiei fasciste. În gările din țară s-au făcut procesiuni religioase.
Pe 13 februarie, la biserica Sfântul Ilie Gorgani din București, au slujit peste două sute de preoți și patru ierarhi: mitropoliții Gurie Grosu și Nicolae Bălan, episcopul Vartolomeu Stănescu și arhiereul-vicar Veniamin Pocitan. Istoricii socotesc ceremonia aceasta cea mai limpede dovadă de conlucrare între cler și legionari. De acolo, cei doi au fost duși la Casa Verde, sediul Mișcării, și îngropați în curte, sub un mausoleu ridicat anume.
Aceștia au fost puși în pământul unei organizații politice, cu mâinile a două sute de preoți. Sicriele salutate la Berlin de SS le primiseră pe aceleași mâini șapte zile mai târziu.
Omul care stătea în mulțime nu avea de unde ști unde se sfârșea Biserica și unde începea Mișcarea.
Biserica, ierarhii, preoții
Ceremonia aceea nu dovedește însă că Biserica ar fi primit Mișcarea, iar de aici înainte trebuie ținute despărțite lucruri pe care graba le amestecă. Sinodul, ca așezământ care rostește hotărâri pentru toată Biserica, este una. Un episcop, luat singur, este alta. Preotul de parohie este a treia. Iar credinciosul din strană este a patra.
Legiunea nu a ajuns niciodată învățătură a Bisericii Ortodoxe Române. Sinodul nu a primit-o și nu a binecuvântat-o ca lucrare a lui.
În ianuarie 1928 a fost osândită pângărirea mormintelor evreiești de la Piatra Neamț. După uciderea lui I.G. Duca, Telegraful român a criticat asasinatul, iar Sinodul a scos o pastorală prin care îndemna la liniște și își arăta îngrijorarea față de violența care creștea în rândul tineretului. La 4 octombrie 1935, Sinodul, sub Miron Cristea, a oprit lucrul legionarilor la repararea și zidirea bisericilor, socotindu-l și mijloc de propagandă; hotărârea a fost sprijinită de ministrul cultelor Alexandru Lapedatu și de secretarul de stat Victor Iamandi, iar patriarhul a trimis apoi măsuri împotriva folosirii clerului în asemenea lucrări. Opreliștile mai largi, privind înscrierea clericilor și participarea lor la ceremoniile și însemnele Mișcării, au venit pe parcurs, până în 1937. În decembrie 1935, Gheorghe Cantacuzino, șeful partidului legionar, l-a învinovățit pe patriarh pentru măsurile acestea.
Numai că oprirea a rămas la jumătate, iar pricina se vede în chiar persoana patriarhului. Miron Cristea a fost prim-ministru între februarie 1938 și martie 1939, adică în vremea când Codreanu a fost judecat și ucis. Într-o întrevedere cu Wilhelm Fabricius, trimisul Germaniei, patriarhul a lăudat politica antisemită a Reichului și a lăsat să se înțeleagă că o asemenea politică s-ar cuveni dusă și în România. Ambasadorul britanic a însemnat că patriarhul nu voia să vorbească despre altceva decât despre chestiunea evreiască.
Măsurile acelea îngrădeau unele feluri de conlucrare, fără să ajungă la o judecată de fond asupra legionarismului. Preotului i se interzicea să sfințească steagul, dar teza după care neamul și credința sunt același lucru rămânea neatinsă. Atâta vreme cât ea sta în picioare, oprirea steagului se citea ca măsură de rânduială, iar preoții care mergeau mai departe puteau socoti că fac ceea ce Biserica însăși învață, doar cu mai multă râvnă.
Se cuvine văzut și cine i-a dat Mișcării semnele. I le-au dat ierarhi și preoți, adică oameni cu slujire în lume, iar au urmat-o tineri plini de râvnă. Dintre cei care aveau să ajungă mai târziu povățuitori cunoscuți, niciunul nu era, în anii aceia, în vreo treaptă din care să poată cântări. Râvna nu e discernământ.
Aici stă lucrul cel mai greu de spus, și tocmai el explică ce s-a întâmplat. Nu a existat o primire sinodală a Legiunii de către Biserică, dar a existat o pătrundere legionară destul de adâncă în cler pentru ca omul simplu să nu mai poată deosebi cele două autorități. Două sute de preoți la Sfântul Ilie Gorgani lucrează asupra unei mulțimi altfel decât o hotărâre sinodală citită în ședință.
Ce spune rânduiala despre clericii aceia
Canonul 81 apostolic oprește episcopul și preotul să se coboare la dregătorii obștești, iar canonul 83 hotărăște caterisirea clericului care se ocupă cu oastea și vrea să le țină pe amândouă, slujirea și dregătoria lumească, temeiul fiind dat chiar în canon: ale Cezarului sunt ale Cezarului, și ale lui Dumnezeu sunt ale lui Dumnezeu.
Nu se cade întinsă litera acolo unde nu ajunge. Legiunea se numea oaste, dar oastea din canonul 83 înseamnă slujba militară a statului, nu numele pe care și-l dă singură o organizație. Cine ar vrea să caterisească un preot legionar numai fiindcă Mișcarea își spunea legiune ar face un joc de cuvinte, nu drept canonic.
Temeiul adevărat se strânge din mai multe locuri deodată. Clericul nu are voie să intre în dregătoriile lumii. Nu are voie să verse sânge. Datorează ascultare episcopului său, iar episcopii opriseră limpede participarea la ceremoniile Mișcării. Iar preoția se dă pentru toți cei botezați dintr-o parohie, nu pentru o parte a lor înarmată împotriva celeilalte.
Preotul care jura credință unei organizații ce ucidea oameni ieșea din toate acestea odată.
Rămâne întrebarea care se pune de la sine: dacă apărarea cu arma are loc în Ortodoxie, de ce nu ar avea și lupta Legiunii? Fiindcă acolo unde Biserica primește apărarea armată a obștii, puterea de a sili și de a lovi este a stăpânirii, nu a unei organizații politice private. Domnitorii de altădată erau unși anume pentru aceasta, la înscăunare, iar sabia le venea din slujba pe care o primeau. Codreanu nu era uns de nimeni și nu avea nicio trimitere. Dreptul de a vărsa sânge i l-au dat cei care l-au aclamat la Turnu Severin, și tot ei i-l dau astăzi.
Iar celui trimis de stăpânire Biserica nu-i dă cunună. Canonul 13 al Sfântului Vasile cel Mare spune că Părinții nu au socotit uciderile din războaie între ucideri și că iertare se dă celor ce luptă pentru dreapta cinstire de Dumnezeu, dar sfătuiește ca aceia să se rețină trei ani de la Împărtășanie, ca unii cu mâinile necurate. Canonul nu preface, așadar, moartea în război în mucenicie. Când împăratul Nichifor Focas a cerut ca ostașii căzuți în luptă să fie cinstiți ca mucenici, episcopii i-au pus înainte canonul acesta și i-au zădărnicit planul.
Legiunea le-a făcut pe amândouă pe dos. A luat sabia fără trimitere, iar pe cei căzuți cu ea în mână i-a numit mucenici.
Credința era acoperământ
Mișcarea se socotea ortodoxă, dar nu cerea ortodoxie de la cei care intrau în ea. Ardelenii greco-catolici, aflați în comuniune cu Roma, erau primiți fără să li se ceară trecerea la Ortodoxie.
La fel s-a văzut în Spania. Doi ortodocși români s-au dus să moară pentru o tabără a cărei îndreptățire religioasă era catolică, alături de falangiști și de fasciști din alte neamuri, într-un creștinism socotit ca bloc politic împotriva comunismului. Deosebirea dintre ortodox și catolic nu a cântărit nimic în hotărârea aceea.
La fel se vede în viața de rugăciune a întemeietorului. În februarie 1938, într-un text adresat legionarilor, alături de îndemnul la o săptămână de post cu Paraclisul Maicii Domnului, Codreanu spunea că purtase tot timpul cu el o cărticică de rugăciuni către Sfântul Anton de Padova, cumpărată de la Librăria Sf. Iosif din strada Berthelot, adică de lângă catedrala romano-catolică din București. În mai, la Jilava, scria că se roagă în fiecare zi Maicii Domnului și Sfântului Anton de Padova, și că prin ei scăpase în 1934.
Devoția venea de acasă. Parohul bisericii Sfântul Anton din Huși era un franciscan bavarez, Bernardin Just, care îl pomenește în jurnalul lui pe Ion Zelea Codreanu între oamenii de seamă ai orașului. Tot la Huși apăruse, în 1918, cel dintâi număr al gazetei terțiarilor franciscani din România.
Nimic din toate acestea nu-l face catolic ascuns. Îl arată însă pe omul care conducea mișcarea neamului ortodox rugându-se dintr-o carte luată de la catedrala catolică. Cine ține la credință se întreabă de unde îi vine rugăciunea. Acolo întrebarea nu s-a pus.
Nu urmează de aici că legionarii erau ortodocși doar cu numele. Cei mai mulți dintre ei se rugau, posteau și se împărtășeau cu adevărat, iar închipuirea lor era plămădită din lucruri ortodoxe. Urmează altceva, mai puțin liniștitor: se poate ca un om să fie ortodox pe deplin și totuși să rânduiască neamul deasupra Bisericii, iar Mișcarea a lucrat tocmai pe această încurcătură.
„Am luptat împotriva comunismului”
Aceasta este apărarea care se aude cel mai des astăzi, și ea are un miez adevărat. Legiunea a fost cu adevărat și cu putere anticomunistă, încă din anii douăzeci. Moța și Marin au plecat în Spania tocmai cu gândul acesta, iar amintirea lor a fost clădită în jurul lui.
Adevărul acesta nu ține însă locul celorlalte.
În 1924, Codreanu l-a împușcat pe Constantin Manciu, prefectul poliției din Iași, și a fost achitat. În decembrie 1933, o echipă legionară l-a ucis pe primul-ministru liberal I.G. Duca, pe peronul gării din Sinaia. În iulie 1936, zece legionari au intrat în salonul Spitalului Brâncovenesc unde zăcea Mihai Stelescu, fost camarad ajuns critic al Căpitanului, l-au împușcat, iar apoi i-au ciopârțit trupul cu securea. În septembrie 1939 a fost ucis primul-ministru Armand Călinescu. În noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940, la Jilava, poliția legionară a împușcat în celule șaizeci și patru de deținuți, iar a doua zi au fost ridicați de acasă și uciși Nicolae Iorga și Virgil Madgearu. În zilele de 21–23 ianuarie 1941, în timpul rebeliunii, legionarii au săvârșit la București pogromul în care au pierit între o sută douăzeci și o sută douăzeci și cinci de evrei, unii duși la abator și spânzurați în cârligele de vite.
Duca, Stelescu, Călinescu, Iorga, Madgearu și cei uciși în pogrom nu au murit într-o înfruntare cu comunismul. Au murit miniștri ai țării, bătrâni scoși din casă, un camarad căzut în dizgrație și oameni lipsiți de orice apărare. Anticomunismul lămurește o parte din crezul Mișcării; nu lămurește și cu atât mai puțin îndreptățește violența ei.
Mișcarea a fost zdrobită de Antonescu în ianuarie 1941, iar Horia Sima a fugit în Germania. Despre Visarion Puiu, fost mitropolit al Bucovinei, s-a spus la sfârșitul anului 1944 că ar fi primit grija treburilor bisericești în guvernul alcătuit de Sima la Viena, iar el a lăsat mărturie că ar fi refuzat. Lucrul rămâne în dispută și se cade spus ca atare.
Ce văzuse Dostoievski
Cu peste cincizeci de ani înainte, un romancier rus descrisese lucrul acesta atât de exact, încât pare scris pentru altă țară.
Demonii a apărut în 1872 și pornește de la o întâmplare adevărată, uciderea studentului Ivanov de către cercul lui Nețaiev, în 1869. În roman, Verhovenski pune cercul să-l ucidă laolaltă pe Șatov, tocmai fiindcă acesta voia să plece. Uciderea făcută împreună îi leagă pe toți, iar de atunci niciunul nu mai poate ieși.
Uciderea lui Stelescu are chipul acesta. Pentru un om imobilizat în patul unui spital nu era nevoie de zece executanți. Zece au venit totuși, l-au împușcat și apoi au lovit cu securea. Numărul acela mută scena dincolo de socoteala uciderii și îi dă înfățișarea unei părtășii.
Mai adânc însă decât crima stă însuși Șatov. El crede în poporul rus ca purtător de Dumnezeu, crede în Ortodoxie, crede că adevărul se află la neamul lui. Iar când Stavroghin îl strânge cu întrebarea dacă crede în Dumnezeu, nu poate răspunde. Spune că va crede.
Aici e diagnosticul, pus cu cincizeci de ani înainte de Legiune, iar el arată o răsturnare a rânduielii. În credință, Dumnezeu Se descoperă, Biserica Îl mărturisește, iar poporul intră în ea. La Șatov drumul merge invers: pornește de la popor, ajunge prin el la Ortodoxie, iar la Dumnezeu abia nădăjduiește să ajungă. Neamul poate lua astfel locul dintâi fără ca vreo vorbă a credinței să se schimbe.
Omul care ajunge acolo nu e un fățarnic. Șatov e unul dintre cele mai sincere și mai tragice personaje ale cărții, un om care caută cu adevărat credința și încearcă să iasă dintr-o lume ideologică, iar tocmai de aceea cazul lui se citește greu.
Nu se pune aici vreo înrudire între cele două mișcări și nici vreo asemănare a crezurilor lor, fiindcă între ele nu este niciuna. Se aseamănă mecanismul: grupul socotit absolut preface pe cel care pleacă în trădător, iar sângele lui slujește drept liant pentru cei rămași. Dostoievski a văzut o structură, nu o ideologie. Roșu la Petersburg, verde la Iași.
Ce înseamnă mucenicia
Rânduiala Bisericii privind trecerea cuiva în rândul sfinților cere, între altele, moartea mucenicească pentru dreapta credință, sau mărturisirea dreptei credințe înaintea oricărei primejdii, până la moarte, sau închinarea vieții celei mai desăvârșite trăiri, sau darul minunilor, sau apărarea credinței și a Bisericii. Peste toate acestea se cere răspândirea bunei miresme de sfințenie și cinstirea de la sine a poporului credincios.
Cuvântul care hotărăște este „pentru dreapta credință”. Mucenicia se măsoară după pricina pentru care omul a pătimit, nu după cât a pătimit.
Judecata aceasta se face însă om cu om, și niciodată pe grămadă. Cineva a putut fi legionar în 1938, s-a putut pocăi în temniță, și a putut muri în 1952 mărturisind pe Hristos. Altcineva a putut fi închis pentru fapte politice și a putut muri fără ca pricina să se schimbe. Nimeni din afară nu poate hotărî pentru amândoi deodată.
Un lucru rămâne totuși limpede și ține de rânduială, nu de socoteala noastră: cinstirea unui om nu cuprinde și cinstirea părerilor pe care le-a avut cândva. Biserica trece în calendar oameni, nu programe politice.
Cei doi la care se arată cel mai des
Apărătorii Mișcării arată de obicei către doi oameni: părintele Arsenie Papacioc și Valeriu Gafencu. Dacă din ea au ieșit unii ca aceștia, întreabă ei, cum poate fi rea?
Amândoi au intrat foarte tineri. Papacioc s-a înscris în 1933, iar la Casa Verde s-a dus, după cum povestea el însuși mai târziu, ca un copil de optsprezece ani. Gafencu, student la Iași, a fost legat de rebeliunea din ianuarie 1941 și de încercarea de a strânge elevi în sprijinul ei. Ce s-a lucrat în ei mai târziu s-a lucrat în temniță și în călugărie.
Papacioc, întrebat la sfârșitul vieții dacă fusese în Mișcare, a răspuns că a fost și că nu îi pare rău. Spunea că se aflaseră acolo legionari de mare preț și îl zugrăvea pe Codreanu ca pe o înfățișare care îl cucerise pe loc, atunci când se prezentase înaintea lui la optsprezece ani. Recunoștea totodată că în Mișcare se încuraja uciderea și punea lucrul acesta între greșelile ei, adăugând însă că nu știa ce se afla în spatele crimelor.
Două lucruri le-a spus limpede. Că Mișcarea nu se cade suprapusă peste învățătura creștină, iar suprapunerea ar fi greșeală de moarte. Și că viața călugărească stă mai presus de tot ce fusese înainte.
Într-o notă a Securității din 1957, ieromonahul Paulin Lecca, care îl prețuia, spunea despre el că se lepădase cu totul de legionarism și de orice îndeletnicire politică, informație scoasă din dosarele CNSAS de istoricul Adrian Nicolae Petcu. Lepădarea aceea privea faptele politice. Interviul de la bătrânețe arată că omul nu ajunsese să spună despre Mișcare că fusese o rătăcire.
Papacioc nu se așază, așadar, lângă Gafencu, iar cine îl pune acolo îi schimbă vorbele.
Ce lămurește lucrurile nu este însă ce a spus la bătrânețe despre Mișcare, ci ordinea în care s-au petrecut ele în viața lui.
S-a înscris în 1933. Nu venea din mănăstire și nici din vreo ucenicie duhovnicească, ci de la Școala de Arte și Meserii și apoi de la fabrica de armament Malaxa de lângă Brașov, unde ajunsese om cu leafă bună, cu mașină și cu șofer. Au urmat lagărul de la Miercurea Ciuc, primăria Zărneștiului sub Statul Național Legionar, arestarea din 1941 și șase ani de temniță. La Aiud, spune tot el, s-a limpezit lepădarea de viața mirenească, iar cu Virgil Maxim a făcut făgăduință că, de vor ieși vii, se vor călugări. A ieșit în 1946, s-a închinoviat la Cozia în ianuarie 1947, și a fost tuns abia la 26 septembrie 1949, la Antim, trecut de treizeci și cinci de ani.
Între timp a poposit la Sihăstria, unde stareț era Cleopa Ilie, și acolo, scriu cei care i-au strâns viața, a aflat ce căuta de mult, simplitatea celui ce se roagă neîncetat. Cleopa intrase în mănăstire la șaptesprezece ani. La vârsta la care unul se înscria în Legiune, celălalt avea în urmă ani de nevoință.
Gândul călugăriei îl purta însă din anii belșugului. Biograful lui păstrează și cuvântul prin care își lămurea plecarea: la mănăstire se cade să pleci ca un învingător, nu ca un învins. Nimeni nu poate spune, așadar, că s-a călugărit fiindcă lumea îl lepădase.
Iar despre treapta lăsată în urmă a spus, după ce s-a hotărât, că a fost legionar, dar că acum este călugăr, dincolo de orice. Adăuga că cei trecuți prin luptele acelea nu se cădea să se oprească acolo, ci să meargă mai departe, unde dăruirea se preface în trăire în Dumnezeu.
Nu este lepădare, și nu trebuie făcută să pară. Este o rânduire pe trepte, iar treapta de sus nu e Legiunea.
De aici urmează ce se poate spune cu temei. Duhovnicul pe care l-a cunoscut Biserica nu s-a plămădit în cuib. S-a plămădit în cele ce au venit după: temnița, lepădarea de leafă și de mașină, mănăstirea, ascultarea, Cleopa și Paisie, viața de Taine. Cine îl arată drept rod al Legiunii sare peste tocmai anii în care omul s-a făcut ceea ce a ajuns.
De aici se ridică o întrebare care trece dincolo de cazul lui. Poate un duhovnic cu dar mare să greșească într-o judecată istorică ori politică? Răspunsul Bisericii este că poate. Darul dat pentru scaunul spovedaniei privește cunoașterea sufletului omenesc și povățuirea lui spre pocăință, și nu s-a dat pentru cântărirea partidelor. Un părinte poate vedea limpede în inima celui care îngenunchează înaintea lui și poate rămâne, în aceeași vreme, la părerile tinereții lui despre lume. Cine nu ține deosebirea aceasta ajunge să pună pe seama Bisericii ceea ce a spus un om.
Despre Gafencu, cei care i-au strâns viața scriu că a lepădat crezul politic în folosul credinței, iar cuvântul lui că omul care se numește creștin nu poate primi crima drept armă de luptă circulă până astăzi chiar pe la cei care îl revendică. Memorialistica temniței îi pune în seamă cedarea streptomicinei către pastorul Richard Wurmbrand, evreu trecut la creștinism, medicament care l-ar fi putut ține pe el în viață. Dacă lucrurile s-au petrecut așa, fapta este tocmai pe dos față de crezul unei mișcări care îi socotea pe evrei pricina relelor țării. Iar Wurmbrand însuși l-a zugrăvit mai târziu în chip cu neputință de împăcat cu antisemitismul militant, stăruind asupra dăruirii lui față de bolnavi.
Se aduce uneori și cealaltă parte a socotelii, anume că părinți ca Paisie Olaru ori Cleopa nu s-au gândit niciodată să se înscrie. Lucrul este adevărat, dar dovedește mai puțin decât pare, fiindcă ei intraseră de tineri în mănăstire și nu s-au aflat în aceeași ispită.
Unde a supraviețuit crezul legionar
Oamenii Mișcării care au apucat vremurile de după război s-au purtat felurit cu trecutul lor.
Mircea Eliade a tăcut. Florin Țurcanu, în monografia închinată lui, aduce dovezi despre aderarea lui la Legiune și arată apoi strădania de a-și șterge urmele, iar cercetătorii care l-au citit observă că Eliade nu și-a recunoscut niciodată partea. Mihail Sebastian însemnase încă din anii treizeci, în jurnalul lui, că prietenul său se ostenea să ascundă lucrul acesta chiar și față de el. Tăcerea aceasta nu este lepădare.
Horia Sima a ținut mai departe. A condus Mișcarea din exil până la moartea lui, în 1993, fără să se dezică vreodată. Exilul acela a rămas însă un cerc închis, cu tipărituri făcute pentru câteva sute de oameni, iar în România nu s-a întors din el nimic cu vreo autoritate.
În numărul din martie 2001 al revistei „Permanențe”, arhimandritul Iustin Pârvu numea legionarismul „forma cea mai înaltă a geniului românesc” și adăuga că adâncimea Mișcării întrece puterea de pătrundere a minții. La mănăstirea lui, la Petru Vodă, maicile i-au cântat de două ori, la aniversările din 2009 și din 2011, cântecul Gărzii de Fier scris de Radu Gyr. A urmat un protest adresat Patriarhiei, iar Biserica nu a răspuns.
Deosebirea nu stă între ortodocși și neortodocși. Eliade era ortodox de botez, Sima la fel, iar Cioran se născuse chiar în casa unui preot. Ea stă în felul cum a fost păstrat crezul în fiecare mediu.
La mireni a rămas părere politică, iar părerii politice i se cere socoteală. De aceea unii au tăcut, iar alții s-au închis în cercuri care s-au stins odată cu ei.
În unele obști călugărești a fost păstrat altfel: nu ca părere supusă cercetării, ci ca amintire duhovnicească a unor oameni care pătimiseră. Cinstirii nu i se cere socoteală. Un stareț care spune despre Mișcare că nu poate fi pătrunsă cu mintea închide o discuție, iar ucenicii primesc cuvântul așa cum se primește un cuvânt duhovnicesc.
Deosebirea făcută mai sus, între darul duhovnicesc și judecata despre lume, rămâne în picioare și aici. Se schimbă însă urmarea. Rostit de la scaunul unui duhovnic ascultat de mii de oameni, un cuvânt despre Mișcare nu mai stârnește cercetare, ci ascultare, iar cel care l-ar cântări se teme că cercetează un părinte.
Ce s-a hotărât și ce rămâne de lămurit
În iulie 2024, Sfântul Sinod a aprobat canonizarea a șaisprezece cuvioși și preoți mărturisitori din veacul al XX-lea. Proclamarea publică s-a făcut la 4 februarie 2025, la Catedrala Patriarhală, prin Tomos sinodal, iar numele au intrat în calendar. Între ele se află Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu, cu cinstire la 22 iulie.
Institutul Național pentru Studierea Holocaustului „Elie Wiesel” ridicase în 2024 obiecții privind trei nume, arătând legături cu Mișcarea Legionară. Patriarhia a răspuns că Biserica are dreptul de a se pronunța după criteriile ei și că ia în seamă schimbarea vieții păcătosului, contestând totodată felul în care fuseseră citite unele documente.
Cu canonizarea săvârșită, întrebarea nu mai este dacă se cuvenea făcută. Sinodul a hotărât, iar hotărârea lui nu se judecă de la masa noastră.
Rămâne însă ceva de lămurit, și lămurirea aceasta o datorează Biserica ei înseși. Când unui sfânt trecut în calendar i se pun în seamă fapte publice grele din tinerețe, istoria lor are nevoie de cercetare și de cuvânt pastoral limpede, pentru ca cinstirea omului să nu fie citită drept încuviințare a crezului de care fusese odată legat. Pocăința nu lasă totdeauna hârtii în arhive și nimeni nu are dreptul să ceară dovada unei spovedanii. Faptele făcute la vedere se lămuresc însă tot la vedere.
Fără lămurirea aceasta, cel care caută astăzi îndreptățire pentru Legiune o va găsi în calendar, iar Biserica va fi pusă să răspundă pentru ceva ce nu a hotărât niciodată.
Ce rămâne de făcut cu moștenirea
Un om care a pătimit în temniță se cinstește pentru ceea ce a răbdat. Un om care a ieșit din rătăcirea tinereții prin pocăință se judecă după viața de după, fiindcă aceasta este rânduiala pocăinței și fără ea nu s-ar mântui nimeni.
Ceea ce nu se poate primi este pretenția Mișcării de a-și fi luat din Ortodoxie îndreptățirea. Icoana este ortodoxă. Slujba este ortodoxă. Preotul este ortodox. Arhanghelul Mihail este ortodox. Niciunul dintre acestea nu preface însă programul unui partid în lucrare a Bisericii, iar cine le adună laolaltă și cere ascultare în numele lor a împrumutat o autoritate care nu i s-a dat.
Tiparul lucrează mai departe. De fiecare dată când o mișcare politică își pune icoana pe steag și cheamă la ascultare în numele credinței, ea repetă împrumutul acesta. S-a văzut și în Grecia, și în Serbia, și în Rusia, sub alte nume și cu alți sfinți la înaintare.
Biserica are ale ei: Scriptura, canoanele, Sfintele Taine, judecata sinodală. Ele nu se împrumută, iar cine le ia fără voie nu capătă prin aceasta nici sfințenie, nici dreptate.
Notă. Numele arhanghelului circula în epocă și prin alte medii militante. Leon XIII a întemeiat în 1878 o confrerie a Arhanghelului Mihail, iar în 1886 a adăugat rugăciunea către Sfântul Mihail între cele rostite după Missa de jos, în ritul roman. În Imperiul Rus, deputatul antisemit Vladimir Purișkevici a întemeiat o Uniune a Arhanghelului Mihail. Între mișcarea rusească și cea românească nu s-a dovedit vreo legătură.
Surse: Tatiana Niculescu, „Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codreanu”, Humanitas, 2017 — de reținut că autoarea arată ea însăși unde a fost nevoită să deducă și să presupună, iar aici s-a păstrat gradul ei de certitudine; Oliver Jens Schmitt, „Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea «Căpitanului»”, Humanitas, 2017; Roland Clark, „Sfântă tinerețe legionară”, Polirom, ed. a II-a, 2024; F.M. Dostoievski, „Crimă și pedeapsă” și „Demonii”; pentru devoția față de Sfântul Anton de Padova: Corneliu Zelea Codreanu, „Circulari și manifeste”, 18 februarie 1938, și „Însemnări de la Jilava”, 15 mai 1938; pentru mediul franciscan de la Huși și pentru scapular, Tatiana Niculescu, op. cit., care trimite și la Francisco Veiga, „Istoria Gărzii de Fier”, Humanitas, 1993; Florin Țurcanu, monografia Mircea Eliade; Mihail Sebastian, „Jurnal”; Nae Ionescu, „A fi «bun român»”, în Cuvântul, octombrie–noiembrie 1930; Iustin Pârvu, în revista „Permanențe”, martie 2001; interviu cu părintele Arsenie Papacioc, Techirghiol, 2010; Sorin Alpetri, „Între timp și veșnicie. Viața Părintelui Arsenie Papacioc” — lucrare sprijinită în bună parte pe mărturiile părintelui, de unde amănuntele despre fabrica Malaxa, leafă și mașină, care nu au fost verificate în arhive; Adrian Nicolae Petcu, pe baza dosarelor CNSAS, pentru nota din 1957 a ieromonahului Paulin Lecca; canoanele 81 și 83 apostolice; canonul 13 al Sfântului Vasile cel Mare; Ioan Skylitzes, „Synopsis Historiarum”, pentru împotrivirea episcopilor față de Nichifor Focas; pr. prof. Liviu Stan, despre canonizarea sfinților, în revista Ortodoxia; Tomosul sinodal de proclamare a canonizării celor 16 sfinți români, 4 februarie 2025; comunicatul Institutului Național pentru Studierea Holocaustului „Elie Wiesel” și răspunsul Patriarhiei Române, iulie 2024; documentare de presă și de arhivă privind hotărârile Sfântului Sinod din 1928–1935, înmormântarea de la Sfântul Ilie Gorgani, rebeliunea legionară și pogromul din ianuarie 1941. Locul nașterii lui Codreanu este dat diferit în bibliografie, la Huși ori la Iași; aici s-a urmat Niculescu, care așază familia la Iași în acel an. Pentru uciderea lui Manciu s-a păstrat data de 25 octombrie 1924, cea din presa vremii, din actele procesului și din Niculescu; Oliver Jens Schmitt dă 24 octombrie.
Corneliu Zelea Codreanu și Mișcarea Legionară, București, 1937. Autor necunoscut; domeniul public în Uniunea Europeană. Sursa: Wikimedia Commons.
Cărți recomandate
Patru volume pentru cercetarea raportului dintre Mișcarea Legionară, cler, violență politică și mecanismele ideologice ale epocii.
Revolverul Arhanghelului. Mișcarea Legionară și mistica asasinatului politic
Cristian Manolachi
39,91 lei
