Partea I dintr-o serie de trei articole despre Sfântul Andrei Salos al Constantinopolului
De ce acest articol
Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos este unul dintre cei mai cunoscuți sfinți ai Răsăritului — și, în același timp, unul dintre cei mai puțin înțeleși. Pomenirea sa, prăznuită la 2 octombrie, este cunoscută celor mai mulți creștini ortodocși mai ales prin legătura cu vedenia de la Vlaherne, temei al praznicului Acoperământului Maicii Domnului. Dincolo de acest moment liturgic central, însă, Viața sa este puțin citită în întregime, iar locul lui în Tradiția nebuniei pentru Hristos — locul, deci, în care se înțelege ce este un salos — rămâne neclar pentru cei mai mulți cititori.
Acest articol începe o serie de trei părți. Prima parte așază temelia: ce este nebunia pentru Hristos, unde își are temeiul scripturistic și patristic, de ce ocupă un loc atât de înalt în Tradiția ortodoxă și cum o deosebește Biserica de simpla nebunie; apoi cine este Sfântul Andrei după Viața scrisă de preotul Nichifor, și cum a fost transmisă această Viață, de la Constantinopol până la noi, prin pomenirea liturgică și prin traducerea ei athonită în limba română. Părțile următoare vor trata: vedenia de la Vlaherne și Acoperământul Maicii Domnului (Partea a II-a), și secțiunea apocaliptică a Vieții, cu discernământul cuvenit profețiilor patristice (Partea a III-a).
„Noi suntem nebuni pentru Hristos… Până în ceasul de acum flămânzim și însetăm; suntem goi și suntem pălmuiți și pribegim… Ocărâți fiind, binecuvântăm. Prigoniți fiind, răbdăm. Huliți fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi.”
— Sfântul Apostol Pavel (1 Corinteni 4, 10-13)
Foamea, setea, goliciunea, pribegia, ocara, batjocura, primite cu binecuvântare: acesta este, cuvânt cu cuvânt, portretul Sfântului Andrei pe străzile Constantinopolului — scris de Apostolul Pavel cu opt veacuri înainte ca el să se nască. De la acest cuvânt apostolic pornim, fiindcă în el se află deja, în germen, tot ce vom spune despre nebunia pentru Hristos.
Temeiul scripturistic: nebunia Crucii
Nebunia pentru Hristos nu este o invenție a monahismului târziu, ci crește dintr-o rădăcină scripturistică adâncă: cuvântul Sfântului Apostol Pavel despre nebunia Crucii. Întregul paradox al fenomenului salos este deja cuprins, în germen, în primele capitole ale Epistolei întâi către Corinteni.
Pavel așază de la început o răsturnare care va sta la temelia întregii nevoințe: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1, 18). Ceea ce lumea socotește nebunie — un Dumnezeu răstignit, biruința prin înfrângere, slava prin necinste — este, pentru cei credincioși, însăși puterea mântuitoare. Iar Pavel duce răsturnarea până la capăt: „Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înțelepciunea lumii acesteia?” (1, 20), pentru ca apoi să încheie: „fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înțeleaptă decât înțelepciunea lor” (1, 25).
Aici se află cheia. Există două înțelepciuni și două nebunii, așezate cruciș: înțelepciunea lumii, care înaintea lui Dumnezeu este nebunie, și „nebunia” lui Dumnezeu, care este înțelepciunea cea adevărată. Salos-ul își asumă tocmai această poziție: îmbrăcând în chip văzut nebunia înaintea lumii, el mărturisește că a ales cealaltă înțelepciune. Nebunia lui jucată în piață este o icoană vie a nebuniei Crucii — scandaloasă pentru cei ce pier, mântuitoare pentru cei ce o înțeleg.
Iar versetul de la care am pornit duce această răsturnare până în carne: „Noi suntem nebuni pentru Hristos… flămânzim și însetăm; suntem goi și suntem pălmuiți și pribegim… Ocărâți fiind, binecuvântăm… Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor” (1 Corinteni 4, 10-13). Pavel descrie aici viața apostolească însăși, dar în termeni care vor deveni, literă cu literă, programul salos-ului. El nu face decât să ducă la o expresie extremă, literală, ceea ce Apostolul a numit însăși condiția slujitorului lui Hristos.
De aceea fenomenul salos, oricât de neobișnuit, nu este o anexă exotică a tradiției ortodoxe, ci o trăire dusă până la capăt a unui cuvânt apostolic central. Sfinții nebuni pentru Hristos au luat în serios, până la ultima consecință, ceea ce mulți creștini citesc fără să tresară. Rămâne însă o întrebare: una este să citești acest cuvânt, și cu totul alta să-l poți trăi. Cum ajunge un om în starea de a primi zilnic ocara, goliciunea și batjocura — și de a le primi nu strângând din dinți, ci binecuvântând? Răspunsul Părinților are un singur nume: smerenia.
De ce nebunia pentru Hristos este una dintre cele mai înalte și mai aspre forme de nevoință ortodoxă
Întâlnirea cu tradiția sfinților nebuni pentru Hristos — saloi în greacă, iurodivîi în rusă — produce la cei mai mulți cititori o primă reacție de nedumerire. Cum se face că acești bărbați și femei, care își ascundeau sfințenia sub o aparență de demență, dormind în gunoi și pe la marginea drumurilor, lăsându-se bătuți, scuipați și târâți pe ulițe, ajung să fie cinstiți de Biserică alături de marii dascăli ai lumii, alături de mucenici și de cuvioși? Pare un paradox.
Și totuși, dacă privim atent la învățătura Părinților despre smerenie, paradoxul se topește. Smerenia este, după mărturia patristică consensuală, temelia tuturor virtuților. Sfântul Antonie cel Mare, întemeietorul monahismului răsăritean, a lăsat cuvântul rămas până astăzi piatra de încercare a vieții duhovnicești: „Văzut-am toate cursele vrăjmașului întinse pe pământ și suspinând am zis: oare cine poate să le treacă pe acestea? Și am auzit glas zicându-mi: smerenia.”1 Întreaga lucrare a vrăjmașului poate fi străbătută printr-o singură virtute, iar acea virtute este smerenia.
Avva Longhin a întărit principiul: smerita cugetare este mai mare decât toate faptele bune, „căci ea poate să scoată pe om chiar din adâncul iadului, măcar de ar fi el păcătos ca un demon.”2 Ea este temelia care le susține pe toate celelalte.
Mai mult, Părinții au arătat că smerenia nu se obține prin reflecție sau prin sforțare interioară, ci prin a fi efectiv umilit și a primi acea umilire fără tulburare. Sfântul Ioan Scărarul, în Cuvântul 25 al Scării, dă definiția cea mai precisă: „Smerita cugetare arată nu cel ce se defaimă pe sine; căci cum nu se va răbda pe sine? Ci cel ce ocărât fiind de altul, nu-și micșorează dragostea față de acesta.”3 Nu auto-umilirea, deci, ci primirea ocării venite din afară fără ca dragostea să se clatine. Iar același Părinte mărturisește efectul: „N-am postit, n-am privegheat, nu m-am culcat pe jos, ci m-am smerit și degrabă Domnul m-a mântuit pe mine.”4
Sfântul Isaac Sirul vine și mai aproape de subiectul nostru. Vorbind despre cuptorul lămuritor al nevoinței, el numește pe rând probele care produc „smerenia cea înălțătoare”: „foamea și setea, goliciunea și bolile trupului, năvala patimilor, ocara și necinstirea, strâmtorarea și necazul, rănile, temnița, confiscarea averilor, sila, neodihna, și orice altă întâmplare, care se află în felurimea ispitelor… el va primi acestea, ca aurul în topitoare, ca să nu piardă smerenia cea înălțătoare, care poate da nevoitorului celui sârguitor curățire de păcate și cununa neveștejită a răbdării.”5 Aici, în lista Sfântului Isaac, ocara și necinstirea stau alături de foame și de goliciune — nu ca probe diferite, ci ca instrumente ale aceluiași foc curățitor. Sunt aceleași cuvinte — foame, goliciune, ocară — pe care le rostea și Pavel; nevoința nu face decât să le primească dinadins.
Avva Macarie Egipteanul, ucenicul Sfântului Antonie și unul dintre cei mai înalți părinți ai pustiei egiptene, a dat sfatul cel mai limpede unui frate care îl întrebase cum să se mântuiască. L-a trimis întâi la mormânt să-i ocărască pe morți, apoi a doua zi să-i laude, și apoi i-a tâlcuit: „Vezi câte le-ai zis și nu ți-au răspuns nimic, și cât i-ai lăudat și nu ți-au spus nimic. Așa și tu, dacă vrei să te mântuiești, fă-te mort; nu ține seama nici de nedreptatea, nici de slava oamenilor, ca morții, și vei putea să fii mântuit.”6 Aceasta este, în formă concentrată, definiția stării la care ajunge salos-ul: mort pentru ocară și mort pentru slavă deopotrivă.
Avva Macarie a aflat această taină chiar din gura diavolului. Vrăjmașul, neputând să-l doboare, i-a mărturisit că în toate îl poate imita — „tu postești, postesc și eu; tu veghezi, eu oricum nu dorm” — afară de una singură: „Cu smerenia ta; și de asta nu te pot covârși.”7 Postul, privegherea, înfrânarea — pe toate diavolul le poate copia în chip ascetic mincinos. Smerenia, niciodată.
Aici se află, după mărturia Tradiției, urcușul deosebit al sfinților nebuni pentru Hristos.
Toate celelalte nevoințe — postul aspru, privegherea de toată noaptea, fecioria, sărăcia, retragerea în pustie — pot fi practicate fără a primi ocară directă din partea oamenilor. Pustnicul aspru este admirat. Anahoretul este venerat. Stâlpnicul este vizitat de pelerini. Chiar și sărăcia, când este recunoscută drept nevoință, atrage cinstirea celor din jur. Salos-ul, în schimb, se așază în chip programatic în calea ocării: zi de zi, ceas de ceas, până la moarte. Nu o caută ca eveniment, nu o caută ca probă, ci o face mediul însuși al vieții sale. Viața Sfântului Andrei o spune răsturnător: era târât prin piețe cu funia la gât, mâzgălit pe față cu cărbune, lovit cu pietre de copii — nu o întâmplare, ci viața obișnuită. Sfântul Vasile cel Fericit din Moscova era insultat pe străzile capitalei. Sfânta Xenia din Petersburg a fost luată în râs patruzeci de ani.
La aceasta se adaugă patru lipsuri pe care salos-ul le primește toate odată, ca pe o nevoință în mai multe straturi:
Disprețul venit chiar de la creștini. Pentru un credincios obișnuit, biserica este un loc de odihnă, comunitatea un sprijin. Pentru salos, biserica însăși este un alt loc de batjocură: Viața Sfântului Andrei descrie cum, la intrarea lui în Sfânta Sofia, oamenii ziceau „Cum a intrat nebunul aici?” — nedorit chiar în casa Tatălui. Disprețul venea deopotrivă de la cei care mergeau la biserică și de la cei care nu mergeau, fără niciun loc de odihnă socială.
Frigul și foamea ca nevoință permanentă, fără regulă. Postul monahului, oricât de aspru, are o regulă, un timp, o chilie unde se întoarce. Salos-ul nu știe dacă mănâncă mâine, dacă găsește unde să doarmă, dacă supraviețuiește iernii. Viața Sfântului Andrei descrie iarna cumplită în care a fost aproape mort de frig, lăsat afară chiar și de săraci, ca un câine — o mucenicie zilnică, lipsită de cununa muceniciei recunoscute.
Binefacerile pe ascuns. Sfântul Andrei dădea milostenia primită altor săraci, dar arunca banii pe pământ ca să-i culeagă fără să știe cine i-a dăruit. Își refuza astfel până și bucuria subtilă pe care omul religios obișnuit o caută: aceea de a fi cunoscut că face bine.
Lipsa de comunitate și de prietenie. Pustnicia însăși poate fi, fără voia pustnicului, înconjurată de faimă: cel care fuge de lume ajunge adesea căutat de lume, are părinte duhovnicesc, ucenici, pelerini. Salos-ul alege altă cale: nu numai retragerea de la slava lumii, ci și primirea activă a disprețului ei, într-o izolare în plin mijloc al cetății, fără un cuvânt de admirație. Sfântul Andrei a avut doar doi oameni cu care vorbea fără mască: Nichifor și Epifanie. Restul, fără excepție, îl tratau ca pe un nebun.
Și aici intervine punctul cel mai prețios al întregii noastre așezări.
Salos-ul este, într-un anumit fel, un pustnic — dar un pustnic ferit, prin chiar nevoința sa, de cea mai subtilă cursă a vieții duhovnicești: slava deșartă. Sfântul Ioan Scărarul, în Cuvântul 22, recunoaște deschis că slava deșartă se află și în pustie, în peșterile cele mai întunecate; schimbarea locului nu o îndepărtează. Iar Sfântul Ignatie Briancianinov, în Despre înșelare, descrie pe larg cum chiar și nevoitori ajunși la măsuri înalte cad în prelest, în înșelarea duhovnicească prin care încep să se vadă mai buni decât sunt și să primească vedenii false, după care se rătăcesc. Singura apărare reală împotriva acestei căderi este, după Părinți, smerenia adâncă, sinceră, exersată zilnic.
Salos-ul, fiind umilit zilnic, fiind ferit de admirație, fiind oprit chiar de la auto-recunoaștere — pentru că nu pretinde că este sfânt, dimpotrivă, se prezintă ca îndrăcit — este apărat prin chiar nevoința sa de cursa subtilă a slavei. El nu poate să creadă despre sine că este cineva, pentru că lumea îi spune zilnic, prin lovituri și scuipături, că nu este nimeni. Iar inima lui, astfel ferită, se face vas curat al harului.
De aceea, Biserica a văzut în saloi nu o anomalie marginală, ci o formă extremă de lepădare de sine: o cale rară, primejdioasă pentru cei nechemați, dar strălucitoare acolo unde Dumnezeu a arătat-o lucrătoare. Sfântul Vasile cel Fericit din Moscova îl mustra pe Țarul Ivan cel Groaznic fără frică, pentru că nu avea nimic de pierdut — nici reputație, nici poziție, nici mângâiere omenească. Sfântul Andrei vedea sufletele care se ridică sau se prăbușesc, vedea îngerii și diavolii care însoțesc pe oameni, a fost răpit la al treilea cer asemenea Apostolului Pavel. Sfânta Xenia din Petersburg cunoștea dinainte moartea unora, hotărârile altora. Nu pentru că au avut darurile în mod natural, ci pentru că inima li s-a făcut, prin smerenia zilnică, vas curat al harului.
Trebuie spus însă, înainte de a merge mai departe, un lucru hotărâtor pentru întreaga noastră așezare. Nebunia pentru Hristos nu este o nevoință imitabilă după voie, nici un model psihologic de comportament excentric. Ea este o chemare rară, primejdioasă pentru cel neîncercat, recunoscută de Biserică numai după roade, după smerenie, după curăția credinței și după primirea sobornicească. La criteriile prin care se face această deosebire vom reveni mai jos. Cel dintâi care a întrupat cuvântul apostolic al nebuniei pentru Hristos într-o Viață deplină, păstrată întreagă, a fost Sfântul Simeon din Emesa, în veacul al VI-lea; Sfântul Andrei calcă, peste veacuri, pe aceeași urmă. Iar el nu este singur: să vedem mai întâi șirul în care se așază.
Lumea sfinților nebuni pentru Hristos
Tradiția salos-ilor se întinde, în Răsăritul ortodox, de la pustia egipteană a secolului al IV-lea până astăzi. Iată câteva chipuri reprezentative, în ordine cronologică.
Sfânta Isidora Tabenisiota (sec. IV, Egipt). Cea mai veche salos despre care avem mărturie scrisă. Trăia în mănăstirea de femei de la Tabenisi, în Egiptul de Sus. Era socotită nebună de toate celelalte monahii și batjocorită zilnic. Mânca rămășițele de la masa surorilor și își ascundea sfințenia atât de bine încât nimeni nu o cunoștea. Sfântul Pitirim a fost trimis de un înger să o caute; când a sosit la mănăstire și a cerut să o vadă, monahiile au crezut că glumește. Recunoscând cinstea ce i se făcea, Isidora a fugit din mănăstire în noaptea aceea și nimeni nu a mai aflat unde a murit.8
Sfântul Simeon din Emesa (sec. VI, Siria). Cel dintâi salos cu Viață scrisă completă — întâiul, deci, care a dat fenomenului o formă deplină, păstrată întreagă. Viața i-a scris-o Sfântul Leonțiu, episcopul Neapolei din Cipru, în secolul al VII-lea. Simeon a trăit mai întâi douăzeci și nouă de ani ca pustnic în pustia de lângă Marea Moartă, împreună cu prietenul său Sfântul Ioan, urcând la o înaltă măsură duhovnicească departe de ochii lumii. Apoi, socotindu-se destul de întărit, a cerut de la Dumnezeu o nevoință și mai grea: să se întoarcă în lume și să slujească mântuirii oamenilor, ascunzându-și desăvârșirea sub masca nebuniei. S-a purtat în cetatea Emesa în chipul cel mai scandalos dintre toți saloi — răsturna tarabele, mânca pe față în post, săvârșea fapte care întorceau pe toți împotriva lui — toate ca să atragă asupra sa ocara. Sub acest acoperământ însă lucra neîncetat: întorcea pe desfrânate la pocăință, izgonea diavoli, ajuta pe ascuns pe cei în nevoie, prooroci dinainte un cutremur ce avea să lovească cetatea. Lucrarea i-a rămas necunoscută până aproape de moarte; abia după adormire s-a descoperit cine fusese.9 Viața lui a fost modelul literar pe care s-a sprijinit, peste trei secole, hagiograful Sfântului Andrei — iar Andrei însuși, cum vom vedea, va cere să fie odihnit lângă el.
Sfântul Andrei al Constantinopolului (sec. X). Sfântul a cărui Viață constituie subiectul acestei serii. Scit de neam adus rob la Constantinopol, învățat la cărți, chemat în vedenie să ia asupra sa nebunia pentru Hristos. A trăit pe străzile capitalei imperiale, dormind cu câinii, mâncând o jumătate de pesmet pe zi sau nimic, batjocorit de toți și apropiat de nimeni — în afară de părintele său duhovnicesc Nichifor și de tânărul Epifanie, viitorul patriarh. Lui i s-a arătat Maica Domnului acoperind cu omoforul pe credincioși în biserica Vlaherne, vedenie care este temelia praznicului Acoperământului. Despre el este vorba în Părțile a II-a și a III-a ale acestei serii.
Sfântul Vasile cel Fericit din Moscova (1469–1557). Iurodivîi rus în vremea Țarului Ivan al IV-lea cel Groaznic. Umbla gol pe străzile Moscovei iarna și vara, răsturna tarabele unor negustori despre care, ulterior, s-a descoperit că vindeau marfă înșelătoare — pâine amestecată cu var și cretă, cvas prost preparat — și se închina la zidurile caselor desfrânaților. Când a fost întrebat de Țar de ce face așa, a răspuns că pe tarabele negustorilor erau diavoli, iar la zidurile caselor desfrânaților plângeau îngerii. Tradiția spune că Ivan cel Groaznic se temea de el ca de niciun alt om. La înmormântarea lui, în 1557, Țarul însuși i-a purtat sicriul. Catedrala Acoperământului de pe Piața Roșie, cunoscută popular ca „Sfântul Vasile”, a ajuns să fie legată de numele lui prin cinstirea puternică a sfântului.10
Sfânta Xenia din Petersburg (cca 1731–post 1803). Văduvă a unui ofițer de la curtea împărătească, după moartea bărbatului ei și-a împărțit averea la săraci, și-a luat numele soțului mort (Andrei Feodorovici) și a îmbrăcat hainele lui. A umblat patruzeci de ani pe străzile Petersburgului, vorbindu-i celorlalți ca și cum ea ar fi fost Andrei iar Xenia ar fi murit. Era luată în râs și de boieri, și de săraci. A prorocit moartea împărătesei Elisabeta cu un an înainte, ajuta pe ascuns la zidirea bisericilor, cunoștea inimile celor care veneau la ea. A fost canonizată de Biserica Ortodoxă Rusă în 1988 și este astăzi una dintre cele mai cinstite sfinte ale spațiului slav.11
Cuviosul Gavriil Urgebadze (1929–1995, Georgia). Salos al secolului al XX-lea. A trăit în vremea regimului sovietic ateu, a construit o biserică din materiale recuperate de pe ruine, a fost închis și torturat. După eliberare, a luat asupra sa nebunia pentru Hristos: lua aparența beției și a purtării scandaloase, ca să ascundă lucrarea lăuntrică și să atragă disprețul lumii asupra sa, intrând cu greutate în bisericile oficiale care colaborau cu aparatul sovietic de control religios. Tot el însă vindeca bolnavi, mângâia pe cei deznădăjduiți, cunoștea inimile celor care veneau la el. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Georgiană în 2012; moaștele lui sunt astăzi la mănăstirea Samtavro din Mțheta, și sunt loc de pelerinaj pentru ortodocși din toate jurisdicțiile.12
Tradiția continuă, în chip ascuns, până astăzi. Unii dintre cei mai mari sfinți contemporani — Sfânta Tarso din Grecia (sec. XX), Cuvioasa Pelagia din Diveevo (sec. XIX) — aparțin aceluiași șir. Salos-ii nu se găsesc, prin firea lor, în calendarele de larg consum; rămân ascunși până la moarte și descoperiți doar după aceea, dacă Biserica îi descoperă. Mulți, foarte mulți, rămân până la sfârșit necunoscuți.
Cum deosebește Biserica nebunia pentru Hristos de simpla nebunie
Tocmai pentru că este o cale atât de neobișnuită, fenomenul salos a fost dintotdeauna însoțit de un risc: acela ca un bolnav, un excentric, sau chiar un înșelat să fie luat drept sfânt — ori, invers, ca un sfânt adevărat să fie disprețuit ca nebun. Biserica nu a fost niciodată naivă în această privință.
Mărturie limpede stă chiar o hotărâre sinodală. Canonul 60 al Sinodului Trullan (anul 691) îi osândește pe cei care „se prefac stăpâniți de demoni și, prin stricăciunea purtării, se prefac că ar fi astfel”, rânduind pentru ei aceeași asprime ca pentru cei cu adevărat posedați.13 Cu alte cuvinte, Biserica a interzis explicit simularea nebuniei și a posedării. Aceasta poate părea, la prima vedere, o condamnare a saloi-lor înșiși. În realitate, ea arată cât de serios a privit Biserica primejdia falsei nebunii — și de ce a cinstit, în cele din urmă, doar un număr mic de saloi, recunoscuți nu după purtarea lor scandaloasă, ci după cu totul altceva.
Căci nu purtarea bizară face pe cineva nebun pentru Hristos. Mii de oameni s-au purtat scandalos fără să fie sfinți. Sfântul Simeon din Emesa, despre care am pomenit mai sus, este pilda limpede: purtarea lui era cea mai scandaloasă dintre toți saloi — mânca pe față în post și săvârșea în văzul lumii fapte care întorceau pe toți împotriva lui — și totuși Biserica l-a cinstit, nu pentru semnele din afară, ci pentru roadele ascunse pe care numai puțini le cunoșteau: pocăința desfrânatelor aduse pe nesimțite la Hristos, milosteniile date în taină, mântuirea sufletelor lucrată fără martori. El arată cu cea mai mare claritate principiul: nu semnul exterior, ci roadele. Ceea ce a căutat Biserica, atunci când a cinstit pe un salos, nu a fost niciodată semnul exterior, ci roadele lăuntrice: smerenia adâncă și statornică; lipsa oricărei căutări de sine, de slavă sau de folos; darul deosebirii și al străvederii pus în slujba mântuirii altora, nu a propriei faime; dragostea jertfelnică ascunsă sub batjocura primită; conformitatea deplină cu dreapta credință; și, mai presus de toate, primirea sobornicească — adică recunoașterea, după moarte și după îndelungată cercetare, de către conștiința Bisericii întregi.
De aceea nebunia pentru Hristos nu poate fi imitată, propusă ca model, sau aleasă din propria voință. Un creștin nu se poate „face” salos, așa cum nu se poate face mucenic prin propria hotărâre. Este o chemare deosebită, dată de Dumnezeu unora foarte puțini, dovedită prin roade și încununată prin recunoașterea Bisericii — niciodată o tehnică duhovnicească la îndemâna oricui. Cine ar lua purtarea scandaloasă drept scurtătură spre sfințenie ar cădea exact în cursa pe care Canonul Trullan a voit să o închidă.
Acum, după ce am așezat astfel cadrul, putem trece la subiectul nostru — Sfântul Andrei, Viața lui, autorul ei, și transmiterea ei până la noi.
Sfântul Andrei: viața după tradiția scrisă
Sfântul Andrei, după Viața scrisă de preotul Nichifor, era scit de neam — potrivit acestei descrieri, adus la Constantinopol în vremea împăratului Leon, ca rob al unui dregător de seamă numit Teognost.14 Tradițiile de transmitere nu sunt uniforme cu privire la care împărat Leon este vorba: unele îl așază în vremea lui Leon al VI-lea cel Înțelept (886–912), în timp ce cadrul intern al textului, analizat de Rydén, trimite spre Leon I (457–474) — chestiune la care revenim mai jos. Era încă tânăr când a fost cumpărat, frumos la chip și înțelept la minte. Stăpânul său, văzându-i istețimea, l-a trimis să fie instruit în cărți, iar Andrei a învățat repede Scripturile și cărțile Părinților. Citea cu dragoste viețile mucenicilor și se ruga noaptea, în taină.
Într-o noapte, după ce diavolul a încercat să-l înfricoșeze, Andrei a avut o vedenie. Se afla într-un loc de luptă, având de o parte oștiri întunecate iar de alta oștiri luminoase, iar dintre cei luminoși i s-a arătat un tânăr preafrumos, care ținea trei cununi. Tânărul l-a îndemnat să se lupte cu un uriaș întunecat care provoca pe cei luminați. Andrei, întărit de tânăr, l-a doborât pe acela. Atunci tânărul i-a dat cununile și i-a spus: „Mergi cu pace și de acum înainte să fii prietenul și fratele nostru. Deci, aleargă spre nevoința cea bună, gol să fii și nebun pentru Mine și la multe bunătăți vei fi părtaș în ziua Împărăției Mele.”15
Aceasta este chemarea. Din acel ceas, Andrei a luat asupra sa nebunia pentru Hristos.
A doua zi, sculându-se, s-a rugat. Apoi a luat un cuțit, a mers la fântâna casei și și-a tăiat haina în bucățele, prefăcându-se nebun. Stăpânul Teognost, văzându-l așa, l-a socotit îndrăcit și l-a trimis legat în lanțuri la biserica Sfintei Mucenițe Anastasia, după rânduiala vremii pentru cei stăpâniți de duhuri necurate. Acolo, Sfânta Anastasia însăși i s-a arătat în vedenie unui bătrân luminos — pe care Viața îl arată a fi Hristos, deși fără să-l numească explicit — și a mărturisit despre Andrei: „Acela l-a tămăduit pe el, care i-a zis lui: «să fii nebun pentru Mine și de multe bunătăți vei fi părtaș în ziua Împărăției Mele»; și nu-i este cu putință lui de tămăduire.”16
Tot acolo, în biserica Sfintei Anastasia, Andrei a fost atacat de duhurile întunericului, care veneau cu securi și sulițe să-l ucidă. Andrei a strigat către Sfântul Ioan Apostolul și acela a venit ca un fulger, însoțit de o oștire luminoasă, și a poruncit ca diavolii să fie biciuiți cu însuși lanțul lui Andrei. După aceea Apostolul i-a spus, cu o blândețe care va da tonul întregii sale Vieți: „Vezi că am grăbit spre ajutorul tău, căci foarte mă îngrijesc de tine, că mi-a poruncit Dumnezeu ca să port grijă de tine; deci rabdă și degrabă vei fi slobod.”17
După patru luni de chinuri, văzând că Andrei nu se vindecă, stăpânul l-a lăsat liber. Atunci a început viața lui în văzul lumii: alerga pe ulițe ca un nebun, dormea în gunoi și între câini, mânca o jumătate de pesmet pe zi sau nimic, era bătut, scuipat și împins, milostenia primită o dădea săracilor în chip ascuns — aruncând banii pe pământ ca să-i culeagă cei lipsiți fără să cunoască mâna dăruitoare. Era văzut prin piețe, prin taverne, prin locurile cele mai necurate ale cetății. Ziua, juca rolul nebunului. Noaptea, în colțuri ascunse sau înaintea ușilor bisericilor, se ruga în taină, ridicat uneori de la pământ în văzduh, după mărturia martorilor care din întâmplare îl vedeau.
În jurul lui s-au păstrat numai două legături duhovnicești apropiate: aceea cu preotul Nichifor și aceea cu tânărul Epifanie, fiu de nobil, viitor patriarh — după proorocia Sfântului — și ucenic al lui până la capăt. Lui Epifanie, Andrei i-a arătat în vedenii lucruri pe care le-a văzut numai el: răpirea la al treilea cer într-o iarnă cumplită, când era aproape mort de frig; vedeniile despre sufletele celor adormiți (sufletul desfrânatului bogătaș dus la iad de diavoli, sufletul femeii care venise să-și apere trupul de hoțul de morminte); dialogurile despre Sfânta Treime, despre sfârșitul lumii, despre Antihrist; vedenia de la Vlaherne, când a văzut împreună cu Epifanie pe Maica Domnului acoperind cu omoforul ei pe credincioși.
Doi sunt cei care, după Viață, îi cunosc taina: preotul Nichifor de la Sfânta Sofia, înfățișat ca părintele său duhovnicesc și ca cel care va scrie Viața, și Epifanie, ucenicul. Cu aceștia doi vorbește Andrei deschis, fără să se prefacă. Cu toți ceilalți — vorbește ca un nebun sau nu vorbește deloc.
A murit la vârsta de 66 de ani, în ziua de 28 mai, după ce a petrecut o ultimă noapte în rugăciune sub colonadele hipodromului, în locul unde își petreceau noaptea desfrânatele. Trupul i s-a făcut nevăzut. Numai o mireasmă a rămas în acel loc, după mărturia unei femei sărace din apropiere, care a venit cu lumina și nu a mai găsit decât mireasma. Pomenirea lui se face însă la 2 octombrie, după calendarul liturgic. Mai înainte de a se sfârși, Andrei mărturisise unde nădăjduia să-i fie odihna trupului: „Milostivul Dumnezeu mi-a iertat păcatele și îmi va așeza trupul împreună cu al binecuvântatului Simeon, cel care a trăit cu puțin timp înainte de mine.”18 Astfel, Sfântul Andrei se așază el însuși, prin propria sa dorință, în șirul saloi-lor de dinaintea lui — cerând să fie odihnit lângă Sfântul Simeon din Emesa, întâiul nebun pentru Hristos cu Viață deplină. Tradiția nebuniei pentru Hristos nu este, așadar, o sumă de cazuri răzlețe, ci un șir viu, o filiație duhovnicească pe care înșiși sfinții o recunosc dinăuntru.
Aceasta este Viața, în chip foarte rezumat. Sub această narațiune se află însă întrebări pe care Tradiția nu le-a ascuns niciodată, dar pe care critica modernă le-a adâncit într-un fel care ne obligă astăzi să le privim drept.
Cine a scris Viața
Autorul se prezintă la sfârșit, în propriile sale cuvinte: „Eu, Nichifor, prin mila lui Dumnezeu preot la Marea Biserică a Sfintei Sofia, din cetatea împărătească, am alcătuit această lungă și plină de minuni scriere, despre petrecerea vieții celui între Sfinți, Andrei. Pe lângă cele ce le-am văzut cu ochii mei, restul celorlalte mi-au fost aduse la cunoștință de pururea pomenitul Epifanie, care după aceea a ajuns Arhiepiscop.”19
Astfel, textul se așază pe sine ca scrierea unui părinte duhovnicesc apropiat — preotul Nichifor de la Sfânta Sofia — căruia singur, împreună cu ucenicul Epifanie, Andrei i-ar fi vorbit deschis, fără să se prefacă. Aceasta este lectura tradițională, transmisă neîntrerupt în Sinaxar și în tradiția athonită până astăzi. În forma ei populară românească, transmisă de Schitul Lacu din Sfântul Munte Athos prin Editura Evanghelismos, Sfântul Andrei a trăit în vremea împăratului Leon cel Înțelept (Leon al VI-lea, 886–912), iar Nichifor a scris despre el din mărturie nemijlocită și prin Epifanie.20
Cercetarea filologică modernă, prin ediția critică de referință a lui Lennart Rydén, datează textul, în forma în care îl avem, mai târziu — în secolul al X-lea — și arată că însuși cadrul cronologic al Vieții este construit cu grijă de autor.21 Această constatare privește data și forma textului, nu cinstirea Sfântului Andrei: Biserica nu și-a întemeiat niciodată pomenirea sfinților pe reconstrucția istorică modernă, ci pe Tradiția vie, pe pomenirea liturgică și pe rodul duhovnicesc. Cititorul interesat de argumentele filologice le va găsi tratate în notele de la sfârșit.22
Merită spus, totuși, un lucru care ține de însăși firea hagiografiei ortodoxe. Tradiția patristică nu a cunoscut niciodată simpla identitate între Viața unui sfânt și biografia lui în sens modern. Hagiograful nu este un cronicar; el este un slujitor al icoanei. Așa cum o icoană nu este o fotografie, dar transmite ceva mai adevărat decât fotografia, tot așa o Viață patristică folosește mijloacele narațiunii — ordinea evenimentelor, construcția dialogurilor, alegerea episoadelor — pentru a transmite adevăruri duhovnicești pe care simpla cronică nu le-ar putea atinge. Vieți precum cele ale Sfintei Maria Egipteanca sau ale Sfântului Onufrie cel Mare au fost primite de Biserică, citite liturgic, făcute hrană pentru credincioși, tocmai pentru că, dincolo de stratul narativ, transmit adevărul Tradiției. Sfântul Andrei este real în viața liturgică a Bisericii, real în Tradiția care l-a primit, real ca chip duhovnicesc al nebuniei pentru Hristos — și aceasta este ceea ce contează pentru cel care îi citește astăzi Viața spre folos.
Transmiterea textului
Viața Sfântului Andrei este unul dintre cele mai bine transmise texte hagiografice bizantine. Ediția critică a lui Rydén catalogează peste o sută de manuscrise grecești care conțin textul în întregime sau parțial — dintre care 30 din perioada bizantină (sec. X–XV) și 82 din perioada postbizantină (sec. XVI–XIX).23 Această mulțime testifică o primire foarte largă și o circulație neîntreruptă în lumea ortodoxă vorbitoare de greacă.
Transmiterea în slavonă a început devreme, încă din secolele XI–XII, prin traducerea Vieții în slava bisericească. În spațiul rus, cultul Sfântului Andrei s-a împletit strâns cu praznicul Acoperământului (Pokrov), introdus liturgic de Sfântul Andrei Bogoliubski în secolul al XII-lea. Pokrov a devenit unul dintre praznicele centrale ale Bisericii Ruse și rămâne astăzi piatră de temelie a evlaviei marianice slave.24
În tradiția greacă, praznicul Acoperământului nu a avut aceeași centralitate pe care a dobândit-o în lumea slavă. În 1952, Biserica Greciei a transferat pomenirea la 28 octombrie, legând-o de amintirea ocrotirii Maicii Domnului asupra poporului grec în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
În tradiția românească, primirea Sfântului Andrei și a praznicului Acoperământului a fost vie, dar inegală: predominant prin filiera slavă (înainte de epoca modernă) și prin viața monastică athonită românească (în special prin Schitul Prodromu și Schitul Lacu, începând cu secolele XVIII–XIX). În spațiul diasporei românești contemporane, mai ales în comunitățile aflate sub jurisdicții cu rădăcini ruse, ROCOR sau OCA, hramul „Acoperământul Maicii Domnului” este astăzi unul dintre cele mai frecvent întâlnite.
Traducerea românească autorizată în registrul liturgic-monastic — cea pe care credincioșii și pelerinii o citesc astăzi în chiliile athonite românești și în comunitățile din țară — este traducerea Ieroschim. Ștefan Lacoschitiotul (starețul Chiliei „Buna-Vestire” din Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), publicată la Editura Evanghelismos, București, 2002.25 Aceasta urmează Sinaxarul Mare grecesc al Mănăstirii Paraclitu și păstrează limbajul liturgic românesc tradițional. Pentru cititorul ortodox român, această versiune este vocea vie a Tradiției — distinctă, fără a fi în conflict, de ediția critică Rydén, care servește unui alt scop (reconstituirea filologică precisă a textului grecesc original).
Concluzia Părții I
Nebunia pentru Hristos este una dintre cele mai înalte și mai aspre forme de nevoință ortodoxă pentru că produce smerenia în chip direct: nu prin reflecție, ci prin ocara primită zilnic și prin lipsa oricărei mângâieri omenești. Ferit prin chiar nevoința sa de cursa slavei deșarte, salos-ul ajunge vas curat al harului — o cale pe care Biserica a cinstit-o, după roadele ei, ca pe una dintre formele cele mai înalte și mai primejdioase ale lepădării de sine. Sfântul Andrei este chipul ei împlinit.
Cât despre textul Vieții, cercetarea filologică, prin opera lui Lennart Rydén, ne arată că el trebuie citit ca o mare compoziție hagiografică bizantină din secolul al X-lea, nu ca o biografie modernă. Aceasta nu atinge cinstirea liturgică a Sfântului Andrei, ci ne cere doar să distingem între stratul literar, cadrul cronologic construit și învățătura duhovnicească pe care Biserica a primit-o.
Articolele următoare vor adânci subiectul pe două direcții: vedenia de la Vlaherne și Acoperământul Maicii Domnului (Partea a II-a), și discernământul cuvenit profețiilor din secțiunea apocaliptică a Vieții (Partea a III-a).
Note
- Patericul egiptean (Apophthegmata Patrum, colecția alfabetică), Antonie 7. Sursa primară: Migne, P.G. 65, col. 77B. Traducere engleză de referință: Benedicta Ward, The Sayings of the Desert Fathers: The Alphabetical Collection, Cistercian Studies Series 59, Kalamazoo, 1975/1984, p. 2 (Antony 7). ↩
- Patericul egiptean, Longhin (răspunsul la întrebarea „care faptă este mai mare dintre toate faptele bune?”). Cf. ediția românească: Patericul sau Apoftegmele Părinților din pustiu, traducere de Cristian Bădiliță, Polirom, 2003, ad loc. ↩
- Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul 25 („Despre preaînalta smerita-cugetare, pierzătoarea patimilor, care prin nevăzută simțire înlăuntru se face”), scolia 15. În ediția românească: Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, vol. IX, Editura IBMBOR, ediție jubiliară 2007, ad loc. Textul grec critic în P.G. 88. ↩
- Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul 25, în Filocalia IX, ed. Stăniloae. Citatul este reluat de Părintele Cleopa Ilie în mai multe predici, ca formulă concentrată a învățăturii Scărarului despre smerenie. ↩
- Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia X, traducere Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, București, 1981. Pentru ediția critică greacă recentă a textului Sfântului Isaac vezi Cuvinte ascetice, ediție bilingvă, vol. I-II, traducere și note de ieromonah Agapie Corbu, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2022–2024 (Colecția Philocalica Syriaca, vol. 4). ↩
- Patericul egiptean, Macarie Egipteanul 23. Pasajul integral cuprinde sfatul Avvei Macarie de a se duce mai întâi la mormânt ca să-i ocărască pe morți, apoi a doua zi să-i laude, ca să se învețe că „nu trebuie să țină seama nici de nedreptatea, nici de slava oamenilor.” ↩
- Patericul egiptean, Macarie Egipteanul 11. Pasajul descrie întâlnirea Avvei Macarie cu diavolul, care îi mărturisește că singurul lucru pe care nu i-l poate imita, și prin care nu îl poate covârși, este smerenia. ↩
- Patericul egiptean, Isidora (cf. și Historia Lausiaca a lui Paladie, cap. 34). Pentru tratarea filologică critică, vezi Sergey A. Ivanov, Holy Fools in Byzantium and Beyond, Oxford University Press, 2006, pp. 49–66 („Insane Saints”), care discută cazul Isidorei ca cel mai vechi salos documentat. ↩
- Sfântul Leonțiu al Neapolei (Cipru), Viața Sfântului Simeon Salos. Ediție critică greacă: A.-J. Festugière și L. Rydén, Léontios de Néapolis, Vie de Syméon le Fou et Vie de Jean de Chypre, Paris, 1974. Pentru traducerea engleză cu studiu introductiv: Derek Krueger, Symeon the Holy Fool: Leontius’s Life and the Late Antique City, University of California Press, Berkeley, 1996. ↩
- Sfântul Vasile cel Fericit (Vasilii Blajennîi) este prăznuit la 2 august. Cf. Sergey A. Ivanov, Holy Fools in Byzantium and Beyond, cap. 9 („Old Russian Iurodstvo”), pp. 244–284. Catedrala Sfântul Vasile cel Fericit (Pokrovskii Sobor) de pe Piața Roșie din Moscova a fost ridicată între 1555–1561. ↩
- Sfânta Xenia din Petersburg (Ksenia Petersburgskaia) este prăznuită la 24 ianuarie / 6 februarie. Canonizată de Biserica Ortodoxă Rusă în iunie 1988, cu prilejul mileniului creștinării Rusiei. Cf. Ivanov, Holy Fools, cap. 11 („Iurodstvo in an Age of Transition”), pp. 311–344. ↩
- Cuviosul Gavriil Urgebadze (1929–1995) a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Georgiană în decembrie 2012. Pomenire: 2 noiembrie. Pentru viața sa și relatări ale martorilor contemporani vezi Părintele Gavriil cel nebun pentru Hristos, ed. Iv. Klimentin, traducere românească, Editura Bunavestire, 2015. ↩
- Canonul 60 al Sinodului Trullan (Quinisext, Constantinopol, 691). Text în J. B. Mansi (ed.), Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, vol. XI, Paris, 1901, col. 969; ediție românească a canoanelor în Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii de Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Sibiu, 1993. Canonul vizează simularea posedării și a nebuniei, prevăzând pentru cei ce se prefac aceeași disciplină canonică prevăzută pentru cei stăpâniți cu adevărat de duhuri necurate. Pentru discuția raportului dintre acest canon și fenomenul salos, vezi Sergey A. Ivanov, Holy Fools in Byzantium and Beyond, Oxford University Press, 2006, pp. 131–132. ↩
- Termenul „scit” în sursele bizantine și slave târzii poate avea valoare etnică imprecisă; unele tradiții îl numesc slav, altele scit. Nu insistăm aici pe o identificare etnică strictă, ci păstrăm limbajul tradiției hagiografice transmise prin Schitul Lacu / Evanghelismos. Pentru o discuție a problemei etnice în Viața Sf. Andrei, vezi Lennart Rydén, The Life of St Andrew the Fool, vol. 1, Uppsala, 1995, pp. 41–43; cf. și Lives of Saints, Orthodox Church in America, fișa Sf. Andrei (2 octombrie). ↩
- Viața Sfântului Andrei cel Nebun pentru Hristos, traducere Ieroschim. Ștefan Lacoschitiotul (Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos), Editura Evanghelismos, București, 2002. Text disponibil și la marturieathonita.ro/sfantul-andrei-cel-nebun-pentru-hristos/. Corespondență cu ediția critică: Lennart Rydén (ed.), The Life of St Andrew the Fool, vol. 2, Acta Universitatis Upsaliensis, Studia Byzantina Upsaliensia 4:2, Uppsala, 1995, liniile 79–88; P.G. 111, col. 633 B–C. ↩
- Viața Sfântului Andrei cel Nebun pentru Hristos, ed. Evanghelismos 2002. Corespondență: Rydén, vol. 2, ll. 130–175; P.G. 111, col. 640. ↩
- Idem. Corespondență: Rydén, vol. 2, ll. 176–217; P.G. 111, col. 641 C – 644 A. ↩
- Viața Sfântului Andrei cel Nebun pentru Hristos, ed. Evanghelismos 2002, secțiunea „Despre adormirea Sfântului”. Sfântul pe care Andrei îl numește este Sfântul Simeon din Emesa (sec. VI), prăznuit la 21 iulie, primul nebun pentru Hristos cu Viață scrisă completă. Corespondență cu ediția critică: Rydén, vol. 2, ad loc. (secțiunea finală a Vieții). ↩
- Viața Sfântului Andrei cel Nebun pentru Hristos, ed. Evanghelismos 2002, finalul textului. Corespondență: Rydén, vol. 2, ll. 4392–4400; P.G. 111, col. 888 C–D. ↩
- Această datare tradițională, plasându-l pe Sfântul Andrei în vremea lui Leon al VI-lea cel Înțelept (886–912), este forma sub care Sinaxarul Mare grecesc al Mănăstirii Paraclitu și tradiția athonită prin Schitul Lacu transmit Viața. Așa cum am precizat în text, această încadrare cronologică tradițională diferă de consensul filologic modern; cele două registre — al primirii liturgice și al cercetării critice — slujesc scopuri distincte și nu trebuie confundate. ↩
- Lennart Rydén (ed.), The Life of St Andrew the Fool, vol. 1: Introduction, Testimonies and Nachleben. Indices, Uppsala, 1995, pp. 41–71 („The Date of Composition”). Rydén argumentează că Viața a fost compusă „în deceniul al șaselea al secolului al X-lea”, cu un terminus post quem c. 950 (manuscrisul A din München) și un terminus ante quem noiembrie 959 (moartea împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul). Vezi și Rydén, „The Date of the Life of St Andreas Salos„, Dumbarton Oaks Papers 32 (1978), pp. 127–155. Pentru contextul mai larg al hagiografiei constantinopolitane din secolul al X-lea ca text literar autoreflexiv, vezi Paul Magdalino, „’What we Heard in the Lives of the Saints we have Seen with our Own Eyes’: The Holy Man as Literary Text in Tenth-Century Constantinople”, în The Cult of Saints in Christianity and Islam: Essays on the Contribution of Peter Brown, ed. J. Howard-Johnston și P. A. Hayward, Oxford University Press, 1999, pp. 83–112. ↩
- Argumentele lui Rydén pentru datarea în secolul al X-lea sunt convergente: (1) vocabular și stil — limba diferă de textele secolului VII (Viața Sf. Simeon din Emesa, Pratum Spirituale, Minunile Sf. Artemie) și corespunde versiunii revizuite a Vieții Sf. Filaret, de secol X (Rydén, vol. 1, pp. 43–44; cf. „Style and Historical Fiction in the Life of St Andreas Salos„, Jahrbuch der Österreichischen Byzantinistik 32/3, 1982, pp. 175–183); (2) topografie — edificii menționate în text nu sunt atestate înainte de secolul al X-lea, între care oratoriul Mirelaion, asociat mănăstirii ridicate de Roman I Lecapenul c. 920 (Rydén, vol. 1, pp. 46–48; cf. Albrecht Berger, Untersuchungen zu den Patria Konstantinupoleos, Bonn, 1988); (3) manuscrisul A din München (codex Monacensis gr. 443), al cărui fragment în majuscule este datat paleografic c. 950, posibil chiar din originalul autograf, scris arhaizant ca să pară vechi (Rydén, vol. 1, pp. 82–105); (4) materialul apocaliptic, împărtășit cu Vedenia lui Daniel în ebraică (945–959), cu un „prim împărat apocaliptic” ce pare a fi Constantin al VII-lea, dând un terminus ante quem la noiembrie 959 (Rydén, vol. 1, pp. 50–53; cf. A. Sharf, Byzantinische-neugriechische Jahrbücher 20, 1970, pp. 302–318); (5) numele Nichifor, frecvent la Constantinopol abia din a doua jumătate a secolului al VIII-lea (Rydén, vol. 1, p. 46; Oxford Dictionary of Byzantium, art. „Nikephoros”). — Reținem din toate acestea strict elementul filologic: datarea textului și caracterul construit al cadrului cronologic. Concluzia interpretativă mai largă pe care Rydén o adaugă, privind existența istorică a persoanei (vol. 1, p. 143), ține de presupozițiile metodei istorico-critice și depășește ce pot stabili probele filologice; nu o adoptăm aici. — Sergey A. Ivanov sugerează că plasarea acțiunii înainte de Sinodul Trullan (691), al cărui Canon 60 a interzis simularea posedării (vezi nota 13), ferește subiectul de interdicția canonică, întrucât un sfânt înfățișat ca fiind din secolul al V-lea nu era obligat să cunoască o hotărâre din secolul al VII-lea (Holy Fools in Byzantium and Beyond, Oxford, 2006, p. 157). Pentru contextul mai larg al hagiografiei constantinopolitane din secolul al X-lea ca text literar, vezi Paul Magdalino, „’What we Heard in the Lives of the Saints we have Seen with our Own Eyes’: The Holy Man as Literary Text in Tenth-Century Constantinople”, în The Cult of Saints in Christianity and Islam, ed. J. Howard-Johnston și P. A. Hayward, Oxford, 1999, pp. 83–112. ↩
- Rydén, vol. 1, pp. 151–181 („Manuscripts”). Catalogul cuprinde 112 manuscrise grecești cu Viața Sfântului Andrei (integral sau parțial), dintre care 30 datează din perioada bizantină (sec. X–XV) și 82 din perioada postbizantină (sec. XVI–XIX). Cifrele sunt sintetizate la Sergey A. Ivanov, Holy Fools in Byzantium and Beyond (Oxford, 2006), p. 156. ↩
- Cf. Rydén, vol. 1, pp. 199–203 („Two Monasteries associated with Andrew in Russian Sources”). Asupra istoriei praznicului Pokrov în spațiul slav vezi și Vera Shevzov, Russian Orthodoxy on the Eve of Revolution, Oxford University Press, 2004, cap. 5; Ivanov, Holy Fools in Byzantium and Beyond, pp. 262–264 (asupra evoluției iconografiei Pokrov-ului în Rusia, în special transformarea Sfântului Andrei din „prooroc cu melotas” în „seminud cu zdreanță”, după modelul iurodivîi-ilor ruși). ↩
- Traducerea Ieroschim. Ștefan Lacoschitiotul (laic Ștefan Nuțescu), starețul Chiliei „Buna-Vestire” din Schitul Lacu, este sursa-mamă pentru receptarea românească autorizată a Vieții. Sinaxarul Mare grecesc al Mănăstirii Paraclitu (Oropos, Attika) este sursa pentru ediția greacă atonită modernă, după care s-a făcut traducerea. ↩
