La 16 august Biserica îl pomenește pe Cuviosul Iosif, ieroschimonah, ucenic al Sfântului Paisie de la Neamț și cel dintâi duhovnic al obștii de maici de la Văratec, din munții Moldovei. A trăit între aproximativ 1750 și 1828, iar Sinodul Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinților în anul 2008.
Plecarea din Transilvania
S-a născut în jurul anului 1750, într-un sat pe care izvoarele îl numesc Valea Jidanului, în Transilvania, dintr-o familie de țărani ortodocși. Erau anii în care stăpânirea austriacă silea populația ortodoxă a provinciei să primească unirea cu Roma, iar împotrivirea se strânsese în jurul Cuviosului Sofronie de la Cioara, monah care umbla din sat în sat chemând la statornicie. Multe familii au ales atunci să treacă munții spre răsărit, în Moldova, unde Biserica rămăsese neatinsă de aceste presiuni. Între ele a fost și familia lui Iosif.
Ucenic al Sfântului Paisie
Ajuns în Moldova, tânărul a cercetat mănăstirile locului și s-a oprit la Dragomirna, unde viețuia atunci Paisie Velicikovski. Starețul venise din Ucraina prin Athos și aduna în jurul lui o obște de mai multe neamuri și limbi, care traducea și copia scrierile Părinților nevoinței lăuntrice. Acolo a intrat Iosif în ascultare.
Când Bucovina a intrat sub stăpânire austriacă, obștea s-a mutat la Secu, iar apoi la Neamț. Iosif a urmat starețul în amândouă mutările. La cuvântul lui a fost tuns în monahism și hirotonit ieromonah.
Din anii aceștia i-a rămas deprinderea care se vede în toată lucrarea lui de mai târziu: ascultarea, paza minții, înfrânarea, privegherea și rugăciunea neîncetată, învățate nu numai din cărți, ci sub îndrumarea unui părinte viu.
Un program pentru sihăstriile de maici
Sfântul Paisie urmărea o îndreptare anume în ținutul Neamțului. Călugărițele trăiau risipite în schituri mici, așezate adesea la marginea satelor și a târgurilor, unde nici liniștea, nici rânduiala nu se puteau ține. Starețul a căutat să le strângă în câteva așezăminte mari, depărtate de lume, cu viață de obște și cu duhovnici pregătiți.
Iosif a fost unul dintre principalii oameni prin care s-a lucrat această strângere. Documentele îl arată, pe la 1779, îndrumător duhovnicesc la schitul Pocrov, de lângă Neamț, și povățuitor al maicilor de la schiturile Pârâul Carpenului și Durău. Cea dintâi ucenică a lui cunoscută pe nume, schimonahia Nazaria, a ajuns la Pârâul Carpenului, unde l-a cunoscut pe Iosif. El a mutat apoi obștea la Durău, sub Ceahlău, unde Nazaria a rămas paisprezece ani sub îndrumarea lui. Prin 1779–1780 starețul Paisie a adunat acolo călugărițele și pustnicele din partea locului, sub cârmuirea Nazariei și a lui Iosif.
Nazaria era din Brașov. Se măritase și născuse doi copii; i-a murit întâi soțul, apoi copiii. Rămasă singură, a intrat în viața monahală, mai întâi la schitul Scânteia din Vrancea, unde a fost făcută rasoforă cu numele Natalia, apoi la schitul Bonțești, unde a primit schima mare cu numele Nazaria. Pe la 1770 ajunsese în ținutul Neamțului, la Iosif.
Pustia din munții Sihlei
După o vreme, Iosif a cerut starețului îngăduința de a se retrage la liniște. A primit-o și s-a așezat în pădurile din preajma Sihlei, împreună cu alți doi părinți, Gherman și Gherontie. Acolo a primit schima mare, devenind ieroschimonah. S-au ridicat în poiană câteva chilii de lemn și lut și un mic paraclis.
Locurile acelea au păstrat până astăzi numele lui: Poiana lui Iosif, Pârâul lui Iosif, Chiliile lui Iosif. Poteca spre izvorul care îi poartă numele pornește și acum de la Văratec.
Aflarea poienii
Durăul se dovedise însă prea depărtat de orice ajutor. Stareța Nazaria a scris starețului Paisie, cerând mutarea obștii într-un loc mai apropiat de Neamț. La aceeași vreme venise la Paisie și o altă ucenică, Bălașa Herescu, fiica preotului Mihail de la biserica domnească „Sfântul Nicolae” din Iași. Rămasă văduvă de tânără, se făcuse rasoforă la schitul Topolița cu numele Olimpiada, dar rânduiala de acolo nu o mulțumea. Starețul i-a poruncit să caute, împreună cu Nazaria, un loc de mănăstire.
Olimpiada a pornit prin munți, călăuzită de pustnicul Iosif, și a aflat o poiană depărtată de așezările omenești, numită Văratec. A dobândit acolo terenuri de la marele vistiernic Deleanu și de la pădurarul Ion Bălănoiu și și-a pus întreaga avere în slujba noului așezământ. Între 1781 și 1785 s-a închegat în poiană o mică sihăstrie.
În iunie 1785, Olimpiada și duhovnicul Iosif au început zidirea unei biserici de lemn cu hramul Adormirii Maicii Domnului. În jurul ei s-au ridicat chilii, iar în ele s-au așezat călugărițe. Așa s-a născut schitul Văratec.
Creșterea obștii
În 1787 schitul Văratec a fost unit cu schitul Topolița, iar maicile de acolo s-au mutat în poiană. În anul următor au venit și cele de la Durău, cu stareța Nazaria în frunte, care a fost întărită stareță a noului așezământ. A cârmuit obștea din 1788 până în 1814, ajutată de duhovnicul Iosif. În 1794 s-a ridicat o a doua biserică de lemn.
Rânduiala pe care au așezat-o împreună privea slujbele bisericii, ascultarea de obște, lucrul de mână în chilie, deprinderea cititului și a scrisului, rugăciunea de toată vremea. Într-un veac în care puține femei știau carte, învățătura scrisului a fost ea însăși o faptă de milostenie. În 1803, prin hotărâre a mitropolitului Veniamin Costachi, s-a deschis la Văratec și la Agapia o școală pentru călugărițe, unde se învățau psaltichia, limba greacă, broderia și țesutul.
Obștea a crescut la peste trei sute de maici. Astăzi Văratecul este cea mai mare mănăstire de călugărițe din România.
Mâinile duhovnicului
Biserica de zid, cea care stă și acum în mijlocul curții, a fost înălțată prin osteneala lui. Patericul românesc păstrează amintirea felului în care lucra: căra el însuși piatră, var, nisip și apă și le urca pe schelă, iar banii pentru plata lucrătorilor îi aduna de la oamenii cu stare. Pisania bisericii îl pomenește alături de stareță, „prin osteneala Părintelui Iosif Duhovnicul și a stariței Olimpiadii”, și adaugă că cei dintâi ctitori au fost maicile locului.
Aceeași râvnă a purtat-o la organizarea altor sihăstrii din munții Neamțului. Schiturile pe care le-a păstorit le-a lăsat cu viață de obște și cu slujbe rânduite.
Duhovnicul muntelui
La chilia lui urcau pustnicii din munții Sihlei și din pădurile Agapiei, călugării și egumenii de la Sihăstria, Sihla, Pocrov și de la Neamț. Îi primea pe toți, îi asculta, îi învăța lucrarea rugăciunii lui Iisus, îi spovedea, îi ospăta cu mâncare pustnicească și îi slobozea cu pace la chiliile lor. Veneau și mireni, de la depărtări mari, pentru boli și pentru necazuri.
Dumnezeu i-a dat darul tămăduirii și al izgonirii duhurilor necurate. Ucenicii au ținut minte că, înainte de a lecui, cunoștea pricina bolii.
Copia el însuși manuscrise scripturistice, teologice și de slujbă, ceea ce presupune o cunoaștere temeinică a Scripturii și a Părinților, dobândită din tinerețe. Între ucenicii lui se numără ieromonahul Irinarh Roset († 1859), întemeietorul mănăstirii Horaița, care a plecat apoi în Țara Sfântă și a ridicat biserica de pe Muntele Tabor.
Troparul zilei îl numește, scurt și exact, „ctitor şi duhovnic al Mănăstirii”.
Filocalia și locul lui în ea
Filocalia nu este opera unui singur autor. Este o culegere de scrieri patristice despre trezvie și despre rugăciunea minții, adunată de Sfântul Nicodim Aghioritul și de Sfântul Macarie al Corintului și tipărită în grecește la Veneția, în 1782.
Obștea Sfântului Paisie tălmăcea asemenea texte încă dinainte de tipărirea grecească. La Dragomirna, monahul Rafail a strâns în 1769 un manuscris de șase sute douăzeci și șase de pagini cu scrieri filocalice în românește, cu treisprezece ani înaintea ediției venețiene. La Neamț lucrarea a continuat: ieromonahul Macarie, ieromonahul Ilarion dascălul, ieromonahul Daniil și alții au tălmăcit și au copiat, iar din această școală a ieșit și Filocalia slavonă tipărită la Moscova în 1793.
În sursele cunoscute, Iosif nu apare între tălmăcitorii școlii paisiene. Este atestat însă ca copist de manuscrise. În anii în care scriptoriul de la Neamț lucra cel mai intens, el se afla deja în munți, apoi la Văratec.
A intrat în Filocalie pe cealaltă cale. Când părintele Dumitru Stăniloae a tălmăcit Filocalia în românește, a adăugat volumului al optulea o secțiune de scrieri isihaste românești: cuvântul înainte al Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, sfaturile starețului Gheorghe de la Cernica și, între ele, Tipicul sfintei rugăciuni cea cu mintea, precum de la Părintele Iosif s-a primit. A ajuns astfel să fie citit alături de cei pe care i-a citit el.
Tipicul rugăciunii minții
Titlul arată că textul a fost consemnat ca o rânduială primită de la părintele Iosif, scrisă în 1810, cu optsprezece ani înaintea morții lui. Nu este dat ca autograf al lui.
Rânduiala este scurtă și e destinată anume începătorilor. Cere adunarea simțurilor și plecarea capului pe umărul stâng, gura închisă, două degete de la mâna dreaptă așezate pe piept în partea stângă, mai sus de inimă. Răsuflarea se trage încet pe nas, în adâncul pieptului, iar acolo se rostește chemarea numelui Domnului Iisus. Mintea nu are voie să umble după răsuflare, ci rămâne în adâncul inimii, la nume. Textul oprește orice închipuire: „Nici să-ţi închipui inima, nici altceva.” Iar măsura este dată tot acolo: un sfert de ceas, fără a împovăra mintea, fiindcă cel ce începe este începător.
Rânduieli asemănătoare se cunosc din veacurile al treisprezecelea și al paisprezecelea, de la Nichifor din Singurătate și de la Sfântul Grigorie Sinaitul, iar una dintre ele, Metoda sfintei rugăciuni și atenții, a circulat multă vreme sub numele Sfântului Simeon Noul Teolog fără să fie a lui. Toate se aseamănă în ce urmăresc: să oprească mintea din împrăștiere și să o coboare în inimă. Cea a lui Iosif se deosebește prin măsură. Nu făgăduiește nimic, nu descrie stări, nu trece de sfertul de ceas.
Amănuntele trupești au fost citite greșit ori de câte ori au fost desprinse de locul lor. Ele nu deschid nimic prin ele însele. Sunt un sprijin dat celui care stă sub ascultare și care este văzut, săptămână de săptămână, de un părinte ce îi cunoaște gândurile. Iosif a vorbit monahilor și monahiilor pe care îi spovedea și îi cunoștea pe nume. Rânduiala lui se poate citi astăzi de oricine. Nu trebuie însă desprinsă de ascultare și prefăcută într-o tehnică lucrată de unul singur, fără îndrumare duhovnicească.
Aici stă și legătura lui cu Sfântul Paisie. Ce a primit la Dragomirna și la Neamț nu a fost doar o metodă, ci o predanie: cărțile Părinților citite sub îndrumare, rugăciunea lucrată sub ascultare, mărturisirea gândurilor ca temelie a toate. Iosif a mutat această predanie într-o obște de maici și a ținut-o vie acolo trei decenii.
Prorocia din 1821
Cu puțin înainte de sfârșitul lui a vestit că vor veni tulburări peste Moldova, că satele și mănăstirile vor fi prădate, că Neamțul va rămâne o vreme pustiu, iar Agapia, Secu, Sihăstria și Văratecul vor arde. Cuvintele s-au împlinit în toamna anului 1821, în timpul răscoalei eteriste, când trupele turcești au trecut prin ținut.
Sfârșitul
A adormit la 28 decembrie 1828 și a fost îngropat în biserica pe care o ctitorise, sub pardoseală.
Moartea lui a schimbat rânduiala obștii. Maica Olimpiada, care refuzase de mai multe ori stăreția socotindu-se nevrednică, primise totuși sarcina în 1822 și cârmuise șase ani. La adormirea duhovnicului ei s-a retras din stăreție. A fost aleasă a doua oară în 1834 și a purtat mănăstirea până în 1842, când s-a mutat la Domnul, la optzeci și cinci de ani.
Moaștele
Mormântul a rămas sub pardoseala bisericii aproape două veacuri. În august 2013, în timpul unor lucrări de restaurare, racla a fost scoasă de sub pardoseală sub supravegherea specialiștilor Complexului Muzeal Neamț. De atunci moaștele stau spre închinare în biserica mănăstirii, alături de cele ale Sfântului Gheorghe Pelerinul.
Canonizarea a mers, așadar, înaintea scoaterii moaștelor, nu după ea.
Canonizarea
Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât trecerea lui în rândul sfinților în ședința din 5–7 martie 2008. Proclamarea solemnă s-a făcut la 5 iunie 2008, la mănăstirea Neamț, iar cea locală la 16 august, în același an, la Văratec. Ziua de pomenire a fost așezată a doua zi după Adormirea Maicii Domnului, hramul mănăstirii pe care a ridicat-o.
Ucenicele
La 16 august 2026, în ziua pomenirii lui, la Văratec are loc proclamarea locală a canonizării a trei cuvioase legate de aceeași mănăstire: Nazaria și Olimpiada, ucenicele lui, cele dintâi starețe și ctitore ale așezământului, și Elisabeta, cunoscută în lume ca Safta Brâncoveanu, care s-a călugărit acolo la bătrânețe. Sinodul le-a trecut în rândul sfintelor la 1 iulie 2025, iar proclamarea generală s-a făcut la 6 februarie 2026, la catedrala patriarhală din București. Pomenirea lor a fost așezată la 17 august.
Duhovnicul și fiicele lui duhovnicești ajung astfel să fie pomeniți în zile alăturate, în aceeași biserică. Așa se vede lucrarea unui părinte: nu în ce a lăsat scris, ci în cei pe care i-a crescut.
Notă despre surse
Datele de mai sus urmează viața primită de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române la canonizarea din 2008, textele de slujbă alcătuite atunci, istoria mănăstirii publicată de Mitropolia Moldovei și Bucovinei și Patericul românesc al arhimandritului Ioanichie Bălan (ed. Mănăstirea Sihăstria). Paginația Patericului diferă între ediții.
Tipicul rugăciunii minții. Textul se află în Filocalia românească, volumul al optulea, sub titlul Tipicul sfintei rugăciuni cea cu mintea, precum de la Părintele Iosif s-a primit. Scris la 1810. Bibliografia mai veche îl dă la pp. 607–608, iar ediția jubiliară a Editurii Institutului Biblic îl are la p. 703. Volumul apare datat când 1977, când 1979. Trimiterea trebuie verificată pe exemplarul avut la îndemână. Titlul arată că rânduiala a fost consemnată ca primită de la Cuviosul Iosif, nu prezentată ca autograf al lui; formularea corectă într-un articol este „precum s-a primit de la Părintele Iosif”.
O rugăciune sub numele lui. Edițiile actuale ale Apanthismei, culegerea de rugăciuni tălmăcită la Neamț în 1827, cuprind în cuprins o piesă distinctă intitulată „Rugăciune a Cuviosului Iosif de la Văratec”, așezată după rugăciunile Sfântului Efrem Sirul. Textul nu circulă online.
Cei paisprezece ani ai Cuvioasei Nazaria. Patericul așază nevoința ei de paisprezece ani la Durău, după mutarea obștii de la Pârâul Carpenului. Unele relatări de presă bisericească o așază la Pârâul Carpenului. Articolul urmează Patericul.
Locul nașterii. Satul Valea Jidanului apare în toate versiunile vieții, dar identificarea lui cu o localitate de astăzi nu este stabilită în sursele consultate.
Datarea bisericii de zid. Viața oficială dă anii 1808–1812, iar pisania pomenește anul 1808. Patericul așază lucrările între 1790 și 1800. Diferența vine probabil din confundarea celei de a doua biserici de lemn (1794) cu cea de zid.
Vârsta Cuvioasei Nazaria. Sinteza sinodală din 2025 dă anii 1697–1814, iar un manuscris despre viața ei vorbește de o sută șaptesprezece ani. Dacă cifra e exactă, ar fi primit stăreția Văratecului trecută de nouăzeci de ani. Datele acestea circulă constant în literatura mănăstirii și cer verificare în documentele de arhivă.
Ordinea întemeietoarelor. Sinteza sinodală o numește pe Nazaria cea dintâi stareță, iar pe Olimpiada ctitoră. Viața Cuviosului Iosif publicată de Arhiepiscopia Iașilor o pomenește întâi pe Olimpiada. Cine scrie despre subiect ar face bine să nu tranșeze.
O confuzie răspândită. Mai multe site-uri atribuie Cuviosului Iosif prorocia despre moartea sa „când s-or tulbura popoarele”, împlinită în august 1916. Cuvintele acelea sunt ale Sfântului Gheorghe Pelerinul, adormit la Văratec în 1916 și pomenit la 17 august. Prorocia lui Iosif privește răzmerița din 1821. Confuzia vine din articolele care tratează împreună pe sfinții mănăstirii.
Numele. Formele „Văratec” și „Varatic” apar amândouă în textele bisericești, uneori în același document, iar nomenclatorul administrativ al localităților folosește „Varatic”. Calendarul și sinaxarul folosesc „Văratec”.
Imagine: icoana Sfântului Cuvios Iosif de la Văratec, publicată de Reîntregirea / Arhiepiscopia Alba Iuliei.
Cărți recomandate
Patru volume despre Văratec, Sfântul Paisie și rugăciunea inimii.
