Cartea Apocalipsei – Partea 3: Mielul și Liturghia cerească

Liturghia cerească, cu Hristos Mare Arhiereu și îngerii slujind în jurul altarului

Adevăratul chip al cărții: nu o hartă a catastrofelor, ci vederea biruinței Mielului și a slujirii celei cerești

Din seria „Cartea Apocalipsei” — o citire ortodoxă în cinci părți.

„Vrednic este Mielul cel înjunghiat ca să ia puterea și bogăția și înțelepciunea și tăria și cinstea și slava și binecuvântarea.”
— Apocalipsa 5, 12

În primele două părți am stat, ca să spunem așa, în pridvorul cărții: am înțeles tăcerea veacurilor dintâi și am primit cheia citirii de la Sfântul Andrei al Cezareei. Acum e vremea să intrăm. Și aici ne așteaptă cea mai mare surpriză a întregii cărți — una pe care cititorul hrănit cu filme și cu „profeții” de pe internet nu o bănuiește.

Căci ce caută omul de azi în Apocalipsă? Fiara, numărul, catastrofele, sfârșitul. Și ce găsește, de fapt, cine deschide cartea fără prejudecăți? O ușă deschisă în cer — și, dincolo de ea, nu un câmp de ruine, ci un tron înconjurat de închinare: „Îndată am fost în duh; și iată un tron era în cer și pe tron ședea Cineva” (Apocalipsa 4, 2). Cea dintâi vedenie mare a cărții nu este o nenorocire, ci o slujbă. Înainte de orice pecete, de orice trâmbiță, de orice plagă, Ioan vede cerul slujind.

Acesta este adevăratul chip al Apocalipsei, pe care vrem să-l arătăm în această parte: o carte al cărei centru nu este fiara, ci Mielul; al cărei fundal nu este panica, ci Liturghia cerească; și ale cărei judecăți nu se dezlănțuie din afara acestei slujiri, ci dinăuntrul ei.

Un cuvânt despre cheia cu care lucrăm. Din cele trei înțelesuri pe care le-am primit în partea a doua — istoric, moral și anagogic — în capitolele de față va lucra mai ales cel din urmă. Nu fiindcă celelalte n-ar avea loc, ci fiindcă vedenia tronului și a Mielului este chiar inima anagogică a cărții: aici Apocalipsa nu povestește istoria, ci o privește de sus. Înțelesul istoric și cel moral nu lipsesc — cititorul îi va întâlni în mulțimea celor ce vin „din strâmtorarea cea mare” și în judecățile pornite de la altar. Iar în ansamblul seriei, fiecare cheie își are ceasul ei. Primele două părți au stat mai ales în istorie — soarta cărții în Biserică — și în deprinderea metodei. Partea de față stă înaintea tronului, cu înțelesul anagogic. Partea a patra va coborî la cuvintele pe care le știe toată lumea, unde înțelesul moral își va cere dreptul. Iar cea din urmă va aduna totul în îndrumare pentru viața noastră de acum.

Ușa deschisă: cerul care slujește

Să privim mai întâi scena de la care pornește totul. În capitolul al patrulea, Ioan vede tronul, iar împrejurul lui douăzeci și patru de bătrâni îmbrăcați în haine albe, cu cununi de aur pe capete, și patru ființe pline de ochi — una asemenea leului, alta vițelului, a treia cu față de om, a patra asemenea vulturului.

Cine sunt bătrânii? Sfântul Andrei pune întâi, cu cinste, citirile primite de la înaintași — unii au văzut în ei douăzeci și patru de drepți anume, începând cu Abel; alții, pe toți cei temători de Dumnezeu, închipuiți prin cele douăzeci și patru de litere ale alfabetului grecesc — și abia apoi își spune judecata: „Mie mi se pare mai luminat” că doisprezece sunt cei ce au strălucit în Legea Veche, patriarhii celor douăsprezece neamuri, iar ceilalți doisprezece sunt Apostolii, care „au luat cârma, în locul celor 12 patriarhi ai legii vechi” (Sfântul Andrei al Cezareei, Tâlcuire la Apocalipsă, ed. Gheorghe Băbuț, Pelerinul Român, Oradea, 1991, p. 35). Pe scaunele din jurul tronului șade, așadar, omenirea mântuită din amândouă Legămintele. Hainele albe sunt „chipul vieții lor luminate și al prăznuirii celei neîncetate”, iar cununile de aur închipuiesc biruința asupra dracilor (p. 35). Iar când bătrânii își aruncă cununile înaintea tronului (Apocalipsa 4, 10), gestul își are tâlcul lui: ei mărturisesc că „de la Dumnezeu au luat putere de biruință” (p. 38). Până și cununile sfinților se întorc spre Cel ce le-a dat.

Iar cele patru ființe? Am văzut în partea a doua de unde vin aceste chipuri: din vedenia heruvimilor de la Iezechiel, peste care se așază aripile serafimilor lui Isaia — puterile cerești cele mai de aproape de tron, cu ochii cei fără de număr ai privegherii neadormite. Andrei înșiră și aici, fără să se grăbească să aleagă, înțelesurile primite: cele patru stihii ale zidirii, stăpânirea lui Dumnezeu peste cele cerești și pământești, peste mare și peste cele de dedesubt, cele patru Evanghelii. E un lucru vrednic de luat aminte: marele tâlcuitor nu închide înțelesul, ci îl deschide — semn că vedenia e mai încăpătoare decât orice cheie singură. Deasupra tuturor însă, el le citește hristologic, ca pe o mărturie despre Cel slujit: „Prin leu îl arată ca pe un împărat; prin vițel ca pe un preot și jertfă; prin om ca pe cel ce s-a făcut om pentru noi; iar prin vultur ca pe cel ce dă Duhul cel de viață făcător” (Tâlcuire la Apocalipsă, p. 37). Împărat, preot, jertfă, om și Dătător al Duhului — încă dinainte ca Mielul să se arate, întreaga vedenie vorbește despre El.

Iar cele patru ființe nu stau: cântă. „Și odihnă nu au, ziua și noaptea, zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotțiitorul, Cel ce era și Cel ce este și Cel ce vine” (Apocalipsa 4, 8). Este cântarea serafimilor pe care o auzise Isaia — iar Andrei tâlcuiește că sfintele puteri „n-au odihnă” pentru că aduc neîncetat cântarea „către Dumnezeirea cea în trei staturi de sfințenie” (Tâlcuire la Apocalipsă, pp. 37–38): lauda întreită mărturisește Treimea. Orice creștin ortodox recunoaște aici ceva știut: aceeași cântare întreit-sfântă pe care Biserica o aduce la fiecare Sfântă Liturghie. Cerul pe care îl vede Ioan nu este un cer mut, al așteptării încordate, ci un cer care slujește neîncetat.

Și nu e un amănunt că Ioan primește vedenia „în zi de duminică” (Apocalipsa 1, 10) — în ziua Învierii, ziua în care Biserica se adună la slujbă. Cartea pe care tradiția bizantină nu o citește la Sfânta Liturghie este, prin chiar țesătura ei, una dintre cele mai liturgice cărți ale Noului Testament. Paradoxul acesta l-am numit în prima parte; acum îi vedem dezlegarea.

Mielul ca înjunghiat: biruința care nu seamănă a biruință

În mijlocul acestei slujiri cerești se petrece scena care dă cheia întregii cărți. În dreapta Celui ce șade pe tron se află o carte pecetluită cu șapte peceți, și nimeni — în cer, pe pământ sau sub pământ — nu e vrednic să o deschidă. Cartea aceasta, tâlcuiește Andrei, este însăși „mintea lui Dumnezeu”, în care stau „adâncurile judecății” Lui (Tâlcuire la Apocalipsă, p. 38) — iar pe acestea nicio tâlcuire omenească nu le epuizează. Ioan plânge. Atunci unul dintre bătrâni îl mângâie: „Nu plânge. Iată, a biruit leul din seminția lui Iuda” (Apocalipsa 5, 5).

Ioan se întoarce să vadă leul. Și ce vede? „Și am văzut, la mijloc, între tron și cele patru ființe și în mijlocul bătrânilor, stând un Miel, ca înjunghiat” (Apocalipsa 5, 6).

Aici este răsturnarea pe care stă toată Apocalipsa — și, de fapt, toată Evanghelia. I se vestește un leu; i se arată un Miel. I se vestește o biruință; i se arată o jertfă. Biruitorul istoriei nu este o putere care strivește, ci Cel ce S-a lăsat junghiat. Iar Mielul stă — nu zace: este „ca înjunghiat” și totuși viu. Sfântul Andrei stăruie asupra acestui amănunt: spunând că ar fi junghiat acum, vedenia „arată viața Lui de după junghiere”, în care, după Înviere, Hristos „a arătat urmele patimii” (Tâlcuire la Apocalipsă, p. 40) — așa cum i le-a arătat lui Toma. Mielul din Apocalipsă este Cel răstignit și înviat, purtându-Și rănile ca pe niște semne de biruință.

Și încă ceva de profunzime: junghierea aceasta nu este, în sfatul lui Dumnezeu, o întâmplare târzie. Apostolul Petru Îl numește pe Hristos „miel nevinovat și neprihănit”, „cunoscut mai dinainte de întemeierea lumii” (I Petru 1, 19–20) — iar mulți au citit în același fel cuvântul Apocalipsei despre Mielul cel înjunghiat „de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13, 8). Crucea nu este planul de rezervă al lui Dumnezeu, ci taina hotărâtă mai înainte de veci.

De aceea numai El poate deschide cartea. Pecețile istoriei — sensul ei ascuns, deznodământul ei — nu se descuie prin putere, prin știință sau prin calcul, ci prin Cruce. Și de aceea orice citire a Apocalipsei care pune în centru fiara a greșit ținta din capul locului: cartea însăși își pune în centru Mielul. Fiara apare târziu, în capitolul al treisprezecelea, ca un episod al războiului; Mielul stă în mijlocul tronului din capitolul al cincilea până la nunta din cele din urmă. Cine numără capitolele vede limpede ce carte citește: nu cronica fiarei, ci cântarea Mielului.

Iar cerul întreg răspunde acestei arătări cu închinare. Cele patru ființe și bătrânii cad înaintea Mielului „având fiecare alăută și cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinților” (Apocalipsa 5, 8) — și cântă „o cântare nouă”. Apoi glasul se lărgește: îngerii, „zeci de mii de zeci de mii”, strigă cuvintele pe care le-am pus în fruntea acestui articol; și la urmă „toată făptura care este în cer și pe pământ și sub pământ și în mare” (Apocalipsa 5, 13) intră în cântare. De la tron până la marginile zidirii, totul devine doxologie. Sfântul Andrei vede aici taina Bisericii înseși: prin închinarea împreună a ființelor cerești și a bătrânilor se arată că îngerii și oamenii „s-au făcut o turmă și o biserică” prin Iisus Hristos, Care „le-a unit pe cele risipite și a stricat zidul cel despărțitor” (Tâlcuire la Apocalipsă, p. 41). Apocalipsa nu desparte cerul de pământ: îl arată pe om primit în slujirea îngerilor.

Mulțimea în veșminte albe

Cât de departe merge această primire se vede în capitolul al șaptelea. Înainte de deschiderea celei din urmă peceți, vedenia se oprește: între cutremurele pecetei a șasea și tăcerea celei de-a șaptea se deschide o priveliște care nu mai este a judecății, ci a mângâierii. „M-am uitat și iată mulțime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul și semințiile și popoarele și limbile, stând înaintea tronului și înaintea Mielului, îmbrăcați în veșminte albe și având în mână ramuri de finic” (Apocalipsa 7, 9).

Cine sunt? Întrebarea o pune chiar unul dintre bătrâni, iar răspunsul cuprinde unul dintre cele mai adânci paradoxuri ale cărții: „Aceștia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare și și-au spălat veșmintele lor și le-au făcut albe în sângele Mielului” (Apocalipsa 7, 14). Aici și înțelesul istoric își are locul: Andrei vede în ei, întâi de toate, pe cei care „și-au vărsat sângele lor pentru Hristos” (Tâlcuire la Apocalipsă, p. 55) — mucenicii tuturor prigoanelor, de la cele apucate de Ioan până la cele ce vor mai fi. Dar paradoxul rămâne pentru toți: albite în sânge — nicio spălare a lumii nu lucrează așa. Numai sângele Mielului face veșmintele albe; curăția nu se dobândește ocolind Crucea, ci trecând prin ea. Iar de aici și înțelesul moral, la îndemâna fiecăruia: veșmântul primit la Botez se spală din nou în pocăință și în răbdarea necazurilor — căci calea în Împărăție trece prin multe suferințe, cum spune Apostolul (Fapte 14, 22).

Și ce fac acești oameni înaintea tronului? Slujesc: „Îi slujesc ziua și noaptea, în templul Lui” (Apocalipsa 7, 15). Sfântul Andrei tâlcuiește că „ziua și noaptea” arată neîncetarea — căci acolo noapte nu va fi, ci „o zi continuă”, luminată nu de soarele firesc, ci de „Soarele Dreptății” (Tâlcuire la Apocalipsă, p. 56). Iar ramurile de finic din mâinile lor — ramurile cu care Biserica își întâmpină și astăzi Împăratul în Duminica Floriilor — „simbolizează biruințele cele prea drepte” (Tâlcuire la Apocalipsă, p. 55).

Iar la urmă, imaginea cea mai mângâietoare din toată cartea: Mielul Se face Păstor. „Căci Mielul, Cel ce stă în mijlocul tronului, îi va paște pe ei și-i va duce la izvoarele apelor vieții și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 7, 17). Cel junghiat pentru oi Își paște oile; iar cei păscuți de El, spune Andrei, „nu se vor mai teme de năvala lupilor” (Tâlcuire la Apocalipsă, p. 57). Cartea pe care lumea o crede a spaimelor poartă, în chiar miezul ei, făgăduința ștergerii tuturor lacrimilor.

Aceasta este mulțimea pe care vedenia o așază înăuntrul slujirii cerești — din tot neamul și toate limbile, fără număr. Nu privitori, ci slujitori.

Liturghia cerească și Liturghia noastră

Să adunăm acum semnele, căci ele alcătuiesc împreună un chip pe care orice credincios îl recunoaște. Un altar (Apocalipsa 8, 3). O cădelniță de aur și fumul tămâiei care se suie înaintea lui Dumnezeu „împreună cu rugăciunile sfinților” (Apocalipsa 8, 4). Cântarea întreit-sfântă. Cântări noi, cu alăute. Mulțimea îmbrăcată în veșminte albe. Strigătul „Aliluia” (Apocalipsa 19, 6). O cină de nuntă la care cei chemați sunt numiți fericiți. Ziua cea neînserată — veșnica „zi de duminică”. Acestea nu sunt podoabe presărate printre vedenii: sunt scheletul cărții. Apocalipsa se desfășoară ca o slujbă, pentru că ceea ce i s-a descoperit lui Ioan este slujirea pe care cerul o aduce neîncetat lui Dumnezeu și Mielului.

Iar Biserica a înțeles dintotdeauna că Liturghia ei pământească nu este o amintire a acestei slujiri, nici o repetare a ei, ci o împărtășire tainică de ea. Când preotul cădește, Biserica vede tămâia din mâna îngerului; când poporul cântă întreit-sfânta cântare, ea se unește cu glasul ființelor de lângă tron; când la Proscomidie partea de pâine rânduită pentru Sfânta Jertfă este numită Agneț — adică Miel — și este junghiată cu copia, cuvintele și gestul mărturisesc că în mijlocul Liturghiei noastre stă același Miel „ca înjunghiat” pe Care Ioan L-a văzut în mijlocul tronului. Nu Apocalipsa împrumută imagini de la slujbele noastre, nici slujbele nu „pun în scenă” Apocalipsa: amândouă privesc aceeași realitate — cerul deschis și Mielul în mijloc.

Sfântul Andrei face și el această legătură, în chipul cel mai concret. Tâlcuind altarul de aur dinaintea tronului, el scrie scurt: „Altarul cel de aur este Hristos” (Tâlcuire la Apocalipsă, p. 58) — în El se aduc toate jertfele, ale mucenicilor și ale tuturor sfinților. Iar despre îngerul care aduce tămâia împreună cu rugăciunile sfinților, adaugă: „Chipul acestui înger îl poartă fiecare arhiereu” (Tâlcuire la Apocalipsă, p. 58), ca un mijlocitor care înalță rugăciunile oamenilor. Slujirea văzută a Bisericii — altar, tămâie, arhiereu — este pentru Andrei icoana vie a celei nevăzute. Cine stă la Liturghie stă, fără să o vadă cu ochii trupului, în priveliștea din Apocalipsă.

Și la această slujire nu sunt chemați doar cei din altar. Cântarea cea nouă dinaintea Mielului o spune răspicat: „I-ai făcut Dumnezeului nostru împărăție și preoți” (Apocalipsa 5, 10). Aceasta nu înlocuiește preoția hirotonită a Bisericii, ci o arată pe cea de obște: viața fiecărui credincios răscumpărat cu sângele Mielului este chemată să devină aducere de jertfă. Rugăciunea lui este tămâia din cupele de aur; faptele lui drepte sunt visonul cu care se înveșmântează mireasa (Apocalipsa 19, 8). În priveliștea aceasta nimeni nu stă degeaba: toți slujesc.

De aici se vede și cât de adânc greșesc citirile care fac din Apocalipsă un text al fricii. Cartea culminează nu cu o catastrofă, ci cu o nuntă: „Să ne bucurăm și să ne veselim și să-I dăm slavă, căci a venit nunta Mielului” (Apocalipsa 19, 7). Iar cântarea care o vestește este „Aliluia” — cuvânt care, tâlcuiește Andrei, „închipuiește lauda lui Dumnezeu” (Tâlcuire la Apocalipsă, p. 125), adusă deopotrivă de puterile cerești și de oameni. Sfârșitul spre care merge istoria, așa cum îl vede Ioan, nu este un dezastru, ci un ospăț de nuntă; nu un țipăt, ci un Aliluia.

Dar plăgile? Judecata dinăuntrul slujirii

Cineva ar putea întreba, pe drept cuvânt: bine, dar pecețile, trâmbițele, cupele mâniei? Nu cumva ocolim tocmai paginile care i-au înspăimântat pe atâția?

Nu le ocolim — le așezăm la locul lor. Și locul lor este înăuntrul Liturghiei cerești, nu în afara ei. Să băgăm de seamă cine deschide pecețile: Mielul. Nu o putere oarbă, nu o soartă, nu un înger al nimicirii — ci Cel înjunghiat pentru lume. Judecățile istoriei trec prin mâinile străpunse de cuie. Asta nu le face mai puțin înfricoșătoare pentru cel împietrit, dar le schimbă cu totul înțelesul: ele nu sunt furia unui zeu dezlănțuit, ci lucrarea aceluiași Miel Care mântuiește. În Dumnezeu nu este patimă, nici izbucnire omenească: „adevărate și drepte sunt judecățile Lui”, cântă chiar cerul Apocalipsei (Apocalipsa 19, 2) — iar dreptatea Lui nu este despărțită de iubirea Lui de oameni: ea nu îngăduie răului să stăpânească la nesfârșit.

Și să băgăm de seamă de unde pornesc trâmbițele. Înainte ca primul înger să trâmbițeze, alt înger aduce pe altarul de aur tămâia „împreună cu rugăciunile tuturor sfinților”; apoi umple cădelnița din focul altarului și o aruncă pe pământ — și abia atunci se pornesc tunetele și glasurile (Apocalipsa 8, 3–5). Aceeași cădelniță care înalță rugăciunile coboară focul. Vedenia spune, în limbaj liturgic, un adevăr amețitor: dincolo de ceea ce lumii i se pare hotărâtor — cancelariile împăraților, oștirile, vuietul evenimentelor —, istoria este purtată, în adâncul ei, de pronia lui Dumnezeu și de rugăciunile sfinților, aduse pe altarul ceresc. Văzut din cer, ceea ce pare putere este răspuns la o cădelniță.

Până și tăcerea își are locul în această slujbă. Când Mielul deschide pecetea a șaptea, „s-a făcut tăcere în cer, ca la o jumătate de ceas” (Apocalipsa 8, 1) — iar Andrei vede în această tăcere nu golul dinaintea dezastrului, ci „buna rânduială a îngerilor” și temerea de Dumnezeu (Tâlcuire la Apocalipsă, p. 57). Este tăcerea cu care și Biserica stă în clipele cele mai înalte ale slujbei: nu amuțire de groază, ci cutremur de evlavie.

Așa se citesc plăgile cu cheia primită în partea a doua: nu ca un scenariu de groază pe care să-l potrivim pe știrile zilei, ci ca descoperirea felului în care judecata lui Dumnezeu, dreaptă și iubitoare de oameni deopotrivă, lucrează dinăuntrul aceleiași slujiri în care se înalță rugăciunile sfinților. Cine a înțeles că plăgile pornesc de la altar nu se mai poate teme de ele ca de o întâmplare oarbă — ci se poate teme, cum se cuvine, de propria nepocăință.

Cartea bucuriei

Iată, așadar, adevăratul chip al celei mai temute și mai răstălmăcite cărți a Scripturii. O carte primită în zi de duminică. O carte al cărei centru este Mielul înjunghiat și viu. O carte țesută ca o Liturghie, în care până și judecățile pornesc de la altar și până și tăcerea este evlavie. O carte care se sfârșește cu o nuntă și al cărei refren este Aliluia. O carte care nu ne-a fost dată ca să ne hrănească curiozitatea despre sfârșit, ci ca să ne dea trezvie, pocăință și nădejde.

Poate de aceea tradiția bizantină nu a simțit nevoia să o așeze între citirile de la strană: nu o citește la slujbă, dar, într-un chip tainic, o slujește. Cine vrea să știe „despre ce este” această carte nu trebuie să alerge la cei care vând spaime, ci să stea, cu mintea trează, la o singură Sfântă Liturghie — și va fi văzut, ca prin icoană, ceea ce Ioan a văzut față către față.

Rămân însă cuvintele — versetele acelea pe care le știe toată lumea și pe care puțini le citesc drept: „Alfa și Omega”, „iată, stau la ușă și bat”, cetatea din cer, și, mai presus de toate, cel mai răstălmăcit dintre ele. Despre acestea, în partea următoare.

În partea a patra: Cuvintele care au rămas — versetele celebre ale Apocalipsei și felul drept de a le citi.

Despre această serie

„Cartea Apocalipsei” este o serie în cinci părți, care caută să recupereze citirea ortodoxă, patristică, a celei mai neînțelese cărți a Scripturii — dincolo de spaime și de calcule despre sfârșitul lumii.

De ce au tăcut Părinții — Statutul aparte al Apocalipsei în tradiția bizantină: o carte primită cu reținere, necitită la slujbă și multă vreme netâlcuită. Ce înseamnă această tăcere.
Cheia citirii — Metoda Sfântului Andrei al Cezareei și legea de aur a oricărei tâlcuiri: simbolurile se deslușesc prin Scriptură și în Biserică, nu prin întâmplările zilei.
Mielul și Liturghia cerească (articolul de față) — Adevăratul chip al cărții: nu o hartă a catastrofelor, ci vederea biruinței Mielului și a slujirii celei cerești.
Cuvintele care au rămas — Versetele celebre ale Apocalipsei, de la „Alfa și Omega” la Noul Ierusalim, și felul drept de a le citi — inclusiv cel mai răstălmăcit dintre ele.
Apocalipsa astăzi — De ce, acum că oricine o poate citi, avem nevoie nu de descifrare, ci de îndrumare.

Cartea seriei

Arhiepiscop Averchie Taușev, Apocalipsa Sfântului Ioan – un comentariu ortodox (traducere de Felix Trușcă, cuvânt înainte de Pr. Serafim Rose, Editura Sophia) — cel mai accesibil comentariu ortodox modern la Apocalipsă, zidit pe tâlcuirea Sfântului Andrei al Cezareei, aceeași temelie pe care stă și seria de față. Cartea poate fi găsită aici.