Singura carte a Noului Testament care nu se citește la Sfânta Liturghie
Din seria „Cartea Apocalipsei” — o citire ortodoxă în cinci părți.
„Fericit este cel ce citește și cei ce ascultă cuvintele proorociei și păzesc cele scrise într-însa.” — Apocalipsa 1, 3
Este cartea despre care se vorbește cel mai mult și se știe cel mai puțin. În jurul ei s-au ridicat mai multe calcule și mai multe spaime decât în jurul oricărei alte părți a Scripturii: fiecare veac și-a citit acolo propriile temeri, fiecare criză și-a găsit confirmarea, fiecare improvizator și-a aflat materie pentru profeții. Și totuși, în veacurile în care s-a așezat credința Bisericii, marii tâlcuitori greci au tăcut asupra ei.
Tăcerea aceasta nu este mică. Dimpotrivă, e una dintre cele mai grăitoare din istoria Bisericii — iar a o înțelege este prima lecție despre cum se cuvine citită cartea astăzi.
O carte care nu se aude
Să pornim de la un fapt simplu, pe care puțini îl observă: dintre toate cărțile Noului Testament, Apocalipsa este singura care nu a intrat în lecționarul tradiției bizantine — adică în rânduiala citirilor din Scriptură fixate pentru fiecare slujbă a anului bisericesc. Apostolul răsună la fiecare Liturghie, Evangheliile se citesc zilnic, epistolele sobornicești își au și ele locul lor. Apocalipsa, însă, nu se citește public la Dumnezeiasca Liturghie. Locul ei în viața liturgică a Răsăritului a fost altul: nu lepădare, ci o așezare aparte.
Aceasta nu e o uitare, ci o alegere. Biserica i-a recunoscut, în cele din urmă, locul în canon, dar nu a așezat-o în rândul citirilor de la slujbă. Astfel, vreme de veacuri, ea a rămas cartea cea mai puțin auzită de popor — căci atunci Scriptura se asculta la biserică, nu se citea acasă.
Ca să vedem ce însemna asta, trebuie să lăsăm deoparte o închipuire a vremurilor noastre. Pentru noi, canonul e o listă tipărită într-o carte de pe raft. Pentru Biserica veche, canonul trăia mai întâi în glasul ei: o carte era primită prin citirea ei publică, prin intrarea ei în rugăciunea comunității. De aceea, întrebarea „este aceasta o carte a Bisericii?” mergea împreună cu întrebarea „se citește ea în Biserică?”. Sfântul Chiril al Ierusalimului le cere limpede catehumenilor să afle de la Biserică ce cărți sunt ale Scripturii și să se țină de cele citite în biserici — iar în lista lui, Apocalipsa nu apare. Absența ei din citirea obișnuită nu era un amănunt tehnic, ci o pedagogie: Biserica știa că nu orice carte sfântă se dă tuturor în același fel și în orice ceas.
Și totuși — iată un paradox la care vom reveni — această tăcere liturgică nu o face străină de duhul slujirii. Dimpotrivă: puține cărți sunt atât de pline de chipul Liturghiei cerești. Cartea care nu se citește la slujbă este, în adâncul ei, o vedere a slujirii — istoria privită dinspre tronul lui Dumnezeu. Dar despre asta vom vorbi la vremea ei.
Tăcerii liturgice i-a răspuns una la fel de izbitoare: lipsa unei tâlcuiri sistematice. Marii tâlcuitori greci, care au lăsat comentarii întregi la aproape fiecare carte a Scripturii, nu ne-au lăsat unul așezat, rând cu rând, la Apocalipsă. Asta nu înseamnă că ea ar fi rămas necitită: unii autori vechi o citează sau îi lămuresc câte un loc, iar tradiții de tâlcuire aveau să fie adunate mai târziu de Sfântul Andrei al Cezareei. Dar comentariul bisericesc așezat a întârziat. Pricinile au fost, desigur, mai multe: o primire neuniformă de la un ținut la altul, rânduiala citirilor de la slujbă, contexte pastorale diferite, poate și texte pierdute. Și totuși, privite cu ochii Bisericii, ele se adună într-un singur înțeles: ceea ce pare la suprafață doar întârziere seamănă, în adânc, mai mult cu o pază decât cu o neputință.
Întâi: o carte primită cu întârziere
Cel dintâi motiv ține de istoria canonului. Apocalipsa a fost una dintre ultimele scrieri ale Noului Testament care și-au aflat un loc ferm și unanim recunoscut, iar în Răsărit acest drum a fost mai anevoios decât în Apus. Și nici în Răsărit n-a fost la fel pretutindeni: tradițiile răsăritene sunt mai multe, iar unele, precum cea siriacă, multă vreme nici nu au cuprins-o în Scriptura lor.
Mărturiile sunt limpezi. Lista pe care Sfântul Chiril al Ierusalimului o dă catehumenilor nu o cuprinde. Sfântul Grigorie Teologul, în catalogul său în versuri al cărților insuflate, își încheie lista Noului Testament cu epistolele sobornicești și nu o pomenește. Lista transmisă sub numele Sinodului de la Laodiceea — al cărei canon 60 este, de altfel, de autenticitate discutată — o omite și ea. Primirea nu a fost uniformă: în vreme ce Sfântul Atanasie cel Mare o așază între cărțile primite, în epistola pascală din anul 367, alte glasuri din Răsărit o trec sub tăcere.
Cât timp însuși locul unei cărți între scrierile sfinte rămâne nesigur în multe locuri, nu e firesc ca ea să fie tâlcuită sistematic. Se tâlcuiau cărțile a căror autoritate era deja lămurită. O carte încă nesigură în canon cheamă mai degrabă la prudență.
Apoi: rana lăsată de hiliasm
Al doilea motiv este cel hotărâtor, și el explică de ce ezitarea a căpătat, la un moment dat, accente de suspiciune.
În veacul al treilea, Apocalipsa devenise stindardul celor ce așteptau o împărăție pământească. Citind la literă cuvintele despre cei o mie de ani (Apocalipsa 20), unii nădăjduiau o domnie văzută a lui Hristos pe pământ, cu desfătări trupești și belșug — o nădejde care prefăcea Împărăția veșnică într-un veac al simțurilor. Această rătăcire se numește hiliasm (de la cuvântul grecesc pentru „o mie”), cunoscută în Apus și ca milenarism. Trebuie spus, spre dreaptă judecată, că nu orice așteptare a unei împliniri viitoare a fost, în veacurile dintâi, o rătăcire deplină: unii scriitori vechi și vrednici de cinste au avut forme mai nedeslușite ale acestei nădejdi, pe care Biserica le-a limpezit cu vremea. Primejdia adevărată stătea în forma grosieră, trupească — cea care cobora făgăduința lui Dumnezeu la belșug și desfătare. În Egipt, această formă a avut un apărător de seamă în Nepos, episcop al Arsinoei, care i-a închinat o scriere întreagă, apărând citirea la literă a făgăduințelor. Prin autoritatea lui de ierarh, învățătura a prins rădăcini adânci în popor.
Răspunsul a venit de la unul dintre marii ierarhi ai vremii: Sfântul Dionisie al Alexandriei, episcop cu adâncă pricepere și bun cunoscător al Scripturilor. Pe el nu îl tulbura un calcul greșit, ci ceva mai grav: hiliasmul cobora însăși nădejdea creștină. În locul Împărăției veșnice așeza o stăpânire pământească; în locul celor nevăzute, hrana și desfătarea. Nu strica doar înțelesul unui capitol, ci întorcea nădejdea de la cer spre pământ.
Felul în care a răspuns arată cum vindecă Biserica o rătăcire. Dionisie putea trimite din Alexandria o condamnare scrisă; în schimb, a mers el însuși în ținutul unde se răspândise învățătura. Eusebiu povestește că a chemat laolaltă preoții, învățătorii și poporul și a cercetat problema împreună cu ei, vreme de trei zile. Nu a fost o dezbatere în contradictoriu, ci o căutare comună a adevărului în Scriptură. La capăt, cei care susținuseră hiliasmul l-au părăsit de bunăvoie. Apocalipsa a fost astfel vindecată mai întâi în viața Bisericii, înainte de a fi tâlcuită în scris — căci nu cartea era bolnavă, ci felul în care era folosită.
Cercetând textul, Dionisie a ajuns însă și la o concluzie îndrăzneață: după limbă și stil, autorul Apocalipsei nu pare a fi același cu cel al Evangheliei a patra. (Mărturia o avem tot de la Eusebiu.) Aici e nevoie de o precizare, fiindcă punctul e ușor de înțeles greșit. Dionisie nu a scos cartea din Scriptură și nu i-a tăgăduit insuflarea. Dimpotrivă: spunea limpede că nu îndrăznește să o respingă, de vreme ce mulți o cinstesc, și că înțelesul ei îl poate depăși. A păstrat-o ca scriere sfântă; doar autorul l-a deosebit de Evanghelist, pe temei de limbă. Biserica nu a urmat această deosebire: Tradiția Îl mărturisește până astăzi pe Sfântul Ioan Teologul drept autorul cărții. Părerea unui singur ierarh, oricât de învățat, nu a clintit mărturia întregii Biserici.
Dar urma rămăsese. O carte a cărei paternitate fusese pusă la îndoială de un ierarh atât de respectat, și al cărei nume fusese legat de o rătăcire stăruitoare, nu mai putea fi apropiată ușor. Eusebiu însuși, preluând îndoiala lui Dionisie, a adâncit umbra așternută asupra ei în lumea greacă. Astfel, cartea folosită cândva spre rătăcire a ajuns să fie ținută la distanță — nu lepădată, ci păzită de mâinile nepregătite.
Aici se vede încordarea în care fusese prinsă. Apocalipsa s-a aflat între două extreme, deopotrivă de primejdioase. De o parte, febra: cei care o foloseau pentru visul unei împărății pământești. De cealaltă, tăgada: unii, înspăimântați de aceste abuzuri, mergeau până la a-i tăgădui obârșia apostolică, ba chiar până la a o pune pe seama altcuiva. Biserica nu a primit nici febra, nici tăgada. Nu a prefăcut-o într-un calendar al împărățiilor pământești, dar nici nu a scos-o din Scriptură. A păstrat-o — dar cu pază. Și poate aceasta e cea mai adâncă lecție a tăcerii patristice: sunt vremuri când Biserica apără o carte nu vorbind mult despre ea, ci nelăsând-o rostită strâmb.
Mărturia tăcerii lui Hrisostom
Nimic nu arată mai bine această reținere decât pilda celui mai mare tâlcuitor al Scripturii din veacurile de aur.
Sfântul Ioan Gură de Aur a lăsat Bisericii omilii la aproape întreaga Scriptură: la Facere, la Psalmi, la Evanghelii, la fiecare epistolă a Apostolului Pavel, rând cu rând. Nicăieri, însă, nu găsim la el o tâlcuire la Apocalipsă. Cel care a vorbit despre toate a tăcut tocmai aici.
Nu putem pune asta pe seama neștiinței sau a lipsei de vreme. Hrisostom era omul Scripturii prin excelență. Nu știm cu deplinătate ce l-a ținut deoparte de această carte: poate canonul pe care îl moștenise la Antiohia, unde Apocalipsa nu stătea în rândul dintâi al scrierilor citite, poate aceeași reținere despre care vorbim. Oricare ar fi pricina, tăcerea lui se așază lângă tăcerea lecționarului și arată aceeași măsură a Bisericii înaintea unei cărți pe care o cinstea ca sfântă, dar o știa lesne de tâlcuit greșit.
Ce ne spune tăcerea
Suntem deprinși să socotim tăcerea o slăbiciune, o întârziere care așteaptă să fie îndreptată. Cu această carte, lucrurile pot fi privite altfel. Istoricul va număra aici mai multe pricini, și va avea dreptate: primirea zăbavnică, rânduiala citirilor, firele de tradiție păstrate ici-colo. Dar cititorul credincios poate întreba și altceva: nu cumva, sub această împletire de pricini, lucra și o înțelepciune? Felul în care Biserica a purtat cartea — fără s-o lepede, dar și fără s-o dea grăbit în mâini nepregătite — nu seamănă a jenă, nici a gol pe care vremurile mai luminate ar trebui să-l umple. Seamănă mai degrabă a discernământ.
Biserica văzuse cu ochii ei ce rău putea face citirea la literă, atunci când îmbătase mintea cu nădejdea unei împărății pământești. Văzuse cât de ușor se preface în material de rătăcire o carte plină de vedenii. Și a ales cumpătarea în locul grabei: a păstrat-o, recunoscându-i locul în Scriptură, dar a ținut-o departe de citirea publică obișnuită și de comentariul sistematic, până în ceasul în care avea să se ridice un glas vrednic să o deslușească drept.
Acel glas avea să vină. Către sfârșitul veacului al șaselea și începutul celui de-al șaptelea, Sfântul Andrei al Cezareei Capadociei — a nu se confunda cu Cezareea Palestinei, cetatea lui Eusebiu — a așezat tâlcuirea care, în Răsărit, avea să devină normativă. Nu era cea dintâi încercare greacă de a tâlcui Apocalipsa, dar era cea care i-a dat o citire bisericească sigură, ferind-o de febra calculelor și de ispita hiliasmului. Iar primul lucru pe care îl face această tâlcuire este tocmai să surpe citirea hiliastă — adică rătăcirea care pricinuise, cu veacuri în urmă, întreaga suspiciune.
Și Sfântul Andrei nu s-a ridicat din pustiu. În tot acest răstimp se păstraseră, în viața Bisericii, fire de tâlcuire — în scris, în predanie orală, în însuși felul liturgic de a înțelege biruința lui Hristos. El le-a strâns și le-a țesut într-o citire închegată. De aceea tâlcuirea lui nu a fost o curiozitate cărturărească, ci o așezare a Bisericii: nu a dezlegat Apocalipsa pentru fantezia fiecăruia, ci a legat-o din nou de întregul Scripturii, de dogma Bisericii și de nădejdea Împărăției.
Cum a izbutit Sfântul Andrei să prefacă o carte de care toți se temeau într-una care zidește? Care este cheia pe care ne-a lăsat-o, ca să citim vedeniile fără a ne pierde în ele? Despre aceasta — despre singura cale prin care Tradiția a deslușit simbolurile Apocalipsei — vom vorbi în partea următoare.
În partea a doua: cheia Sfântului Andrei al Cezareei și legea de aur a oricărei tâlcuiri — cum se deslușesc simbolurile Apocalipsei prin Scriptură, fără a aluneca în închipuire.
Despre această serie
„Cartea Apocalipsei” este o serie în cinci părți, care caută să recupereze citirea ortodoxă, patristică, a celei mai neînțelese cărți a Scripturii — dincolo de spaime și de calcule despre sfârșitul lumii.
- De ce au tăcut Părinții (articolul de față) — Statutul aparte al Apocalipsei în tradiția bizantină: o carte primită cu reținere, necitită la slujbă și multă vreme netâlcuită. Ce înseamnă această tăcere.
- Cheia citirii — Metoda Sfântului Andrei al Cezareei și legea de aur a oricărei tâlcuiri: simbolurile se deslușesc prin Scriptură și în Biserică, nu prin întâmplările zilei.
- Mielul și Liturghia cerească — Adevăratul chip al cărții: nu o hartă a catastrofelor, ci vederea biruinței Mielului și a slujirii celei cerești.
- Cuvintele care au rămas — Versetele celebre ale Apocalipsei, de la „Alfa și Omega” la Noul Ierusalim, și felul drept de a le citi — inclusiv cel mai răstălmăcit dintre ele.
- Apocalipsa astăzi — De ce, acum că oricine o poate citi, avem nevoie nu de descifrare, ci de îndrumare.