Pe 5 august Biserica îl pomenește pe Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, numit și Hozevitul, monah român care s-a nevoit douăzeci și patru de ani în Țara Sfântă și a adormit în anul 1960, în peștera Sfintei Ana din pustia Hozevei. Douăzeci de ani mai târziu, când mormântul său a fost deschis, trupul a fost aflat neputrezit. Sfintele lui moaște se află astăzi în Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, lângă Ierihon.
Copilăria și venirea la Neamț
S-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiștea, din fostul județ Dorohoi — localitate aflată astăzi în județul Botoșani —, în familia unor țărani evlavioși, Maxim și Ecaterina Iacob, și a primit la botez numele Ilie. Și-a pierdut mama la câteva luni, iar pe tată în anii copilăriei, rămânând în grija bunicii sale Maria, care l-a deprins din pruncie cu rugăciunea, iar mai apoi în grija unchiului său Alecu Iacob, care l-a ajutat să urmeze gimnaziul și liceul.
În vara anului 1933, la vârsta de douăzeci de ani, a intrat în obștea Mănăstirii Neamț, primit în vremea stăreției episcopului Nicodim Munteanu, viitor Mitropolit al Moldovei și Patriarh al României. A fost pus sub povățuirea monahului Iov, care îngrijea de infirmeria obștii, și a primit ascultare la infirmerie și la biblioteca mănăstirii. Între anii 1934 și 1935 și-a satisfăcut stagiul militar la Dorohoi, tot ca infirmier, după care s-a întors la aceleași ascultări.
Biblioteca Neamțului adăpostea traduceri și manuscrise filocalice, împreună cu numeroase scrieri ale Părinților, copiate în românește și slavonește prin osteneala Sfântului Paisie de la Neamț și a ucenicilor lui, cu un veac și jumătate mai înainte. Aici a citit tânărul monah și din această comoară le-a împărtășit și celorlalți. Mărturiile păstrează un obicei al lui: în fiecare zi ducea cărți părinților din mănăstire, iar când vedea vreun frate întristat ori doborât de ispită, îl întreba mai întâi dacă a citit din Viețile Sfinților și îi punea în mână o carte de folos.
Călugăria și plecarea în Țara Sfântă
La 8 aprilie 1936, în Miercurea Mare din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, a fost tuns în monahism de arhimandritul Valerie Moglan, viitor arhiereu-vicar la Iași, în biserica mare a mănăstirii, ctitoria lui Ștefan cel Mare, și a primit numele Ioan. Naș și părinte duhovnicesc i-a fost ieromonahul Ioachim Spătarul, egumenul schitului Pocrov.
Potrivit vieții scrise de ucenicul său, dorința de a ajunge la Muntele Athos, unde se păstra vechiul calendar, o purtase încă dinainte de a-și împlini slujba militară, iar atunci nu putuse pleca tocmai din această pricină. După întoarcerea din armată și după tunderea în monahism, s-a îndreptat spre Ierusalim, unde Patriarhia păstra, ca și astăzi, calendarul iulian pentru sărbătorile de peste an.
Dorința de a viețui în pământul pe care a umblat Domnul este veche în viața monahilor, și mulți nevoitori porniseră înaintea lui pe același drum. În toamna anului 1936 a început pregătirile de plecare, folosind partea de moștenire rămasă de la părinți, din care a plătit și drumul celor doi monahi nemțeni care l-au însoțit: ieromonahul Claudiu Derevleanu și monahul Damaschin Trofin. Au pornit în noiembrie 1936, din portul Constanța spre Haifa, cu binecuvântarea Mitropolitului Nicodim al Moldovei. Mai mult decât atât nu spun izvoarele. Nu găsim în mărturii o plecare aprinsă de vrajbă, ci un monah care a plecat cu binecuvântare și cu pace.
În pustia Iordanului și la Lavra Sfântului Sava
Ajuns în Țara Sfântă, s-a închinat pe Golgota, la Mormântul Domnului și la celelalte locuri sfințite de viețuirea pământească a Mântuitorului, la Betleem și în Galileea. Tovarășii lui s-au întors în țară; el a rămas.
Doi ani s-a nevoit într-o peșteră a pustiei Iordanului, apoi s-a închinoviat în Lavra Sfântului Sava cel Sfințit, între Betleem și Marea Moartă, unde a petrecut opt ani. Mărturiile spun că aici a dobândit darul lacrimilor și rugăciunea inimii. Duhovnic i-a fost ieroschimonahul Sava, macedonean de neam, care știa limba română. A împlinit în obște mai multe ascultări: îngrijitor al bolnavilor, paracliser, bibliotecar și călăuză a pelerinilor. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost dus, împreună cu alți monahi, într-un lagăr de pe Muntele Măslinilor, iar după eliberare s-a întors la aceleași ascultări.
Stăreția de la Iordan și retragerea la Hozeva
La 14 septembrie 1947 a fost hirotonit preot în Biserica Sfântului Mormânt și așezat egumen la schitul românesc de la Iordan, aflat sub purtarea de grijă a Patriarhiei Române, aproape de locul Botezului Domnului. A păstorit acolo cinci ani.
Dorul de liniștire și de o viețuire mai aspră l-a făcut să lase stăreția. În noiembrie 1952, cu binecuvântarea Patriarhului Timotei al Ierusalimului, a intrat împreună cu ucenicul său, schimonahul Ioanichie Pârâială, în obștea Mănăstirii Sfântul Gheorghe din pustia Hozevei, în valea pârâului Cherit, unde tradiția biblică așază retragerea Sfântului Prooroc Ilie din vremea regelui Ahab.
Peștera Sfintei Ana
În vara anului următor s-a retras în peștera numită Chilia Sfintei Ana, săpată în stâncă la înălțime, la care nu se putea ajunge decât pe o scară — asemenea peșterilor din pereții de piatră în care s-au nevoit și alți sihaștri, precum Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel, la a cărui chilie se cobora pe funie. Acolo a rămas până la adormirea sa, hrănindu-se mai ales cu posmagi, puține fructe și apă, pe care i le aducea din când în când un frate.
A adormit în Domnul la 5 august 1960, în al patruzeci și șaptelea an al vieții. Potrivit mărturiei ucenicului său, își vestise mai dinainte apropierea sfârșitului. La înmormântarea săvârșită de starețul Amfilohie al Hozevei, spun aceleași mărturii, peștera s-a umplut de păsărelele pe care le hrănise zilnic în viață. A fost îngropat în locul pe care și-l pregătise el însuși, în stânca de lângă chilie.
Scrierile
Sfântul Ioan Iacob a scris de-a lungul întregii vieți monahale, iar scrierile lui au fost adunate și publicate sub titlul Din Ierihon către Sion. Potrivit rânduirii din carte, ele se împart în patru părți: versuri cu învățături despre patimi și virtuți; scrieri duhovnicești în proză — scrisori, culegeri din Sfinții Părinți, tălmăciri și alcătuiri proprii; slujbe; și traduceri din Părinți.
A învățat limba greacă, iar mărturiile biografice pomenesc și de cunoștințe de arabă. Tălmăcea din grecește pagini alese din Sfinții Părinți; cu aceste texte se hrănea mai întâi el însuși, iar apoi îi hrănea pe cei care veneau la el.
Rugăciunea lui Iisus stă în miezul învățăturii lui. Versurile din partea întâi, se arată în carte, au fost alcătuite pentru dezbrăcarea de patimi și îmbrăcarea în virtuți, ca să înlesnească celui ce le citește drumul către această rugăciune. Când o tâlcuiește, adună cuvintele Apostolului Pavel, ale Sfântului Macarie, ale Sfântului Ioan Carpatiul și ale Sfântului Ioan Gură de Aur, arătând că chemarea Numelui Domnului este pusă la îndemâna tuturor deopotrivă — a tinerilor și a bătrânilor, a celor cu carte și a celor neștiutori de carte —, fiecare lucrând-o după măsura sa și, în treptele ei mai adânci, sub povățuire duhovnicească.
O bună parte din scrieri sunt scrisori și cuvinte de răspuns către cei rămași în lume. Versurile lui privesc adesea veacul în care trăia: învățații care se străduiesc să dovedească „că nu este Dumnezeu”, omul care ridică din nou Turnul Babel, moda și duhul vremii. Într-o poezie adresată ucenicului său Ioanichie a lăsat aceste stihuri: „Și dacă-ți vine întristare / Aproape de mormântul meu, / Atunci să mergi la schitul nostru / Că, nevăzut, mă duc și eu”.
Aflarea moaștelor
În vara anului 1980, la douăzeci de ani de la adormirea sa, mormântul din peștera Sfintei Ana a fost deschis, iar trupul a fost aflat întreg, nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă. Cu binecuvântarea Patriarhului Benedict al Ierusalimului, sfintele moaște au fost coborâte din peșteră, așezate într-o raclă de lemn de chiparos și purtate în procesiune, împreună cu arhierei ai Patriarhiei Ierusalimului și cu mulțime de pelerini, la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, unde se află până astăzi, alături de moaștele Sfântului Gheorghe Hozevitul. Cei care vin să se roage îl văd, prin geamul raclei, ca pe un călugăr adormit.
Neputrezirea trupului nu este ea însăși temei de sfințenie, căci Biserica cunoaște și pricini firești ale nestricăciunii. În discernământul Bisericii, un asemenea semn nu se desparte de mărturia întregii vieți: el poate fi primit ca o pecete, nu ca o dovadă de sine stătătoare. Așa l-au primit și cei care l-au cunoscut pe Sfântul Ioan Iacob, punând mai întâi viața, apoi semnul.
Cinstirea
Părintele Petroniu Tănase, viețuitor la schitul românesc Prodromu din Athos și cunoscut al lui din anii Neamțului, a înșirat într-un articol tipărit în revista Biserica Ortodoxă Română semnele cu care Dumnezeu l-a proslăvit pe pustnicul de la Hozeva: viața de înaltă sfințenie, vestirea mai dinainte a sfârșitului, prohodirea păsărilor, aflarea trupului nestricăcios după douăzeci de ani și buna mireasmă a moaștelor.
Într-un cuvânt închinat vieții lui, Cuviosul Cleopa Ilie de la Sihăstria a mărturisit despre sfințenia sihastrului de la Hozeva, arătând totodată că Dumnezeu nu îi face sfinți pe cei bogați, nici pe cei lăudați de oameni, nici pe cei învățați, ci pe cei smeriți și blânzi, care se roagă neîncetat și au inima curată.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinților la 20 iunie 1992, sub numele de Sfântul Cuvios Ioan de la Neamț — Hozevitul, cu zi de prăznuire la 5 august, data adormirii sale. La 31 ianuarie 2016, în urma hotărârii sinodale luate în toamna anului 2015, Patriarhia Ierusalimului a proclamat, la Mănăstirea Sfântul Gheorghe de la Hozeva, înscrierea lui în Sinaxarul propriu, rânduindu-i pomenirea la 28 iulie după calendarul iulian, dată care corespunde astăzi zilei de 10 august în calendarul civil. Este cel dintâi sfânt român înscris astfel în Sinaxarul Patriarhiei Ierusalimului.
În amintirea ascultării împlinite la Neamț, bibliotecarii l-au ales ocrotitor, fiind cinstit ca patron spiritual al Bibliotecii Naționale a României, iar în Arhiepiscopia Râmnicului ziua lui de pomenire a devenit, din anul 2014, sărbătoarea bibliotecarilor vâlceni.
Viața Sfântului Ioan Iacob nu cere tuturor să caute pustia, ci arată ce poate lucra statornicia într-o chemare primită. La infirmeria și la biblioteca Neamțului, la Iordan, în ascultarea stăreției și apoi în tăcerea Hozevei, el a păzit aceeași lucrare: rugăciunea, slujirea aproapelui și hrănirea minții din cuvintele Părinților. De aceea pustnicul ascuns în stâncă a rămas aproape de cei aflați în lume, prin scrierile lui și prin rugăciunea cu care Biserica îl cheamă astăzi.
Surse
- Sfântul Ioan Iacob Românul (Hozevitul), Din Ierihon către Sion, Ierusalim, 1999.
- Petroniu Tănase, „Alte știri despre Cuviosul Ioan cel Nou Hozevitul”, în Biserica Ortodoxă Română, C (1982), nr. 3–4, p. 297.
- Cleopa Ilie, Predici la praznice împărătești și la sfinți de peste an, Editura Episcopiei Romanului.
- Viața Sfântului Ioan Iacob, alcătuită de ucenicul său, schimonahul Ioanichie Pârâială.
Cărți recomandate
Patru volume despre Sfântul Ioan Iacob Hozevitul și rugăciunea neîncetată pe care a trăit-o și a tâlcuit-o.
