Gândirea și inima

Orice faptă a omului, bună sau rea, începe printr-un gând. Înainte ca mâna să ajute sau să lovească, înainte ca gura să binecuvânteze sau să rănească, omul a gândit ceea ce avea să facă. Prin gândire ne facem planurile, alegem ce trebuie făcut mai întâi și ce poate aștepta, ne îndreptăm mintea spre Dumnezeu sau spre oamenii pe care îi iubim. Din gândire se poate naște dreapta socoteală, adică puterea de a deosebi binele de rău și de a vedea ce se cuvine făcut în fiecare împrejurare. Uneori, din ea se naște chiar credința, acolo unde credința lipsea.

Cine stă de vorbă cu oamenii observă însă că cei mai mulți gândesc puțin și în grabă. Ei se gândesc la cele practice, la treburile zilei, la ce vor răspunde și la ce vor cumpăra, dar rareori se opresc să cugete la ceea ce contează cu adevărat: cine sunt, încotro merg, ce va rămâne din viața lor. Grija pentru cele practice nu este în sine un lucru rău, pentru că a-ți crește copiii, a-ți face meseria cu cinste și a ști să împarți puținul pe care îl ai cer multă judecată. Gândirea rămâne însă la suprafață atunci când nu trece niciodată dincolo de nevoile zilei. Alții gândesc mult, dar gândesc strâmb, iar o gândire strâmbă, dusă până la capăt, a adus de multe ori mari nenorociri.

Și totuși, Biserica, care prețuiește atât de mult mintea omului, păstrează o rugăciune în care cel ce se roagă se străduiește să lase deoparte gândurile. Este rugăciunea minții, adică chemarea neîncetată a numelui Domnului, cu mintea adunată, prin cuvintele: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Cei care se nevoiesc mai ales în această rugăciune se numesc isihaști, de la cuvântul grecesc hesychia, care înseamnă liniște. Tot astfel, când intrăm în biserică sau când ne rugăm acasă, ni se cere să nu ne mai gândim la altceva decât la cuvintele rugăciunii și la Dumnezeu. Cum se împacă prețuirea gândirii cu liniștirea gândurilor?

Fapta începe în gând

Mântuitorul Hristos a arătat de unde pornesc faptele omului: „Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule” (Matei 15, 19). Gândurile rele stau în fruntea acestui șir, pentru că ele vin înaintea tuturor celorlalte. Cuvântul grecesc tradus aici prin „gânduri” înseamnă, mai exact, socotelile și judecățile pe care omul le face în sine.

Sfinții Părinți au urmărit cu mare atenție drumul pe care îl face un gând până devine faptă. Sfântul Isihie Sinaitul, ale cărui scrieri au fost așezate în Filocalie (culegerea de texte ale Sfinților Părinți despre rugăciune și despre paza minții), arată că la început se ivește în minte doar gândul unui lucru rău, pe care Părinții îl numesc momeală. Gândul acesta este aruncat în inimă de diavol, iar simpla lui ivire nu este încă păcatul omului. Cei care se tulbură din pricina gândurilor pe care nu le-au chemat pot afla aici o mare mângâiere. Dacă omul nu îl alungă, propriile lui gânduri aleargă după el și încep să stea de vorbă cu el. Aici începe răspunderea omului. Urmează învoirea, iar după învoire vine fapta. Fapta repetată se întărește în suflet și devine patimă, adică o înclinare rea care ajunge să-l stăpânească pe om.

Lupta este deci cea mai ușoară la începutul drumului, pentru că un gând respins în clipa în care se ivește nu mai ajunge faptă. Același lucru este adevărat și pentru bine. Orice faptă bună începe printr-un gând bun: o aducere aminte de Dumnezeu, o milă care se aprinde în om la vederea aproapelui, o hotărâre luată în taină înainte de a fi împlinită.

Gândurile pe care le hrănim

Starețul Tadei de la Vitovnița, unul dintre cei mai cunoscuți duhovnici ai Serbiei în veacul al XX-lea, a deprins rugăciunea inimii de la un părinte crescut în duhul stareților de la Optina, în Rusia. Învățătura lui a fost adunată într-o carte al cărei titlu o rezumă: „Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața”. La prima vedere, cuvântul pare un îndemn la gândirea pozitivă, despre care se vorbește atât de mult astăzi. Starețul avea însă în vedere gândurile pe care omul le primește, le hrănește și le lasă să se așeze în el.

Un gând primit de multe ori devine obișnuință, iar obișnuința devine felul în care omul vede lumea. Cel care se deprinde să vadă o jignire în fiecare cuvânt al celorlalți ajunge să trăiască între vrăjmași pe care și i-a făcut singur, în gând, deși oamenii din jurul lui au rămas aceiași. Cel care se compară mereu cu alții suferă la fiecare izbândă a aproapelui. Tot astfel, omul care se deprinde să vadă binele primit și să se roage pentru cel care l-a supărat își îndreaptă încet și inima, și faptele.

De aceea dreapta socoteală începe chiar la ușa minții. Unele gânduri trebuie cercetate cu răbdare: dacă ceea ce vreau este bun, dacă fac un lucru din dragoste sau din mândrie, dacă ceea ce cred despre un om este adevărat. Altele trebuie tăiate îndată. Cu un gând de ură, de desfrânare sau de deznădejde nu se cuvine să stai de vorbă, pentru că fiecare socoteală pe care o faci împreună cu el îl întărește.

A cerceta un gând nu înseamnă a te învârti la nesfârșit în jurul lui. Cine poartă aceeași neliniște în minte zile întregi, fără să ajungă la vreo hotărâre și fără să ceară sfat, nu gândește mai adânc, ci se frământă. Sfântul Apostol Pavel le arată filipenilor cu ce să-și hrănească mintea: „câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute și orice laudă, la acestea să vă fie gândul” (Filipeni 4, 8). Mintea se hrănește cu ceea ce privește, iar Apostolul îi arată hrana cea bună.

Mintea sănătoasă

Puterea minții omenești este mare, pentru că este un dar al lui Dumnezeu. Mintea este unul dintre cele mai de preț daruri pe care le-a primit omul. Sfântul Ioan Damaschin arată că omul este zidit după chipul lui Dumnezeu prin minte și prin voia lui liberă, iar după asemănarea Lui prin virtute, atât cât îi este cu putință. Chipul l-am primit în dar, iar asemănarea o dobândim lucrând cu ceea ce am primit. Iar despre Adam citim: „Și a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse și l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze și s-o păzească” (Facerea 2, 15). Același lucru i se cere omului și față de mintea lui. El o lucrează învățând, citind și cugetând, și o păzește veghind asupra gândurilor, smerindu-se și rugându-se. Cele două cuvinte, a lucra și a păzi, cuprind toată grija pe care o cere mintea.

Filosofii au clădit, gândind, sisteme întregi, iar scriitorii au zidit în romanele lor lumi care par vii. Sfinții Părinți nu au măsurat însă omul după cât de multe știe.

Sfântul Atanasie cel Mare povestește în Viața Sfântului Antonie că unii filosofi au venit la marele pustnic ca să-și bată joc de el, pentru că nu învățase carte. Antonie i-a întrebat ce este mai întâi, mintea sau scrisul, și dacă mintea naște scrisul sau scrisul naște mintea. Ei au răspuns că mintea este mai întâi și că ea a născocit scrisul. Atunci sfântul le-a spus că omul care are mintea sănătoasă nu are nevoie de litere. Prin aceste cuvinte, Sfântul Antonie nu disprețuia învățătura. El arăta că lucrul cel mai de preț din om este o minte sănătoasă, iar sănătatea minții nu se măsoară în cărți citite.

Ceea ce omul dobândește cu greutate, prin ani de învățătură și de osteneală, Dumnezeu îi poate da într-o clipă. Solomon era tânăr când L-a rugat pe Dumnezeu: „Dăruiește-i dar robului Tău minte pricepută, ca să asculte și să judece poporul Tău și să deosebească ce este bine și ce este rău” (3 Regi 3, 9). A cerut, așadar, tocmai dreapta socoteală. Iar Dumnezeu i-a răspuns: „Iată, Eu îți dau minte înțeleaptă și pricepută, cum nici unul n-a fost ca tine înaintea ta” (3 Regi 3, 12). Mântuitorul le-a spus ucenicilor că vor fi duși pentru El la dregători și la regi și le-a făgăduit: „nu vă îngrijiți cum sau ce veți vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiți” (Matei 10, 18-19). Asemenea daruri nu vin însă, de obicei, celui care vrea să fie scutit de osteneală. Proorocului Daniel, îngerul trimis la el i-a spus: „din ziua cea dintâi, de când ți-ai sârguit inima ta ca să înțelegi și să te smerești înaintea Dumnezeului tău, cuvintele tale au fost auzite” (Daniel 10, 12). În aceste cuvinte stau laolaltă gândirea, inima și smerenia. Omul își pune mintea la lucru și se smerește, iar Dumnezeu îi dăruiește, uneori într-o clipă, ceea ce osteneala singură n-ar fi adunat într-o viață întreagă.

Uneori, gândirea îl aduce pe om până la pragul credinței. Sfântul Apostol Pavel scrie că „cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi” (Romani 1, 20). Sfântul Iustin Martirul și Filosoful a căutat adevărul, pe rând, în mai multe școli filosofice ale vremii sale. Într-o zi, pe când se afla singur lângă mare, a întâlnit un bătrân care i-a vorbit despre prooroci. Bătrânul l-a sfătuit să se roage mai înainte de toate, ca să i se deschidă porțile luminii, pentru că aceste lucruri nu le poate înțelege oricine, ci numai acela căruia Dumnezeu și Hristosul Său îi dau înțelegere. Iustin mărturisește că îndată s-a aprins un foc în sufletul său și l-a cuprins dragostea pentru prooroci și pentru prietenii lui Hristos. Mintea lui îl adusese până la ușă. Bătrânul i-a arătat că dincolo de ea nu se trece decât prin rugăciune și prin darul lui Dumnezeu.

Aceeași putere a minții poate zidi și rătăcirea. Îndată după cuvintele de mai sus, Apostolul arată ce se întâmplă cu mintea care Îl cunoaște pe Dumnezeu, dar nu Îl slăvește. Despre acești oameni el scrie că, „cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor și inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înțelepți, au ajuns nebuni” (Romani 1, 21-22). Rătăcirea gândurilor începe acolo unde încetează slava și mulțumirea aduse lui Dumnezeu. Nu este întâmplător că numele credinței noastre, Ortodoxia, înseamnă în limba greacă atât dreapta credință, cât și dreapta slăvire a lui Dumnezeu.

Ereziile nu s-au născut din lipsă de gândire. Arie, preot din Alexandria, a judecat taina Fiului lui Dumnezeu după măsura nașterilor omenești și a ajuns să învețe că Fiul este o făptură. Sfinții Părinți au răspuns ereziilor tot gândind, și au gândit atât de limpede și de adânc, încât scrierile lor ne hrănesc și astăzi. Gândirea lor se năștea însă din rugăciune și din curăție. Sfântul Grigorie Teologul, care a apărat dumnezeirea Fiului în fața ereticilor din vremea sa, spunea că nu oricui îi este dat să teologhisească, adică să grăiască despre tainele lui Dumnezeu, ci celor care și-au curățit sufletul și trupul sau care se află pe calea curățirii.

Mintea împrăștiată

De ce gândesc atât de puțini oameni în adânc? Celor mai mulți nu le lipsește puterea minții, ci liniștea ei. Sfinții Părinți vorbesc despre împrăștierea minții.

Mintea omului iese mereu în afară, prin simțuri, și aleargă de la un lucru la altul, de la o grijă la o dorință, de la o dorință la o amintire, de la o amintire la o teamă. Ea nu zăbovește lângă niciun lucru destul cât să-l cunoască. Astăzi această alergare a devenit mai iute ca oricând, pentru că ecranele aduc în fața ochilor, ceas de ceas, alte chipuri și alte vești, iar mintea sare de la una la alta fără să se oprească la vreuna.

În Pateric, culegerea de cuvinte și întâmplări din viața Părinților pustiei, se povestește despre trei prieteni care s-au făcut monahi. Primul a ales să-i împace pe cei certați, după fericirea rostită de Mântuitorul pentru făcătorii de pace. Al doilea a ales să-i cerceteze pe bolnavi. Al treilea s-a dus în pustie, ca să trăiască în liniște. Primul s-a ostenit în mijlocul certurilor și n-a putut să-i împace pe toți. Descurajat, a mers la al doilea și l-a găsit și pe el mâhnit, pentru că nici el nu-și putea împlini lucrarea. Amândoi s-au dus atunci la cel din pustie și i-au povestit necazurile lor. Acela a tăcut o vreme, apoi a turnat apă într-un vas și le-a spus să se uite în ea. Apa era tulbure. După puțin timp le-a spus să privească din nou, iar ei și-au văzut fețele în apa limpezită, ca într-o oglindă. Atunci pustnicul le-a zis că așa se întâmplă cu omul care trăiește în mijlocul tulburării: nu își vede păcatele, dar când se liniștește, își vede greșelile.

Mintea omului este asemenea acestei ape. Câtă vreme se frământă între mii de lucruri, nu vede limpede nimic, și cu atât mai puțin pe sine însăși. Gândirea adâncă și rugăciunea cer, amândouă, aceeași stare: o minte adunată, care poate rămâne multă vreme la un singur lucru. De aceea omul care nu își poate aduna mintea nici pentru câteva clipe de rugăciune va cugeta greu și la cele ale vieții sale.

Dreapta socoteală

Sfântul Antonie cel Mare socotea dreapta socoteală cea mai mare dintre virtuți. Sfântul Ioan Casian povestește, în Convorbirile duhovnicești, că într-o noapte bătrânii din Tebaida, ținutul din Egipt unde viețuia Sfântul Antonie, s-au adunat la el și s-au întrebat până dimineața care virtute îl păzește pe monah nevătămat de cursele diavolului și îl duce pe o cale sigură spre desăvârșire. Unii au răspuns: postul și privegherea; alții: lepădarea de toate; alții: singurătatea; alții: dragostea arătată fraților. Sfântul Antonie a arătat că mulți dintre cei care s-au ostenit în toate acestea au căzut totuși, pentru că le-a lipsit dreapta socoteală. Casian o numește maica, paznica și cârmuitoarea tuturor virtuților. Pentru el, această virtute este totodată un dar al harului lui Dumnezeu. Tot el vede în ea ochiul despre care vorbește Mântuitorul în Evanghelie: „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat” (Matei 6, 22). Precum ochiul luminează drumul trupului, dreapta socoteală cercetează gândurile și faptele omului și vede ce trebuie făcut.

Cineva s-ar putea întreba cum se împacă acest cuvânt cu al Apostolului: „Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (1 Corinteni 13, 13). Sfântul Antonie nu a pus dreapta socoteală mai presus de dragoste. Bătrânii se întrebau în noaptea aceea ce îl păzește pe om pe drum, iar Apostolul vorbește despre capătul drumului. Chiar faptele iubirii se pot abate fără dreapta socoteală, pentru că fără ea omul poate numi dragoste ceea ce este doar slăbiciune sau dorință de a plăcea. Dreapta socoteală păzește drumul, iar dragostea este capătul spre care duce.

În numele pe care limba română îl dă acestei virtuți se află un adevăr. Socoteala este o lucrare a minții, prin care omul cântărește, judecă și alege. Dreapta socoteală se naște, așadar, din gândire, dar dintr-o gândire îndreptată. Din aceeași inimă din care, după cuvântul Domnului, ies socotelile cele rele poate izvorî și socoteala cea dreaptă.

Sfântul Apostol Pavel arată cum se îndreaptă mintea: „să nu vă potriviți cu acest veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minții, ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu, ce este bun și plăcut și desăvârșit” (Romani 12, 2). Puterea de a deosebi vine după înnoirea minții. În textul grecesc, cuvântul tradus aici prin „a deosebi” are aceeași rădăcină cu cel prin care Apostolul descrie, la începutul epistolei, mintea celor care n-au încercat să-L aibă pe Dumnezeu în cunoștința lor: „Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată” (Romani 1, 28). Mintea care se îndepărtează de Dumnezeu își pierde puterea de a deosebi, iar mintea înnoită o primește din nou.

Îndată după aceste cuvinte, Apostolul adaugă un sfat pentru minte: fiecare „să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete” (Romani 12, 3). Ceva mai departe scrie din nou: „Nu vă socotiți voi înșivă înțelepți” (Romani 12, 16). Dreapta socoteală crește din smerenie. Sfântul Ioan Casian învață același lucru: ea se dobândește prin smerenia adevărată, atunci când omul își descoperă gândurile înaintea părintelui său duhovnicesc și nu se încrede în propria judecată. Astfel, cea mai înaltă putere a minții se naște din neîncrederea omului în propria lui minte.

Tot dreapta socoteală așază lucrurile vieții în rânduiala lor. Omul își face planuri și hotărăște ce este mai important, dar numai o minte luminată de Dumnezeu știe ce trebuie pus la început. Mântuitorul a cuprins această rânduială într-o singură frază: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Cine pune pe primul loc ceea ce este al doilea își strică deopotrivă planurile și viața.

Liniștea rugăciunii

Rugăciunea minții pare, la prima vedere, potrivnică acestei prețuiri a gândirii, pentru că Părinții care au scris despre ea îi cer celui ce se roagă să lase gândurile. Sfântul Isihie Sinaitul spune: „Atenția e liniștea neîncetată a inimii față de orice gând”. Îndată însă adaugă că atenția aceasta Îl cheamă fără încetare, cu fiecare suflare, numai pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu. Liniștea aceasta nu este un gol. În mijlocul ei stă o Persoană. Mintea încetează să alerge după gânduri ca să poată sta, adunată și trează, înaintea lui Hristos.

Omul care stă de vorbă cu cineva drag și, în timp ce acela vorbește, își pregătește în gând răspunsurile nu-l mai aude cu adevărat. Tot așa, în rugăciune, chiar și un gând bun ne poate despărți de Cel căruia ne adresăm. Sfântul Isihie cere ca atenția să păzească inima fără niciun gând, chiar și atunci când gândul pare bun. Grija pentru un lucru care trebuie făcut sau o idee frumoasă despre Dumnezeu își au vremea lor. În clipa rugăciunii, ele pot aștepta.

Părinții deosebesc trei lucruri pe care noi le numim de obicei cu același cuvânt. Ei numesc minte (în grecește nous) partea cea mai înaltă a sufletului, prin care omul Îl poate cunoaște pe Dumnezeu, și o mai numesc ochiul sufletului. Cugetarea este puterea minții de a judeca, de a cântări și de a lega un lucru de altul. Gândurile sunt ceea ce vine și trece necontenit prin noi: amintiri, închipuiri, dorințe și temeri, multe dintre ele stârnite de patimi. Rugăciunea oprește curgerea acestor gânduri, dar mintea însăși nu se oprește. Abia acum ea se trezește.

Părinții numesc această stare trezvie. Sfântul Isihie o descrie ca pe o așezare statornică a gândului la poarta inimii, de unde privește gândurile care vin ca niște hoți, înainte ca ele să intre. Sfântul Ioan Scărarul, în cartea sa numită Scara, îl îndeamnă pe cel ce se roagă să își închidă mintea în cuvintele rugăciunii, iar când ea obosește și cade, ca un copil, să o ridice din nou. Cine a încercat să se roage astfel știe că aceasta este cea mai grea lucrare a minții.

Mântuitorul Însuși a rânduit această adunare a omului în sine: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns” (Matei 6, 6). Tot astfel se roagă omul și în biserică. Când stă la slujbă cu mintea adunată în cuvintele rugăciunilor, el nu încetează să gândească. Gândirea lui se strânge toată într-un singur loc și se îndreaptă spre Dumnezeu.

Biserica a avut de apărat această rugăciune în fața unei gândiri care se socotea mai înaltă decât ea. În veacul al XIV-lea, un învățat venit din Calabria, în sudul Italiei, pe nume Varlaam, i-a luat în râs pe monahii isihaști și a susținut că fără învățătura filosofilor omul nu poate ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama i-a apărat pe monahi în scrierile cunoscute sub numele de Triade, iar Biserica a primit învățătura lui în sinoadele ținute la Constantinopol. Palama a gândit cu o putere rară, dar gândirea lui izvora din rugăciune. Biserica nu a pus rugăciunea și gândirea față în față, ca pe doi vrăjmași. Ea le-a așezat în rânduiala lor: mai întâi mintea se curăță și se adună în rugăciune, apoi gândește drept.

Mintea în inimă

Mulți oameni simt că gândirea adevărată nu se face numai cu capul. În Scriptură, inima are un înțeles mai adânc decât cel obișnuit. Ea nu este doar locul simțămintelor, ci miezul cel mai lăuntric al omului, locul unde el ia hotărârile vieții, unde Îl întâlnește pe Dumnezeu și de unde, după cuvântul Domnului, ies gândurile. În cântarea Maicii Domnului se spune că Dumnezeu „risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor” (Luca 1, 51). Cugetarea omului își are rădăcina în inimă, și tot acolo se așază mândria.

Maica Domnului ne arată cum cugetă o inimă curată. După Nașterea Domnului, când păstorii au povestit cele văzute și auzite, „Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” (Luca 2, 19). Verbul grecesc folosit aici înseamnă a pune laolaltă și a cântări: Preacurata așeza cuvintele unele lângă altele și le cugeta în tăcere. Aceasta este o adevărată lucrare a gândirii, săvârșită în inimă, cu smerenie și cu dragoste. Evanghelistul spune același lucru după ce Pruncul Iisus a fost aflat în templu, printre învățători: „mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte” (Luca 2, 51).

Sfântul Teofan Zăvorâtul a cuprins toată lucrarea rugăciunii într-un îndemn: să stai cu mintea în inimă înaintea lui Dumnezeu și să rămâi așa neîncetat, zi și noapte, până la sfârșitul vieții. Mintea nu este lăsată în urmă. Ea coboară în inimă și se unește cu ea. Aceasta nu înseamnă că omul trebuie să-și urmeze orice pornire a inimii. Mântuitorul a arătat că din inimă ies și gândurile rele. Mintea coboară în inimă ca să o păzească și, prin rugăciune, să o curățească.

La fiecare Sfântă Liturghie, înainte de citirea Evangheliei, preotul se roagă: „Strălucește în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoașterii Dumnezeirii Tale și deschide ochii gândului nostru spre înțelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri”. În aceeași rugăciune, Biserica cere lumină pentru inimă și ochi deschiși pentru gândire. Cei doi ucenici care mergeau spre Emaus și-au adus aminte, după ce L-au cunoscut pe Domnul la frângerea pâinii, că le ardea inima pe drum, în timp ce El le tâlcuia Scripturile. Apoi, arătându-Se apostolilor, Domnul „le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Luca 24, 45).

O gândire care lucrează numai în cap poate fi strălucitoare și rece. Ea poate găsi argumente pentru orice și poate îndreptăți orice. Coborâtă în inimă, gândirea se smerește și se încălzește fără să-și piardă limpezimea, pentru că în inimă omul stă înaintea lui Dumnezeu și învață să nu se mai mintă pe sine.

Gândirea și iubirea

Dragostea este darul lui Dumnezeu, dar în om ea prinde rădăcină prin gânduri, crește prin gânduri și tot prin gânduri se poate usca. Porunca cea mare cere omului să-L iubească pe Dumnezeu cu toată ființa lui: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău” (Matei 22, 37). Cuvântul grecesc tradus aici prin „cuget” este cel care numește cugetarea, puterea minții de a judeca și de a cântări. Iubirea de Dumnezeu cere mintea întreagă. Sfântul Apostol Pavel le scrie filipenilor: „Și aceasta mă rog, ca iubirea voastră să prisosească tot mai mult și mai mult, întru cunoștință și întru orice pricepere, ca să cercați voi cele ce sunt mai de folos” (Filipeni 1, 9-10). În textul grecesc, verbul tradus aici prin „a cerca” este același cu cel tradus în Romani 12, 2 prin „a deosebi”. Iubirea care sporește în cunoștință primește și darul dreptei socoteli.

Mântuitorul spune: „Căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Matei 6, 21). Acolo unde este inima aleargă și gândurile. Omul care iubește pe cineva se gândește la el fără să-și propună, iar în mijlocul oricărei treburi mintea i se întoarce singură la cel iubit. Tot așa, cine se gândește des și cu bunăvoință la un om ajunge să-l iubească mai mult. Sfântul Grigorie Teologul spunea că trebuie să ne aducem aminte de Dumnezeu mai des decât respirăm. Pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu este chipul pe care îl ia dragostea în mintea omului, căci nu-L poți iubi pe Cel la Care nu te gândești niciodată.

Același lucru este adevărat în dragostea față de oameni. Părinții numesc pomenirea răului obiceiul minții de a păstra vechile jigniri și de a le întoarce mereu pe toate fețele. Cine își hrănește mintea cu greșelile soției sau ale soțului, ale copiilor sau ale prietenilor îi iubește cu fiecare zi mai puțin, chiar dacă nu își dă seama. Osândirea aproapelui începe și ea într-un gând, înainte să ajungă cuvânt. Cine își aduce aminte de binele primit, cine caută să-l înțeleagă pe celălalt și să-l ierte, cine se roagă pentru el își păzește dragostea.

Întoarcerea minții

Pilda fiului risipitor arată cum se vindecă gândirea. După ce și-a cheltuit averea și a ajuns să pască porcii, flămând, fiul cel tânăr a început să gândească. Domnul spune în pildă că, „venindu-și în sine”, tânărul și-a dat seama că argații tatălui său sunt îndestulați de pâine, iar el piere de foame (Luca 15, 17). Întoarcerea lui a început printr-un gând: s-a oprit, și-a privit viața și și-a amintit de casa tatălui său. Gândul acesta s-a făcut îndată hotărâre: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu” (Luca 15, 18).

Cuvântul grecesc tradus prin pocăință, metanoia, înseamnă schimbarea minții. Pocăința este gândirea care se întoarce acasă, iar Apostolul o numește înnoirea minții. Cel care se întoarce găsește acasă mai mult decât ar fi îndrăznit să nădăjduiască: „încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă” (Luca 15, 20). Tatăl aleargă în întâmpinarea fiului care abia și-a venit în sine.

Poate de aceea Părinții au pus pe buzele celor ce se roagă o singură frază: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. În ea încape tot ce poate gândi omul mai adânc: cine este Dumnezeu, cine sunt eu înaintea Lui și de ce am nevoie. Mintea care rostește aceste cuvinte cu luare-aminte, coborâtă în inimă, nu a încetat să gândească. Ea a început, în sfârșit, să gândească adevărat.

Izvoare

Textele Sfintei Scripturi sunt citate după Biblia Sinodală.

• Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, a doua convorbire cu avva Moise (despre dreapta socoteală), cap. 1, 2, 4 și 10.
• Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Sfântului Antonie, cap. 73.
• Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Dialogul cu iudeul Trifon, cap. 2–8.
• Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântarea a 27-a (întâia cuvântare teologică), 3–4.
• Sfântul Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie și virtute (Către Teodul), I, 2, 5, 6, 20 și 46, în Filocalie.
• Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul 28 (despre rugăciune).
• Patericul, cuvinte despre liniște.
• Sfântul Grigorie Palama, Triade (pentru cei ce se liniștesc cu evlavie).
• Sfântul Teofan Zăvorâtul, Învățături și scrisori despre viața creștină, scrisoarea 29 („Despre rugăciunea lui Iisus”).
• Dumnezeiasca Liturghie, rugăciunea dinaintea Evangheliei.
• Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (Expunerea exactă a credinței ortodoxe), II, 12.
• Starețul Tadei de la Vitovnița, Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața.