Când aproapele hulește. Un cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, citit cu luare aminte

Aproape fiecare creștin a stat, măcar o dată, lângă un om care hulea cele sfinte, și nu a știut ce se cade să facă. Cei care au vorbit au văzut de cele mai multe ori că vorba lor nu a folosit la nimic, ci a răcit prietenia și a înăsprit pe celălalt. Cei care au tăcut au băgat de seamă, după o vreme, că hula pe care o auzeau mereu încetase să-i mai doară.

Din amândouă părțile se ridică aceeași întrebare, și ea este veche: ce cere Biserica de la cel ce aude hula rostită lângă el?

La întrebarea aceasta se răspunde astăzi, de cele mai multe ori, cu un singur text — un loc din Sfântul Ioan Gură de Aur în care se pomenește o palmă. Locul este adevărat și se află în Omilia întâi la Statui. Numai că se citează aproape totdeauna până la jumătate, iar ceea ce urmează după jumătatea citată schimbă înțelesul întregului.

Unde și cui a fost rostit

Sfântul Ioan a rostit cuvântul acesta la Antiohia, într-o omilie care pornise de la alt cuvânt. Abia spre sfârșit, după ce vorbise îndelung despre mulțumirea pe care creștinul o aduce lui Dumnezeu în pagube și în boli, se întoarce spre hulă și cere ascultătorilor săi o singură răsplată pentru osteneala predicii: să îndrepte ei, în locul lui, pe hulitorii cetății.

Și de veți auzi pe cineva, pe uliță sau în mijlocul forului, hulind pe Dumnezeu, mergi la el și-l mustră; iar de va fi nevoie de lovituri, nu te feri. Lovește-l peste față, zdrobește-i gura, sfințește-ți mâna prin lovitură.

Aici se opresc cei ce citează astăzi locul. Sfântul Ioan însă adaugă îndată ce se cade să facă mai departe cel ce a lovit:

Iar dacă cineva te va pârî și te va târî la locul judecății, mergi cu ei; și când judecătorul de pe scaun îți va cere socoteală, spune cu îndrăzneală că omul acela L-a hulit pe Împăratul îngerilor. Căci dacă trebuie pedepsiți cei ce hulesc pe un împărat pământesc, cu atât mai mult cei ce-L ocărăsc pe Dumnezeu. Este vină obștească, vătămare a tuturor, și îngăduit este oricui voiește să aducă învinuirea.

Continuarea nu șterge lovitura, dar nu o lasă nici în întunericul unei răfuieli. Cel ce a făcut-o este chemat să și-o asume pe față și să răspundă pentru ea înaintea judecătorului cetății. Iar temeiul pe care Sfântul îl invocă este că hula se socotește vină obștească — o vătămare adusă tuturor, pe care oricine voiește o poate aduce înaintea judecății, întocmai ca ocara adusă împăratului.

Și mai este ceva. Puțin mai jos, Sfântul Ioan pomenește pe Sfântul Ioan Botezătorul, care a stat împotriva unui stăpânitor, și se desparte îndată de pilda aceea, ca să nu fie înțeles greșit: nu împotriva unui dregător își îndeamnă ascultătorii, nici pentru legea nunții batjocorită, ci le cere să certe pe unul deopotrivă cu ei, pentru obrăznicia împotriva Domnului.

Predica are în vedere hula rostită în văzul și auzul tuturor, pe ulițe și în piețe, iar cel căruia i se răspunde este un cetățean deopotrivă cu cel ce răspunde.

Măsura pe care o dă Sfântul însuși

Cu câteva rânduri mai încolo, în aceeași predică, Sfântul Ioan se întoarce la hulitor și îl privește altfel:

Hulitorul este un asin: neputând purta povara mâniei sale, a căzut. Vino și ridică-l, și prin cuvinte și prin fapte, și cu blândețe și cu asprime; felurit să fie leacul.

Ținta pe care o pune înaintea ascultătorilor nu este pedepsirea celui ce a hulit, ci ridicarea lui. Iar leacul, spune el, se schimbă după om și după ceas: uneori blândețea, alteori asprimea, după cum cere rana.

Se cade spus limpede ce face și ce nu face locul acesta. El arată scopul în care trebuie citită asprimea Sfântului — nu zdrobirea omului, ci ridicarea celui căzut. Îndemnul de mai sus nu îl retrage însă, și nici nu îl preface în vorbă cu înțeles ascuns. Cine ia din predică numai lovitura a luat o parte adevărată, dar a lăsat deoparte porunca pentru care fusese dată.

Cuvântul aceluiași Părinte, spus altfel

În aceiași ani în care predica la Antiohia, Sfântul Ioan scria o carte despre preoție, iar acolo, unde nu mai avea înaintea lui o adunare de zguduit, ci cerceta în tihnă ce poate și ce nu poate face cel pus să îndrepte pe alții, a așezat lucrul acesta:

Creștinilor mai mult decât oricui nu le este îngăduit să îndrepte cu sila căderile celor ce păcătuiesc. Judecătorii lumii, când prind pe făcătorii de rele sub lege, își arată puterea și îi opresc chiar și fără voia lor de la ceea ce voiesc; la noi însă cel greșit trebuie făcut mai bun nu prin silnicie, ci prin înduplecare. Căci nici nu ni s-a dat prin lege o astfel de putere asupra celor ce păcătuiesc, iar de ni s-ar fi dat, n-am fi avut unde s-o lucrăm, de vreme ce Dumnezeu încununează pe cei ce se feresc de rău din voia lor, nu din constrângere.

Temeiul pe care îl dă este cel mai adânc dintre toate. Nu spune că silnicia e nepotrivită fiindcă rănește, nici că ar fi neîngăduită fiindcă legea o oprește, ci că nu poate ajunge la lucrul pentru care se face. Cununa se dă pentru voia liberă; ceea ce se smulge cu sila rămâne, prin însuși felul dobândirii lui, în afara plății. Cel silit să tacă nu s-a îndreptat, ci numai a amuțit, iar amuțirea nu este pocăință.

Cele două locuri nu se citesc unul fără celălalt. Predica arată cât de greu socotea Sfântul nepăsarea față de hula strigată în cetate; cartea despre preoție așază principiul statornic al îndreptării creștine, potrivit căruia omul nu se face mai bun prin constrângere, ci prin înduplecare și prin răspunsul liber al voii lui.

Între ele rămâne limbajul foarte aspru al predicii, care nu se cade nici ascuns, nici prefăcut în rânduială pentru creștini. Cine se apucă să-l netezească, ca să iasă o învățătură fără cută, îi face Sfântului un rău mai mare decât cel ce îl citează greșit.

Ce deosebește hula de celelalte căderi ale aproapelui

Până aici am vorbit despre hulă ca despre un păcat oarecare al celui de lângă noi. Ea nu este așa, iar deosebirea trebuie limpezită, fiindcă de ea atârnă tot ce urmează.

Cele mai multe păcate se fac în ascuns și se ascund după ce s-au făcut. Cel căzut în desfrânare sau în furt se rușinează, tăinuiește, ocolește privirea. Față de unul ca acesta, Părinții au învățat acoperirea, și au învățat-o cu temei: cel ce se rușinează încă nu s-a împietrit, iar vestirea vinii lui către alții îi ia tocmai rușinea care îl mai ține.

Hula despre care vorbim aici nu se ascunde. Ea se săvârșește prin rostire și ajunge, prin însăși rostirea ei, în auzul altuia. Nu avem de-a face cu descoperirea către alții a unei fapte ascunse, fiindcă vorba a fost rostită deja înaintea lor; și tocmai de aceea cuvintele Părinților despre acoperirea păcatului fratelui nu se potrivesc aici, oricât ar părea de asemănătoare întrebarea.

Sfântul Ioan Gură de Aur numește lucrul acesta pe față, în chiar predica de la Antiohia: hula este vină obștească și vătămare a tuturor. Nu-l vatămă numai pe cel ce o rostește, ci și pe cei în auzul cărora a fost rostită.

Iar mai jos, în aceeași predică, arată și de unde vine hula pe care o are înaintea ochilor. Hulitorul, zice el, este ca asinul care, neputând purta povara mâniei sale, a căzut sub ea. În imaginea aceasta, cel ce hulește nu apare mai întâi ca un cugetător al necredinței, ci ca un om doborât de propria mânie. Multe dintre înjurăturile pe care le auzim se nasc astfel, deși nu toate: unii hulesc cu bună știință, din batjocură sau ca să întărâte. Cel ce vrea să răspundă are de cercetat mai întâi cu care dintre ei are a face.

Rămâne de lămurit de ce, fiind lucrul atât de greu, aproape nimeni nu spune nimic. Sfântul Vasile cel Mare a cercetat aceasta și a numit-o obicei stricat: o deprindere omenească răsucită ne face să osândim unele păcate și să privim cu nepăsare altele, așa încât uciderea și preacurvia stârnesc o mânie mare, dar prefăcută, în vreme ce mânia, ocara, beția și lăcomia nu ni se par vrednice nici măcar de o mustrare simplă.

Nu tăcem, așadar, fiindcă am cumpănit și am ales tăcerea. Tăcem fiindcă ne-am deprins să socotim păcatele limbii lucruri mici, iar deprinderea aceasta a fost în noi înainte de a ne fi pus întrebarea.

Cum se face părtaș cel ce ascultă

Aici se cade adus locul cel mai limpede din câte cunosc, deși el vorbește despre o rudă a hulei, nu despre hulă însăși. Sfântul Maxim Mărturisitorul cercetează ce se întâmplă cu omul în auzul căruia se clevetește, și îl îndeamnă să-l oprească pe cel ce vorbește de rău, ca să nu facă păcat îndoit împreună cu el: și deprinzându-se el însuși cu patima aceea ucigătoare, și nereținându-l pe celălalt de la vorba nesocotită.

Cuvântul este spus despre clevetire, iar el nu se mută de-a dreptul la hulă: clevetirea urmărește ponegrirea aproapelui, în vreme ce hula atinge pe Dumnezeu și cele sfinte. Ne ajută totuși să vedem două primejdii care îl pândesc pe cel ce ascultă, oricare ar fi vorba rostită lângă el.

Cea dintâi este deprinderea. Vorba auzită mereu se așază încet și tocește simțirea, până când ceea ce durea odinioară nu mai doare.

A doua este că l-a lăsat pe celălalt să meargă înainte, când ar fi putut să-l oprească. Trebuie însă adăugat îndată ce înseamnă ar fi putut: nu doar că avea gură să deschidă, ci că avea o cale adevărată și potrivită de a se pune de-a curmezișul. Când vorba ta nu oprește nimic, ci întărâtă și înmulțește hula, n-ai avut putința aceea, oricât ar fi părut că o ai.

Ce rânduiește Biserica

Rămâne de arătat ce a rânduit Biserica, fiindcă de aici se vede cât de departe stă pravila de citirea răstălmăcită a predicii antiohene.

În Pravila bisericească a arhimandritului Nicodim Sachelarie, secțiunea „Hula” cuprinde numerele 921–923. La numărul 922 este reprodusă o rânduială indicată drept Îndreptarea Legii 105: pentru mireanul care blestemă și hulește sunt pomenite un an de oprire de la Sfânta Împărtășanie, postul, metaniile și milostenia.

Aceasta este o epitimie pentru pocăința celui care a hulit, așezată sub îndrumarea duhovnicului; nu este o împuternicire dată celui care aude hula. În această rânduială nu se dă mireanului dreptul de a-l lovi pe hulitor.

Atât cât se vede din izvoarele cercetate, îndemnul din predică n-a fost preluat în legiuirea Bisericii ca regulă pentru ascultător. Predica a rămas în cărți și se citește până astăzi, dar ceea ce a intrat în pravilă a fost pocăința celui ce hulește, nu mâna celui ce ascultă.

Măsura vorbirii și a tăcerii

Rămâne întrebarea de la care am pornit, și ea nu se dezleagă printr-o poruncă, fiindcă nu are un singur răspuns pentru toate întâlnirile.

Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria, îndrumând pe credincioși cum să-și cerceteze conștiința înainte de spovedanie, a așezat între păcatele de mărturisit și pe acesta: că nu a mustrat păcatul altora atunci când a fost vremea a face acest lucru. Cuvântul din urmă poartă toată greutatea. Nu spune că păcătuiește cel ce nu mustră, ci cel ce nu mustră când era vremea.

Iar mai încolo, în același Îndreptar, așază amândouă greșelile într-o singură mărturisire: că nu a avut tăria cea bună și cu dreaptă socoteală, din care pricină a tăcut acolo unde era nevoie de a vorbi și a vorbit acolo unde era nevoie să tacă.

Aici este dezlegarea, și ea nu ușurează pe nimeni. Tăcerea nu este virtute prin ea însăși, nici cuvântul. Amândouă se cântăresc după ceas, după omul dinaintea ta și după ceea ce se petrece în inima ta când vorbești sau când taci. Cel ce tace totdeauna se ascunde îndărătul unei smerenii care nu este a lui; cel ce vorbește totdeauna își hrănește o râvnă care de multe ori nu este pentru Dumnezeu.

Între aceste două, dreapta socoteală nu se dobândește citind, ci ostenind ani de-a rândul sub un duhovnic, cerând-o în rugăciune și greșind de destule ori ca să înveți unde ți-e măsura.

Cât despre cuvântul însuși, el își are ceasul lui, iar ceasul acela vine când omul îți este apropiat și vezi că te ascultă. Atunci Părinții au învățat să fie scurt, spus o dată, fără căldura mustrării. Cel ce mărturisește durerea sa lasă celuilalt libertatea; cel ce judecă îl închide.

Deosebirea se vede în câteva cuvinte. Cel ce spune „e mare păcat ceea ce faci” a rostit un adevăr, dar l-a rostit ca judecător, iar celuilalt nu i-a mai rămas decât să se apere. Cel ce spune „te rog, nu huli pe Dumnezeu în fața mea, fiindcă pentru mine este o mare durere” a rostit tot un adevăr, însă unul despre sine, și l-a lăsat pe celălalt slobod să facă cu el ce va voi. Un cuvânt ca acesta, rostit fără mânie, prețuiește de multe ori mai mult decât o ceartă lungă.

Iar mustrarea repetată nu mai îndreaptă, ci împietrește pe amândoi.

Este și o pricină pentru care tăcerea rămâne singurul răspuns cuvenit. Când omul hulește ca să scoată din tine o vorbă, cuvântul tău îi este tocmai ceea ce aștepta, iar orice ai spune îl întărește în ceea ce face. Acolo n-ai tăcut de frică, ci ai încetat să-i dai ceea ce căuta. Nu orice tăcere este lașitate.

Ce rămâne după ce s-a vorbit sau s-a tăcut

Un lucru rămâne același, oricare ar fi fost hotărârea de o clipă, și el este mai greu decât amândouă.

Avva Isaac Sirul, întrebând ce este inima milostivă, a răspuns că este inima care arde pentru toată zidirea și care aduce necontenit rugăciune cu lacrimi pentru dobitoace, pentru vrăjmașii adevărului și pentru cei ce o vatămă, ca să fie păzite și miluite.

Trebuie stăruit asupra cuvintelor din mijloc, fiindcă ele așază tocmai pe omul despre care am vorbit: vrăjmașii adevărului. Avva Isaac nu-i pune în rândul celor de mustrat, ci în al celor de pomenit la rugăciune, alături de cei ce ne fac rău.

Se cade însă spus îndată că Avva Isaac zugrăvește un capăt de drum, nu o treaptă de început. Inima care arde pentru toată zidirea este a celui ajuns departe, iar el o dă ca semn al desăvârșirii. Cei mai mulți dintre noi abia isprăvim rugăciunile începătoare din cartea de rugăciuni, ne rugăm rar și pentru noi înșine, mai rar pentru ai casei, iar numele unui străin nu a intrat niciodată în pravila noastră. Cine își cântărește starea cu măsura Avvei Isaac ori se va deznădăjdui, ori își va închipui despre sine ceea ce nu este.

Ce se cere, atunci, de la cel sărac?

Mai puțin decât rugăciunea cu lacrimi, și mult mai greu de prefăcut: să nu-l urască pe omul acela și să nu se bucure când îl vede căzând în altceva. Sfântul Maxim Mărturisitorul așază lucrul acesta la temelia întregii vieți creștine, arătând că cel ce vede în inima sa vreo urmă de ură împotriva vreunui om, pentru orice greșeală ar fi, s-a înstrăinat cu totul de dragostea lui Dumnezeu. Cercetarea aceasta o poate face și cel a cărui pravilă e cea mai săracă.

Nici nu putea învăța altfel, de vreme ce Însuși Domnul, atârnând pe Cruce între cei ce Îl huleau și clătinau din cap asupra Lui, S-a rugat Tatălui pentru ei. Nu a tăgăduit greutatea hulei lor, ci a purtat-o și S-a rugat de sub ea. De acolo a primit Biserica măsura pe care o caută credinciosul care se frământă ce să facă atunci când aude hula.

De aceea cercetarea cea mai de temut nu privește ce am spus sau ce am trecut sub tăcere, ci ceea ce se ridică în inimă atunci când ne aducem aminte de omul acela. Câtă vreme se ridică mila, tăcerea noastră încă nu este nepăsare; rămâne totuși de cercetat dacă, în ceasul acela, mila cerea tăcere sau cuvânt. Iar când în locul milei se ridică disprețul, sau o mulțumire ascunsă că el este mai rău decât noi, păcatul lui a început să rodească și în inima noastră — nu ca hulă, ci ca răceală față de omul pentru care Hristos a murit.

Iar dacă cineva ar voi totuși să facă ceva, cel mai mic lucru cu putință este să-i rostească numele o dată, seara, la sfârșitul rugăciunilor pe care le are, oricât ar fi ele de puține. Nu este ispravă și nu se cade numărat între nevoințe. Este doar semnul că omul acela nu a fost încă scos dintre cei pentru care mai nădăjduim.

Cealaltă față a aceleiași porunci

Cine a citit până aici s-a gândit tot timpul la gura altuia. Rămâne să se întoarcă, la sfârșit, spre a sa.

Porunca a treia oprește luarea Numelui lui Dumnezeu în deșert, iar hula strigată la mânie este numai chipul cel mai vădit al călcării ei. Mai este unul, mult mai des și cu totul netulburător pentru conștiință: Numele rostit ca umplutură de vorbă, ca semn de apartenență, ca formulă de politețe creștinească, fără ca nimeni să fie chemat prin el. Cel ce se doare de înjurătura prietenului său și nu a cercetat niciodată propriile sale rostiri fără adresare are înaintea lui o lucrare pe care nimeni nu i-o poate face în locul lui.

Am desfășurat lucrul acesta pe larg în articolul Luarea Numelui în deșert — porunca a treia, ultimul din seria „Numele lui Dumnezeu”, unde se cercetează și învățătura Sfântului Ioan Scărarul despre multa vorbire și despre tăcere. Cele două articole privesc aceeași poruncă din două părți: acolo, paza gurii proprii; aici, ceea ce datorăm gurii aproapelui.

Iar cine le citește pe amândouă va vedea că măsura este una singură. Numele lui Dumnezeu nu ne-a fost încredințat spre a fi apărat prin lovire, ci spre a fi chemat cu luare aminte și mărturisit fără frică. Cât despre omul care Îl hulește, îl păzim atât cât ne stă în putere: prin cuvântul spus la vreme și prin rugăciunea care nu-l părăsește nici atunci când cuvântul n-a folosit la nimic.