Sfântul Mare Mucenic Mina: viața, mormântul din pustie și minunile

La 11 noiembrie Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Sfântul Mare Mucenic Mina, un ostaș egiptean din armata romană, care a fost ucis pentru Hristos în cetatea Cotyaion din Frigia, în Asia Mică, pe vremea împăraților Dioclețian și Maximian. Trupul lui a fost dus în Egipt și îngropat în pustia de lângă Alexandria. La mormântul acesta au venit, vreme de câteva sute de ani, bolnavi și oameni necăjiți din toată lumea creștină, iar vindecările și izbăvirile de acolo l-au făcut pe Sfântul Mina unul dintre cei mai iubiți mucenici ai Bisericii.

Cei mai mulți creștini știu despre el două lucruri: că a pătimit cumplit și că îi ajută pe cei păgubiți. Amândouă sunt adevărate. Dar izvoarele vechi, grecești și egiptene, împreună cu ceea ce s-a dezgropat în ultimul veac la mormântul lui, spun mult mai mult. Am adunat aici ce se poate ști, arătând de fiecare dată de unde vine fiecare lucru.

Ostașul care a coborât din munte

Cea mai veche formă păstrată a pătimirii Sfântului Mina este una în limba greacă. Anul în care a fost scrisă nu se poate stabili, dar ea este cu mult mai veche decât prelucrarea Sfântului Simeon Metafrastul, din veacul al X-lea, iar cercetătorii socotesc că o asemenea scriere exista încă din veacul al V-lea, când biserica de la mormânt era în plină înflorire. Din ea s-au tras prelucrarea Metafrastului și apoi Viețile Sfinților pe care le citim astăzi.

Pătimirea spune că Mina era egiptean de neam și slujea în oaste sub un tribun cu numele Firmilian. Unitatea lui fusese mutată din Egipt la Cotyaion, cetate din Frigia. Viețile Sfinților românești o numesc Cotuan, iar astăzi este orașul Kütahya din Turcia. Când a sosit porunca împărătească prin care toți ostașii erau siliți să jertfească idolilor, Mina și-a lepădat cingătoarea ostășească și a plecat în munți. Acolo a trăit o vreme în post și rugăciune, departe de oameni.

Nu l-a căutat nimeni în pustie. S-a întors singur. Într-o zi de mare sărbătoare păgână, când toată cetatea era adunată la priveliști și la alergările de cai, Mina a coborât din munte, a intrat în mijlocul mulțimii și s-a urcat într-un loc înalt, de unde să-l vadă toți. A strigat cuvântul Prorocului Isaia despre Dumnezeu, Care Se lasă aflat de cei ce nu-L căutau (Isaia 65, 1). Mulțimea a tăcut și s-a întors spre el. Dus înaintea ighemonului Pir, a mărturisit că este rob al lui Iisus Hristos, iar unul dintre ostași l-a recunoscut și a spus că este Mina, cel de sub tribunul Firmilian.

Ighemonul l-a ținut în temniță până s-au sfârșit serbările. Apoi a încercat să-l câștige cu făgăduințe de cinste și de daruri. Văzând că nu-l poate clinti, l-a dat la chinuri. Mucenicul a fost bătut cu vine de bou, a fost spânzurat pe lemn și i s-a sfâșiat trupul cu unghii de fier. Rănile i-au fost frecate cu țesătură aspră de păr, a fost ars cu făclii și târât peste țepi de fier. În tot acest timp el Îl mărturisea pe Hristos și le răspundea chinuitorilor cu cuvintele Mântuitorului despre cei care pot ucide trupul, dar de suflet nu se pot atinge (Matei 10, 28). La urmă i s-a tăiat capul în afara cetății, iar trupul i-a fost aruncat în foc. Creștinii au scos din foc ceea ce rămăsese și au păstrat sfintele moaște cu cinste.

Asupra anului izvoarele nu se potrivesc. Pătimirea grecească așază moartea lui la începutul domniei lui Dioclețian. Tradiția Egiptului dă anul 296. În scrieri mai noi se întâlnește și anul 309. Ziua pomenirii este 11 noiembrie. Egiptenii o numesc, după calendarul lor, 15 ale lunii Hathor, zi care cade astăzi la 24 noiembrie după calendarul civil. În aceeași zi de 24 noiembrie îl prăznuiesc și Bisericile Ortodoxe care țin calendarul vechi, pentru că atunci este la ele 11 noiembrie.

Ce păstrează tradiția Egiptului

Pătimirea grecească nu spune nimic despre copilăria mucenicului. Aceste lucruri le aflăm din scrierile păstrate în Egipt: o pătimire în limba coptă, un cuvânt de laudă pus sub numele unui arhiepiscop copt Ioan al Alexandriei, din veacurile VII–VIII, care fusese mai înainte iconom al bisericii de la mormânt, și sinaxarele egiptean și etiopian, care urmează acest cuvânt de laudă.

După ele, Mina s-a născut în cetatea Nikiu din Delta Nilului. Tatăl său, Eudoxie, era dregător, iar mama sa se numea Eufimia. Amândoi erau creștini și multă vreme nu avuseseră copii. La un praznic al Maicii Domnului, Eufimia s-a rugat cu lacrimi înaintea icoanei să i se dăruiască un fiu și a auzit un glas care a zis: „Amin”. De la acest cuvânt, spune tradiția, i s-a pus pruncului numele Mina.

Eudoxie a fost pârât pe nedrept de fratele său și a fost trimis dregător departe de casă, în Frigia. Acolo a crescut copilul, învățând Scripturile de la tatăl său. La unsprezece ani a rămas fără tată, iar la scurtă vreme și fără mamă. Averea rămasă a împărțit-o săracilor. La cincisprezece ani a fost luat în oaste și, pentru vrednicia lui, a ajuns curând al doilea după comandant.

Tot tradiția Egiptului povestește vedenia din pustie. Pe când se nevoia în singurătate, Mina a văzut cerul deschis și pe mucenici primind cununi, iar un glas i-a făgăduit trei cununi: una pentru feciorie, una pentru răbdarea chinurilor și una pentru mucenicie. După această vedenie s-a întors în cetate.

Cum a fost scrisă pătimirea

Cititorul atent al pătimirii grecești va băga de seamă un lucru pe care învățații l-au arătat de mai bine de o sută de ani. Scena din teatru, cu alergările de cai părăsite de mulțime și cu strigătul luat din Prorocul Isaia, se găsește aproape întocmai în cuvântul de laudă pe care Sfântul Vasile cel Mare l-a rostit pentru Mucenicul Gordie din Cezareea Capadociei. Gordie fusese și el ostaș, se retrăsese și el în pustie și coborâse și el în mijlocul cetății într-o zi de serbare.

Cel care a așternut în scris pătimirea Sfântului Mina a trăit la multe zeci de ani după moartea mucenicului și nu avea înaintea lui însemnările unui martor. Avea pomenirea păstrată de Biserică: un ostaș egiptean, ucis pentru Hristos în Frigia, în ziua de 11 noiembrie. Această pomenire a îmbrăcat-o în cuvintele unui mare dascăl al Bisericii, așa cum se obișnuia în vremea aceea. De aceea amănuntele scenei nu trebuie citite ca o dare de seamă făcută la fața locului.

Biserica din Alexandria a știut ea însăși că despre Sfântul Mina s-a scris în multe feluri. Arhiepiscopul Ioan își începe cuvântul de laudă spunând că mulți au scris despre mucenic fără pricepere. El respinge, de pildă, părerea unora că Mina ar fi fost păstor de cămile, părere pe care alte scrieri egiptene o păstrează totuși. Unele dintre aceste scrieri nici nu pomenesc Frigia și așază viața și moartea mucenicului chiar în ținutul Mareotis, unde îi este mormântul.

Se cuvine deci spus limpede ce ține de povestire și ce stă pe temei tare. Numele părinților, vârsta la care a intrat în oaste, cuvintele schimbate cu ighemonul și drumul moaștelor le avem numai din aceste scrieri, care nu se potrivesc întru totul între ele. Nepotrivirile privesc felul în care oamenii au povestit viața mucenicului. Ele nu ating ceea ce Biserica mărturisește de la început: că Mina și-a dat viața pentru Hristos și că este viu și grabnic ajutător. Iar despre vechimea și întinderea cinstirii lui avem mărturii pe care nu le-a scris un singur om: bisericile ridicate deasupra mormântului, inscripțiile și ploscuțele pe care pelerinii le-au purtat, vreme de trei sute de ani, în toată lumea creștină.

Drumul spre Egipt și mormântul de la Mareotis

Cum a ajuns trupul mucenicului din Frigia în Egipt, tradiția povestește astfel. Oastea în care slujise Mina a fost trimisă înapoi, să apere ținutul Mareotis, de lângă Alexandria, de năvălirile triburilor din pustie. Ostașii creștini au luat cu ei moaștele, ca pe o ocrotire. Pe mare, din adânc s-au ridicat fiare cu gâturi lungi, asemenea cămilelor, care se întindeau spre corabie. Din sfintele moaște a ieșit foc și le-a alungat.

După ce primejdia năvălirii a trecut, comandantul a vrut să ia moaștele mai departe. Cămila pe care fuseseră așezate n-a mai voit să se ridice. Au adus alta, apoi alta, și niciuna nu s-a clintit. Oamenii au înțeles că sfântul își alesese locul și l-au îngropat acolo, în pustie, la sud-vest de Alexandria.

De aici vine felul în care este zugrăvit Sfântul Mina în icoanele cele mai vechi: stă în picioare, în haină de ostaș, cu mâinile ridicate la rugăciune, iar la picioarele lui stau, de o parte și de alta, două cămile îngenuncheate. Arhiepiscopul Ioan scrie că cea dintâi icoană a fost făcută pe o scândură de lemn chiar de comandantul oastei și că dobitoacele de la picioarele sfântului ar fi fiarele mării. Cei mai mulți au văzut în ele cămilele care n-au mai voit să plece de lângă el.

Locul a fost o vreme uitat. Sinaxarul povestește că un păstor și-a văzut o oaie râioasă tăvălindu-se în țărâna de acolo și ridicându-se vindecată. Cuvântul de laudă spune că cea dintâi vindecare a fost a unui copil olog din naștere, care a adormit lângă mormânt, sub candela aprinsă. Vestea s-a răspândit, iar bolnavii au început să vină. Deasupra mormântului s-a ridicat mai întâi un paraclis mic, cu o candelă care ardea neîncetat. Din untdelemnul ei luau pelerinii pentru bolnavii de acasă.

Cetatea de marmură din pustie

Ceea ce a urmat este unul dintre cele mai mari locuri de închinare pe care le-a avut creștinătatea veche. Astăzi se numește Abu Mena și se află la vreo patruzeci și cinci de kilometri sud-vest de Alexandria.

Tradiția egipteană leagă cea dintâi biserică de Sfântul Atanasie cel Mare și de împăratul Iovian. Arheologii au găsit cele mai vechi urme de cinstire a mormântului la sfârșitul veacului al IV-lea, iar cea dintâi biserică zidită deasupra lui, în prima jumătate a veacului al V-lea. Săpăturile au mai arătat că mormântul se afla într-un cavou săpat în stâncă, cu mai multe încăperi, mai vechi decât creștinarea ținutului. Mucenicul a fost așezat, așadar, într-un loc de îngropare care exista dinainte. Cuvântul de laudă spune că sub arhiepiscopul Teofil și împăratul Arcadie biserica a fost mărită, pentru că nu mai încăpea mulțimea. Împăratul Zenon, spre sfârșitul veacului al V-lea, a ridicat în jurul ei o cetate, a așezat acolo o strajă de o mie două sute de ostași împotriva tâlharilor pustiei și a dăruit bisericii venituri. Sub împăratul Anastasie, un prefect a zidit pe malul lacului Mareotis un port cu case de oaspeți, piețe și locuri de adăpat, pentru cei care veneau cu corabia de la Alexandria. Sub Iustinian, deasupra mormântului s-a înălțat o biserică nouă, cu patru abside.

Săpăturile au scos la lumină toate acestea: Marea Bazilică, biserica de deasupra criptei, un baptisteriu refăcut de trei ori, băi, case de oaspeți pentru pelerini, străzi cu colonade și ateliere de olari. Arheologul german Peter Grossmann, care a lucrat acolo zeci de ani, a arătat că Abu Mena a fost un oraș al pelerinilor, crescut în jurul unui mormânt, și nu o mănăstire.

Locul a avut de suferit la năvălirea perșilor, în veacul al VII-lea, iar după cucerirea arabă pelerinajul s-a împuținat. Orașul a mai fost locuit până prin veacurile XI–XII, apoi nisipul l-a acoperit. A fost regăsit abia în 1905 de Carl Maria Kaufmann. Din 1979 se află pe lista patrimoniului mondial. În 2001 a fost trecut printre monumentele în primejdie, pentru că apa din irigații ridicase pânza freatică și surpa zidurile. După lucrări de coborâre a apei, a fost scos de pe această listă în iulie 2025.

Ploscuțele pelerinilor

Cine venea la Abu Mena nu pleca fără o binecuvântare. Olarii de acolo făceau ploscuțe mici de lut, turtite, cu două torți, pe care era întipărit chipul sfântului între cele două cămile. Pe unele stă scris în grecește: „Binecuvântarea Sfântului Mina”. În ele pelerinii duceau acasă apă sau untdelemn de la mormânt. Ploscuțele s-au făcut de pe la anul 480 până pe la 650.

Ele sunt cea mai limpede mărturie despre cât de departe ajunsese evlavia către Sfântul Mina. S-au găsit în tot Egiptul, la Constantinopol, la Tesalonic, pe țărmul Dalmației, la Aquileia, în Panonia și în Crimeea. S-au găsit și la Dunărea de Jos: una în cetatea Capidava și trei la Tomis, Constanța de astăzi. Arheologii le leagă de pelerini sau de negustori care făceau drumul pe mare între Dobrogea și Alexandria. Alte câteva se păstrează în muzeele din Timișoara și Sibiu, dar despre acestea nu se știe sigur unde au fost găsite.

Nu știm cine le-a adus și nici ce mai era în ele când au ajuns. Știm însă că, încă din veacurile VI–VII, ploscuțe cu chipul Sfântului Mina ajungeau până la Dunărea de Jos. Evlavia față de el a pătruns în aceste părți cu mult înaintea vremurilor noastre.

Minunile și ocrotirea celor păgubiți

Preoții de la mormânt au adunat în scris minunile sfântului. Culegerea grecească, pusă sub numele arhiepiscopului Timotei al Alexandriei, are treisprezece minuni. Cercetările cele mai noi așază începutul ei la Abu Mena, în a doua jumătate a veacului al VI-lea, iar forma cu treisprezece minuni, după anul 614. Înainte de anul 641 ea fusese deja tălmăcită în limba coptă, unde a fost pusă sub numele lui Teofil și a crescut până la șaptesprezece minuni. Culegerea s-a păstrat în zeci de manuscrise grecești și a fost tălmăcită mai târziu în armeană, în etiopiană și în slavonă. Câteva dintre aceste minuni au ajuns, prin Viețile Sfinților, și în cărțile românești.

Cine le citește pe rând înțelege de unde vine numele de ocrotitor al celor păgubiți. Cele mai multe sunt despre oameni nedreptățiți.

Un om bogat din Isauria mergea să se închine la mormânt și a tras peste noapte la un han de pe malul lacului. Hangiul l-a ucis pentru punga cu bani, i-a tăiat trupul în bucăți și l-a ascuns într-un coș. Sfântul a venit călare, în chip de dregător împărătesc, a cerut coșul, s-a rugat și l-a înviat pe cel ucis. Ucigașul și-a mărturisit fapta înaintea tuturor și a rămas călugăr la mormânt până la moarte.

Un negustor evreu din Alexandria i-a lăsat unui prieten creștin o pungă cu aur, în păstrare. La întoarcere, creștinul a tăgăduit că ar fi primit-o și a jurat strâmb chiar în biserica sfântului. Mucenicul s-a arătat atunci, călare, soției celui care jurase și a făcut-o să trimită punga înapoi. Evreul s-a botezat. Creștinul a dat bisericii jumătate din avere și a trăit de atunci în pocăință.

Un om bogat a furat singura oaie a unei văduve sărace și a jurat la mormânt că nu a luat-o. La ieșirea din criptă i-au înțepenit mâinile și picioarele și și-a mărturisit furtul.

O femeie cu numele Sofia mergea singură la mormânt, iar pe drum un ostaș a vrut s-o siluiască. Ea l-a chemat pe sfânt. Mucenicul s-a arătat, a izbăvit-o și l-a dus pe ostaș până la biserică, unde acesta și-a plâns păcatul toată viața.

Un om făgăduise sfântului un vas de argint și apoi l-a oprit pentru sine. Sluga lui a căzut în mare cu vasul în mâini și a fost scoasă vie la țărm. Altul făgăduise puiul unei cămile sterpe și și-a uitat făgăduința. Un pelerin a fost smuls din gura unui crocodil. Un olog și o femeie mută s-au vindecat în aceeași noapte lângă mormânt.

În toate acestea Sfântul Mina vine degrabă, de cele mai multe ori călare, și face dreptate celui slab. Dar trebuie văzut și cum sfârșesc cei vinovați. Ucigașul ajunge călugăr. Cel care a jurat strâmb își împarte averea și se pocăiește. Ostașul rămâne lângă biserică până la moarte. Sfântul nu-i dă pierzării pe cei care au făcut răul. Îi oprește, îi vădește și îi aduce la pocăință. Celui păgubit îi întoarce ce i s-a luat, iar celui care a păgubit îi întoarce sufletul.

De ce este numit mare mucenic

În prigoana lui Dioclețian au murit pentru Hristos mii de creștini. Mulți au răbdat chinuri la fel de grele ca ale Sfântului Mina, iar despre cei mai mulți nu ni s-a păstrat nici numele. Se poate întreba cineva de ce Biserica îl numește pe el mare mucenic, iar pe alții, simplu, mucenici.

Numele acesta nu măsoară chinurile și nu măsoară sfințenia. Măsura lor o știe numai Dumnezeu. Biserica nu a așezat niciodată sfinții pe trepte printr-o hotărâre și nu a avut o rânduială după care să dea acest titlu. Cu vremea, ea a păstrat numele de mare mucenic pentru unii dintre mucenicii a căror mărturisire, pătimire și cinstire au dobândit o însemnătate deosebită în viața ei. Sunt aceia la care a alergat toată lumea creștină, și nu doar cetatea în care au pătimit: Gheorghe, Dimitrie, Teodor, Pantelimon, Ecaterina, Varvara, Mina. La toți se vede același lucru: minuni multe după moarte și un popor întreg care îi cheamă în ajutor.

La Sfântul Mina, pricinile pentru care cinstirea lui s-a întins atât de mult se văd limpede în izvoare. Cea dintâi sunt minunile de la mormânt. Mulțimile au venit pentru vindecări, iar scrierile despre viața lui au fost alcătuite mai târziu, pentru cei care veneau. A doua este locul. Mormântul se afla lângă Alexandria, unul dintre cele mai mari porturi ale lumii de atunci, iar negustorii și corăbierii care treceau pe acolo duceau vestea până la marginile împărăției. A treia sunt ploscuțele, prin care binecuvântarea sfântului ajungea în casele unor oameni care nu văzuseră niciodată Egiptul. A patra este cartea minunilor, tălmăcită în aproape toate limbile Răsăritului creștin. Iar cea din urmă este felul ajutorului său. El le face dreptate celor furați, înșelați și nedreptățiți, iar de asemenea necazuri are parte orice om.

Dincolo de toate aceste pricini rămâne voia lui Dumnezeu, Care îi arată pe sfinții Săi cum voiește. Pe unii îi face cunoscuți lumii întregi, spre folosul celor mulți. Pe alții îi ține ascunși până la ziua cea de apoi. Slava lor în cer nu atârnă de cât sunt de cunoscuți pe pământ. De aceea Biserica a rânduit Duminica Tuturor Sfinților, în care îi cinstește și pe cei pe care nu-i știe pe nume.

Cinstirea lui în lume

Evlavia către Sfântul Mina a trecut repede dincolo de Egipt. La Roma, în veacul al VI-lea, era o biserică a lui pe drumul spre Ostia, aproape de mormântul Sfântului Apostol Pavel. În Nubia creștină, un manuscris din veacurile X–XII păstrează o minune a sfântului în limba nubiană veche, cu chipul lui călare desenat pe o filă. Etiopia îl prăznuiește în aceeași zi cu Egiptul. În Rusia, minunile lui au intrat în Mineiele cele mari ale mitropolitului Macarie.

În insula Creta, Sfântul Mina este ocrotitorul cetății Heraklion. În noaptea Paștilor din anul 1826, pe când creștinii erau adunați în biserica lui la slujba Învierii, turcii din oraș se pregăteau să-i ucidă. Un călăreț bătrân, cu sabia scoasă, a dat ocol bisericii și i-a pus pe fugă. Turcii au crezut că este unul dintre fruntașii lor, dar acela nu ieșise în noaptea aceea din casă. Minunea se pomenește la Heraklion în fiecare an, în Marțea Luminată.

O altă minune se povestește despre anul 1942. Oastea germană ajunsese la El Alamein, pe drumul spre Alexandria. Sinaxarele grecești istorisesc că, în noaptea dinaintea luptei, unii l-au văzut pe Sfântul Mina ieșind din ruinele bisericii sale și intrând în tabăra germană în fruntea unui șir de cămile. La 11 noiembrie 1942, patriarhul ortodox Hristofor al II-lea al Alexandriei a mulțumit lui Dumnezeu, la praznicul sfântului, pentru izbăvirea cetății.

Lângă ruinele de la Abu Mena, patriarhul copt Chiril al VI-lea a pus în noiembrie 1959 temelia unei mănăstiri noi. În 1962 a fost adusă acolo o parte din moaștele pe care egiptenii le păstraseră timp de veacuri într-o biserică a sfântului din Cairo.

Părticele din moaștele Sfântului Mina se află astăzi în multe locuri: la Heraklion, în Muntele Athos, în Cipru, în Rusia. La București, biserica Sfântul Mina-Vergu, zidită la 1724–1725, adăpostește din 1874 părticele aduse de la Schitul Prodromu din Athos, iar în ziua praznicului mii de oameni stau la rând ca să se închine. Părticele se mai află în catedrala mitropolitană din Iași și la Suceava.

Câteva lămuriri

Fiindcă despre Sfântul Mina se scrie mult și în grabă, câteva greșeli s-au înmulțit prin repetare.

Frigia, unde a pătimit sfântul, este un ținut din Asia Mică și nu o provincie a Africii. Încurcătura vine din felul în care numele a fost scris în izvoarele arabe și etiopiene.

Cetatea Nikiu, unde spune tradiția că s-a născut, se afla în Delta Nilului, iar nu la Memfis.

Sfântul Mina nu a putut să-l întâlnească în pustie pe Sfântul Macarie Egipteanul, cum se citește pe unele pagini. Sfântul Macarie s-a născut în jurul anului 300, adică în anii în care Sfântul Mina primea cununa muceniciei.

Biserica mai cinstește un mucenic cu același nume: Sfântul Mina din Alexandria, numit „cel cu bun grai”, care a pătimit împreună cu Ermoghen și Evgraf și este pomenit la 10 decembrie. Sunt doi sfinți deosebiți. Ocrotitorul celor păgubiți este cel de la 11 noiembrie.

Numele locului El Alamein înseamnă în arabă „cele două steaguri” și nu vine de la numele sfântului. Locul se află la vreo șaptezeci de kilometri de Abu Mena.

Cum ne rugăm Sfântului Mina

A-i cere Sfântului Mina ajutor când ai fost furat, înșelat sau nedreptățit la judecată este un lucru vechi și bun. Așa făceau creștinii din Alexandria acum o mie cinci sute de ani, iar minunile de la mormânt sunt tocmai răspunsul la astfel de rugăciuni. Biserica nu s-a rușinat niciodată să ceară de la un sfânt un lucru anume.

Altceva strică rugăciunea. Rugăciunea către el nu este o formulă care, rostită de trei ori pe zi, împlinește orice dorință, cum se făgăduiește pe unele pagini. Iar obiceiul, întâlnit pe alocuri, de a lipi lumânarea cu capul în jos, ca să cadă răul asupra vrăjmașului, nu are nimic din duhul Bisericii. Este tocmai dimpotrivă față de ceea ce a făcut sfântul. El i-a adus pe hoți și pe ucigași la pocăință. Cine se roagă lui pentru paguba sa este dator să se roage și pentru cel care l-a păgubit, ca Dumnezeu să-l întoarcă.

Mai este un lucru pe care îl învățăm de la el, mai mare decât orice ajutor în necaz. Sfântul Mina era ascuns în munte și nimeni nu-l căuta. Putea să rămână acolo. A coborât singur în cetate, în ziua în care toți se veseleau fără Dumnezeu, și a spus cu glas tare al Cui este. Apoi a răbdat bătăile, fierul și focul fără să-și ia cuvântul înapoi. Biserica îl numește mare mucenic pentru această mărturisire.

Sfinte Mare Mucenice Mina, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi.

Izvoare și lecturi

• Pătimirea grecească a Sfântului Mina (BHG 1254), ed. K. Krumbacher, Miscellen zu Romanos, München, 1907; rezumat și comentariu în baza de date The Cult of Saints in Late Antiquity, Universitatea Oxford, fișa E06942.
• Minunile Sfântului Mina, puse sub numele lui Timotei al Alexandriei (BHG 1256–1269), ed. I. Pomialovski, 1900; The Cult of Saints in Late Antiquity, fișele E07440–E07449 și E07454.
• J. Drescher, Apa Mena. A Selection of Coptic Texts Relating to St. Menas, Cairo, 1946 (pătimirea, minunile și cuvântul de laudă în limba coptă); The Cult of Saints in Late Antiquity, fișele E01222 și E01223.
• E. A. Wallis Budge, Texts Relating to Saint Mêna of Egypt and Canons of Nicaea in a Nubian Dialect, Londra, 1909 (manuscrisul nubian și textele etiopiene).
• The Coptic Encyclopedia, articolul „Menas the Miracle Maker, Saint”.
• P. Grossmann, „The Pilgrimage Center of Abû Mînâ”, în D. Frankfurter (ed.), Pilgrimage and Holy Space in Late Antique Egypt, Leiden, 1998; rapoartele de săpătură ale Institutului Arheologic German.
• E. Wipszycka, „The Birth of the Cult of St Menas”, Vox Patrum 94 (2025), pp. 9–34.
• P. Piwowarczyk, „Prolegomena to the Study of the Miracles of St Menas”, Vox Patrum 94 (2025), pp. 35–64.
• Celelalte studii din Vox Patrum 94 (2025), număr închinat minunilor Sfântului Mina în tradițiile Răsăritului creștin (J. și F. Doroszewski, J. Stradomski, R. Zarzeczny, M. Cichoń, N. Aleksidze, A. Deptuła, H. Miyokawa).
• D. Tănase, „Observații cu privire la ploscuțele de pelerini cu reprezentarea Sfântului Mina…”, Analele Banatului, S.N., XXVI, 2018, pp. 65–77.
• Sfântul Vasile cel Mare, Omilia la Mucenicul Gordie (PG 31, 489–508).
• Martiriul Sfântului și slăvitului Mare Mucenic Mina, trad. monahia Parascheva Enache, în Canoane la Sfântul Mare Mucenic Mina, Doxologia, Iași, 2024.
• UNESCO, Comitetul Patrimoniului Mondial, sesiunea a 47-a (Paris, iulie 2025), decizia privind Abu Mena.