Duminica dintre Înălțare și Rusalii
Introducere: o duminică între Înălțare și Cincizecime
În rânduiala bisericească, Duminica a 7-a după Paști nu este o duminică oarecare. Ea cade în acel răstimp tainic dintre Înălțarea Domnului și Pogorârea Sfântului Duh — adică între momentul în care Hristos S-a urcat la Tatăl și momentul în care Duhul Sfânt S-a pogorât peste Apostoli. Sunt zece zile în care Biserica veghează, așteaptă, se roagă. Sunt zilele în care Apostolii erau adunați împreună într-un loc, „stăruind într-un cuget în rugăciune” (Fapte 1, 14).
În chiar inima acestei așteptări, Biserica a așezat pomenirea Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic, ținut la Niceea în anul 325. Iar Evanghelia rânduită pentru această zi este Rugăciunea arhierească a Mântuitorului — Ioan 17, 1-13. Nu este o coincidență liturgică. Este o teologie întreagă.
Sfinții Părinți care au alcătuit sinaxarele liturgice nu au lucrat doar după criterii didactice sau cronologice. Ei au lucrat după o logică duhovnicească adâncă. De ce să citim Rugăciunea arhierească tocmai acum? Pentru că în această rugăciune, rostită cu puține ceasuri înainte de Patimă, Hristos Însuși vorbește despre Tatăl Său, despre slava pe care a avut-o „mai înainte de a fi lumea” (In 17, 5), despre unitatea de ființă cu Tatăl, despre păstrarea ucenicilor în „numele” Tatălui (In 17, 11-12). Tocmai aceste cuvinte sunt temelia hristologiei niceene. Tocmai pe acestea le-a răstălmăcit Arie. Tocmai pe acestea le-au apărat cei 318 Părinți la Niceea.
Așezând Rugăciunea arhierească în această duminică, Biserica face un act teologic: arată că dogma Sinodului I nu este o construcție omenească, nu este filosofie greacă creștinată, nu este sistem dogmatic alcătuit de teologi. Dogma niceeană este cuvântul lui Hristos Însuși, primit din gura Lui, transmis prin Sfântul Evanghelist Ioan, păstrat de Apostoli, mărturisit de Părinți cu prețul sângelui și al exilului.
Iar noi, cei de astăzi, suntem chemați în această duminică să stăm înaintea acestei rugăciuni cu același cuget cu care au stat Părinții de la Niceea: cu inima trează, cu mintea limpede, cu hotărârea de a nu adăuga și de a nu scoate nimic din ceea ce ne-a fost dat.
Contextul istoric al Sinodului I (325)
Pentru a înțelege ce mărturisim astăzi când rostim „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul… și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii”, trebuie să ne întoarcem la începutul secolului al IV-lea.
În jurul anului 318, în Alexandria, un preot pe nume Arie începe să predice o învățătură nouă. El spunea că Fiul lui Dumnezeu nu este veșnic, ci a fost creat de Tatăl la un moment dat. Folosea o formulă care a făcut ocolul Imperiului: „A fost când nu era” (în greacă: ἦν ποτε ὅτε οὐκ ἦν). Adică Fiul nu ar fi de aceeași ființă cu Tatăl, ci ar fi o ființă creată, prima și cea mai înaltă dintre creaturi, dar tot creatură. Hristos, după Arie, era un fel de „dumnezeu de rangul al doilea” — nu om obișnuit, dar nici Dumnezeu adevărat.
Această învățătură nu era doar o speculație academică. Ea atingea inima credinței. Pentru că dacă Hristos nu este Dumnezeu adevărat, atunci nu ne poate mântui. Mântuirea presupune ca Cel ce ia firea omenească să fie El Însuși Dumnezeu — altfel nu poate îndumnezei firea pe care a luat-o. Sfântul Atanasie cel Mare a formulat acest principiu cu o claritate care a străbătut veacurile:
„Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se facă dumnezeu.”
Dacă Arie are dreptate, această afirmație se prăbușește. Mântuirea devine imposibilă. Creștinismul devine o filosofie morală.
Erezia ariană s-a răspândit cu o repeziciune înspăimântătoare. Episcopi întregi au căzut în ea. Imperiul a fost zguduit. Împăratul Constantin cel Mare, cinstit de Biserică drept sfânt și întocmai cu Apostolii, văzând că disputa amenință însăși unitatea Bisericii și a Imperiului, a convocat un sinod general — primul sinod ecumenic din istoria Bisericii.
În luna mai a anului 325, la Niceea — un oraș de pe malul Lacului Iznik, în Bitinia (azi în Turcia) — s-au adunat Părinții Sinodului. Tradiția Bisericii a păstrat numărul de 318, chiar dacă istoricii moderni discută uneori cifre ușor diferite; numărul tradițional corespunde celor 318 slujitori ai lui Avraam din Facere 14, 14, o coincidență pe care Sfinții Părinți nu au considerat-o întâmplătoare. Printre ei erau bărbați care purtau pe trup semnele prigoanei lui Dioclețian: ochi scoși, mâini ciuntite, picioare schilodite. Erau mărturisitori în sensul strict al cuvântului — oameni care suferiseră pentru Hristos.
Sinodul a definit credința Bisericii în acel Crez pe care îl rostim până astăzi (forma de la 325, completată la Constantinopol în 381). Cuvântul-cheie introdus la Niceea, cuvântul care a despărțit definitiv Ortodoxia de arianism, a fost ὁμοούσιος (omoousios) — „deoființă”. Fiul este deoființă cu Tatăl. Nu de altă ființă, nu de ființă asemănătoare, ci de aceeași ființă. Termenul nu se găsește ca atare în Scriptură, dar exprimă cu precizie tehnică ceea ce Scriptura mărturisește pretutindeni — și mai ales în Evanghelia după Ioan.
Arie a fost anatematizat. Crezul a fost semnat. Episcopii care au refuzat să semneze au fost depuși. Părea că lupta s-a încheiat.
În realitate, abia atunci începea. Pentru că, după moartea lui Constantin, succesorii săi (mai ales Constanțiu II) au fost favorabili arianismului. Imperiul s-a întors împotriva Crezului niceean. Episcopii ortodocși au fost exilați. Bisericile au fost ocupate de arieni. Și a venit ceasul în care părea că întreaga lume creștină este ariană. Sfântul Ieronim a consemnat momentul cu o frază devenită celebră:
„A gemut lumea și s-a trezit că este ariană.”
Într-un astfel de ceas, un om a devenit simbolul rezistenței neclintite a Ortodoxiei — Sfântul Atanasie cel Mare, episcopul Alexandriei. Despre el vom vorbi mai jos.
Dar mai întâi, să înțelegem un lucru fundamental: de ce tocmai Evanghelia după Ioan a fost izvorul principal al dogmei niceene.
Sfântul Ioan Teologul — izvorul dogmei niceene
În Tradiția Bisericii, doar trei Sfinți poartă numele de „Teolog”: Sfântul Ioan Evanghelistul, Sfântul Grigorie din Nazianz și Sfântul Simeon Noul Teolog. Iar dintre aceștia trei, Sfântul Ioan este cel dintâi — nu doar cronologic, ci și ca izvor scripturistic al teologiei trinitare a Bisericii. Pentru că el este izvorul. Ceilalți doi au băut din izvorul lui.
De ce a primit Sfântul Ioan acest nume mai presus de toate numele apostolice? Nu pentru că ar fi scris mai mult decât ceilalți — Sfântul Pavel a scris mai mult. Nu pentru că ar fi fost mai învățat — alți Apostoli aveau formare scripturistică egală sau mai bună. Nu pentru că ar fi suferit mai mult — toți Apostolii, afară de el, au murit martiri. Criteriul nu este nici cantitatea, nici erudiția, nici jertfa, nici măcar apropierea fizică de Domnul (Petru și Iacov au fost și ei pe Tabor, și ei în Ghetsimani).
Criteriul este altul, și el este unic. Sfântul Ioan este Teologul pentru că, în Evanghelia lui, vorbește despre însăși taina lăuntrică a Sfintei Treimi — despre raporturile veșnice dintre Tatăl și Fiul, dintre Fiul și Duhul Sfânt. Această adâncime a raportului veșnic dintre Tatăl și Fiul este exprimată în Evanghelia după Ioan cu o limpezime și o densitate unice, deși mărturia dumnezeirii lui Hristos nu lipsește nici din celelalte Evanghelii. Matei, Marcu și Luca au scris mai mult despre faptele și cuvintele Domnului în iconomia mântuirii. Sfântul Ioan, alături de toate acestea, a scris despre Cine este Domnul în taina Lui dintru veci. Prologul Evangheliei a patra — „La început era Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul” (In 1, 1) — este mărturisirea scripturistică cea mai limpede a dumnezeirii preexistente a Fiului și a raporturilor Lui veșnice cu Tatăl. Iar Rugăciunea arhierească (cap. 17) este desfășurarea liturgică a acestei taine.
Cei trei sfinți pe care Biserica i-a numit „Teologi” cu titlu propriu, liturgic — Ioan, Grigorie din Nazianz, Simeon Noul Teolog — au în comun acest dar unic: au grăit despre taina dinăuntru a Treimii nu din studiere, ci din vedere directă. Aceștia poartă, în greacă, articolul hotărât: Ὁ Θεολόγος — Teologul. Aceasta este o constatare liturgică a Bisericii, nu o ierarhie de valoare. Mulți alți Sfinți Părinți sunt θεολόγοι (teologi) în sensul patristic deplin — cei care grăiesc despre Dumnezeu din theoria, din nepătimire, din rugăciune curată, după cuvântul Sfântului Evagrie:
„Cel ce se roagă cu adevărat, acela este teolog; și cel ce este teolog, acela se roagă cu adevărat.”
În acest sens patristic, Sfântul Grigorie Palama este pe deplin θεολόγος — el a văzut lumina necreată, a fost învățat de Maica Domnului, iar distincția între ființa și energiile lui Dumnezeu pe care a apărat-o este o teologie trinitară de cea mai mare adâncime. La fel Sfântul Maxim Mărturisitorul, cu adâncimea Ambigua-elor, și Sfântul Vasile cel Mare, cu tratatul Despre Sfântul Duh. Toți aceștia sunt teofori și „dumnezeiești Părinți”. Dar Biserica a rezervat titlul liturgic propriu — Ὁ Θεολόγος — celor trei care au vorbit nu doar din theoria, ci specific despre taina lăuntrică a Treimii: despre raporturile veșnice dintre Persoanele dumnezeiești, despre slava cea dintru veci a Fiului la Tatăl, despre nașterea cea fără de început și despre purcederea cea de la Tatăl.
Iar gestul Sfântului Ioan de a sta la pieptul Domnului la Cina cea de Taină (In 13, 23) — pe care Sfinții Părinți l-au comentat de atâtea ori — este icoana acestei taine, nu cauza ei. Sfântul Ioan a auzit „bătaia inimii Cuvântului”, adică a primit acces nu doar la cuvintele exterioare ale Domnului, ci la taina cea dinăuntru. Iar din această taină, sub insuflarea Duhului Sfânt, a scris Evanghelia care a hrănit întreaga teologie ortodoxă timp de două mii de ani.
Rugăciunea arhierească (Ioan 17) este un exemplu desăvârșit al acestei taine. Niciunul dintre ceilalți trei evangheliști nu a consemnat-o. Ea ne-a venit numai prin Ioan. Numai el a avut urechea atât de aproape încât a putut auzi cum vorbește Fiul cu Tatăl în clipa de dinaintea Patimii. Și numai el a avut destulă lumină duhovnicească pentru a înțelege ce a auzit și pentru a transmite mai departe.
Întreaga Evanghelie după Ioan este pătrunsă de această taină. Prologul: „La început era Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul” (In 1, 1). „Eu și Tatăl Una suntem” (In 10, 30). „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (In 14, 9). „Părinte, slăvește-Mă cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea” (In 17, 5). Aceste cuvinte sunt temelia oricărei hristologii adevărate. Aceste cuvinte au făcut imposibilă învățătura ariană. Aceste cuvinte au alcătuit, prin pana Sfântului Ioan, Crezul niceean înainte ca el să fie formulat la Niceea.
Sfântul Atanasie cel Mare a înțeles aceasta perfect. Întreaga sa luptă împotriva arianismului s-a sprijinit pe Evanghelia după Ioan. În lucrarea sa Trei discursuri împotriva arienilor, el comentează rând cu rând versetele ioaneice și arată cum, dacă le citești cu mintea Bisericii și nu cu mintea lui Arie, ele exclud cu desăvârșire orice învățătură care ar face din Fiul o creatură.
Există deci o continuitate organică, o filiațiune duhovnicească directă:
Hristos rostește Rugăciunea arhierească → Ioan o aude la pieptul Lui și o scrie → Atanasie o apără împotriva lui Arie → Părinții de la Niceea o formulează în Crez → Biserica o transmite până astăzi.
Aceasta este tradiția vie. Aceasta este Sfânta Tradiție în care suntem botezați. Nu o teologie de cabinet, nu un sistem alcătuit din concepte, ci un cuvânt viu, primit de la gura Mântuitorului, transmis din inimă în inimă, apărat cu sângele mărturisitorilor.
Iar acum, după ce am așezat această temelie, putem intra în însăși Rugăciunea arhierească — verset cu verset, cu Sfinții Părinți drept călăuze.
Exegeza Rugăciunii arhierești (Ioan 17, 1-13)
„Părinte, a venit ceasul. Slăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te slăvească” (v. 1)
Hristos începe rugăciunea cu o privire spre cer și cu cuvântul „Părinte”. Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia 80 la Ioan, observă că această ridicare a ochilor nu este pentru Sine — căci Cel ce vede toate nu are nevoie să-Și ridice ochii — ci pentru noi, ca să ne învețe cum trebuie să ne rugăm: cu mintea ridicată, cu inima curată, cu trupul așezat în atitudinea cuvenită.
„A venit ceasul.” Acest „ceas” este ceasul Patimii. Toată Evanghelia după Ioan curge spre acest ceas. „Încă nu venise ceasul Lui” — se repetă de mai multe ori în primele capitole. Iar acum, ceasul a venit. Sfântul Chiril al Alexandriei, în Comentariul la Ioan (cartea XI), arată că Hristos numește Patima „slăvire” — pentru că prin Cruce S-a slăvit Fiul, iar prin slăvirea Fiului S-a slăvit Tatăl, Care a dat pe Unul-Născut pentru viața lumii.
Aici se vede deja prăbușirea învățăturii ariene. Dacă Fiul ar fi o creatură, atunci slăvirea Lui nu ar slăvi pe Tatăl. O creatură slăvită nu îl slăvește pe Creator — îl umilește, dimpotrivă, prin pretenția de a fi pe măsura Lui. Numai dacă Fiul este de aceeași ființă cu Tatăl, slăvirea Lui este slăvirea Tatălui. Numai dacă „Eu și Tatăl Una suntem”, atunci cinstirea adusă Fiului trece la Tatăl și cinstirea adusă Tatălui trece la Fiul. Părinții de la Niceea au citit acest verset prin acest filtru — și au formulat în consecință.
„Precum I-ai dat putere peste tot trupul, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui” (v. 2)
Sfântul Chiril insistă aici asupra cuvântului „putere” (ἐξουσία). Hristos, ca om, primește de la Tatăl puterea de a da viață veșnică. Dar această primire nu trebuie înțeleasă în sens arian — ca și cum Fiul ar primi ceva ce nu avea de la Sine. După Sfântul Chiril, Hristos primește ca om ceea ce avea ca Dumnezeu din veci. Este o primire în iconomia mântuirii, nu o primire ontologică. Cel ce Și-a deșertat pe Sine luând chip de rob (Filip. 2, 7) primește prin întrupare puterea pe care o avea prin firea Sa dumnezeiască.
Aceasta este distincția fundamentală dintre teologia ariană și teologia ortodoxă: arianul citește „I-a dat” ca pe o dovadă că Fiul este inferior; ortodoxul citește „I-a dat” în lumina întrupării — Fiul primește, ca om, ceea ce dă, ca Dumnezeu. Sfântul Atanasie, în Discursul al treilea împotriva arienilor, arată că Scriptura folosește în mod conștient două registre — unul după dumnezeire, altul după omenitate — și că cine confundă cele două registre cade fie în arianism (dacă reduce totul la omenitate), fie în monofizitism (dacă reduce totul la dumnezeire).
„Și aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (v. 3)
Acesta este versetul-cheie al Rugăciunii arhierești. Aici se decide totul. Și tocmai aici Arie a încercat să-și înfigă învățătura.
Argumentul arian era următorul: Hristos spune că Tatăl este „singurul Dumnezeu adevărat”. Deci, dacă numai Tatăl este Dumnezeu adevărat, înseamnă că Fiul nu este Dumnezeu adevărat. Cuvântul „singurul” exclude pe Fiul din dumnezeirea adevărată.
Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilia 80 la Ioan) și Sfântul Chiril (Comentariul la Ioan, cartea XI) demontează această citire cu o forță exegetică care nu lasă loc de îndoială. Argumentul lor este dublu.
Întâi, cuvântul „singurul Dumnezeu adevărat” nu este folosit pentru a-L exclude pe Fiul, ci pentru a-i exclude pe idoli. Întreg contextul religios al lumii antice era plin de „dumnezei” mincinoși. Hristos afirmă aici, în prag de Cruce, că Tatăl Său este singurul Dumnezeu adevărat — adică nu Zeus, nu Jupiter, nu Mithras, nu vreunul dintre idolii păgâni. Versetul exclude idolatria, nu pe Fiul.
În al doilea rând — și acesta este argumentul decisiv — dacă cuvântul „singurul” L-ar exclude pe Fiul, atunci ar trebui să-L excludă și pe Duhul Sfânt. Or, dacă aplicăm consecvent logica ariană, atunci cuvântul „singurul” ar ajunge să excludă nu doar pe Fiul, ci și pe Duhul Sfânt — lucru pe care Biserica l-a respins limpede, mai ales în lupta ulterioară împotriva pnevmatomahilor (cei care negau dumnezeirea Duhului), la Sinodul al II-lea Ecumenic din 381. Deci principiul exegetic arian se prăbușește din interior: el ar duce, dacă ar fi aplicat consecvent, la o triplă negare — a Fiului, a Duhului și până la urmă a Treimii înseși.
Mai mult — și aici este vârful argumentului — în chiar același verset, Hristos pune cunoașterea Tatălui și cunoașterea Lui Însuși pe același plan al cunoașterii mântuitoare. „Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine… ȘI pe Iisus Hristos.” Cunoașterea Fiului dă viață veșnică în aceeași măsură în care o dă cunoașterea Tatălui. Iar viața veșnică o dă numai Dumnezeu — o creatură nu poate da viață veșnică. Deci, dacă cunoașterea Fiului dă viață veșnică, Fiul este Dumnezeu adevărat.
Acest verset, atât de scurt și aparent atât de simplu, conține în sine întreaga dogmă niceeană. Cei 318 Părinți l-au știut pe de rost.
Pentru noi, cei de astăzi, este și un cuvânt care taie orice fel de sincretism religios. Pentru că Hristos nu spune: „Cunoaște pe Dumnezeu, oricum L-ai numi tu.” El spune: pe Tatăl Meu, și pe Mine. Cunoașterea mântuitoare este cunoaștere personală, hristică, trinitară. Cine caută pe Dumnezeu ocolind pe Hristos, oricât de sincer, nu îl găsește pe Tatăl. Pentru că, după cum a spus Hristos Însuși: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (In 14, 6).
„Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit” (v. 4)
Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază aici că Hristos vorbește despre Patimă ca despre un lucru deja săvârșit, deși ea încă nu venise. Pentru că în voia Sa Patima era deja împlinită. Hristos nu a fost dus la Cruce împotriva voii Sale — El S-a dus de bună voie. Iar voirea Lui s-a unit cu hotărârea Tatălui din veci.
„Lucrul” pe care L-a săvârșit Hristos pe pământ este, după Sfinții Părinți, întreaga iconomie a mântuirii: întruparea, propovăduirea, săvârșirea minunilor, învățarea ucenicilor, întemeierea Bisericii, Patima cea de bună voie, Învierea, Înălțarea. Toate sunt cuprinse în acest cuvânt scurt. Iar prin săvârșirea lor, Tatăl S-a preaslăvit pe pământ — adică numele Tatălui a fost cunoscut, închinarea adevărată a fost statornicită, idolatria a fost dezrădăcinată.
„Și acum, preaslăvește-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea” (v. 5)
Acesta este al doilea verset capital al Rugăciunii arhierești pentru dogma niceeană. Și este versetul care a făcut imposibilă apărarea ariană.
„Slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea.” Hristos afirmă aici, fără niciun fel de echivoc, preexistența Sa veșnică în slavă, alături de Tatăl, înainte de creație. Sfântul Atanasie cel Mare, în Discursurile împotriva arienilor, folosește acest verset ca pe o săgeată care străpunge inima învățăturii lui Arie.
Pentru că Arie spunea: „A fost când nu era.” Dacă a fost când nu era Fiul, înseamnă că Fiul a fost creat la un moment dat. Dar Hristos Însuși mărturisește aici că era înainte de a fi lumea, adică înainte de orice început al creației. Iar dacă a fost înainte de orice creație, nu poate fi El Însuși creatură. Cel ce este înainte de creație este Necreat. Iar Necreat este numai Dumnezeu. Deci Fiul este Dumnezeu.
Sfântul Chiril al Alexandriei merge mai departe. El observă că Hristos nu spune doar că era înainte de a fi lumea, ci că avea slavă înainte de a fi lumea. Or, ce fel de slavă poate avea o ființă în afara raportării ei la alte ființe? Slava presupune comuniune, presupune relație. Dar înainte de a fi lumea, nu erau alte ființe create. Deci slava pe care o avea Fiul era slavă în Tatăl, prin Tatăl, împreună cu Tatăl — slavă necreată, slavă veșnică, slava Treimii înseși.
Aici intervine — și este momentul potrivit să-l aducem în discuție — Sfântul Grigorie Palama. În disputa sa cu Varlaam Calabrul (secolul al XIV-lea), Sfântul Grigorie a apărat învățătura că slava lui Dumnezeu este necreată, că lumina văzută de cei trei Apostoli pe Tabor era această slavă necreată, și că omul îndumnezeit poate să vadă, prin har, această slavă veșnică. Iar versetul In 17, 5 este unul dintre versetele pe care Sfântul Grigorie le folosește pentru a arăta că slava lui Hristos nu este o lumină creată, ci este aceeași slavă pe care o avea Fiul la Tatăl înainte de a fi lumea. Adică este slava dumnezeirii înseși — necreată, veșnică, lucrătoare.
În rugăciunea Lui, Hristos cere ca această slavă să fie din nou arătată — nu pentru că ar fi pierdut-o (un Dumnezeu nu poate pierde slava), ci pentru că, după Întrupare, ea fusese ascunsă privirilor omenești sub chipul cel smerit. La Înviere și la Înălțare, această slavă veșnică a strălucit din nou în firea omenească asumată — și va străluci, în veacul ce va să fie, în trupul îndumnezeit al lui Hristos, pe care îl vom vedea „precum este” (1 In 3, 2).
Aceasta este temelia învățăturii palamite despre îndumnezeire. Iar Părinții de la Niceea, deși nu au formulat distincția între ființă și energii așa cum o va formula Sfântul Grigorie Palama o mie de ani mai târziu, au pus temelia: au mărturisit că Fiul este de aceeași ființă (omoousios) cu Tatăl. Restul a decurs organic din aceasta.
„Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau, și Mie Mi i-ai dat, și cuvântul Tău l-au păzit” (v. 6)
„Numele” Tatălui, după Sfântul Ioan Gură de Aur, nu este doar un cuvânt — este însăși descoperirea lui Dumnezeu. În Vechiul Testament, Dumnezeu Se descoperise ca Yahve — „Cel ce este”. În Noul Testament, El Se descoperă ca Tată — Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, și prin Hristos, Tatăl nostru. Aceasta este descoperirea cea mai înaltă: Dumnezeu este Tată. Iar dacă este Tată, are Fiu. Iar dacă are Fiu, Fiul este de o ființă cu Tatăl.
Sfântul Chiril notează că Hristos nu a făcut cunoscut un nume nou inventat de El, ci a descoperit ceea ce era ascuns din veci: că Dumnezeu este Treime. Tatăl, Fiul și Sfântul Duh — nu trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu în trei Persoane. Această taină a fost descoperită deplin numai prin Hristos. Vechiul Testament o adumbrise în multe locuri (Stejarul Mamvri, „Să facem om după chipul Nostru”, trimiterea „Înțelepciunii” lui Dumnezeu), dar deplina ei descoperire a venit numai prin Întrupare.
Iar oamenii „pe care Mi i-ai dat Mie din lume” sunt Apostolii. Ei sunt cei care „au păzit cuvântul” Tatălui — adică au primit, au păstrat și au transmis învățătura. De la ei avem noi tot ce avem. Iar de la Apostoli vin Părinții. De la Părinți, Sinodul I. De la Sinodul I, Crezul pe care îl rostim. Și de la Crez, credința Bisericii până astăzi.
„Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine. Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit, și au crezut că Tu M-ai trimis” (v. 7-8)
Aici Hristos descrie ceea ce s-a numit în teologia patristică paradosis — predania, transmiterea. Tatăl dă Fiului. Fiul dă Apostolilor. Apostolii dau Bisericii. Iar Biserica păstrează și transmite mai departe, până la sfârșitul veacurilor.
Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază forța verbelor: „le-am dat”, „au primit”, „au cunoscut”, „au crezut”. Patru verbe care descriu cele patru trepte ale Tradiției: darul, primirea, cunoașterea, credința. Tradiția nu este un proces inert, un transfer mecanic de informații, ci este o lucrare vie, în care primitorul nu doar reține, ci cunoaște și crede.
Aceasta este și diferența dintre Tradiția vie a Bisericii și „tradițiile” omenești care se găsesc pretutindeni. Tradiția Bisericii este darul lui Dumnezeu primit, cunoscut și crezut de Apostoli, transmis prin Părinți și menținut prin viața în Hristos. Ea nu se schimbă, pentru că Dumnezeu nu Se schimbă. Ea nu se completează cu „dezvoltări dogmatice”, pentru că adevărul a fost dat o singură dată sfinților (Iuda 1, 3). Ce s-a făcut la Sinoade nu a fost adăugat la Tradiție — a fost doar formulat în cuvinte tehnice ceea ce Biserica avea dintotdeauna.
„Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt” (v. 9)
Acest verset a fost adesea greșit interpretat. „Nu pentru lume Mă rog” nu înseamnă că Hristos disprețuiește lumea sau nu o iubește. Sfântul Ioan Gură de Aur explică: Hristos S-a rugat și pentru lume în alte locuri („Doamne, iartă-le, că nu știu ce fac” — Lc 23, 34). Dar aici, în această rugăciune anume, Se roagă pentru Apostoli și pentru cei ce vor crede prin cuvântul lor (v. 20). Pentru că tocmai aceștia sunt sămânța din care se va naște Biserica. Tocmai prin ei se va mântui lumea.
Iar „lumea” aici, după Sfântul Chiril, nu este creația ca atare — căci aceasta este buna creație a lui Dumnezeu — ci este lumea în sensul în care lumea „L-a urât” pe Hristos (In 15, 18). Adică „lumea” ca duh al căderii, ca refuz al lui Dumnezeu, ca rezistență la har. Pentru această „lume”, ca atare, Hristos nu Se roagă — pentru că ea nu vrea să fie mântuită. Dar Se roagă pentru cei care, ieșind din această „lume”, primesc cuvântul.
„Și toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale ale Mele, și M-am preaslăvit întru ei” (v. 10)
Iată un verset care, în simplitatea lui aparentă, conține una dintre cele mai puternice mărturisiri ale dumnezeirii Fiului din toată Scriptura. Sfântul Atanasie cel Mare îl folosește cu putere în Discursurile împotriva arienilor.
„Toate ale Mele sunt ale Tale.” Aceasta s-ar putea spune și despre Apostoli, despre îngeri, despre orice făptură. Făptura îi dă lui Dumnezeu ceea ce e al ei — adică, în ultimă analiză, ceea ce a primit de la El. Dar invers? Cine, dintre făpturi, ar putea spune lui Dumnezeu: „Și ale Tale sunt ale Mele”? Aceasta este o afirmație care, rostită de orice făptură, ar fi blasfemie. Rostită de Hristos, este firească. Pentru că între Tatăl și Fiul nu este distincție de ființă, ci numai distincție de Persoană. Tot ce are Tatăl este al Fiului — afară de a fi Tată. Și tot ce are Fiul este al Tatălui — afară de a fi Fiu.
Sfântul Atanasie scrie pe această linie: nicio creatură nu poate spune lui Dumnezeu „ce este al Tău este al meu” — afară de Fiul, Care este de aceeași ființă. Acest verset, singur, este suficient pentru a respinge învățătura ariană.
„Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt, și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem și Noi” (v. 11)
Acesta este al treilea moment culminant al Rugăciunii. „Ca să fie una, precum suntem și Noi” — Hristos pune unitatea Apostolilor (și prin extensie a Bisericii) pe modelul unității dintre El și Tatăl.
Sfântul Chiril al Alexandriei dezvoltă acest verset cu o mare profunzime. Unitatea dintre Tatăl și Fiul nu este o unitate morală, nu este o simplă conlucrare, nu este o înțelegere între doi. Este unitate de ființă. Tatăl și Fiul sunt una după ființă, deși sunt două Persoane. Iar la această unitate este chemată Biserica. Nu o unitate de ființă (căci Apostolii și creștinii rămân persoane distincte, cu firi distincte de cea dumnezeiască), ci o unitate de har, o unitate în Duhul Sfânt, o unitate care îi face pe cei mulți să fie un singur trup al lui Hristos.
Aceasta este unitatea Bisericii. Nu o unitate organizatorică, nu o unitate de cod canonic, nu o unitate de „declarații comune”. Este unitatea Duhului în legătura păcii (Efes. 4, 3) — unitatea celor care mărturisesc aceeași credință, primesc aceleași Taine, urmează aceeași Tradiție, sunt botezați în același Hristos.
Tocmai aici se vede de ce orice încercare de unitate care ocolește adevărul dogmatic sau îl negociază diplomatic devine o trădare a Rugăciunii arhierești. Hristos cere ca ucenicii Lui să fie una precum este Tatăl una cu Fiul — adică în adevăr deplin, în identitate de mărturisire. O „unitate” care ar așeza Ortodoxia alături de confesiuni care au schimbat dogma trinitară (prin Filioque, care alterează însăși ființa Treimii) sau care au pierdut Tainele, ierarhia și Tradiția, nu ar fi unitatea cerută aici de Hristos. Ar fi exact opusul ei — ar fi o uniformizare exterioară care ascunde o ruptură de fond.
„Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău.” Numele Tatălui este, după cum am văzut, descoperirea cea mai înaltă a lui Dumnezeu — Dumnezeu ca Treime. A fi „păziți în numele Tatălui” înseamnă a fi păstrați în mărturisirea corectă a Treimii, în Crez, în dogmă. Nu este o pază sentimentală, ci o pază dogmatică. Cine cade din Crez, cade din pază.
„Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei ce Mi i-ai dat; și i-am păzit, și niciunul dintre ei n-a pierit decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura” (v. 12)
Sfântul Ioan Gură de Aur observă aici că Hristos vorbește despre Iuda — „fiul pierzării”. Și el fusese ales. Și el primise aceleași daruri. Și el participase la aceeași taină. Dar a căzut. De ce? Pentru că, deși a primit pe Hristos în exterior, în lăuntru a lăsat să intre iubirea de arginți, iar prin ea pe diavol.
Aceasta este o lecție pentru toate veacurile: a primi pe Hristos nu este suficient. Trebuie să Îl și păstrăm. Iar păstrarea cere lucrare neîncetată, trezvie, rugăciune, pocăință. Câți episcopi, câți preoți, câți teologi au început bine și au sfârșit rău! Câți au fost la Sinodul I cu Părinții și au cedat apoi la presiunea arianizatoare a împăratului! Câți păreau stâlpi ai dreptei credințe și au căzut!
De aceea Biserica veghează. De aceea Sinoadele anatematizează — nu pentru a osândi persoane, ci pentru a marca limpede limita dintre adevăr și minciună, ca să nu se piardă alții.
„Iar acum, vin la Tine; și acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei” (v. 13)
Sfântul Chiril încheie comentariul la această porțiune subliniind tonul Rugăciunii: ea este izvor de bucurie. Nu este o rugăciune tristă, deși este rostită în pragul Patimii. Hristos vrea ca bucuria Lui — bucuria izbândei asupra morții, a împlinirii voii Tatălui, a mântuirii lumii — să fie deplină în ucenici.
Aceasta este și bucuria de astăzi a Bisericii: bucuria de a fi în adevăr, de a sta în Crez, de a fi parte din această Tradiție vie care a venit la noi de la Hristos prin Ioan, prin Atanasie, prin cei 318 Părinți, prin toate Sinoadele. Bucuria nu este sentimentală. Este bucuria celui care știe că stă pe stâncă, nu pe nisip.
Sfântul Atanasie cel Mare și mărturisirea ortodoxă
După Sinodul I s-a întâmplat ceva ce nu prevăzuseră Părinții. Crezul fusese semnat. Arie fusese anatematizat. Părea că s-a încheiat. Dar moartea Sfântului Constantin (337) a schimbat totul. Fiii săi au fost favorabili arianismului, mai ales Constanțiu II. Iar Imperiul s-a întors împotriva propriei sale credințe oficiale.
În acel moment, Biserica Ortodoxă a rămas cu un stâlp central de rezistență: Sfântul Atanasie cel Mare, episcopul Alexandriei. Nu era literalmente singur — alături de el au stat alți episcopi niceeni, monahi din pustia egipteană (cu Sfântul Antonie cel Mare în frunte), preoți și mulțimea credincioasă. Dar el a devenit figura și vocea acestei rezistențe. El a refuzat să accepte vreun compromis. El a refuzat să intre în comuniune cu arienii „moderați” (semi-arienii, cei care propuneau formula omiousios — „de ființă asemănătoare” — în loc de omoousios — „de aceeași ființă”; o singură literă, dar care schimba totul). El a refuzat să se supună împăratului în chestiuni de credință.
Pentru această refuzare, Sfântul Atanasie a fost exilat de cinci ori. Cinci.
A fost gonit din Alexandria, a fost căutat de soldați, a fost vânat ca un fugar. A trăit ascuns în pustia egipteană printre monahi, sub ocrotirea Sfântului Antonie cel Mare. A scris din ascunzătoare cărți care au întărit Biserica. A trimis epistole. A coordonat rezistența ortodoxă. Și nu a cedat niciodată.
Despre el s-a spus mai târziu fraza care a rămas în istorie:
Athanasius contra mundum — „Atanasie împotriva lumii”.
Expresia trebuie înțeleasă just: nu că Atanasie ar fi fost biologic singur, ci că, în momentele cele mai grele, când majoritatea ierarhiei imperiale arianizate îl izolase, el a rămas figura emblematică a Ortodoxiei. Iar la sfârșit, lumea s-a întors la Atanasie, nu Atanasie la lume.
Această figură a Sfântului Atanasie este extrem de importantă pentru înțelegerea Ortodoxiei. Pentru că ea ne arată un lucru capital: numărul nu hotărăște adevărul.
În gândirea omenească obișnuită, dacă cei mai mulți episcopi cred ceva, atunci acel ceva este adevărul Bisericii. Dacă cei mai mulți teologi semnează o declarație, atunci acea declarație exprimă mintea Bisericii. Dacă majoritatea ierarhiei adoptă o poziție, atunci poziția devine oficială.
Ortodoxia nu funcționează așa. În Ortodoxie, adevărul este criteriul oamenilor, nu oamenii criteriul adevărului. Iar adevărul este definit de continuitatea cu Tradiția Apostolică, nu de numărul susținătorilor. Sfântul Atanasie, devenind figura emblematică a Ortodoxiei, exprima credința Bisericii dintotdeauna. Episcopii arieni, oricât de numeroși, oricât de organizați, oricât de susținuți imperial, nu exprimau decât erezia.
Această lecție este vitală astăzi. Pentru că și astăzi, ca și atunci, presiunea spre conformism este mare. Și astăzi există tentația de a privi spre majorități, spre conferințe, spre declarații, spre instituții, spre poziții oficiale. Și astăzi, cel care stă singur împotriva curentului este suspectat de „necanonicitate”, de „lipsă de iubire”, de „spirit schismatic”.
Dar Ortodoxia a fost păstrată în istorie nu de majorități, ci de singuratici. De Atanasie. De Maxim Mărturisitorul. De Teodor Studitul. De Marcu al Efesului. De toți cei care, în vremea lor, au stat singuri sau aproape singuri pentru adevăr.
Iar pentru Biserică, criteriul nu este numărul susținătorilor unei poziții, ci continuitatea ei cu Sfinții Părinți. Atanasie continua pe Apostoli, pe Sfântul Ioan Teologul, pe Sfântul Irineu, pe Sfântul Antonie. Arienii nu continuau pe nimeni — învățătura lor era o noutate. Tocmai aceasta a fost critica decisivă: erezia este nouă. Tradiția este veche. Cine schimbă, se rupe.
Sfântul Atanasie a murit în pace în Alexandria, în anul 373, după ce a văzut cum, încet-încet, Biserica a revenit la credința pe care el o apărase. Câțiva ani mai târziu, la Sinodul al II-lea Ecumenic (Constantinopol, 381), Crezul niceean a fost confirmat și completat. Erezia ariană a fost îngropată. Dar lecția lui Atanasie a rămas: când e nevoie, un singur om poate sta pentru întreaga Biserică.
Crezul niceean împotriva relativizărilor contemporane
Crezul niceean nu este o relicvă a trecutului. El este criteriul prezent al Ortodoxiei. Tot ce nu se potrivește cu Crezul nu este Ortodoxie, oricât s-ar numi pe sine.
Iar lumea contemporană abundă în învățături care contrazic Crezul, uneori pe față, alteori sub aparența unei „înțelegeri reciproce” sau a unei „dezvoltări teologice”.
Câteva exemple, fără a intra în detalii care ar cere articole separate:
Filioque-ul romano-catolic alterează însuși articolul despre Duhul Sfânt din Crezul niceo-constantinopolitan. Crezul spune că Duhul Sfânt purcede „de la Tatăl” (In 15, 26). Adăugirea „și de la Fiul” (Filioque), introdusă mai întâi la nivel local în Spania, apoi extinsă în tot Occidentul și consacrată oficial de Roma în secolul al XI-lea, nu este o simplă diferență de formulare. Ea schimbă raporturile interne ale Treimii. Sfântul Fotie cel Mare a arătat în secolul al IX-lea, iar Sfântul Grigorie Palama mai târziu, că Filioque-ul introduce două principii în Treime în loc de unul, distruge monarhia Tatălui și confundă persoanele. Nu este o chestiune secundară. Este o trădare a Sinodului I — și a tuturor sinoadelor care au confirmat Crezul.
Sincretismul religios contemporan propune ideea că toate religiile vorbesc, în fond, despre același Dumnezeu, doar cu nume diferite. Această idee se prăbușește exact în fața versetului In 17, 3: „Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.” Cunoașterea mântuitoare nu este o cunoaștere generică a unui „dumnezeu” oarecare. Este cunoașterea personală a Tatălui și a Fiului — care presupune mărturisirea că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Cine nu mărturisește aceasta, nu Îl cunoaște pe Tatăl, oricât de „sincer” ar fi în căutarea sa.
Reducerea hristologiei la dimensiunea morală sau socială — Hristos văzut doar ca învățător moral, ca reformator social, ca exemplu de iubire — este, în esență, o întoarcere la arianism cu alte mijloace. Pentru că Arie nu nega că Hristos este învățător înalt, mare profet, ființă duhovnicească superioară. Ce nega era că Hristos este Dumnezeu. Iar protestantismul liberal modern, deși cu alt vocabular, neagă exact același lucru. Reducerea creștinismului la o etică (chiar și la cea mai înaltă etică) duce direct la pierderea esenței: că Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se facă dumnezeu.
Ideea apuseană a „dezvoltării dogmei”, formulată sistematic de John Henry Newman în secolul al XIX-lea, mai ales când ajunge să justifice formulări necunoscute sau respinse de conștiința patristică a Bisericii, este străină de duhul niceean. Părinții de la Niceea nu au „dezvoltat” dogma. Au formulat-o în cuvinte tehnice pentru a o apăra de răstălmăcire. Ortodoxia mărturisește o singură dată, definitiv, ceea ce a primit de la Apostoli. Sinoadele nu adaugă nimic la credință — doar o exprimă în fața noilor erezii.
Toate aceste devieri se prăbușesc în fața Rugăciunii arhierești citite cu Sfinții Părinți. „Aceasta este viața veșnică, să Te cunoască pe Tine… și pe Iisus Hristos.” „Slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea.” „Ca să fie una, precum suntem și Noi.” Aceste cuvinte exclud filioque-ul, exclud sincretismul, exclud reducerile, exclud „dezvoltările”. Ele rămân ca o stâncă peste veacuri.
Iar criteriul Ortodoxiei rămâne acela pe care l-a fixat Sfântul Vincențiu de Lerin în secolul al V-lea: quod ubique, quod semper, quod ab omnibus creditum est — ceea ce s-a crezut pretutindeni, întotdeauna, de către toți. Adică Tradiția vie a Bisericii, în continuitate neîntreruptă de la Apostoli prin Părinți până astăzi.
Concluzie: a fi „păziți în numele Tău”
Ne întoarcem la versetul-cheie al Rugăciunii arhierești pentru Biserică: „Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat” (v. 11).
Această rugăciune a lui Hristos s-a împlinit. Biserica a fost păzită. A trecut prin prigoane, prin erezii, prin schisme, prin trădări, prin secularizare, prin atâtea încercări câte nu putem număra. Și a rămas. Pentru că Hristos S-a rugat pentru ea.
Dar rugăciunea aceasta cere și răspunsul nostru. A fi „păziți” nu înseamnă a fi protejați automat, fără participarea noastră. Înseamnă a primi paza prin rămânerea în adevăr. Cine iese din adevăr, iese din pază. Cine se mută din Crez, se mută din Biserică. Cine schimbă mărturisirea, schimbă și apartenența.
Pomenirea Sfinților Părinți de la Sinodul I în această duminică nu este doar un act de cinstire istorică. Este o chemare. Suntem chemați să stăm în Crezul lor. Să rostim cu inima ceea ce ei au formulat cu sângele. Să credem ceea ce ei au crezut. Să mărturisim ceea ce ei au mărturisit.
Iar mărturisirea aceasta nu este doar verbală. Ea este formă de viață. Sfântul Atanasie nu a apărat dogma doar prin scrisori — a apărat-o cu cei treizeci de ani de exiluri. Sfântul Marcu al Efesului a refuzat să semneze unirea de la Florența cu Roma cu prețul izolării. Sfinții Mărturisitori din timpul iconoclasmului au mărturisit cu sângele. Sfinții Noi Mărturisitori ai veacului al XX-lea au mărturisit în temnițele comuniste.
A fi „păzit în numele Tatălui” înseamnă a sta în această Tradiție. A nu căuta să fii „de partea timpului”, ci de partea Sfinților Părinți. A nu te lăsa convins de majorități sau de declarații oficiale, ci de continuitatea cu Apostolii. A prefera, dacă e cazul, să stai singur cu Atanasie, decât în corul majoritar al unei lumi care a uitat de Niceea.
Iar bucuria lui Hristos, despre care vorbește versetul 13 — „ca să fie deplină bucuria Mea în ei” — această bucurie este bucuria celui care stă în adevăr. Nu o bucurie sentimentală, nu o bucurie superficială, ci bucuria adâncă a celui care știe că temelia pe care stă este aceeași pe care au stat Apostolii, Părinții, Mărturisitorii.
În această duminică, dintre Înălțare și Cincizecime, când Apostolii așteptau Duhul Sfânt, iar noi îl așteptăm împreună cu ei — să stăm pe stânca aceasta. Să rostim Crezul cu mintea trează. Să cinstim pe cei 318 Părinți și pe toți Părinții Sinoadelor Ecumenice. Să iubim Tradiția aceasta vie care a venit la noi prin Sfântul Ioan Teologul, prin Sfântul Atanasie cel Mare, prin Părinții de la Niceea.
Și să rugăm pe Hristos, Care S-a rugat pentru noi în Rugăciunea arhierească, să ne păzească până la sfârșit în numele Tatălui — în Crezul niceean, în Tradiția apostolică, în adevărul care nu se schimbă, oricât s-ar schimba veacurile.
Amin.
Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi!