La 29 august, Biserica pomenește uciderea Înaintemergătorului și rânduiește post chiar în ziua praznicului. Ce s-a întâmplat, ce spun documentele și de ce cântările numesc această moarte rânduială dumnezeiască.
La 29 august, Biserica face pomenirea tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul. În ziua aceasta a fost ucis, din porunca lui Irod, cel despre care Mântuitorul a spus că nu s-a ridicat unul mai mare între cei născuți din femei (Matei 11, 11). Praznicul are o rânduială neobișnuită: este zi de post. Biserica nu-l cinstește pe Înaintemergător cu masă întinsă, ci cu înfrânare, fiindcă moartea lui s-a petrecut în mijlocul unui ospăț.
Este și ultimul mare praznic al anului bisericesc, care se încheie la 31 august, iar la 1 septembrie începe altul. Anul liturgic se apropie astfel de sfârșit cu pomenirea celui care a mers înaintea Domnului.
Ce istorisesc Evangheliile
Sfântul Evanghelist Marcu istorisește uciderea pe larg (Marcu 6, 14-29), iar Sfântul Matei mai pe scurt (Matei 14, 1-12). Amândouă se citesc la slujbele praznicului.
Irod îl întemnițase pe Ioan din pricina Irodiadei, „femeia lui Filip, fratele său, pe care o luase de soție” (Marcu 6, 17). Ioan îi spusese în față: „Nu-ți este îngăduit să ții pe femeia fratelui tău” (Marcu 6, 18). Pentru cuvântul acesta a fost legat.
Ce urmează în istorisire este neașteptat. Irodiada îl ura și voia să-l omoare, dar nu putea, „căci Irod se temea de Ioan, știindu-l bărbat drept și sfânt, și-l ocrotea. Și ascultându-l, multe făcea și cu drag îl asculta” (Marcu 6, 20). Cel care îl ținea în lanțuri îl și apăra de moarte. Îl chema din temniță și îl asculta cu plăcere.
Apoi vine ospățul. De ziua sa de naștere, Irod a făcut masă mare dregătorilor lui, căpeteniilor oștirii și fruntașilor din Galileea. A intrat fiica Irodiadei și a jucat, iar jocul ei a plăcut lui Irod și celor ce ședeau cu el la masă. Înfierbântat, i-a făgăduit cu jurământ orice va cere, „până la jumătate din regatul meu” (Marcu 6, 23). Fata a ieșit și a întrebat-o pe mama ei ce să ceară. Irodiada aștepta de multă vreme clipa aceasta și a cerut capul lui Ioan Botezătorul. Fata s-a întors în grabă și a cerut ca darul să fie adus îndată, pe tipsie.
Regele „s-a mâhnit adânc”, dar, „pentru jurământ și pentru cei ce ședeau cu el la masă”, n-a voit s-o întristeze (Marcu 6, 26). A trimis un paznic. Ioan a fost ucis în temniță, iar capul lui a fost adus pe tipsie și dat fetei, care l-a dus mamei sale. Ucenicii Botezătorului au venit, au luat trupul și l-au pus în mormânt.
Cine erau oamenii aceștia
Irod din istorisire este Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare, cel care poruncise uciderea pruncilor din Betleem. Antipa stăpânea Galileea și Pereea cu titlul de tetrarh, un titlu de rang inferior celui de rege, care însemnase la origine „stăpânitor peste o pătrime”. Sfântul Marcu îl numește și „rege”, deși acesta nu era titlul său oficial.
Irodiada era nepoata lui Irod cel Mare și fusese măritată cu un frate vitreg al lui Antipa. Evangheliile îl numesc Filip; istoricul iudeu Iosif Flaviu îl numește Irod, iar istoricii moderni îl desemnează adesea drept Irod al II-lea sau Irod Filip, ca să-l deosebească de ceilalți membri ai familiei. Nu trebuie confundat cu Filip tetrarhul, care avea să se căsătorească mai târziu cu Salomeea.
Antipa fusese însurat mai înainte cu fiica lui Areta al IV-lea, regele nabateilor, vecinii de la răsărit. Când a hotărât s-o ia pe Irodiada, s-a înțeles cu aceasta să divorțeze de soția sa. Fiica lui Areta a aflat însă planul și a fugit la tatăl ei. Mustrarea lui Ioan nu atingea, așadar, o slăbiciune ascunsă a unui om, ci o faptă publică: Antipa își părăsea soția pentru femeia fratelui său.
Iosif Flaviu, care scria pentru cititori romani la vreo șaizeci de ani după aceste întâmplări, pomenește și el uciderea lui Ioan (Antichități iudaice XVIII, 116-119). Despre mustrarea căsătoriei nu spune nimic. Spune că Irod se temea de înrâurirea lui Ioan asupra mulțimilor și se temea de o răscoală, și că de aceea l-a trimis legat la Maherus, cetățuia de la hotarul dintre stăpânirea lui și a lui Areta, unde a fost omorât. Adaugă apoi ceva ce merită ținut minte: iudeii socoteau că înfrângerea suferită mai târziu de Irod în războiul cu Areta a fost pedeapsa lui Dumnezeu pentru sângele lui Ioan.
Cele două mărturii nu sunt neapărat incompatibile. Evangheliile păstrează conflictul moral provocat de căsătoria lui Irod cu Irodiada și împrejurarea imediată a uciderii; Iosif Flaviu consemnează teama politică a lui Antipa în fața influenței pe care Ioan o avea asupra mulțimilor. Cele două explicații pot privi două laturi ale aceleiași hotărâri, fără să fie nevoie să le facem identice.
Fata care a jucat la ospăț nu este numită în Evanghelii. Numele Salomeea vine tot de la Iosif Flaviu (Antichități iudaice XVIII, 5, 4), care spune că Irodiada avusese o fiică cu acest nume din căsătoria dintâi.
Se cuvine aici și o lămurire de nume. Unele sinaxare și vieți de sfinți tipărite îl numesc pe stăpânitorul din istorisire Irod Agripa. Este o încurcătură, ușor de făcut între atâția Irozi. Irod Agripa I era fratele Irodiadei, a domnit mai târziu și el este cel care l-a ucis cu sabia pe Apostolul Iacov (Faptele Apostolilor 12, 1-2). Cel din temnița Botezătorului este Irod Antipa.
Frica de oameni
Ce l-a doborât pe Irod nu a fost o totală nepăsare față de cele sfinte. Se temea de Ioan, îl știa drept și sfânt și îl asculta cu drag. Chiar și după ce l-a ucis, când a auzit de minunile Mântuitorului, cel dintâi gând i-a fost că Ioan a înviat din morți (Marcu 6, 16). Sfântul Ioan Gură de Aur se oprește asupra acestui amănunt în Omiliile la Matei (Omilia XLVIII) și se miră: atât de mare lucru este virtutea, încât Irod se temea de Ioan și după ce îl omorâse.
Și totuși l-a omorât. Evanghelia spune limpede pentru ce: pentru jurământ și pentru cei ce ședeau cu el la masă. Un jurământ nesocotit, dat în mijlocul ospățului, și câțiva zeci de oameni care se uitau la el.
Sfântul Ioan Gură de Aur nu-i primește dezvinovățirea. Îl întreabă pe Irod cum de s-a temut să aibă martori ai unui jurământ călcat, dar nu s-a temut să aibă atâția martori ai unei ucideri fărădelege. Un jurământ care leagă la rău nu leagă. Cine îl ține adaugă la păcatul jurământului nesocotit păcatul faptei săvârșite.
Așa se surpă un om care nu era lipsit de bună aplecare. Irod nu a ajuns la ucidere pe drumul urii, ci pe drumul rușinii. I-a fost rușine să dea înapoi în fața mesenilor. A cântărit ce vor zice cei de la masă și ce va zice Dumnezeu, și a ales masa.
De ce se postește în ziua praznicului
Postul de la 29 august nu este o datină, ci o rânduială a Bisericii. Mineiul, cartea care cuprinde slujbele sfinților pe fiecare lună, dă și pricina: în ziua aceasta se cade să fim cu întristare, iar nu cu plăcerea pântecelui, pentru viața cea înfrânată a Sfântului și pentru sângele lui vărsat.
Rânduiala are logica ei. Ioan a murit la un ospăț. Capul lui a fost purtat pe tipsie printre bucate, ca o mâncare adusă la masă. Biserica răspunde ospățului cu post.
Ziua se ține ca zi de post. Potrivit rânduielii din Mineiul românesc, se face dezlegare la untdelemn și vin. Carnea, ouăle, lactatele și peștele rămân oprite. În unele locuri s-a păstrat o măsură mai aspră; cine are nedumerire urmează rânduiala parohiei și cuvântul duhovnicului.
În unele părți au crescut, pe lângă post, și datini de altă natură: să nu se mănânce poame rotunde, să nu se taie cu cuțitul, să nu se pună mâncarea în farfurii. Sunt obiceiuri locale, nu rânduieli ale Bisericii. Nimeni nu greșește dacă nu le ține și nimeni nu împlinește praznicul numai ținându-le. Ce cere ziua este post, rugăciune și cinstirea celui ucis pentru adevăr.
Rânduială dumnezeiască
Condacul praznicului, glasul al 5-lea, spune: „Mărita tăiere a Înaintemergătorului, rânduială dumnezeiască a fost, ca și celor din iad să propovăduiască venirea Mântuitorului.”
Cuvântul acesta cere lămurire, ca să nu fie înțeles pe dos. Biserica nu spune că Dumnezeu ar fi voit fapta lui Irod. Fapta a fost a lui Irod, iar același condac o numește pe față ucidere fărădelege și o plânge, chemând-o pe Irodiada la tânguire, fiindcă a iubit viața cea amăgitoare și vremelnică, nu Legea lui Dumnezeu. Biserica spune altceva: că Dumnezeu a rânduit ca moartea aceasta, venită din mâna omului, să slujească aceleiași lucrări pentru care fusese trimis Ioan.
Ioan s-a născut cu șase luni înaintea lui Hristos. A propovăduit înaintea Lui. L-a arătat cu degetul la Iordan. Iar acum moare înaintea Lui și coboară, tot înaintea Lui, acolo unde mergeau atunci toți cei adormiți. Și acolo face ceea ce a făcut toată viața: vestește că vine Cel așteptat.
Canonul praznicului spune același lucru printr-o asemănare luată de pe cer. Îl numește pe Ioan luceafăr, adică steaua care se arată înainte de răsăritul soarelui. Luceafărul nu aduce ziua, ci vestește că ziua vine. Așa a mers Ioan pe pământ, înaintea lui Hristos, Soarele dreptății. Și tot așa a alergat, spune canonul, și în iad, ca sluga care vestește venirea Stăpânului.
Troparul zilei mărturisește la fel: nevoindu-se pentru adevăr, Înaintemergătorul a binevestit și celor din iad pe Dumnezeu, Cel ce S-a arătat în trup. Iar sinaxarul zilei o spune simplu: precum a mers înaintea Domnului cu nașterea, așa i se cădea să meargă înainte și cu moartea.
Ioan a mers înaintea Domnului până în moarte. Slujirea lui nu s-a sfârșit la temnița din Maherus; acolo s-a împlinit.
Ce ne cere praznicul
Ioan nu a murit pentru o părere a lui. A murit pentru o poruncă a Legii lui Dumnezeu, spusă în față unui stăpânitor care nu era obișnuit să audă că nu-i este îngăduit ceva.
La Liturghia praznicului, lângă Evanghelia uciderii, Biserica așază un cuvânt rostit de Sfântul Apostol Pavel în sinagoga din Antiohia. Pavel le amintește ascultătorilor ce spunea Ioan la capătul drumului său: „Nu sunt eu ce socotiți voi că sunt. Dar, iată, vine după mine Cel căruia nu sunt vrednic să-I dezleg încălțămintea picioarelor” (Faptele Apostolilor 13, 25). Mulțimile se întrebau dacă nu cumva el este Mesia, iar el le-a spus limpede că nu este. Un om care își apără locul nu vorbește așa. Cel ce a murit pentru adevăr trăise deja arătând spre Altul.
Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria spune despre el că nu a măgulit pe nimeni niciodată, și totuși oamenii nu-l urau, fiindcă le spunea adevărul spre mântuirea lor.
Ioan a rămas în mintea multora doar ca omul aspru din pustie, dar Evanghelia arată și altceva. Când mulțimile l-au întrebat ce să facă, nu le-a cerut nimic peste puterile lor: cine are două haine să dea celui ce nu are, vameșii să nu ia mai mult decât le este rânduit, ostașii să nu asuprească pe nimeni și să fie mulțumiți cu solda lor (Luca 3, 10-14). Nu i-a scos pe vameși din slujbă, nici pe ostași din oaste. Iar Sfântul Luca încheie așa propovăduirea lui: „Încă și alte multe îndemnând, propovăduia poporului vestea cea bună” (Luca 3, 18). Cuvântul Botezătorului se numește în Evanghelie veste bună.
Asprimea lui avea o țintă. „Pui de vipere” le-a spus celor care veneau la el fără roade vrednice de pocăință și celor care se bizuiau pe faptul că-l au tată pe Avraam (Matei 3, 7-9). Cuvintele acestea nu fac însă din Ioan un om aspru. Blândețea este una dintre roadele Duhului, iar Ioan s-a umplut de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale (Luca 1, 15). Asprimea nu era firea lui, ci felul în care se purta cu păcatul și cu falsa îndreptățire.
Se vede din felul în care s-a purtat cu ai lui. Doi dintre ucenicii săi l-au lăsat ca să meargă după Hristos, iar el însuși li-L arătase (Ioan 1, 35-37). Când ceilalți au venit cu ciudă, spunându-i că toți se duc la Celălalt, nu i-a certat și nu și-a apărat locul. Le-a răspuns că este prietenul mirelui, care stă și ascultă și se bucură de glasul lui, apoi a adăugat: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3, 26-30). Firea unui om se vede acolo unde i se ia ce are. Lui Ioan i s-a luat totul, iar el s-a bucurat. Faptul că până și Irod îl asculta cu drag arată același lucru pe altă cale: nimeni nu ascultă cu plăcere un om care numai tună. Mustra păcatul pentru ca omul să se întoarcă.
Mustrarea aceasta l-a costat capul, iar praznicul nu ascunde prețul.
Învățătura cea mai grea a zilei nu vine însă de la Ioan, ci de la Irod. Ioan ne arată la ce înălțime poate urca omul. Irod ne arată cât de puțin trebuie ca omul să cadă de la înălțimea la care ajunsese: un ospăț, un jurământ nesocotit și rușinea de a da înapoi în fața celor care se uitau la el. Irod îl ascultase cu drag pe omul pe care avea să-l ucidă și, până atunci, îl ocrotise chiar el. Nu i-a folosit la nimic, fiindcă atunci când adevărul a cerut de la el un preț plătit în fața oamenilor, l-a vândut. Se poate cinsti adevărul multă vreme și se poate pierde într-o singură seară.
La 29 august, Biserica se pleacă înaintea unui cap tăiat, purtat pe o tipsie în mijlocul unei petreceri. Cei de la masă au socotit atunci că au scăpat de un glas supărător. Glasul nu a tăcut. A coborât între cei adormiți și a vestit și acolo că vine Hristos.
De aceea ziua aceasta nu este numai zi de jale. Este zi de post și de rugăciune către cel ce stă acum înaintea Domnului: Sfinte Proorocule Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Articole relevante
- De ce prăznuiește Biserica nașterea Sfântului Ioan Botezătorul — praznicul de la 24 iunie și rânduiala rară a nașterilor prăznuite.
- Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul: de la foc la adiere — cel pe care cântările Bisericii îl numesc al doilea Înaintemergător.
- Aghiazma Mare și Aghiazma Mică — despre Botezul Domnului la Iordan și rânduiala apei sfințite.
- De ce să postesc? Cei doi piloni ai vieții creștine — despre rostul postului și legătura lui cu rugăciunea.
Imagine: Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, icoană a școlii moscovite, secolul al XVII-lea, Musée des Beaux-Arts de la Ville de Paris; domeniul public, prin Wikimedia Commons.
Cărți recomandate
Patru cărți despre Sfântul Ioan Botezătorul și locul său în viața Bisericii.
Prețurile și disponibilitatea au fost verificate pe Booksell.ro la 28 august 2026.