În Sfânta Biserică Ortodoxă, apa nu este doar o făptură a firii, ci una dintre cele dintâi prin care lucrează darul lui Dumnezeu. Încă de la Facere, Duhul Sfânt Se purta pe deasupra apelor (Facerea 1, 2), iar când Domnul nostru Iisus Hristos S-a pogorât în Iordan, firea apelor s-a sfințit pentru totdeauna. De aici vine rânduiala pe care poporul o numește aghiazmă — cuvânt luat din grecescul ἁγίασμα, ce însemnează „sfințire”.
Biserica Ortodoxă cunoaște două feluri de aghiazmă: aghiazma mare, săvârșită o dată pe an, la praznicul Botezului Domnului, și aghiazma mică, săvârșită ori de câte ori este trebuință. Amândouă au aceeași inimă — chemarea Preasfântului Duh peste apă — dar se deosebesc prin rânduială și prin prilejul lor. În cele ce urmează vom vedea cum s-a primit și s-a așezat această rânduială în Bisericile surori ale Răsăritului, iar la urmă — cu ce se deosebește așezământul românesc.
Rădăcinile bizantine
Cea dintâi mărturie despre sfințirea apelor la Bobotează o avem de la Sfântul Ioan Gură de Aur, care, încă din veacul al patrulea, pomenește în cuvântările sale obiceiul creștinilor de a scoate apă în noaptea Teofaniei, „căci firea apelor se sfințește în ziua aceasta”. Pe atunci rânduiala era încă scurtă.
Forma desăvârșită a aghiazmei mari, așa cum o știm astăzi, a fost tocmită de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului (sec. VII). El a așezat cele două molitve mari, pline de înțelesuri adânci, care se citesc și astăzi — începând cu „Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale” — cu pomenirea Iordanului, a Botezului Domnului și a zdrobirii capetelor balaurilor celor din ape.
Peste veacuri, Sfântul Simeon al Tesalonicului (sec. XV), în scrierile sale despre rânduielile Bisericii, a tâlcuit că aghiazma nu este obicei omenesc, ci lucrare a Sfintei Biserici, prin care apa se face purtătoare de dar — spre curățirea și sfințirea celor ce se împărtășesc din ea cu evlavie.
Aghiazma mare — praznicul Teofaniei
Aghiazma mare se săvârșește de două ori: în ajunul Botezului Domnului (5 ianuarie), după Sfânta Liturghie, și în ziua praznicului (6 ianuarie), tot după Liturghie. În multe locuri slujba se face afară — la râu, la iaz, la fântână — unde se merge cu procesiune cu Sfânta Cruce. Se citesc paremiile din Isaia, Apostolul, Sfânta Evanghelie, după care slujitorul coboară Sfânta Cruce în apă și cântă „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne…”
Aghiazma mare se păstrează la loc cinstit în casă, iar credincioșii o gustă dimineața pe nemâncate, în vreme de boală, de necaz sau la zile de praznic. Sfânta Tradiție mărturisește că aghiazma mare nu se strică un an întreg — semn al lucrării Duhului Sfânt asupra firii apelor.
Aghiazma mică — blagoslovirea cea de toate zilele
Aghiazma mică — numită în cărțile de slujbă Sfeștanie sau Mica sfințire a apei — se săvârșește oricând cere trebuința: la începutul lunii (Sfeștania lunară), la intrarea în casă nouă, la blagoslovirea ogoarelor, la vreme de boală ori de strâmtorare. Rânduiala ei este mai scurtă, dar cuprinde tot chemarea Duhului peste apă, citire din Apostol și Evanghelie, precum și molitvele prin care preotul cere iertare de păcate și izbăvire de boli pentru cei ce stau înaintea sa.
Cu aghiazma mică se stropesc casele, uneltele, dobitoacele, ogoarele. Ea este, în chip propriu, blagoslovirea cea de toate zilele a vieții creștinului ortodox.
Rusia — „Vodokreshchenie” și iordanul tăiat în gheață
În Sfânta Rusie, în Ucraina și în Belarus, praznicul Botezului se numește Vodokreshchenie (Водокрещение) sau Kreshchenie — „Sfințirea apelor”. Rânduiala bizantină a fost primită prin Mitropolia Kievului, apoi desăvârșită în trăirea sihaștrilor de la Lavra Peșterilor și a celor din obștea Cuviosului Serghie de la Radonej.
Obiceiul cel mai de seamă al rușilor este prorubul — în graiul slavon, „tăietură” — sau, cum îl numesc ei, iordanul din gheață. În mijlocul gerului iernii, se taie în gheața râurilor o cruce mare, iar după sfințirea apelor, creștinii se cufundă de trei ori în apa înghețată, spre curățirea trupului și a sufletului. Această nevoință a cufundării s-a păstrat de la sihaștrii pustiei ruse și este socotită mărturisire trupească a credinței în lucrarea harului.
La Moscova, la Sankt-Petersburg, la Lavra Sfintei Treimi — slujba aghiazmei mari se face cu procesiune lungă, cu troparele cântate pe opt glasuri, cu icoana Botezului Domnului purtată înainte. În satele rusești, preotul umblă cu aghiazma mare prin casele credincioșilor abia după ce gazda a trecut prin postul ajunului.
Serbia și moștenirea Sfântului Sava
În Biserica Sârbă, praznicul poartă numele Bogojavljenje (Богојављење) — „Arătarea lui Dumnezeu” — și se leagă strâns de moștenirea Sfântului Sava, întâiul arhiepiscop al sârbilor, care a tocmit rânduielile sârbești după tipicul Sfântului Munte. Slujba aghiazmei mari se face la râu — la Morava, la Drina, la Dunăre — iar slujitorul aruncă Sfânta Cruce în apă, după care bărbați tineri se aruncă s-o scoată. Se socotește că cel ce aduce Crucea înapoi la mal are parte de an binecuvântat.
Sârbii numesc acest obicei plivanje za Krst — „înotul după Cruce”. Aghiazma se păstrează la marile așezăminte mănăstirești sârbești — Hilandar, Studenița, Peć, Gračanica — ca mărturie a neîncetatei legături cu Sfântul Munte Athos.
Bulgaria — Yordanovden
La bulgari, praznicul se numește Yordanovden (Йордановден) — „Ziua Iordanului” — și se ține la 6 ianuarie cu osârdie asemenea celei grecești. La Plovdiv, la Sofia, dar mai cu seamă la Dunăre, arhiereul aruncă Crucea în apă, iar bărbații tineri se aruncă după ea în apa înghețată a râului. Cel care o scoate este socotit purtător de bucurie pentru tot satul în anul ce vine.
Rânduiala bizantină a intrat la bulgari direct, prin osteneala Sfinților Chiril și Metodie — cei doi dascăli ai slavilor — prin care limba slavonă a intrat în slujba bisericească. Cărțile de slujbă bulgărești cuprind rânduiala aghiazmei în aceeași formă ca la greci, dar în grai slavon.
Grecia și Sfântul Munte — Θεοφάνεια
În Grecia, praznicul se numește Θεοφάνεια (Teofania) sau Φώτα — „Luminile”. La Pireu, la Salonic, în insulele Egee, slujba aghiazmei mari se face la mare, iar arhiereul aruncă Sfânta Cruce în valuri, după care tinerii se aruncă să o recupereze.
Aceasta este rânduiala-mamă, de la care au moștenit celelalte Biserici ortodoxe. Troparul „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne” se cântă pe glasul întâi bizantin, cu isoanele rânduite după tradiția Sfântului Ioan Damaschin. În Sfântul Munte Athos, aghiazma mare se face cu toată solemnitatea la marile mănăstiri — Marea Lavră, Vatopedul, Iviru — și se împarte tuturor închinătorilor veniți la praznic.
Georgia, Patriarhiile vechi și celelalte Biserici
În Biserica Georgiei, rânduiala primită din Antiohia se numește Natlisgeba și păstrează rugăciuni proprii, traduse încă din veacurile dintâi ale creștinării kartvelilor. În Patriarhiile vechi — Antiohia, Alexandria, Ierusalim — rânduiala aghiazmei a rămas aproape neschimbată din vremea Sfântului Sofronie. Fiecare Biserică locală are câte un pogorământ propriu — vreun stih adăugat, vreo molitvă amplificată — dar inima rânduielii este pretutindeni aceeași: chemarea Duhului Sfânt peste apă, prin glasul slujitorului și prin credința poporului.
Ortodoxia românească — între Bizanț și Slavonie
În țările române, rânduiala aghiazmei are două izvoare: cel bizantin direct — prin Mitropolia Țării Românești și a Moldovei, care au păstrat neîntrerupt legătura cu Constantinopolul și cu Sfântul Munte Athos — și cel slavon, prin cărțile de slujbă copiate și tipărite la Neamț, la Râmnic, la București, în limba slavonă bisericească.
Cuviosul Paisie Velicicovski, ostenind la Dragomirna, la Secu și la Neamț în veacul al XVIII-lea, a așezat în limba slavonă a Moldovei rânduiala aghiazmei după tipicul athonit, iar de acolo s-a revărsat în toată viața bisericească. De la Neamț ieșeau molitfelnicele care ajungeau până în Basarabia, în Transilvania și peste Carpați.
Obiceiurile deosebite ale Ortodoxiei românești sunt:
- „Chiralesa!” — strigătul copiilor „Chiralesa! Chiralesa!” (din grecescul Κύριε ἐλέησον — „Doamne, miluiește”), scos la ieșirea slujitorului cu Crucea din sfântul lăcaș. Acest obicei s-a păstrat mai cu seamă în Moldova și este unic între toate țările ortodoxe — nicăieri altundeva chemarea grecească n-a rămas în gura copiilor satului.
- „Umbletul cu crucea” sau „umbletul cu Boboteaza” — preotul, împreună cu cântărețul, umblă din casă în casă, cu Sfânta Cruce, busuiocul și aghiazma mare, și blagoslovește toți ai casei.
- Gerul Bobotezei — socotit ger sfințit, mărturie trupească a praznicului ceresc.
- Pomenirea adormiților cu aghiazmă mare, la mormânt, în Săptămâna Luminată a Teofaniei.
- Blagoslovirea izvoarelor de mănăstire — Izvorul Tămăduirii, Schitul Scărișoara, izvoarele de la Neamț, Agapia, Văratec — cu aghiazmă proaspăt sfințită, an de an.
Ce deosebește rânduiala românească
Deosebirea dintâi a Ortodoxiei românești este împletirea celor două moșteniri — bizantină și slavonă — într-o rânduială așezată, cumpănită, fără extremele obiceiurilor locale. Dacă la greci slujba se face mai cu seamă la mare, la ruși pe gheața râurilor înghețate, la bulgari la Dunăre — în România se face oriunde este apă curgătoare: la pâraie, la iazuri, la fântâni, la izvoare de mănăstire.
A doua deosebire este nelipsirea „umbletului cu crucea”. În toate satele românești, slujitorul cu cântărețul intră în fiecare casă, cu Sfânta Cruce, busuiocul și aghiazma mare, și blagoslovește toți ai casei, pomenind nume cu nume pe cei vii și pe cei adormiți. Acest obicei există și în alte părți, dar nicăieri nu e atât de răspândit ca la noi.
A treia deosebire — și cea mai mișcătoare — este „Chiralesa”. Mărturie vie că rugăciunea grecească a rămas în gura țăranului român, ca o punte vie între Bizanțul de odinioară și inima poporului de astăzi.
Aghiazma mare — un reper al identității ortodoxe
Aghiazma — mică sau mare — este, în toată Ortodoxia, mărturia că firea întreagă, prin Botezul Domnului în Iordan, a fost sfințită și chemată la înnoire. Fiecare Biserică soră a primit aceeași inimă bizantină și a așezat-o în graiul și obiceiurile sale: rușii cu prorubul tăiat în gheață, sârbii cu înotul după Cruce, bulgarii cu Yordanovden-ul, grecii cu Teofania la mare. Românii au primit, prin osteneala cuvioșilor de la Sfântul Munte și de la Neamț, rânduiala așezată a praznicului — cu bogăția celor două izvoare, bizantin și slavon, împletite adânc în inima poporului.
Firea apelor se sfințește. Sufletul nostru, prin blagoslovirea aghiazmei primite cu evlavie, la fel.