Ierarhul care a așezat sub mărturie patriarhală renașterea isihastă de la Poiana Mărului
În anul 1749, la București, un călugăr venit din munții Buzăului a stat înaintea a trei patriarhi ai Răsăritului și le-a expus, punct cu punct, în ce constă rugăciunea lui Iisus și de ce paza minții nu este o rătăcire, ci însăși inima vieții monahale. Călugărul era Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, dascălul de pravilă duhovnicească al Sfântului Paisie de la Neamț. Patriarhii — Matei al Alexandriei, Silvestru al Antiohiei și Partenie al Ierusalimului — au dat mărturie scrisă că învățătura lui este ortodoxă. Iar cel care a rânduit această întâlnire, cel care a chemat starețul din sihăstria lui ca să fie ascultat de cei mai înalți ierarhi ai Ortodoxiei, a fost mitropolitul Țării Românești: Neofit Cretanul.
Acesta este faptul de la care pornește tot ce urmează. Învățătura isihastă fusese apărată dogmatic încă din veacul al XIV-lea, prin Sfântul Grigorie Palama și sinoadele de la Constantinopol; rugăciunea inimii nu mai aștepta, în secolul al XVIII-lea, vreo recunoaștere de principiu. Dar o renaștere concretă, purtată de un stareț anume și de obștea lui, putea fi oricând suspectată de inovație și sufocată din fașă. Tocmai de aceea conta ca tradiția vie de la Poiana Mărului să fie așezată sub mărturia publică a patriarhilor — ca rugăciunea inimii, așa cum o învăța starețul Vasile, să fie recunoscută drept urmare a experienței Părinților, iar nu o rătăcire. Cel care a rânduit această mărturie a fost un grec din Creta, ajuns păstor al unui popor de alt neam și de altă limbă, care și-a pus în cele din urmă viața pentru turma lui și a murit ca un mărturisitor.
Biserica îl prăznuiește la 16 iunie, ziua trecerii sale la Domnul, în anul 1753.
Un cretan în Țara Românească
S-a născut în insula Creta, pe la anul 1690. Despre copilăria și tinerețea lui se păstrează puține lucruri, cum se întâmplă cu cei care nu caută să rămână în amintirea oamenilor. Știm doar atât: a fost crescut în dreapta credință și, de tânăr, și-a îndreptat pașii spre viața monahală. Nu a ajuns acolo împins de nevoie, ci dintr-o chemare lăuntrică. În Creta veacului al XVII-lea și al XVIII-lea, sub stăpânire venețiană și apoi otomană, monahismul ortodox era o mărturisire în sine — a rămâne ortodox însemna a refuza atât latinizarea, cât și islamizarea, iar a te face călugăr însemna a întări acel refuz cu întreaga ta viață.
În mănăstire, Neofit nu s-a mulțumit cu deprinderea pravilei. A învățat tainele teologiei și științele vremii, ajungând, după mărturia vieții sale, un călugăr învățat și virtuos — două însușiri care nu merg întotdeauna împreună și a căror împreunare avea să-i marcheze toată lucrarea de mai târziu. A fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah. Învățătura lui era de un fel care se vedea: stăpânea limba greacă a Părinților, cunoștea literatura patristică din interior, nu din rezumate, și avea acea pregătire care îl făcea capabil să cântărească o învățătură duhovnicească și să spună dacă este sau nu ortodoxă. Aceasta din urmă avea să fie cheia rolului său istoric.
Drumul către Țara Românească i-a fost deschis de Constantin Mavrocordat, unul dintre domnitorii fanarioți ai veacului, om cu adevărată prețuire pentru carte și pentru oamenii ei. Prețuindu-l pe ieromonahul cretan, Mavrocordat l-a chemat la curte și l-a însărcinat cu educația fiilor săi. Așa a ajuns Neofit dascăl al copiilor domnești — poziție care, în lumea fanariotă, însemna apropiere de centrul puterii și acces la mijloacele prin care un om învățat putea schimba ceva.
Înaintarea lui în treptele ierarhiei a fost rapidă și a venit cu binecuvântarea ierarhului locului. În ianuarie 1737, Mitropolitul Țării Românești de atunci, Ștefan al II-lea, l-a hirotonit arhiereu cu titlul onorific al Mirelor Lichiei — un titlu care îl făcea episcop fără a-i da o eparhie de cârmuit, cum era obiceiul pentru arhiereii de la curte. După trecerea la cele veșnice a Mitropolitului Ștefan, în septembrie 1738, scaunul mitropolitan al Țării Românești a rămas liber. La 7 noiembrie 1738, „cu sfatul a toată cinstita boierime și a tot clerul bisericesc”, ieromonahul cretan de odinioară a fost ales Mitropolit al Ungrovlahiei. Avea să păstorească până la moarte, aproape cincisprezece ani.
Era străin de neam și de limbă față de poporul pe care urma să îl păstorească. Nu cunoștea, la venire, româna în care aveau să se roage credincioșii lui. Și totuși, despre el s-a spus mai târziu ceea ce nu se spune despre mulți: că a ajuns un grec mai român decât românii. Cum s-a petrecut această prefacere — dintr-un cărturar grec adus la curte într-un păstor gata să își pună viața pentru turma lui — este, în fond, subiectul acestui articol.
Veacul fanariot și liniștea lăuntrică
Ca să înțelegem ce a făcut Neofit, trebuie să vedem limpede în ce veac a lucrat. Țara Românească a secolului al XVIII-lea era condusă de domni fanarioți — greci din cartierul Fanar al Constantinopolului, numiți de Poartă, schimbați des, adesea după mărimea sumelor pe care le puteau strânge și vărsa la vistieria otomană. Era un sistem care apăsa greu pe popor prin biruri și care făcea din scaunul domnesc o miză de licitație, nu un așezământ al dreptății. În acest cadru, Biserica rămânea singura instituție cu rădăcini adânci în popor, singura care nu se schimba la fiecare câțiva ani și singura capabilă să țină, peste capul domnilor trecători, firul unei continuități duhovnicești.
Pe planul vieții monahale, veacul acesta a fost martorul unei mari primejdii și al unei mari redresări deopotrivă. Primejdia era stingerea: presiunea otomană, sărăcia, dezordinea așezămintelor, scăderea nivelului duhovnicesc în multe mănăstiri amenințau să rupă lanțul prin care se transmitea, din generație în generație, învățătura Părinților despre rugăciune și despre paza minții. Tradiția isihastă — aceea care, de la Părinții pustiei până la Sfântul Grigorie Palama, învăța că omul poate ajunge, prin rugăciunea neîncetată a inimii, la împărtășirea de lumina dumnezeiască — risca să se subțieze până la dispariție în chiar locurile unde fusese cândva vie.
Redresarea avea să vină tocmai prin câțiva oameni care au luat asupra lor refacerea acestui lanț. Cel mai cunoscut dintre ei este Sfântul Paisie de la Neamț, care avea să adune în jurul lui sute de ucenici, să organizeze traducerea Filocaliei în slavonă și să facă din Neamț o vatră a renașterii isihaste pentru întreaga lume ortodoxă răsăriteană. Dar Paisie nu a apărut din nimic. Înaintea lui — și ca dascăl al lui, în cele ale pravilei de chilie — a stat Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, sihastrul din munții Buzăului. Iar înaintea, sau mai bine zis deasupra lui Vasile, ca ierarh care i-a deschis drum și i-a dat acoperire, a stat Mitropolitul Neofit.
Aici se vede de ce contează atât de mult un ierarh în istoria duhovnicească a unui popor. Sihastrul se roagă în chilia lui și nimeni nu îl poate opri să se roage. Dar pentru ca rugăciunea lui să devină învățătură transmisă, pentru ca practica lui să fie recunoscută drept ortodoxă și nu suspectată de rătăcire, pentru ca ucenicii să se poată aduna în jurul lui fără teamă de osândă bisericească — pentru toate acestea e nevoie de un ierarh care să înțeleagă ce este isihasmul și să își pună autoritatea în slujba lui. Neofit a fost acel ierarh. Și a putut fi tocmai pentru că era cărturar: pentru că putea citi un text duhovnicesc grecesc și cântări dacă învățătura lui se așază în linia Părinților sau se abate de la ea.
Starețul Vasile înaintea patriarhilor
Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului nu era român de neam — se născuse pe la 1692 în părțile Rusiei, aproape de Poltava, în Ucraina de astăzi. Dar venise de tânăr pe pământ românesc, și aici se desăvârșise duhovnicește. Intrase în obștea Mănăstirii Dălhăuți, lângă Focșani, unde studiase în profunzime Scriptura și pe Sfinții Părinți, ajungând lucrător încercat al rugăciunii inimii. Mai târziu s-a așezat în munții Buzăului, la Poiana Mărului, unde a întemeiat schitul de la care îi vine numele. Ajuns stareț încă înainte de treizeci de ani, a adunat în jurul lui o obște de sihaștri și i-a învățat acea rugăciune care, prin neîncetata chemare a numelui lui Iisus, coboară mintea în inimă și o ține trează înaintea lui Dumnezeu.
Ceea ce făcea din Vasile o figură de prim rang nu era doar viața lui de rugăciune, ci faptul că a fost, în Răsăritul ortodox al epocii moderne, primul mare dascăl care a pus în scris învățătura despre rugăciunea inimii. A scris „Cuvinte despre paza minții”, despre rugăciune și despre creșterea duhovnicească — scurte introduceri așezate înaintea scrierilor filocalice, menite să-l pregătească pe cel ce le citea. Prin aceasta, el îi precede pe Paisie de la Neamț și chiar pe Nicodim Aghioritul, alcătuitorul Filocaliei grecești. Învățătura lui avea și o trăsătură care îl deosebea: nu insista asupra tehnicii psihosomatice a respirației, cum o făcuse o parte a tradiției atonite, ci așeza accentul pe trezvia minții și pe curăția inimii.
Tocmai pentru că era o învățătură pusă în scris și răspândită, a atras și suspiciune. Prima acuzație adusă starețului Vasile a fost că ar fi introdus inovații în viața monahală prin rugăciunea inimii — că ar recomanda mirenilor și călugărilor neîncercați o lucrare rezervată celor desăvârșiți. Era exact genul de acuzație care, lăsată să crească, putea sufoca întreaga renaștere isihastă încă din fașă. Dacă rugăciunea inimii era declarată o rătăcire sau o noutate primejdioasă, atunci tot ce avea să clădească Paisie la Neamț pornea cu o umbră de osândă asupra lui.
Aici intervine Mitropolitul Neofit. În anul 1749 se aflau la București, în trecere, trei patriarhi ai Răsăritului ortodox: Matei al Alexandriei, Silvestru al Antiohiei și Partenie al Ierusalimului. Prezența simultană a trei dintre cele patru tronuri patriarhale vechi era o împrejurare cu totul rară, iar Neofit a înțeles ce putea face din ea. L-a chemat pe starețul Vasile din sihăstria lui și l-a pus să își prezinte învățătura înaintea patriarhilor — să spună limpede, în fața celor mai înalte autorități ale Ortodoxiei, în ce constă rugăciunea lui Iisus și de ce ea este lucrarea cea adevărată a monahului, iar nu o abatere. Patriarhii l-au ascultat și au dat mărturie despre ortodoxia învățăturii propovăduite și trăite de starețul Vasile.
Greutatea acestui fapt e ușor de trecut cu vederea astăzi, dar atunci era hotărâtoare. Rugăciunea inimii nu mai putea fi acuzată de inovație după ce trei patriarhi o recunoscuseră drept ortodoxă. Mărturia lor o așeza în continuitatea Părinților, îi dădea acoperirea canonică deplină și o scotea de sub orice bănuială. Iar cel care a rânduit întâlnirea, cel care a chemat sihastrul și l-a adus înaintea patriarhilor, cel care a cântărit el însuși, ca ierarh cărturar, că învățătura merită apărată — a fost Neofit. El nu s-a mulțumit să tolereze isihasmul; și-a pus autoritatea de mitropolit în slujba lui și i-a procurat girul suprem al Bisericii.
Veriga dinaintea lui Paisie
Ca să măsurăm ce a însemnat acest gest, trebuie să urmărim firul mai departe. Sfântul Vasile a fost părintele duhovnicesc al lui Paisie de la Neamț. Tânărul Platon Velicikovski — viitorul Paisie — venise în Țările Române în Postul Mare al anului 1743 și poposise la schiturile Dălhăuți, Trăisteni și Cârnu, aflate sub îngrijirea duhovnicească a starețului Vasile. Acolo, sub povățuirea lui, a primit cea dintâi formare în rugăciunea inimii. Mai târziu, în anul 1750 — la un an după întâlnirea cu patriarhii de la București — starețul Vasile l-a tuns el însuși în monahism, sub numele de Paisie, în Muntele Athos. Despre dascălul său, Paisie avea să spună că, atunci când l-a văzut, L-a proslăvit pe Dumnezeu că s-a învrednicit să vadă un bărbat atât de sfânt, neîntrecut între toți cei de atunci în înțelegerea Scripturii, a Părinților și a canoanelor Bisericii.
De aici începe lanțul pe care îl cunoaștem. De la Paisie, prin obștea Neamțului și prin Filocalia tradusă acolo, harul rugăciunii inimii s-a transmis mai departe, din ucenic în ucenic, până în veacul nostru. Linia aceasta — Poiana Mărului, apoi Neamțul, apoi pustnicii și duhovnicii care au păstrat lucrarea de-a lungul veacului al XIX-lea și al XX-lea, până la marii bătrâni ai Sihăstriei și ai Neamțului din vremea noastră — este însăși coloana vertebrală a isihasmului românesc. Este linia pe care, în zilele noastre, au dus-o mai departe Părintele Cleopa Ilie și Părintele Arsenie Papacioc, printre marii mărturisitori ai acestei moșteniri în veacul al XX-lea.
Iar la începutul acestui lanț, ca ierarh care a făcut posibilă instituțional și canonic verigă cu verigă, stă Neofit Cretanul. Fără mărturia patriarhilor pe care el a rânduit-o, renașterea isihastă ar fi putut porni suspectată; cu ea, a pornit întărită. Aceasta este, poate, cea mai puțin cunoscută și totodată cea mai însemnată dintre lucrările lui. Nu a fost un stareț pustnic asemenea lui Vasile, retras în sihăstrie ca mare lucrător al rugăciunii inimii; a fost un ierarh în cetate, cu o mitropolie de cârmuit și cu un popor de păstorit. Dar tocmai ca ierarh a înțeles duhul isihast din interior, l-a recunoscut drept inima vieții duhovnicești și i-a deschis drum cu toată autoritatea scaunului său. În iconomia renașterii paisiene, aceasta a fost slujirea lui proprie: a fost mâna ierarhicească ce a ținut ușa deschisă.
Tipograful Părinților
Lucrarea cărturărească a lui Neofit nu a fost ceva alăturat slujirii lui de păstor, ci chiar forma pe care a luat-o această slujire. Un ierarh care înțelegea isihasmul știa că rugăciunea inimii nu se transmite în gol: ea se sprijină pe citirea Scripturii și a Părinților, pe hrana duhovnicească pe care numai cartea o poate da în lipsa unui dascăl viu. De aceea, în cei aproape cincisprezece ani de arhipăstorie, Neofit a făcut din tiparniță una dintre armele cele mai de preț ale Bisericii. A tipărit, la București, peste treizeci de titluri — cărți de slujbă, traduceri din literatura patristică, lucrări teologice.
Câteva dintre ele au însemnat începuturi. A tipărit „Întrebări bogoslovești”, traduse după Sfântul Atanasie cel Mare, în 1741. A dat la lumină, în 1742, Cazaniile lui Ilie Miniat — cel mai mare predicator grec al epocii — în cea dintâi ediție în limba română. A tipărit, în ediția bucureșteană din 1745–1746, „Pravoslavnica Mărturisire” a lui Petru Movilă, temelia învățăturii de credință ortodoxe pentru întreg Răsăritul, și, în 1746, „Mărgăritarele” Sfântului Ioan Gură de Aur. Sub girul lui au apărut paisprezece cărți de slujbă, unele în mai multe ediții, alături de cărți de învățătură — cele mai multe, și aceasta e esențial, în limba poporului.
Aici se atinge o lucrare cu rădăcini mai vechi decât el, dar pe care el a dus-o până la capăt: introducerea deplină a limbii române în cult. Înaintea lui o începuseră alți mari ierarhi — Mitropolitul Dosoftei al Moldovei, cel dintâi care a tălmăcit cărțile de slujbă în românește, și mai cu seamă Sfântul Antim Ivireanul, georgianul ajuns mitropolit al Țării Românești, care reeditase în românește Liturghierul și Molitfelnicul. Neofit a desăvârșit această tranziție. Tipăriturile apărute cu girul său au împlinit trecerea de la slavonă la română în slujba Bisericii, așezând limba poporului acolo unde, până nu demult, stătuse o limbă pe care credincioșii nu o mai înțelegeau. Faptul că un grec din Creta a fost cel care a întărit definitiv limba română în cult spune ceva despre felul lui de a-și înțelege păstoria: nu ca o stăpânire asupra unui popor străin, ci ca o slujire a lui în însăși limba lui.
Grija lui pentru carte a trecut și dincolo de hotarele Țării Românești. Dorind să sprijine pe creștinii ortodocși aflați sub jugul otoman în Răsăritul arab, l-a ajutat pe Patriarhul Silvestru al Antiohiei să tipărească la București, în 1747, o Psaltire în limba arabă — pentru ca și creștinii vorbitori de arabă să aibă cuvântul lui Dumnezeu în graiul lor. Era aceeași logică, dusă mai departe: cuvântul Bisericii trebuie să ajungă la fiecare popor în limba pe care o înțelege.
Tot din această iubire de carte a izvorât și lucrarea lui asupra Bibliotecii Mitropoliei Țării Românești. Neofit nu s-a mulțumit să strângă cărți; a construit pentru ele o clădire anume, integrată ansamblului mitropolitan, și a înzestrat biblioteca cu un fond impresionant. La 2 februarie 1747 a întocmit un catalog parțial al cărților pe care le dăruia — o listă de o sută nouăzeci și trei de titluri, tipărituri și manuscrise, în greacă, latină și alte limbi. Prin testament, i-a lăsat acestei biblioteci întreaga lui colecție personală de cărți și manuscrise, agonisită de-a lungul unei vieți de cărturar. Cercetarea mai nouă arată că nu el a fost întemeietorul ei absolut, ci marele ei reorganizator și înzestrător — cel care a dat acestei biblioteci forma ei de mare așezământ cărturăresc, cu loc propriu și rânduială de păstrare.
Între tipăriturile și scrierile lui se numără și un Jurnal de călătorie, alcătuit în urma a două vizite canonice făcute în vara anilor 1746–1747 în eparhia sa și într-o parte a Râmnicului. Redactat în grecește și tipărit la București în 1748, jurnalul cuprinde însemnări istorice, geografice și etnografice, copii de inscripții, observații despre starea Bisericii și a țării. Este, dincolo de valoarea lui documentară, mărturia unui păstor care nu cârmuia de la depărtare, ci străbătea el însuși locurile turmei sale, le vedea cu ochii lui și le însemna cu grijă.
Untdelemnul din candelele mucenicilor
Neofit nu a fost doar tipăritor și tălmăcitor al altora; a scris și el însuși. A alcătuit două scurte tratate în limba greacă, cu titluri care arată ce fel de păstor era: unul „Despre miruit”, celălalt „Despre împărtășirea cu Sfintele Taine a celor ce au fost ispitiți în vis” — întrebări concrete de viață duhovnicească și liturgică, dintre acelea cu care un preot sau un credincios se izbește în rânduiala cea de toate zilele și la care are nevoie de un răspuns limpede, întemeiat pe Părinți. Se mai păstrează de la el o predică rostită în Catedrala mitropolitană, precum și frumoasele prefețe pe care le-a așezat înaintea cărților tipărite de el — prefețe în care își descoperă gândul și inima de păstor.
Într-una dintre scrierile sale, Neofit se oprește asupra unui lucru care îl așază adânc în tradiția patristică a cinstirii mucenicilor: puterea tămăduitoare a untdelemnului din candelele care ard deasupra moaștelor sfinților. Aducând mărturii din Părinți și din istorie, el arată cum acest untdelemn, sfințit prin atingerea de moaștele mucenicilor, vindecă boli și face minuni. Nu este o curiozitate marginală. Este însăși învățătura Bisericii despre sfințenia trupurilor mucenicești — despre faptul că harul lui Dumnezeu nu rămâne închis în suflet, ci pătrunde și sfințește trupul celui ce și-a dat viața pentru Hristos, încât până și untdelemnul atins de moaștele lui devine purtător de tămăduire.
Este o învățătură pe care, fără să o știe, Neofit o scria despre propriul lui viitor. Căci avea să moară el însuși ca un mărturisitor, cu sângele vărsat pentru turma lui, și avea să fie cinstit de Biserică drept sfânt. Cel care scrisese despre puterea moaștelor mucenicești avea să intre el însuși în ceata celor a căror cinstire o apărase.
Mai român decât românii
Despre Neofit s-a spus, în chip pe deplin meritat, că a fost asemenea Sfântului Antim Ivireanul. Asemănarea nu e întâmplătoare și merită cântărită. Antim fusese georgian — venit din Iviria, robit, ajuns prin har și prin daruri mitropolit al Țării Românești, tipograf neîntrecut, mărturisitor care și-a sfârșit viața ucis din porunca unui domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, tatăl aceluiași Constantin care l-a adus pe Neofit. Iar Neofit a fost grec din Creta — venit de departe, ajuns mitropolit al aceluiași popor, tipograf și el, și mărturisitor și el, ucis și el din porunca unui domn fanariot. Doi ierarhi străini de neam, amândoi făcuți români prin dragostea pentru turma lor, amândoi cinstiți astăzi ca sfinți de Biserica Ortodoxă Română.
Aici se atinge o adevăr pe care Evanghelia îl rostește limpede. Domnul spune: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11). Și adaugă, despre cel ce nu e păstor adevărat: „Iar cel plătit și care nu este păstor, ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind și lasă oile și fuge” (Ioan 10, 12). Deosebirea dintre păstorul cel bun și cel plătit nu stă în neamul din care se trage, ci în aceasta: dacă oile îi sunt sau nu cu adevărat ale lui. Neofit nu se născuse între români; prin sânge, oile nu îi erau ale lui. Dar le-a făcut ale lui prin dragoste, până într-acolo încât și-a pus sufletul pentru ele — și astfel a dovedit că legătura cea adevărată dintre păstor și turmă nu e cea a sângelui, ci cea a harului și a jertfei.
Această dragoste s-a arătat în fapte, nu doar în cuvinte. Cea mai însemnată dintre ele a fost sprijinul hotărât pe care l-a dat desființării rumâniei. Rumânia — sau șerbia — era acea stare prin care țăranii erau legați de pământ și dependenți de boierii pe a căror moșie locuiau, lipsiți de libertatea de a se muta și apăsați de obligații. Domnitorul Constantin Mavrocordat a inițiat, în 1746, desființarea acestei stări în Țara Românească, iar Neofit a fost principalul susținător bisericesc al reformei. Mai mult: a fost cel dintâi care a eliberat pe toți țăranii de pe moșiile Mitropoliei, dând el însuși pildă. Un ierarh care elibera țăranii de pe propriile moșii ale Bisericii nu apăra un principiu abstract, ci făcea, cu propria avere, ceea ce cerea altora să facă.
Grija lui pentru cei mici s-a vădit și în întemeierea de școli. A înființat o școală românească la Schitul Buliga din Pitești și o școală cu învățătură românească, grecească și slavonă la Schitul Pătroaia, în județul Dâmbovița, în care învățau carte, gratuit, copiii țăranilor. A fost numit, printr-un hrisov al domnitorului Grigorie Ghica, „ispravnic al dascălilor”, purtând grija școlilor care funcționau în vremea sa la București, Râmnic, Buzău, Târgoviște, Craiova, Câmpulung și Slatina, susținute financiar de Biserică. Pentru un păstor care înțelegea că robia cea mai grea e cea a neștiinței, școala gratuită pentru copiii săracilor era o altă față a aceleiași iubiri.
Iar dragostea lui nu s-a oprit la hotarele Țării Românești. S-a îngrijit și de ortodocșii români din Transilvania, care, sub stăpânirea habsburgică și sub presiunea uniației, erau adesea lipsiți de prezența unui ierarh ortodox care să le hirotonească preoți. Neofit a hirotonit mai mulți preoți pentru credincioșii ardeleni — iar între aceștia se numără și Sfântul Mărturisitor Moise Măcinic, preotul din Sibiel, unul dintre mărturisitorii ortodocși ai Transilvaniei care aveau să sufere pentru credință și care este astăzi cinstit ca sfânt, prăznuit la 21 octombrie. Astfel, mâna lui Neofit a hirotonit nu doar slujitori, ci și viitori mărturisitori — întărind Ortodoxia tocmai acolo unde era cel mai apăsată.
Crucea ridicată împotriva domnului
Spre sfârșitul vieții, Neofit s-a aflat în mijlocul unei încleștări care avea să-l coste viața. În toamna anului 1752 urcase pe tronul Țării Românești Matei Ghica — fanariot din neamul Ghiculeștilor, înrudit prin bunic cu Mavrocordații — care a apăsat poporul prin biruri tot mai grele. Împotriva acestor abuzuri s-a ridicat tabăra boierilor pământeni, în frunte cu Cantacuzinii, iar Mitropolitul Neofit a ținut, fără șovăire, partea românilor împotriva favoriților greci din preajma domnului.
Un cronicar martor, banul Mihai Cantacuzino, a păstrat scena în care se vede cel mai limpede ce fel de păstor era Neofit. La 1753, în ziua Sfântului Constantin, pe când domnitorul Matei Ghica se afla la praznic la Mitropolie, sosise la București un trimis al sultanului — un capigibașa — ca să cerceteze o plângere înaintată Porții împotriva domnului. Boierii greci din suita lui Matei Ghica au început să-i învinuiască pe boierii țării pentru această plângere. Atunci, scrie cronicarul, Mitropolitul Neofit, ținând partea boierilor români, a poruncit deodată să se tragă clopotele; și, strângându-se tot norodul Bucureștilor, a luat crucea în mână și a strigat: „Urmați-mi!”. Tot poporul și boierii au plecat după el la trimisul sultanului și au adeverit înaintea lui că plângerea împotriva domnului era cu știrea întregii țări.
Este o icoană a păstorului care nu fuge când vine lupul. Neofit nu a rămas în spatele zidurilor mitropoliei, nu a tăcut ca să-și păstreze bunăvoința domnului, nu s-a purtat ca un slujbaș plătit. A tras clopotele, a luat crucea — semnul lui Hristos, nu o armă lumească — și a ieșit în fruntea poporului, asumându-și pe față înfruntarea cu puterea. În urma acestei mișcări, Matei Ghica a fost mutat din scaunul Țării Românești în cel al Moldovei. Dar un domn umilit astfel nu iartă.
Sfârșitul mărturisitorului
Confruntarea avusese loc în ziua Sfântului Constantin, la 21 mai 1753. Același cronicar martor, banul Mihai Cantacuzino, povestește ce a urmat: peste trei zile, mitropolitul s-a îmbolnăvit; iar boierii greci din preajma domnului l-au mituit pe doctorul care a fost chemat, și acesta, dându-i doctorii tari, l-a adus pe Vlădica în starea de a-și ieși din minți. A urmat o agonie prelungită. La 16 iunie 1753, Mitropolitul Neofit a trecut la Domnul.
Se cuvine să spunem aici, cu acuratețe, ce știm și cum o știm, fiindcă cinstirea unui sfânt nu are nevoie de înfrumusețări, ci de adevăr. Faptul morții — la 16 iunie 1753 — este sigur și rezultă dintr-o însemnare contemporană păstrată pe o carte. Împrejurarea otrăvirii este consemnată atât de cronicarul contemporan, cât și de tradiția Bisericii, care spune limpede că Matei Ghica a poruncit-o. Istoriografia o reia, totuși, cu prudența pe care o cer izvoarele acelui veac tulbure, folosind adesea formula „se pare, otrăvit”: relatarea cronicărească e o mărturie prețioasă, dar nu un act doveditor în toate amănuntele, iar boala a fost îndelungată, nu o moarte fulgerătoare. Era o vreme de schimbare de domnie, iar cei care au pus la cale un asemenea lucru nu lăsau urme. Tocmai pentru că vremurile erau atât de tulburi și schimbarea de scaun iminentă, până și înmormântarea mitropolitului s-a făcut în grabă și discret, încât nu a atras atenția contemporanilor. A fost îngropat lângă Catedrala mitropolitană din București, probabil în exteriorul bisericii, spre răsărit, lângă stâlpii funerari ai mitropoliților dinaintea lui.
Ceea ce rămâne neclintit, dincolo de amănuntul felului în care a murit, este miezul mărturisirii lui. Neofit a murit pentru că a apărat poporul împotriva nedreptății. Și-a pus viața, cum spune Domnul despre păstorul cel bun, pentru oile sale. Aceasta este definiția mărturisitorului: nu doar cel ce moare, ci cel ce moare pentru că nu a vrut să tacă atunci când tăcerea l-ar fi cruțat. Neofit ar fi putut să nu tragă clopotele. Ar fi putut să nu ia crucea în mână. Ar fi putut să rămână în partea domnului și să-și ducă mai departe, în tihnă, lucrarea de cărturar. A ales înfruntarea — și a plătit cu viața. Tocmai de aceea Biserica îl numește nu doar ierarh, ci ierarh mucenic.
Temeiul cinstirii
Cinstirea Sfântului Neofit ca sfânt în Biserica Ortodoxă Română este așezată pe temei patristic limpede, iar acest lucru merită spus apăsat, fiindcă nu despre orice proclamare de sfințenie se poate spune la fel.
În tradiția Bisericii, recunoașterea unui sfânt nu se face după simțăminte ori după faima vremelnică, ci după rânduieli verificate de veacuri. Părintele profesor Liviu Stan, marele canonist român, a arătat că cinstirea sfinților se întemeiază pe criterii precise: dreapta credință neclintită până la moarte, sfințenia vieții adeverită de fapte, iar acolo unde Dumnezeu o dă, mărturia minunilor. Mucenicia ocupă, între aceste temeiuri, un loc aparte și cel dintâi: cel ce își varsă sângele pentru Hristos sau pentru turma lui Hristos este sfânt prin însuși acest fapt, căci botezul sângelui acoperă totul. Aceasta a fost dintotdeauna încredințarea Bisericii, de la mucenicii cei dintâi încoace.
Pe acest temei se așază Neofit, și anume pe cel mai solid dintre toate. Nu este cinstit pentru vedenii, pentru fenomene extraordinare ori pentru un cult popular nestăpânit care s-ar fi impus de jos în sus. Este cinstit pentru două lucruri pe care izvoarele istorice le adeveresc: o viață virtuoasă, de ierarh rugător, postitor, cărturar și apărător al credinței, și un sfârșit mucenicesc, primit pentru că a apărat poporul împotriva nedreptății. Acestea sunt exact temeiurile clasice ale sfințeniei, recunoscute fără echivoc în întreaga tradiție patristică. Dosarul lui se aseamănă, prin chiar structura lui, cu cel al Sfântului Antim Ivireanul — un ierarh cărturar și mărturisitor, ucis din porunca puterii fanariote — pe care nimeni nu l-a pus vreodată la îndoială.
Onestitatea cere să spunem și nuanța izvorului, cum am spus-o mai sus: împrejurarea exactă a otrăvirii este consemnată de cronicarul contemporan, dar nu dovedită cu un act în toate amănuntele. Totuși, aceasta nu clatină temeiul cinstirii. Căci mucenicia lui Neofit nu atârnă de felul precis în care a fost ucis, ci de faptul, limpede istoric, că boala și moartea lui au urmat îndată după înfruntarea publică cu Matei Ghica — îmbolnăvindu-se la trei zile după aceea, într-un context de represalii, și stingându-se după o agonie prelungită. Fie că otrava a venit prin doctorul mituit, cum spune cronicarul, fie pe altă cale, sfârșitul lui are caracterul unei jertfe pentru turmă. Iar Biserica, în chibzuința ei, nu cinstește un amănunt, ci o viață întreagă pecetluită printr-un asemenea sfârșit.
Trebuie deosebit, aici, între două lucruri pe care vremea noastră le confundă adesea. Una este sfințenia unui om — taină cunoscută deplin numai lui Dumnezeu, în fața Căruia stau nenumărați sfinți neștiuți de oameni. Alta este proclamarea oficială a cinstirii lui de către Biserică — act prin care Biserica nu îl face sfânt pe cel proclamat, ci doar recunoaște și adeverește o sfințenie deja lucrată de Dumnezeu, întemeindu-se pe criterii verificabile. Acolo unde aceste criterii sunt limpede împlinite — viață sfântă și sfârșit mucenicesc adeverite de izvoare — proclamarea stă pe temei tare. Cazul Neofit este unul dintre acestea. Cinstirea lui nu este o concesie făcută evlaviei sau memoriei naționale, ci recunoașterea dreaptă a unui ierarh mucenic ale cărui fapte și al cărui sfârșit grăiesc de la sine.
Troparul și pomenirea
Biserica îl prăznuiește pe Sfântul Ierarh Martir Neofit Cretanul la 16 iunie, ziua trecerii sale la Domnul. Troparul închinat lui adună în puține cuvinte tot ce am spus aici despre el — vrednicia păstorului, obârșia cretană, lumina pe care a adus-o credincioșilor și mai ales jertfa prin care și-a pus viața pentru turmă:
Pe păstorul cel vrednic și înțelept al Țării Românești, pe Sfântul Ierarh Neofit, vlăstarul Cretei și luminătorul credincioșilor, să-l cinstim astăzi cu bucurie, că, punându-și viața pentru păstoriții săi, a dobândit slava cea veșnică de la Hristos, Căruia se roagă pentru noi.
În mulți ani, pomenirea lui cade în vremea Postului Sfinților Apostoli Petru și Pavel — postul de vară care pregătește praznicul celor doi mari apostoli din 29 iunie. Spre deosebire de celelalte posturi mari, acesta are durată variabilă, fiindcă începutul lui atârnă de data Paștilor și a Rusaliilor; sunt ani în care el este lung și ani în care se scurtează mult. În anul 2026, de pildă, postul a început la 8 iunie și ține până la 28 iunie, astfel încât 16 iunie cade chiar în mijlocul lui. Este o așezare cu tâlc: postul acesta cinstește pe cei care au vestit Evanghelia lumii și și-au pecetluit propovăduirea prin mucenicie la Roma. Iar Neofit, ierarhul cărturar care a întărit cuvântul lui Dumnezeu în limba poporului său și și-a pecetluit păstoria prin sânge, se află în bună tovărășie cu ei.
Rămâne, din toată viața lui, o singură imagine în care se adună totul. Un grec din Creta, ajuns mitropolit al unui popor străin, stă în mijlocul Bucureștilor cu crucea ridicată în mână și strigă „Urmați-mi!” — chemând poporul nu la răzvrătire, ci la apărarea dreptății, sub semnul lui Hristos. Câteva zile mai târziu avea să moară pentru gestul acela. Dar crucea aceea ridicată a rămas. Și prin ea, ca și prin mărturia patriarhilor pe care i-a adus să întărească rugăciunea inimii, ca și prin cărțile Părinților pe care le-a dat poporului în limba lui, Neofit Cretanul a făcut ceea ce face păstorul cel bun: a stat între turmă și lup, și nu a fugit.
Sfinte Ierarhe Mucenice Neofit, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Citește și
- Sfântul Vasile de la Poiana Mărului (I) — Viața și întâlnirea cu Sfântul Paisie — contextul viu al starețului pe care Neofit l-a așezat înaintea patriarhilor.
- Sfântul Vasile de la Poiana Mărului (II) — Scrierile și rugăciunea inimii — învățătura isihastă care avea nevoie de mărturie bisericească limpede.
- Numele lui Dumnezeu (IV): Rugăciunea lui Iisus și isihasmul — cadru teologic pentru rugăciunea inimii și paza minții.
- Două vetre, aceeași rugăciune — arcul mai larg al renașterii isihaste românești.
