Sfântul Simeon din Muntele Minunat și stâlpnicia

Să ne urcăm pe Stâlp împreună cu Sfântul Simeon din Muntele cel Minunat

Pomenirea sa: 24 mai

1. Un sfânt care a trăit pe stâlp șaizeci și opt de ani

Există în Tradiția Bisericii un fenomen ascetic care depășește înțelegerea omului contemporan: stâlpnicia. Oameni care, vreme de zeci de ani, s-au urcat pe vârful unui stâlp de piatră și nu au mai coborât niciodată. Nu sub adăpost. Nu în casă caldă. Nu pe pământ. Sub soarele arzător al Siriei și sub gerul nopților de iarnă, în picioare, rugându-se neîncetat.

Sfântul Cuvios Simeon din Muntele Minunat este unul dintre cei mai mari stâlpnici ai Bisericii. El a urcat pe stâlp la șapte ani și nu a mai coborât până la moartea sa, la șaptezeci și cinci de ani. Șaizeci și opt de ani pe stâlp. Nu avem de-a face doar cu o legendă târzie, ci cu o tradiție hagiografică veche, transmisă prin Viața Sfântului, păstrată în manuscrise grecești și editată critic în secolul XX de savantul belgian Paul van den Ven, confirmată de cultul său neîntrerupt timp de paisprezece veacuri.

Numele său „cel din Muntele Minunat” îl deosebește de Sfântul Simeon Stâlpnicul cel Bătrân, care viețuise cu peste un secol mai înainte, lângă Antiohia. Cel Nou — sau „Cel Tânăr” cum îi spun grecii (ho neóteros) — și-a întemeiat nevoința sa pe un munte din apropierea Antiohiei, în regiunea actuală Hatay din Turcia, nu departe de orașul Samandağ, munte numit de localnici Thaumastón Oros, Muntele cel Minunat, datorită minunilor săvârșite acolo de Sfânt.

2. Antiohia, cutremurul și pruncul care vorbea cu îngerii

Sfântul Simeon s-a născut în anul 521 în Antiohia Siriei, oraș care pe vremea aceea era a treia cetate a Imperiului Roman, după Constantinopol și Alexandria. După marele cutremur din 528, Antiohia avea să fie numită Theopolis — „Cetatea lui Dumnezeu” —, denumire care apare în textele bizantine și pe pecețile patriarhilor antiohieni. Tatăl Sfântului, Ioan, era originar din Edesa Mesopotamiei și venise la Antiohia împreună cu părinții săi, care se îndeletniceau cu meșteșugul aromatelor — adică erau negustori de mirodenii. Mama sa, Marta — pomenită și ea ca sfântă, la 4 iulie — era antiohiancă.

Marta nu voise căsătoria. Din tinerețe râvnise viața monahală, „auzind îndemnul Sfintelor Scripturi, ca trupurile fecioarelor să se înfățișeze curate Domnului”. Părinții ei însă au insistat ca ea să se mărite cu Ioan. Cugetând că nu se cuvine să se împotrivească celor ce i-au dat viață, după porunca „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” (Ieșirea 20, 12), Marta a alergat la biserica Sfântului Ioan Înaintemergătorul, dinaintea porților Antiohiei, și acolo, vărsând multe lacrimi, s-a rugat pentru încredințare. Sfântul Înaintemergător i s-a arătat și i-a făgăduit că va naște un fiu care va sluji lui Dumnezeu.

Pruncul născut a fost numit Simeon. A fost botezat la doi ani, fapt care arată că în Siria veacului al VI-lea practica botezului copiilor putea avea forme și momente diferite de rânduiala generalizată mai târziu.

Când Simeon avea șase ani, în anul 526, un cutremur catastrofal a lovit Antiohia. Pământul s-a deschis, biserici au căzut, mii de oameni au pierit sub dărâmături. Printre ei, și tatăl Sfântului. Cronicarii bizantini vorbesc despre un număr uriaș de morți, uneori ridicat la peste două sute cincizeci de mii — cifră care exprimă, înainte de toate, amploarea catastrofei, una dintre cele mai mari ale antichității târzii.

Simeon era în biserică în clipa cutremurului. A scăpat, dar ieșind din biserică s-a rătăcit. Vreme de șapte zile a fost ținut sub ocrotirea unei femei evlavioase. Viața veche spune că Sfântul Ioan Botezătorul însuși s-a arătat Martei și i-a descoperit unde se află copilul.

După cutremur, Marta s-a mutat cu fiul ei în împrejurimile Antiohiei. Și acolo, ne spune hagiograful, Domnul Iisus Hristos i s-a arătat pruncului Simeon de mai multe ori, dezvăluindu-i nevoințele viitoare și răsplata lor.

Iar Marta însăși a primit, mai dinainte, încredințarea chemării fiului ei. Viața fericitei Marta mărturisește că, adormind, ea s-a văzut „ca înaripată și ridicată la înălțime, ținând copilul și aducându-l dar Domnului”, zicând către prunc: „Urcușul tău am așteptat să-l văd, fiule, ca să mă slobozească Domnul pe mine roaba Lui în pace, că am aflat har la Dumnezeu să dau chinurile mele de naștere Domnului”. Cuvântul urcușul — în greaca veche o singură noțiune ce înseamnă deopotrivă „înălțare” și „suire” — este o profeție tainică a stâlpniciei viitoare a fiului ei.

3. Urcarea pe stâlp la șapte ani

La șase ani, Simeon a plecat în pustie. Aceasta a fost prima sa nevoință, în deplină singurătate. Viața veche mărturisește că un înger luminos l-a păzit și l-a hrănit în acea vreme. Apoi a ajuns la o mănăstire condusă de Avva Ioan Stâlpnicul, care viețuia pe un stâlp și care l-a primit cu dragoste.

După o vreme, Simeon a cerut Avvei Ioan binecuvântarea să nevoiască și el pe un stâlp. Frații mănăstirii au ridicat un stâlp nou, lângă cel al starețului. Avva Ioan însuși l-a urcat pe copilul de șapte ani pe stâlp, după ce mai întâi i-a făcut tunderea în monahism.

Aici se cuvine să ne oprim. Un copil de șapte ani. Ridicat pe un stâlp. Nu pentru o zi. Nu pentru un an. Pentru toată viața.

Astăzi, ne grăbim să găsim cuvinte de explicație, sau dimpotrivă, de respingere. Cum a îngăduit Biserica așa ceva? Care părinte normal ar accepta? Mai întâi, e nevoie să înțelegem două lucruri.

Întâi, Sfântul Simeon nu a fost obligat. Domnul îi grăise încă din pruncie. Avva Ioan nu l-a forțat; dimpotrivă, l-a primit pentru că a văzut harul deasupra lui.

Al doilea, Tradiția consemnează limpede: pruncul, întărit de Domnul, creștea duhovnicește atât de repede încât îl întrecea pe însuși învățătorul său experimentat. Acesta nu este copilul firesc, ci omul nou, în care darul lui Dumnezeu copleșește limitele firii. Pentru această nevoință de copil, Sfântul Simeon a primit de la Dumnezeu darul vindecărilor.

La unsprezece ani, Simeon a hotărât să nevoiască pe un stâlp și mai înalt, al cărui vârf era la circa douăsprezece metri de pământ. Episcopii Antiohiei și Seleuciei au venit la locul nevoinței copilului și l-au hirotonit diacon. Apoi l-au lăsat să urce pe noul stâlp, pe care a nevoit opt ani.

4. Muntele Minunat: stâlpul ca răstignire neîncetată

La douăzeci de ani — pe la 541 — Sfântul Simeon s-a mutat pe muntele numit mai târziu Thaumastón Oros, Muntele Minunat, la aproximativ optsprezece kilometri vest de Antiohia. Mutarea aceasta a fost necesară pentru că faima sa atrăgea mulțimi imense de pelerini, iar contemplarea liniștită devenise cu neputință.

Pe Muntele Minunat și-a construit un al treilea stâlp, mai înalt. În jurul lui s-a închegat o obște monahală, iar bolnavii pe care îi vindeca au ridicat o biserică, în semn de mulțumire pentru milostivirea lui Dumnezeu. Așa a luat ființă marele complex monastic de pe Muntele Minunat, ale cărui ruine se mai pot vedea astăzi în provincia Hatay din Turcia, lângă orașul Antakya.

Stâlpnicia nu trebuie privită ca o ciudățenie ascetică. Ea este, în înțelegerea Părinților, o formă supremă a răstignirii lăuntrice. Stâlpnicul stă în picioare zi și noapte. Nu doarme decât foarte puțin, sprijinit. Nu se așază. Nu se mișcă. Trupul său devine, încet-încet, ascultător desăvârșit al duhului. Iar mintea sa, eliberată de neîncetatele mișcări ale trupului, se înalță în rugăciunea curată.

Stâlpul este altarul pe care stâlpnicul își jertfește continuu trupul lui Dumnezeu. El este o continuare a Crucii, în viața monahului. Este o mărturie publică, văzută de toți, a ceea ce înseamnă „a-ți urî sufletul tău în lumea aceasta” (Ioan 12, 25).

Pentru aceasta, Biserica a cinstit întotdeauna pe stâlpnici cu o evlavie specială. Slujba Sfântului Simeon îl numește „al răbdării stâlp” — nu doar fiindcă stătea pe stâlp, ci fiindcă întruchipa însăși răbdarea creștină. Stâlpul este icoană a răbdării.

5. Cei dinaintea lui: sinteza stâlpnicilor Bisericii

Pentru a înțelege deplin nevoința Sfântului Simeon, trebuie să-l așezăm în lanțul Tradiției din care el însuși a făcut parte. Sfântul nu a inventat stâlpnicia. El a moștenit-o, a îmbrățișat-o de copil și a dus-o mai departe către desăvârșire. Cine au fost cei dinaintea lui?

Sfântul Simeon Stâlpnicul cel Bătrân — întemeietorul

În inima oricărei discuții despre stâlpnicie stă figura uriașă a Sfântului Simeon Stâlpnicul cel Bătrân (c. 390–459, pomenit la 1 septembrie). El a fost cel dintâi. Înaintea lui, nimeni nu mai urcase vreodată pe un stâlp pentru a-și petrece acolo viața. Pustia avusese pustnici. Mănăstirile avuseseră chinoviți. Munții și peșterile avuseseră isihaști. Dar stâlpul era ceva cu totul nou.

Despre el avem mărturia patristică directă a Sfântului Teodoret al Cirului (c. 393–c. 458), episcop și hagiograf, care l-a cunoscut personal pe Sfântul Simeon, l-a vizitat pe stâlpul lui de mai multe ori și i-a scris viața pe când Sfântul încă trăia, în jurul anului 444 d.Hr. — cu șaisprezece ani înainte de adormirea lui. Această biografie este capitolul 26 al Istoriei religioase (Φιλόθεος Ἱστορία), opera hagiografică a Sf. Teodoret despre părinții pustiei siriene. Sfântul Teodoret se prezintă ca martor ocular și mărturisește că povestește din gura Sfântului Simeon însuși: „Am auzit limba lui cea sfințită istorisind aceasta.”

Cum a început nevoința: lanțul lăuntric al chemării

Sfântul Teodoret arată că Sfântul Simeon s-a născut într-un sat numit Sisa (azi Sis în Cilicia, la granița dintre regiunea Cirului și Cilicia), fiu de păstor. Părinții l-au învățat „mai întâi să păstorească animale, astfel încât în această privință să poată fi asemănat marilor bărbați: patriarhul Iacov, cel cast Iosif, legiuitorul Moise, regele și proorocul David, proorocul Miheia și bărbații insuflați de același fel.” Sf. Teodoret îl așază astfel pe Simeon în lanțul biblic al păstorilor aleși de Dumnezeu. Ascultarea înaintea ascezei.

Chemarea a venit prin Fericiri. Într-o zi de iarnă, când ninsoarea a împiedicat ducerea oilor la pășune, copilul Simeon a mers cu părinții la biserică. Acolo, ne istorisește Sf. Teodoret din propria gură a Sfântului, „a auzit cuvântul Evangheliei care îi numește fericiți pe cei ce plâng și se tânguiesc, îi numește nemernici pe cei ce râd, îi socotește vrednici de invidiat pe cei ce au sufletul curat.” L-a întrebat pe cineva ce să facă pentru a le dobândi, iar acela i-a arătat viața singuratică, „filosofia desăvârșită.”

Apoi a venit visul prooroc. Sfântul a alergat la un altar al sfinților mucenici, și-a plecat genunchii și fruntea la pământ, și după îndelungă rugăciune a primit un vis pe care Sfântul Teodoret îl mărturisește verbatim:

„«Mi se părea», a zis, «că săpam temelii, și apoi auzeam pe cineva stând lângă mine zicând că trebuie să fac șanțul mai adânc. După ce am adăugat la adâncimea lui cum mi-a spus, am încercat iarăși să mă odihnesc; dar din nou mi-a poruncit să sap și să nu-mi mai relaxez ostenelile. După ce mi-a poruncit acest lucru a treia și a patra oară, a spus în sfârșit că adâncimea era de ajuns, și mi-a spus să zidesc fără osteneală de acum înainte, fiindcă osteneala scăzuse și zidirea avea să fie fără osteneală.»” (Istoria religioasă, 26.3)

Sfântul Teodoret comentează: „Această profeție este confirmată de eveniment, căci faptele depășesc firea.” Sensul tainic al visului se descoperă mai târziu: temelia adâncă a smereniei lăuntrice îngăduie urcarea cea înaltă a stâlpului.

Anii la Tell ʿAda. Mai întâi a stat doi ani la niște asceți din vecinătate. Apoi s-a îndreptat către mănăstirea de la Teleda (Tell ʿAda), unde a contendit zece ani. Avea optzeci de tovarăși de luptă și i-a întrecut pe toți: „pe când ceilalți luau hrană o dată la două zile, el răbda o săptămână întreagă fără hrană.” Sfântul Teodoret povestește din mărturia directă a egumenului următor al mănăstirii cum tânărul Simeon și-a încins coapsele cu o frânghie aspră de palmier, care i-a tăiat carnea până la sânge, vreme de zece zile, fără să spună nimănui. Pentru această asceză extremă, frații l-au rugat să plece, „ca nu cumva să fie pricină de vătămare celor cu un trup mai slab care s-ar încerca să-l urmeze.”

Postul de patruzeci de zile la Telanissos. Sfântul s-a mutat apoi la Telanissos (azi Deir Sem’an, în nordul Siriei), unde a trăit trei ani închis într-o colibă. Acolo a făcut, pentru întâia oară, postul de patruzeci de zile fără hrană, în chipul lui Moise și Ilie. A cerut părintelui Vassus să-l încuie cu noroi în chilie, lăsându-i doar zece pâini și un urcior de apă „dacă voi vedea că trupul are nevoie de hrană.” După patruzeci de zile, Vassus a deschis: pâinile întregi, apa neatinsă, Sfântul Simeon întins fără suflare, neputând nici să vorbească, nici să se miște. Doar după ce a primit Sfintele Taine s-a ridicat. Această nevoință a postului de patruzeci de zile a devenit, de atunci, rânduiala lui anuală. „Din acel timp până astăzi — au trecut douăzeci și opt de ani — petrece cele patruzeci de zile fără hrană”, scrie Sfântul Teodoret pe la 444.

Lanțul de fier. S-a urcat apoi pe „dealul cel vestit” — același pe care va fi mai târziu și stâlpul lui. Și-a făcut o îngrăditură rotundă, și-a procurat un lanț de fier de douăzeci de coți, l-a bătut într-o stâncă mare la un capăt și și-a legat celălalt capăt de piciorul drept. Fericitul Meletie, ocârmuitorul teritoriului Antiohiei, i-a spus însă că fierul este de prisos, fiindcă voința este de ajuns să impună trupului legăturile rațiunii. Sfântul Simeon s-a supus cu ascultare și a lăsat să se taie lanțul. Sub bucata de piele care fusese pusă să nu-i taie fierul carnea, „s-au văzut, au spus, mai mult de douăzeci de ploșnițe mari ascunse în ea” — pe care Sfântul le rabdase fără să clinescă, deși ar fi putut să le strivească ușor cu mâna.

Urcarea pe stâlp: cauza directă

Aici Sfântul Teodoret descrie momentul exact al nașterii stâlpniciei. Cauza nu a fost o pornire personală spre originalitate, ci nevoia de a-și păstra liniștea în mijlocul mulțimii. Pelerinii veneau din toate părțile, încercau toți să-l atingă și să primească binecuvântare din haina lui de piei. Iată mărturia Sf. Teodoret:

„Pentru că vizitatorii erau peste număr și toți încercau să-l atingă și să culeagă vreo binecuvântare din haina lui de piei, […] a născocit statul pe un stâlp, poruncind să se taie un stâlp întâi de șase coți, apoi de doisprezece, după aceea de douăzeci și doi, și acum de treizeci și șase — căci dorește să zboare către ceruri și să fie despărțit de viața aceasta de pe pământ.” (Istoria religioasă, 26.12)

Această frază, scrisă pe când Sfântul Simeon încă viețuia pe stâlp, ne dă înălțimile exacte ale celor patru stâlpi succesivi: aproximativ 3 metri, apoi 6 metri, apoi 11 metri, iar ultimul circa 18 metri.

Apologia teologică a stâlpniciei — răspunsul Sf. Teodoret către critici

Aici se află, după mărturia patristică, răspunsul deplin la întrebarea «cum este îngăduit așa ceva?» — pe care până astăzi mintea omului firesc îl pune oricărei nevoințe extreme. Sfântul Teodoret cunoaște aceste critici. Și le răspunde printr-o apologie teologică de o profunzime uimitoare.

Primul argument: stâlpnicia este iconomie dumnezeiască.

„Eu însumi nu cred că această statornicire pe stâlp s-a întâmplat fără iconomia lui Dumnezeu, și pentru aceasta cer ca cei ce găsesc vină să-și înfrâneze limba și să nu se lase purtați la întâmplare.” (Istoria religioasă, 26.12)

Al doilea argument: paralela biblică a proorocilor. Sfântul Teodoret enumeră cu o îndrăzneală uimitoare lucrările neobișnuite pe care Dumnezeu Însuși le-a poruncit proorocilor Vechiului Legământ:

„Să cugete cât de adesea Stăpânul a născocit asemenea lucruri pentru folosul celor mai lesnicioși. A poruncit lui Isaia să umble gol și desculț, lui Ieremia să-și pună o cingătoare pe brâu și prin aceasta să rostească proorocia către cei necredincioși, și altă dată să-și pună un jug de lemn pe gât și după aceea unul de fier; lui Osea — să ia o desfrânată de soție și iarăși să iubească o femeie necurată și prelubră; lui Iezechiel — să se culce pe partea dreaptă patruzeci de zile și pe stânga o sută cincizeci, și iarăși să sape printr-un zid și să iasă afară fugind, făcându-se chip al robiei.” (Istoria religioasă, 26.12)

Al treilea argument: de ce a rânduit Dumnezeu aceste lucrări. Sfântul Teodoret răspunde cu o singură frază care, în Tradiție, va deveni temelia hagiografiei monastice:

„Stăpânitorul a toate a poruncit ca fiecare dintre acestea să se facă pentru a-i atrage, prin neobișnuitul priveliștii, pe cei care nu ascultau de cuvinte și nu puteau răbda să audă proorociile, și a-i face să asculte. […] Tot așa și acum a rânduit această priveliște nouă și singulară, pentru ca prin străinetatea ei să atragă pe toți oamenii să privească, și să facă povățuirea oferită convingătoare pentru cei ce vin — căci noutatea priveliștii este zălog vrednic de credință al învățăturii, iar omul care vine să privească pleacă învățat cele dumnezeiești.” (Istoria religioasă, 26.12)

Al patrulea argument: stâlpul ca «nouă monedă a Împăratului ceresc». Cu această imagine, Sfântul Teodoret încheie apologia:

„După cum cei ce au dobândit împărăția peste oameni schimbă din când în când chipurile de pe monedele lor, când bătând chipuri de lei, alteori de stele și de îngeri, […] tot așa și Stăpânitorul a toate al tuturor lucrurilor, adăugând la dreapta credință, ca pe niște tipuri de monedă, aceste noi și diferite moduri de viețuire, stârnește spre laudă limbile nu numai ale celor crescuți în credință, ci și ale celor împovărați de lipsa de credință.” (Istoria religioasă, 26.12)

Stâlpul, așadar, este o nouă monedă a Împăratului ceresc. Aceeași credință adevărată, dar bătută într-un chip nou, pentru ca să o vadă cei care nu mai aud cuvintele simple.

Roadele stâlpniciei: convertirea, propovăduirea, răbdarea

Sf. Teodoret descrie roadele acestei nevoințe cu cuvinte tari. Convertirea ismaeliților: „Acest sfeșnic strălucitor, ca pus pe un sfeșnic, a trimis raze în toate direcțiile, ca soarele. […] Ismaeliții, sosind în cete, două sau trei sute deodată, uneori chiar o mie, leapădă cu strigăte rătăcirea strămoșească” (26.13). Sfântul Teodoret însuși a fost martor ocular când mulțimea ismaeliților, năvălind să primească binecuvântare, l-au tras de barbă și de haine — și Sfântul i-a împrăștiat cu un singur strigăt.

Propovăduirea zilnică: „A primit de la Stăpânul cel îmbelșugat și darul învățăturii. Făcând îndemn de două ori pe zi, inundă urechile ascultătorilor săi, vorbind cu cea mai mare har și oferind învățăturile dumnezeiescului Duh, îndemnându-i să privească la cer și să-și ia zborul, să plece de pe pământ, să-și închipuie Împărăția așteptată, să se teamă de amenințarea iadului” (26.25).

Răbdarea desăvârșită: Sfântul Teodoret îl admiră mai mult decât pentru orice altceva pentru îndelunga lui răbdare. „Mai mult decât toate acestea, eu însumi îi admir răbdarea. Zi și noapte stă în văzul tuturor; […] când stând îndelungat, când plecându-se mereu și aducând închinare lui Dumnezeu. Mulți dintre cei prezenți numără aceste plecăciuni. Odată unul de lângă mine a numărat o mie două sute patruzeci și patru, înainte de a slăbi și a renunța la numărătoare” (26.22).

Rana de pe picior. Sfântul Teodoret consemnează că, din pricina statului îndelungat în picioare, s-a făcut Sfântului un ulcer malign pe piciorul stâng, cu puroi care curgea neîncetat. „Totuși niciuna dintre aceste suferințe nu i-a învins filosofia, ci le rabdă pe toate cu noblețe, atât pe cele de bună voie cât și pe cele fără de voie” (26.23).

Apărarea Bisericii: Sfântul de pe stâlp nu a fost departe de durerile Bisericii. „Nu neglijează grija sfintelor Biserici — când luptând împotriva necredinței păgâne, când biruind îndrăzneala iudeilor, alteori risipind cetele ereticilor, când trimițând împăratului instrucțiuni asupra acestor lucruri, când stârnind dregătorii la râvnă dumnezeiască” (26.27).

Faima universală

Cu toate acestea Sfântul Teodoret încheie capitolul cu mărturia faimei universale a Sfântului — pe care o dă în deschiderea capitolului ca o pecete a întregii biografii:

„Vestitul Simeon, marea minune a lumii (τὸ μέγα θαῦμα τῆς οἰκουμένης), este cunoscut de toți supușii Imperiului Roman și a fost auzit și de perși, de mezi, de etiopieni; iar răspândirea rapidă a faimei lui până la sciții nomazi a făcut cunoscute iubirea lui de osteneală și filosofia lui. Eu însumi, având aproape pe toți oamenii ca martori ai luptelor lui care depășesc orice povestire, mă tem că povestirea va părea posterității un mit golit cu totul de adevăr. Căci faptele depășesc firea omenească.” (Istoria religioasă, 26.1)

Această recunoaștere a Sfântului Teodoret este de o cinste rară: chiar și un episcop contemporan, martor ocular al nevoinței, înțelege că faptele Sfântului depășesc înțelegerea naturală. Aceasta este, de altfel, mărturia oricărui istoric al sfințeniei autentice: smerenia înaintea minunii.

Adormirea și moștenirea

La Sfântul Simeon cel Bătrân au venit împărați (Teodosie al II-lea, Leon I, Marcian), patriarhi, episcopi, asceți din Egipt și Palestina. Au venit pelerini din Galia, Britania, Persia, Etiopia. A susținut hotărât Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451) împotriva monofiziților, scriind epistole împăraților din vârful stâlpului.

A adormit în picioare, în rugăciune, la 2 septembrie 459, la vârsta de aproximativ șaizeci și nouă de ani, după treizeci și șapte de ani pe stâlp. Un ucenic a urcat pe stâlp și l-a găsit aplecat, ca în închinare. Patriarhul Martirie al Antiohiei a săvârșit înmormântarea, în prezența a mii de credincioși. În jurul stâlpului său s-a ridicat marele complex bazilical de la Qal’at Sim’an — în secolele V-VI cea mai impresionantă construcție creștină din Răsărit, înainte de Sfânta Sofia. Ruinele sale măreț atestate supraviețuiesc până astăzi în nordul Siriei.

În anul 467, la cererea Sfântului Daniel Stâlpnicul, împăratul Leon I a strămutat o parte din sfintele moaște ale Sf. Simeon cel Bătrân la Constantinopol. Cealaltă parte a rămas la Antiohia, până la cucerirea arabă.

Lanțul stâlpnicilor — de la Sf. Simeon cel Bătrân la Sf. Simeon cel Tânăr

După adormirea celui Bătrân, modelul s-a răspândit cu o rapiditate uimitoare. Iată cei mai însemnați urmași, până în vremea Sf. Simeon cel Tânăr:

Sf. Daniel Stâlpnicul (409–493, pomenit la 11 decembrie) este al doilea mare stâlpnic al Bisericii. Născut în Mesopotamia, l-a vizitat pe Sf. Simeon cel Bătrân în tinerețe și a primit binecuvântarea acestuia. După moartea celui Bătrân, lui Daniel i s-a dat cogula (mantia monahală) a Sfântului — semn al continuității directe. S-a urcat apoi pe un stâlp lângă Constantinopol, unde a nevoit treizeci și trei de ani. Împărații Leon I și Zenon i-au cerut sfat. El a apărat ortodoxia împotriva ereziei monofizite a uzurpatorului Vasilisc. A adormit la 11 decembrie 493.

Avva Ioan Stâlpnicul este veriga directă dintre Tradiția stâlpnică siriană și Sf. Simeon cel Tânăr. El nu este foarte cunoscut în calendar — sursele despre el sunt scurte —, dar însăși Viața veche a Sf. Simeon cel Tânăr îl numește limpede: stâlpnic. El era starețul mănăstirii unde a fost primit pruncul Simeon de șase ani. Avva Ioan însuși viețuia pe stâlp; lângă stâlpul lui s-a ridicat stâlpul cel mic al copilului Simeon. Importanța lui Ioan pentru istoria stâlpniciei este aceasta: el dovedește că, la 60–70 de ani după Sf. Simeon cel Bătrân, în munții Siriei existau deja așezări monahale întregi întemeiate pe acest mod de viețuire. Tradiția se transmitea prin lanțuri de ucenici, nu doar prin imitație.

Sf. Simeon Stâlpnicul al III-lea este un alt stâlpnic sirian de la sfârșitul veacului V, cinstit deopotrivă de Biserica Ortodoxă și de cea Coptă. Despre el se păstrează puține informații. A nevoit pe un stâlp lângă Hegea, în Cilicia, și a fost lovit de trăsnet pe stâlp — fapt interpretat de Tradiție ca semn al chemării sale către cer.

Mai sunt mulți alții, ale căror nume nu s-au păstrat integral, dar pe care Sf. Teodoret și hagiografii sirieni îi atestă: stâlpnici la Hierapolis, la Edesa, în pustia Antiohiei, în Palestina. În veacul VI, când s-a născut Sf. Simeon cel Tânăr, stâlpnicia era o formă recunoscută și venerată de monahism, cu o tradiție de aproape un secol în spate.

Modelul direct: lanțul care ajunge la el

Așadar, Sf. Simeon cel Tânăr nu a urcat pe stâlp ca un pionier izolat. El s-a născut într-o lume în care chipul stâlpnicului era întipărit adânc în conștiința Bisericii. Mama lui, Marta, îi dăduse numele Simeon tocmai prin râvna față de cel Bătrân. Avva Ioan, primul său stareț, era el însuși stâlpnic, urmaș direct al Tradiției celui Bătrân.

Mai mult, locul nevoinței celor doi Simeoni este în aceeași regiune. Stâlpul Sf. Simeon cel Bătrân se afla lângă Telanissos, în nordul Siriei. Stâlpul Sf. Simeon cel Tânăr se afla pe Muntele Minunat, în apropierea Antiohiei. Aceeași geografie a Siriei antiohiene. Aceeași limbă siriacă. Aceleași sate. Aceiași episcopi. Aceeași Antiohie patriarhală. Sf. Simeon cel Tânăr era, geografic și duhovnicește, fiul lui Simeon cel Bătrân.

Ce a moștenit și ce a adăugat

De la Sf. Simeon cel Bătrân, cel Tânăr a moștenit:

forma vieții — stâlpul ca altar al răstignirii zilnice;
deschiderea către pelerini — sfințirea lumii din înălțimea stâlpului;
legătura cu ierarhia — hirotonia primită pe stâlp, slujba arhierească la baza lui;
darul vindecărilor — semn al harului așezat peste stâlpnic;
autoritatea în viața Bisericii — cuvântul ascultat de împărați și patriarhi.

La toate acestea, Sf. Simeon cel Tânăr a adăugat două lucruri proprii:

Durata — șaizeci și opt de ani pe stâlp, aproape dublul nevoinței celui Bătrân. A urcat la șapte ani și nu a mai coborât niciodată. Nimeni, înainte sau după el, nu a egalat această durată.
Cuvântul scris — Sf. Simeon cel Bătrân nu a lăsat omilii proprii. Cuvintele lui ni s-au păstrat doar prin Teodoret, Antonie și Viața siriacă. Dar Sf. Simeon cel Tânăr a lăsat Cuvinte ascetice, un corpus omiletic propriu, devenind astfel singurul stâlpnic care a teologhisit, prin scris, despre însăși stâlpnicia.

Pentru aceasta, Tradiția Bisericii îi cinstește pe amândoi ca pe doi piloni ai stâlpniciei creștine: cel Bătrân — ca întemeietor; cel Tânăr — ca desăvârșitor al darului prin cuvânt. Stâlpnicia se naște prin cel dintâi, dar prin cel de-al doilea își dă mărturia teologică deplină.

Această legătură nu este o supoziție evlavioasă. Marele editor critic al Vieții vechi, savantul belgian Paul van den Ven, dedică un întreg subcapitol al studiului său introductiv tocmai întrebării: „Simeon cel Tânăr l-a imitat pe Simeon cel Bătrân?” (capitolul 4, secțiunea E). Răspunsul, urmărit prin analiza paralelismelor textuale, geografice și ascetice, este: da — dar nu printr-o imitație exterioară, ci printr-o continuitate de duh, recunoscută și conștient asumată de hagiograful Sfântului. Modelul Simeon cel Bătrân este intern textului Vieții vechi, nu impus din afară.

6. Pogorârea Duhului Sfânt și darul cuvântului

Sfântul Simeon s-a rugat fierbinte pentru pogorârea Duhului Sfânt asupra sa. Și ne spune Viața veche: rugăciunea Sfântului a fost ascultată. Duhul Sfânt a coborât peste el sub forma unei lumini strălucitoare, umplându-l de înțelepciune dumnezeiască.

De aici încolo, Sfântul Simeon a început să grăiască. Cuvântul său curgea ca un râu, hrănit din izvorul Duhului. Cuvintele ascetice care s-au păstrat — treizeci la număr — sunt mărturia acestui dar.

Volumul a fost tradus în românește de Laura Enache și publicat în 2013 la editura Doxologia, în colecția Viața în Hristos. Pagini de Filocalie, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim. Este una dintre primele traduceri moderne integrale ale acestor omilii și, în orice caz, prima traducere integrală românească. Aceste Cuvinte ascetice tratează despre pocăință, despre monahism, despre Întruparea lui Hristos și despre Judecata viitoare. Ele se înrudesc, prin profunzime, cu omiliile Sfântului Macarie Egipteanul și cu cele ale Sfântului Marcu Ascetul, dar au o trăsătură proprie: sunt rostite de pe stâlp, către ucenici și pelerini, cu o autoritate care vine direct din vederea duhovnicească.

7. Vameșii văzduhului: o omilie rostită la șaptesprezece ani

Una dintre cele mai uimitoare omilii ale Sfântului Simeon este Cuvântul al XXII-lea, rostit de pe stâlp la vârsta de șaptesprezece ani. Are ca subiect ieșirea sufletului din trup și vămile văzduhului — învățătură pe care Sfântul nu o expune speculativ, ci o mărturisește din experiența proprie a vederilor duhovnicești.

Iată un fragment patristic verbatim, păstrat în Cuvinte ascetice:

„Sufletul este prins și tras afară din trup, așa cum ai scoate cărbunii din vatră. Atunci se înspăimântă sufletul ieșind împreună cu îngerii care sunt împreună cu el în văzduh, cu diavolul și cu demonii care sunt împreună cu el, ca un amarnic vameș care împiedică sufletele păcătoșilor să fie trecute fără vătămare de îngerii luminii spre măreția cerurilor.” (Cuvântul XXII, 1)

Și mai departe, despre raritatea sufletelor care se mântuiesc în vremurile din urmă:

„În vremurile prezente, din zece mii de suflete, abia câte unul se găsește care ajunge în mâinile îngerilor.” (Cuvântul XXII, 2)

Această afirmație — făcută în veacul VI — este de o gravitate care zguduie conștiința. În limbajul ascetic al Părinților, asemenea cuvinte nu sunt statistici ale mântuirii, ci strigăte de trezvie. Ele nu trebuie citite ca un verdict deznădăjduitor, ci ca o chemare la luare-aminte. Sfântul Simeon nu vorbește pentru ca să ne descurajeze, ci pentru ca să ne deștepte. Iar omilia se încheie cu îndemnul la nevoință și rugăciune, cu nădejdea învierii și cu vederea Împărăției: „Împărăția cerurilor înlăuntrul nostru este” (Luca 17, 21), citează Sfântul în încheiere.

8. Stâlpnicia ca formă a vieții îngerești

Troparul Sfântului Simeon, cântat în slujba sa, începe cu cuvintele: „Locuitor pustiei și înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu Părintele nostru Simeoane.”

„Înger în trup” — ángelos en sómati. Aceasta este formula bizantină pentru stâlpnicia desăvârșită. Stâlpnicul devine, prin nevoință îndelungată, om al cărui trup nu mai trage în jos, ci se înalță împreună cu duhul. El imită viețuirea îngerilor cei fără de trup, fiind în trup.

În condacul slujbei se cântă astfel:

„Râvnind cele înalte, lăsând cele de jos, cer ți-ai făcut sieși stâlpul, prin care străluciri ai luat de minuni, Cuvioase Simeoane. Și acum cu îngerii lui Hristos rugându-te, neîncetat te roagă pentru noi toți.” (Condacul, glas al 2-lea)

Această imagine — stâlpul ca cer făcut sieși — exprimă teologia profundă a stâlpniciei. Stâlpnicul nu fuge pur și simplu de lume într-o pustie geografică. El rămâne văzut de lume, dar nu mai trăiește după logica ei. Nu pe orizontală, ci pe verticală. Stâlpul devine o scară a rugăciunii: pământul rămâne jos, cerul se deschide deasupra, iar omul stă între ele ca jertfă vie.

Sfântul Simeon a primit darul vederii înainte. Potrivit Vieții vechi, Dumnezeu a lucrat prin el vindecări, izgoniri de demoni, vederi tainice ale inimilor oamenilor și chiar învieri din morți. Cea mai cunoscută minune a sa, mărturisită de hagiograf, este învierea ucenicului său iubit, Conon (cap. 129). Cu îndrăznire către Hristos, Sfântul Îl roagă pe Domnul să-i redea viața lui Conon, așa cum l-a înviat pe Lazăr.

Aceste minuni nu au rămas la Muntele Minunat. Pelerini din tot Orientul veneau să primească binecuvântare. Medalioanele cu chipul Sfântului — descoperite arheologic în multe locuri din Siria, Egipt, Asia Mică — erau oferite pelerinilor ca binecuvântare, iar prin ele se săvârșeau de asemenea minuni.

În anul 540, când Cosroe I al perșilor a asediat și a cucerit Antiohia, Sfântul Simeon, având atunci nouăsprezece ani, a fost înștiințat în vedenie despre dezastru. Doi dintre ucenicii săi, înfricoșați de venirea barbarilor, l-au părăsit. Unul a fost decapitat de perși. Celălalt, luat prizonier. Iar invadatorii care s-au apropiat de mănăstirea Sfântului au fost îndepărtați doar prin rugăciunea lui.

În anul 560, la vârsta de treizeci și nouă de ani, Sfântul Simeon a fost hirotonit preot de către episcopul Dionisie al Seleuciei, care a urcat la el pe stâlp pentru săvârșirea hirotoniei. De atunci, Sfântul a săvârșit Sfânta Liturghie pe stâlp.

9. Adormirea și moștenirea: capul Sfântului la Mănăstirea Neamț

La șaptezeci și cinci de ani, Sfântul Simeon a fost înștiințat de Domnul despre apropierea sfârșitului său. A chemat la sine pe frații mănăstirii, le-a rostit cuvântul cel din urmă și a adormit în pace în Domnul, spre sfârșitul secolului al VI-lea — tradiția indicând anii 592 sau 596, după cronologiile folosite de diferite surse. Nevoise pe stâlp șaizeci și opt de ani.

După adormire, Viața veche mărturisește că minunile au continuat. Sfintele sale moaște lucrau aceleași tămăduiri pe care le făcuse Sfântul în viață: vindecări ale orbilor, ale șchiopilor, ale leproșilor, izgoniri de demoni și chiar învieri din morți.

În țara noastră — în România — se păstrează o nestemată duhovnicească: cinstitul cap al Sfântului Cuvios Simeon din Muntele Minunat. El se află de mai bine de cinci sute de ani la Mănăstirea Neamț, în pronaosul bisericii mari.

Cum a ajuns acolo, nu se știe cu deplină certitudine. Istoricul Petre Năsturel, care a studiat documentele, presupune că ar fi fost o moștenire de familie a domnitorului Ștefan cel Mare, primită de la tatăl său Bogdan al II-lea. Cert este că în anul 1463, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare a poruncit să se făurească o cunună de aur pentru capul Sfântului. Pe cunună stă scris în slavonă: „Moaște de la Sfântul Simeon cel de la Muntele cel Minunat. S-au ferecat de Ioan Ștefan voievod la leatul 6971.” Această inscripție este considerată de istorici cea mai veche inscripție păstrată de la Ștefan cel Mare.

Tradiția leagă dăruirea cinstitului cap către Mănăstirea Neamț de Sfântul Voievod și de ctitoria sa nemțeană. Cununa veche, dăruită de Ștefan, se păstrează astăzi separat, ca odor de mare preț, după schimbarea vechii racle.

Aceasta este lucrarea Providenței: un sfânt sirian din veacul VI, care nu a coborât niciodată de pe stâlpul său de pe Muntele Minunat, a ajuns prin grija unui voievod ortodox să odihnească în pământ moldovenesc, mângâind veacuri de-a rândul poporul care i se închină.

10. Cum era posibil? Și cum urcăm noi pe stâlp astăzi

Ne întoarcem la întrebarea de la început: cum era posibil să stea zi și noapte pe un stâlp, șaizeci și opt de ani?

Răspunsul Tradiției nu este unul psihologic. Nu ține de voință de fier, nici de rezistență trupească ieșită din comun. Sfântul Simeon nu a fost un atlet al ascezei. A fost un om plin de har.

Răspunsul scurt este: prin Duhul Sfânt. Trupul, lăsat singur, nu poate. Trupul, locuit de Duhul, poate orice. „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește” (Filipeni 4, 13), zice Apostolul Pavel. Iar Sfântul Simeon nu a urcat singur. A urcat cu Hristos.

Răspunsul mai lung — pe care îl mărturisesc toți Părinții — are trei părți. Întâi, chemarea. Sfântul nu și-a ales nevoința; a primit-o, încă din pruncie, prin descoperire. Domnul Însuși i s-a arătat. Sfântul Ioan Botezătorul a vestit mai dinainte Martei. Nu este un proiect omenesc, ci o chemare dumnezeiască. Al doilea, ascultarea. Sfântul nu a urcat de unul singur. A primit binecuvântarea Avvei Ioan, a episcopilor, a Bisericii. A urcat sub ascultare. Al treilea, harul. Pogorârea Duhului Sfânt asupra lui, ca lumină strălucitoare, a fost cea care l-a făcut capabil de nevoință. Nu el a urcat pe stâlp. Hristos l-a urcat.

Aici este ușa pentru noi.

Veacul nostru este veacul mișcării neîncetate. Veacul nopților fără somn la ecrane. Veacul minții risipite. Veacul în care a sta locului — măcar o jumătate de ceas — pare cu neputință.

Sfântul Simeon stă pe stâlp șaizeci și opt de ani. Nu se mișcă. Nu vorbește decât când îi cere Duhul să grăiască. Nu mănâncă decât foarte puțin. Și totuși — sau, mai precis, de aceea — el este unul dintre cei mai puternici sfinți ai Bisericii, dăruit cu vederi și vindecări, mărturisind însuși taina vieții îngerești în trup.

Aici este învățătura: omul devine puternic prin oprire, nu prin agitare. Devine luminat prin tăcere, nu prin mulțimea cuvintelor. Devine văzător duhovnicesc prin nemișcare lăuntrică, nu prin căutarea de noi senzații.

Stâlpul nostru nu este de piatră. Este de timp. Este de tăcere. Este de ascultare. Stâlpul nostru este locul pe care ni-l hotărâm pentru întâlnirea cu Hristos — și pe care nu îl mai părăsim. Un colț al casei unde să stăm în rugăciune. Un ceas al zilei când mâinile noastre nu mai țin telefonul. O tăcere lăuntrică în care să auzim, măcar pentru o clipă, glasul Domnului.

Sfântul Simeon ne strigă, peste paisprezece veacuri: urcă-te. Nu pe un stâlp de piatră. Pe stâlpul tău. Pe locul tău de luptă. Și nu coborî. Stai. Stai în rugăciune. Stai în post. Stai în liniștire. Stai cu Hristos.

Pentru că, dacă rămâi acolo, Duhul vine. Și ce era cu neputință firii devine cu putință harului. Acesta este răspunsul deplin la întrebarea „cum era posibil?”: prin har. Iar harul nu s-a închis odată cu sfârșitul Sfântului. El curge mai departe, în orice inimă care urcă pe stâlpul ei și nu mai coboară.

Cele zece mii de suflete despre care vorbește Sfântul, din care abia unul ajunge în mâinile îngerilor, nu este o profeție liniștitoare. Dar nici nu este una care să ne arunce în disperare. Este o trezire. Este chemarea Sfântului către noi, ca să nu ne pierdem vremea vieții în deșertăciune.

Iar nădejdea învierii rămâne neclintită. Cum scrie Sfântul în încheierea omiliei sale despre ieșirea sufletului:

„Să nu socotească fiecare că este departe sălașul lui, ca unul care pleacă într-un loc apropiat.” (Cuvântul XXII, 9)

Sălașul nostru veșnic nu este departe. Iar Sfântul Cuvios Simeon din Muntele Minunat — îngerul în trup, stâlpul răbdării, ostașul șaizeci și opt de ani neclintit al lui Hristos — mijlocește pentru noi, cu îndrăznire către Domnul, ca să ajungem și noi acolo. Să ne urcăm, așadar, pe stâlpul nostru. Împreună cu el.

Pentru rugăciunile Sfântului Cuvios Simeon, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Surse principale

Viața Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat. Viața fericitei Marta, traducere de Laura Enache, studiu introductiv de Paul van den Ven, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim, Colecția Viața în Hristos, seria Hagiographica, nr. 1, Editura Doxologia, Iași, 2013.
Sf. Simeon din Muntele Minunat, Cuvinte ascetice, traducere de Laura Enache, ediție îngrijită și bibliografie de Pr. Dragoș Bahrim, Colecția Viața în Hristos. Pagini de Filocalie, nr. 4, Editura Doxologia, Iași, 2013.
Paul van den Ven, La vie ancienne de s. Syméon Stylite le Jeune (521-592), t. I-II, Subsidia Hagiographica 32, Société des Bollandistes, Bruxelles, 1962-1970.
Teodoret al Cirului, Istoria religioasă (Φιλόθεος Ἱστορία / Historia Religiosa), cap. 26: Despre Sfântul Simeon Stâlpnicul — pentru viața Sf. Simeon cel Bătrân. Ediția critică: Pierre Canivet, Alice Leroy-Molinghen, Théodoret de Cyr. Histoire des moines de Syrie, Sources Chrétiennes nr. 234 și 257, Paris, 1977-1979. Traducere engleză: R.M. Price, A History of the Monks of Syria by Theodoret of Cyrrhus, Cistercian Studies Series 88, Kalamazoo, Michigan, 1985. Traducere românească: Teodoret al Cirului, Viețile sfinților monahi din Siria (Istoria religioasă), traducere și note de Maria Băjenaru, Editura Doxologia, Iași, 2014.
Viața Sfântului Daniel Stâlpnicul, în Acta Sanctorum, Decembrie, vol. II, sau în ediția critică a lui H. Delehaye, Les saints stylites, Subsidia Hagiographica 14, Bruxelles, 1923.
Petre Năsturel, „Cea mai veche inscripție de la Ștefan cel Mare (1463)”, în Omagiu lui George Oprescu, București, 1961, pp. 349-355.
Vita S. Symeonis Junioris Stylitae, în Patrologia Graeca (PG) 86 bis, col. 2987-3216.