Ce sunt sfinții pentru creștini și cum ne ajută în viața de zi cu zi

Sfinții sunt oamenii care au trăit Evanghelia până la capăt, iar Biserica îi pune în fața noastră ca să avem după cine să ne îndreptăm viața. În viața unui sfânt vedem cum arată credința în Hristos atunci când un om o lucrează cu toată ființa lui, în împrejurări omenești reale, cu ispite, cu căderi și cu ridicări. De aceea sfinții sunt pentru creștini repere: oameni la care privim ca să știm încotro mergem și cum se merge.

Reperele din orice domeniu

Orice domeniu în care omul caută desăvârșirea are reperele lui. Cine vrea să înțeleagă poezia epică ajunge, mai devreme sau mai târziu, la Homer și la Vergiliu. În pictură sunt câțiva maeștri după care s-au format generații întregi de pictori. Un copil care visează să devină mare fotbalist urmărește un jucător anume, îi învață mișcările și se străduiește să aibă pe teren atitudinea lui.

Aceste repere sunt puține. Pentru literatura veche le putem număra pe degete. În vremurile mai noi, după ce a apărut tiparul, numărul celor care scriu a crescut foarte mult, dar cei care rămân cu adevărat modele sunt tot puțini. La fel se întâmplă în pictură și în orice artă.

Față de un asemenea domeniu, omul poate sta în două feluri. Poate să-l admire de la distanță, ca un om obișnuit care se bucură de o carte frumoasă sau de un tablou, fără să-și propună mai mult. Sau poate dori să intre el însuși în acel domeniu și să ajungă cineva acolo. Atunci admirația nu-i mai ajunge. Trebuie să-și aleagă un maestru, să învețe de la el și să-l urmeze până la imitație, până când felul de a lucra al maestrului devine felul lui.

Asemănarea aceasta are o margine. Maestrul unei arte își transmite priceperea, iar ucenicul o deprinde prin exercițiu. În viața creștină, virtuțile nu se deprind doar prin efortul omului. Ele cresc din lucrarea harului lui Dumnezeu, primită și lucrată de om cu voia lui. Sfântul nu ne dă o tehnică. Ne arată cum s-a lăsat el lucrat de har.

Mulțimea sfinților

La creștini, reperele sunt mult mai multe decât în oricare alt domeniu. Cine deschide Viețile Sfinților găsește pentru fiecare zi a anului mai mulți sfinți: mucenici, cuvioși, ierarhi, oameni căsătoriți, ostași, robi, mame care și-au crescut copiii în frica lui Dumnezeu. Sunt atât de mulți încât oricine, din orice stare și din orice veac, poate găsi printre ei pe cineva care a trăit în împrejurări asemănătoare cu ale lui.

Și totuși, dacă îi punem alături de toată omenirea care a trecut prin lume de la ei încoace, sfinții rămân puțini. Calea lor stă deschisă tuturor, dar puțini o urmează până la capăt.

Avem așadar nevoie de repere, ca orice om care vrea să ajungă undeva. Iar cine vrea să urmeze cu adevărat creștinismul are nevoie de același lucru de care are nevoie ucenicul unui mare pictor sau tânărul care vrea să ajungă mare fotbalist: să-și aleagă un model și să-l urmeze până la imitație.

Sfinții au avut și ei modele

Niciun sfânt nu a pornit de la nimic. Fiecare a avut în fața ochilor pe cineva care mersese înaintea lui pe drumul acesta.

Sfântul Apostol Pavel le scria corintenilor: „Fiți următori ai mei, precum și eu sunt al lui Hristos”¹. Apostolul nu se temea să se dea pe sine ca model, pentru că știa că el însuși urma pe Altcineva. Evreilor le-a scris: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința”². Tot lor le-a cerut să nu fie greoi, „ci următori ai celor ce, prin credință și îndelungă-răbdare, moștenesc făgăduințele”³.

Sfântul Antonie cel Mare, pe care Biserica îl numește părintele monahilor, a început tot așa. Sfântul Atanasie cel Mare, care i-a scris viața, povestește că tânărul Antonie mergea la nevoitorii care trăiau prin împrejurimi și învăța de la fiecare ce avea acela mai bun. De la unul lua blândețea, de la altul stăruința în rugăciune, de la altul postul, privegherea sau dragostea față de frați. Apoi se întorcea la locul lui și se silea să adune în sine tot ce văzuse la ei⁴.

Pe 14 noiembrie, Biserica îl pomenește pe Sfântul Grigorie Palama, cel care a apărat în veacul al XIV-lea rugăciunea lui Iisus și pe monahii care o lucrau. Nici el nu a aflat singur această rugăciune. A deprins-o de la oameni care o trăiau: mai întâi de la Teolipt, viitorul mitropolit al Filadelfiei, apoi de la Sfântul Nicodim, un nevoitor de lângă Mănăstirea Vatoped din Sfântul Munte, lângă care a stat trei ani, până la moartea bătrânului⁵. Cel care avea să devină pentru toată Biserica învățătorul rugăciunii minții a fost, mai întâi, ucenicul cuiva.

Dacă sfinții, care aveau mai multă râvnă și mai mult har decât noi, au avut nevoie de modele, cu atât mai mult avem nevoie noi.

Hristos, Maica Domnului și sfinții

Modelul desăvârșit al creștinului este Hristos, și El este un model pe care suntem chemați să-l urmăm direct. Mântuitorul Însuși a spus: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre”⁶. Hristos este Dumnezeu făcut om. Nu vom ajunge niciodată ceea ce este El după fire, dar suntem chemați să ne asemănăm Lui prin har, și toată viața creștină este urcușul acesta.

Maica Domnului este făptură omenească, ca noi, și este cinstită mai presus de toți sfinții. Ascultarea ei este pildă pentru fiecare creștin. Când îngerul i-a vestit că va naște pe Fiul lui Dumnezeu, ea a răspuns: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”⁷. Orice creștin care primește voia lui Dumnezeu în viața lui o urmează pe ea.

Așadar și pe Hristos, și pe Maica Domnului îi cinstim cu evlavie și, în același timp, îi urmăm. Unde stă atunci locul sfinților? Măsura lui Hristos și a Maicii Domnului este atât de înaltă încât, privind doar la ea, omul începător nu știe de unde să înceapă. Sfinții ne arată pasul. Ei sunt oameni care au pornit din aceeași fire omenească slăbită, cu ispite și cu neputințe, iar mulți dintre ei au trecut și prin căderi. În viața lor vedem cum se face, în împrejurări asemănătoare cu ale noastre, primul pas spre Hristos, apoi al doilea. Sfinții nu iau locul lui Hristos ca model. Ei ne arată cum lucrează Hristos într-un om și ne duc la El.

Sfântul Apostol Filip, pe care Biserica îl pomenește tot pe 14 noiembrie, ne arată limpede acest lucru. Hristos l-a găsit și i-a zis: „Urmează-Mi”. Filip L-a urmat, apoi l-a găsit pe prietenul său Natanael și i-a spus că L-a aflat pe Cel despre care au scris Moise și proorocii. Natanael s-a îndoit: „Din Nazaret poate fi ceva bun?”. Filip nu s-a apucat să-l convingă. I-a răspuns doar: „Vino și vezi”⁸. Mai târziu, câțiva elini veniți la sărbătoare la Ierusalim s-au apropiat tot de Filip și l-au rugat: „Doamne, voim să vedem pe Iisus”⁹. Așa lucrează un sfânt în viața noastră: el a mers primul după Hristos și ne cheamă să venim și să vedem.

În tradiția ortodoxă, urmarea lui Hristos nu ne desparte de cei care L-au urmat înaintea noastră. Viețile sfinților ne arată cum se întrupează poruncile Evangheliei în împrejurări omenești foarte diferite.

Unde am greșit eu

Multă vreme am crezut că îmi sunt de ajuns Biserica și lucrurile minunate care se săvârșesc în ea. Mă spovedeam, mergeam la Sfânta Liturghie, mă împărtășeam, posteam, și mi se părea că acestea sunt suficiente.

Aceste daruri nu erau puține. Ele sunt viața Bisericii, și fără ele nimeni nu se mântuiește. Eu însă nu aveam un model. Citisem viețile multor sfinți și pe câțiva dintre ei îi admiram mult, dar îi admiram de la distanță, cum admiră omul obișnuit un tablou. În viață ai nevoie și de un om viu, care să te cunoască și să te îndrume din când în când, ca să știi ce să iei de la sfinți și cum să lucrezi cu harul primit. Eu primeam harul, dar nu știam ce să fac cu el în viața de toate zilele.

Ce a urmat a fost o stagnare. Anii treceau, și eu rămâneam la aceeași măsură. Mergeam la biserică, dar nu creșteam. Abia mai târziu am înțeles că uitasem de model și că trebuia să-mi aleg unul.

Ce înseamnă ascultarea adevărată

Se vorbește mult astăzi despre ascultare, și am scris și eu despre ea în alte articole. Ascultarea pe care o vedem predicată acum este, de cele mai multe ori, ascultarea de omul care se află lângă tine: de preotul parohiei în care s-a întâmplat să ajungi, de duhovnicul cel mai apropiat, doar pentru că se află acolo.

Ca să înțelegem ce înseamnă ascultarea adevărată, trebuie să deosebim trei feluri de legătură duhovnicească.

Primul este ascultarea monahului de stareț. Monahul își leapădă voia proprie și se încredințează cu totul povățuitorului, în smerenie. Despre această ascultare scrie Sfântul Ioan Scărarul, iar el sfătuiește ca, înainte de a se încredința cuiva, monahul să-l cerceteze și să-l încerce cu grijă, ca să nu dea peste un bolnav în loc de doctor sau peste un om stăpânit de patimi în loc de unul liber de ele¹⁰. Abia după ce l-a ales cu dreaptă socoteală, ucenicul i se dă cu totul.

Al doilea este legătura mireanului cu duhovnicul său. Mireanul nu face ascultare monahală. Primește de la duhovnic dezlegarea păcatelor și sfatul, iar acolo unde poate alege, este dator să-și caute duhovnicul cu aceeași grijă de care vorbește Scărarul, pentru că sfatul primit îi va da forma vieții.

Al treilea este urmarea unui sfânt. Aici reperul este un om a cărui viață a fost încheiată și cercetată, pe care îl cunoaștem din Viețile Sfinților și din scrierile lui. Această urmare stă la îndemâna oricui, monah sau mirean, și le luminează pe celelalte două.

În toate trei, ascultarea adevărată este ascultarea de un reper ales cu dreaptă socoteală. Mântuitorul a spus: „Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus decât învățătorul său; dar orice ucenic desăvârșit va fi ca învățătorul său”¹¹. Ucenicul ajunge, așadar, ca învățătorul lui. Dacă învățătorul vede, ucenicul va vedea. Dacă învățătorul este orb, vor cădea amândoi în aceeași groapă.

Scopul ascultării este Dumnezeu. Pe drumul acesta, ucenicul crește spre măsura celui care îl învață, iar uneori Dumnezeu îi dă să o și depășească, așa cum Antonie a ajuns mai sus decât fiecare dintre cei de la care învățase. Această creștere este un rod al ascultării și vine ca dar. Cine o face scop își pierde smerenia și, odată cu ea, tot drumul.

Când reperele din jur sunt greșite

Prudența aceasta este cu atât mai necesară astăzi. Biserica rămâne sfântă, pentru că este Trupul lui Hristos, dar mulți dintre oamenii care sunt în ea au coborât măsura. Calitatea oamenilor s-a schimbat, și odată cu ea s-au schimbat și reperele pe care le cinstesc.

În Biserica Ortodoxă Română, de exemplu, mulți credincioși, monahi și preoți au ca repere pe Arsenie Boca, pe care Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat, pe Ghelasie de la Frăsinei, pe Gherontie de la Tismana și pe alții asemenea lor. Sunt cinstiți de mulțime ca sfinți sau ca mari duhovnici, deși viața și învățătura lor ridică probleme serioase. Le-am cercetat pe larg, cu citate și documente, în articolele de pe acest site, iar lui Arsenie Boca i-am dedicat o serie întreagă, care continuă¹².

Dacă cei din jurul tău îi urmează pe aceștia și tu te dai în ascultarea lor, vei ajunge să-i urmezi și tu, fără să-ți dai seama. Vei fi limitat la măsura lor sau, mai rău, vei fi dus în rătăcire prin ceea ce practici, prin ceea ce simți și prin ceea ce gândești. Ascultarea, care ar trebui să te ducă la Hristos, te va duce acolo unde au ajuns cei pe care îi asculți.

Cum alegem atunci un reper sigur? Apostolul ne-a lăsat un prim criteriu: să privim cu luare aminte cum și-au încheiat viața cei pe care îi urmăm². Al doilea criteriu este acordul. Învățătura și viața unui om trebuie să se potrivească cu Sfânta Scriptură și cu mărturia Sfinților Părinți din toate veacurile. Unde un învățător aduce lucruri pe care Părinții nu le-au cunoscut, sau pe care le-au respins, acolo trebuie să ne oprim, oricât de mulți l-ar urma. Chiar și la sfinții cei mai mari, Biserica nu a luat ca normă fiecare părere personală, ci ceea ce s-a potrivit cu învățătura ei de totdeauna.

Iar când omul nu găsește lângă el un povățuitor sigur, sfinții îi rămân aproape prin scrierile lor. Sfântul Paisie de la Neamț a avut el însuși un povățuitor, pe starețul Vasile de la Poiana Mărului, care l-a și călugărit¹³. Cei șaptesprezece ani petrecuți în Sfântul Munte i-a folosit copiind cărțile Sfinților Părinți și traducându-le, ca să le aibă și alții¹⁴. Prin munca lui, mii de oameni care nu aveau lângă ei un stareț au primit povățuirea Părinților.

Urmăm virtutea, nu copiem viața

Urmarea unui sfânt nu înseamnă să-i reproducem toate faptele. Un mirean care are familie și serviciu nu trebuie să încerce postul aspru, privegherile de toată noaptea sau retragerea în pustie ale unui pustnic. Ar face rău sufletului și trupului său și ar cădea ușor în mândrie.

Ceea ce luăm de la sfânt este virtutea lui: smerenia, răbdarea, rugăciunea, dragostea. Pe acestea le lucrăm după starea noastră și după măsura pe care ne-o dă Dumnezeu, cu sfatul duhovnicului. Pustnicul a răbdat foamea și singurătatea. Noi putem răbda, în același duh, omul greu de lângă noi, munca obositoare sau boala. Antonie nu a copiat viața nimănui. A luat de la fiecare virtutea pe care o vedea și a lucrat-o în viața lui.

Cum ne ajută sfinții în viața de zi cu zi

Primul pas este alegerea. Caută printre sfinți unul sau câțiva care au trăit în împrejurări apropiate de ale tale. Un om căsătorit, care muncește și își crește copiii, poate privi la Sfântul Filaret cel Milostiv, care a trăit în familie și a dăruit săracilor până la ultimul lucru pe care îl avea. Cel umilit la locul de muncă poate privi la Sfântul Ioan Rusul, care a fost rob la un stăpân străin și și-a păstrat credința cu blândețe. O mamă poate privi la Sfânta Iuliana Lazarevskaia, care și-a crescut copiii și și-a purtat casa fără să-și lase rugăciunea. Cine caută un reper apropiat de vremea noastră îl are pe Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria.

Apoi citește viața sfântului tău nu o dată, ci de multe ori, până când o știi aproape pe de rost. Un fotbalist privește de zeci de ori aceeași mișcare a maestrului său până când o poate face el însuși. La fel se întâmplă cu viața unui sfânt: la prima citire o admiri, iar după a zecea începi să o înțelegi.

În împrejurările zilei, întreabă-te ce ar fi făcut el. Când cineva te jignește, când ești ispitit, când trebuie să iei o hotărâre, gândul la sfântul tău îți arată un drum pe care altfel nu l-ai fi văzut.

Imită-l în lucruri mici și concrete. Ia de la el un singur lucru, cum făcea Antonie cu nevoitorii pe care îi cerceta: rugăciunea lui de dimineață, felul în care tăcea când era mustrat, milostenia lui. Când acel lucru a intrat în viața ta, ia-l pe următorul.

Citește în fiecare zi viețile sfinților zilei. Așa vei cunoaște tot mai mulți dintre ei, și s-ar putea ca într-o zi să-l întâlnești în paginile acestea pe cel pe care Dumnezeu ți l-a pregătit ca model.

Sfinții se roagă pentru noi

Sfinții nu sunt doar pilde din trecut. Ei sunt vii la Dumnezeu și sunt mădulare ale aceluiași Trup al lui Hristos din care facem parte și noi. Moartea nu a rupt legătura lor cu Biserica de pe pământ.

Sfântul Ioan a văzut în Apocalipsă cum cei douăzeci și patru de bătrâni din cer au căzut înaintea Mielului, având fiecare „alăută și cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinților”¹⁵. Cei din cer aduc înaintea lui Dumnezeu rugăciunile celor de pe pământ. Biserica a trăit dintotdeauna acest adevăr. În fiecare slujbă îi cheamă pe sfinți să se roage pentru noi, iar credincioșii le cer ajutorul în nevoile lor.

De aceea, roagă-te sfântului pe care îl urmezi. Prin darul lui Dumnezeu, el poate cunoaște rugăciunile și nevoile tale și mijlocește pentru tine înaintea lui Hristos. Pe măsură ce îi urmezi pașii și îi ceri ajutorul, se naște între voi o apropiere. Cel pe care l-ai ales ca model devine pentru tine și prieten, și mijlocitor.

Cum știu că am început să cresc

Stagnarea se vede ușor: anii trec și omul rămâne același. Creșterea se vede mai greu, pentru că vine încet și omul smerit nu o caută în sine. Câteva semne simple o arată totuși. Te mânii mai rar decât înainte. Ierți mai repede. Judeci mai puțin pe ceilalți și îți vezi mai ușor propriile greșeli. Ești mai atent la nevoile celor din jur. Rugăciunea, care îți era povară, începe să-ți lipsească atunci când o lași. Acestea sunt roadele care arată că urmarea sfinților a trecut din cărți în viața ta.

Sfinții au mers înaintea noastră pe același drum. Ne-au lăsat urmele pașilor lor ca să nu ne rătăcim și se roagă pentru noi ca să nu ne oprim. Cine pune piciorul acolo unde l-au pus ei ajunge, cu timpul, acolo unde au ajuns ei: la Hristos.

Cărți pentru aprofundare

• Epistole și viața cuviosului părintelui nostru Antonie — Sfântul Atanasie cel Mare
• Scara Raiului — Sfântul Ioan Scărarul
• Viețile Sfinților pe Noiembrie
• Viețile sfinților căsătoriți. Căsătoria, cale spre sfințenie — David Ford și Mary Ford

Linkuri comerciale către Booksell. Prețul și disponibilitatea se verifică pe pagina fiecărei cărți.

1. 1 Corinteni 11, 1. ↩︎
2. Evrei 13, 7. ↩︎ 2 ↩︎
3. Evrei 6, 12. ↩︎
4. Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Sfântului Antonie, cap. 4. ↩︎
5. Despre ucenicia Sfântului Grigorie Palama pe lângă Teolipt al Filadelfiei și pe lângă Sfântul Nicodim de la Vatoped (1319–1322): Filotei Kokkinos, Cuvânt de laudă la Sfântul Grigorie Palama. ↩︎
6. Matei 11, 29. ↩︎
7. Luca 1, 38. ↩︎
8. Ioan 1, 43–46. ↩︎
9. Ioan 12, 20–21. ↩︎
10. Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul 4 (Despre ascultare). ↩︎
11. Luca 6, 39–40. ↩︎
12. Viața lui Arsenie Boca (I). Până la Prislop (1910–1948); Ghelasie de la Frăsinei și „isihasmul carpatin”. ↩︎
13. Starețul Vasile l-a tuns în monahism în Sfântul Munte, în 1750, cu numele Paisie. ↩︎
14. Sfântul Paisie a stat în Sfântul Munte între 1746 și 1763. ↩︎
15. Apocalipsa 5, 8. ↩︎