În ziua de 24 iunie, Biserica prăznuiește nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Este una dintre puținele zile din întregul an liturgic în care se serbează nu mutarea unui sfânt din această viață, ci venirea lui pe lume. Această deosebire, care la prima vedere pare un amănunt de rânduială, ascunde de fapt o întreagă învățătură despre ce este sfințenia și de unde vine ea.
Pentru aproape toți sfinții, Biserica prăznuiește ziua adormirii — ziua morții trupești, pe care tradiția o numește naștere în Împărăție. Logica este limpede: viața omului se cântărește la capătul ei. Sfântul s-a nevoit, a răbdat, s-a curățit, iar la sfârșit a trecut pragul către Hristos. Ziua morții este ziua biruinței, fiindcă atunci se vede ce a ajuns omul după o viață de luptă. De aceea pomenirile sfinților sunt, în covârșitoarea lor majoritate, pomeniri ale sfârșitului, nu ale începutului.
Și totuși, trei nașteri au primit în calendarul bisericesc o cinstire liturgică deosebită, cu răspândire generală. Se prăznuiește nașterea Mântuitorului Iisus Hristos, la 25 decembrie. Se prăznuiește nașterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, la 8 septembrie. Și se prăznuiește nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, la 24 iunie. Întrebarea care se naște firesc din această rânduială este: de ce tocmai Ioan? Ce are nașterea lui, încât Biserica o așază între aceste praznice ale începutului, alături de nașterea Domnului și a Maicii Sale, când la ceilalți sfinți așteaptă sfârșitul ca să-i prăznuiască?
Cele trei nașteri și ce le ține laolaltă
Pentru a înțelege locul Înaintemergătorului, trebuie mai întâi să vedem de ce se prăznuiesc celelalte două nașteri. Nașterea Mântuitorului se prăznuiește pentru că ea este însăși intrarea lui Dumnezeu în lume: Cuvântul Se face trup, Cel nevăzut Se arată, iar istoria mântuirii își atinge centrul. Aici nu se cântărește o viață omenească la capătul ei, fiindcă Cel ce Se naște este Dumnezeu adevărat, sfânt prin firea Sa, nu prin nevoință. Nașterea Lui nu este începutul unui drum spre sfințenie, ci coborârea Sfințeniei înseși în mijlocul nostru.
Nașterea Maicii Domnului se prăznuiește pentru un motiv înrudit. Ea este aleasă mai înainte de veci să fie Născătoare de Dumnezeu, iar venirea ei pe lume deschide ușa prin care Hristos avea să intre în firea omenească. Și totuși alegerea aceasta nu îi desființează libertatea. Însăși Întruparea este legată de răspunsul ei liber: „Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38). Dumnezeu propune, dar nu silește; Fecioara conlucrează liber cu harul. Nașterea ei se prăznuiește nu ca pomenire a unei sfințenii deja desăvârșite la început, ci pentru că întreaga ei viață este, dintru zămislire, orânduită către un singur lucru: să-L poarte pe Cel pe care cerurile nu-L pot cuprinde — lucru pe care îl va împlini prin ascultare și conlucrare, nu fără ea.
Se vede deja un fir comun, dar el trebuie numit cu grijă. Cele trei nașteri nu sunt unite printr-un mod identic al sfințeniei. Hristos este Sfânt prin fire, Izvorul însuși al sfințeniei; Maica Domnului și Înaintemergătorul sunt făpturi sfințite prin har, care răspund liber chemării dumnezeiești. Ceea ce le ține laolaltă nu este, așadar, un același fel de a fi sfânt, ci legătura lor nemijlocită cu taina Întrupării. În toate trei, venirea pe lume este legată în chip unic de iconomia mântuirii — fie ca intrare a lui Dumnezeu însuși, fie ca pregătire nemijlocită a acestei intrări. Tocmai aici se așază Înaintemergătorul.
Sfințit din pântece
Sfântul Ioan nu este doar un sfânt a cărui sfințenie se descoperă la capătul vieții. În cazul său, Scriptura mărturisește lucrarea sfințitoare a lui Dumnezeu încă înainte de naștere. Atunci când arhanghelul Gavriil îi vestește lui Zaharia, în Templu, nașterea fiului său, îi spune un lucru fără seamăn: pruncul „se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale” (Luca 1, 15). Nu i se vestește o sfințenie pe care Ioan ar urma s-o dobândească abia la capătul nevoinței, ci o lucrare a Duhului care îl însoțește dinainte de a vedea lumina zilei. Aceasta nu desființează nevoința lui de mai târziu; o întemeiază. Căci numai Dumnezeu este sfânt prin fire — Ioan este sfânt prin har, iar harul, oricât de timpuriu, lucrează în om fără a-i răpi libertatea.
Această vestire nu rămâne o făgăduință abstractă. Ea se adeverește printr-un fapt pe care evanghelistul Luca îl istorisește cu o limpezime cutremurătoare. După Buna Vestire, Fecioara Maria, purtându-L deja în pântece pe Mântuitorul, merge să o cerceteze pe ruda ei Elisabeta, care era însărcinată cu Ioan. La întâlnirea celor două femei se petrece ceva ce depășește orice fire: „când a auzit Elisabeta închinarea Mariei, a săltat pruncul în pântecele ei, și Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt” (Luca 1, 41). Pruncul nenăscut tresaltă. Înainte de a avea grai, înainte de a avea cuget format, înainte de a putea cunoaște ceva cu mintea, Ioan se bucură în pântece la apropierea Stăpânului, pe care Maica Lui Îl poartă tot în pântece.
Aici se vede ceva despre sfințenia lui Ioan. Ea nu așteaptă capătul vieții ca să se arate; lucrarea harului asupra lui se vădește dintru început. Saltul pruncului nu este o mișcare oarecare, ci cea dintâi proorocie a Înaintemergătorului — o proorocie făcută nu cu cuvântul, pe care încă nu-l avea, ci cu însăși ființa lui. El vestește venirea lui Hristos înainte de a se naște, fiindcă întreaga lui făptură este, de la zămislire, întoarsă către Cel ce vine. Acesta este temeiul pentru care Biserica prăznuiește nașterea lui: nu pentru că sfințenia i-ar fi venit gata făcută, scutindu-l de orice nevoință, ci pentru că însăși venirea lui pe lume poartă, dintru început, semnul lucrării pentru care a fost adus aici — o lucrare pe care o va împlini apoi prin pustie, ascultare, mărturisire și mucenicie.
De aici se înțelege și ceva despre rânduiala pomenirilor în general. Biserica nu prăznuiește nașterea sfinților obișnuiți pentru că, la naștere, ei sunt încă la începutul luptei: au înaintea lor un drum întreg de nevoință și curățire, iar sfințenia lor — dacă va veni — se va arăta abia la capăt. În cazul lui Ioan, deosebirea nu este că ar fi scutit de acest drum, ci că drumul lui este vădit sfințit de la primul pas. Înaintemergătorul este însoțit de har de la început, pentru că de la început avea de mers înaintea Domnului.
Hotarul dintre Lege și Har
Pentru a înțelege deplin de ce Ioan ocupă acest loc unic, trebuie să-l așezăm acolo unde îl așază Mântuitorul însuși: la hotarul dintre două vârste ale lumii. Sfântul Ioan este cel din urmă dintre prooroci. El încheie șirul lung al celor care au vestit, din depărtare, venirea lui Mesia — Isaia, Ieremia, Daniel și toți ceilalți care au privit spre Hristos ca spre o lumină ce avea să răsară cândva. Ioan este capătul acestui șir. Dar el nu este doar ultimul care vestește de departe; el este cel dintâi care arată cu degetul. Ceilalți prooroci au grăit despre Cel ce avea să vină; Ioan L-a arătat de față, zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29).
În persoana lui se ating astfel două vârste. În spatele lui stă toată Legea Veche, cu proorocii, cu așteptarea, cu umbra lucrurilor ce aveau să vină. Înaintea lui se deschide Harul, cu Hristos arătat în trup. Ioan este pragul. El închide o vârstă a lumii și deschide pe cealaltă. Tocmai de aceea nașterea lui nu este nașterea unui om oarecare, ci nașterea hotarului însuși — clipa în care cea din urmă treaptă a Legii este urcată, ca să se poată păși în Har.
Această înaintemergere este înscrisă chiar în rânduiala timpului. După cronologia din Evanghelia după Luca, Ioan se naște cu șase luni înaintea lui Hristos — îngerul îi spune Fecioarei, la Buna Vestire, că Elisabeta „este în a șasea lună” (Luca 1, 36). De aceea și calendarul îl face Înaintemergător: nu numai prin predică și prin arătarea cu degetul a Mielului, ci prin însăși succesiunea praznicelor. Nașterea lui la 24 iunie merge înaintea Nașterii Domnului de la 25 decembrie, așa cum glasul merge înaintea Cuvântului. Înaintemergerea nu este doar o slujire pe care Ioan o săvârșește; ea este țesută în însăși așezarea vieții lui în timp.
Aici se cuvine spus limpede ceva, ca să nu rămână nicio umbră: măreția lui Ioan nu vine din el însuși, ci din apropierea lui de Hristos. El este mare pentru că este aproape de Cel mare. Toată vrednicia lui stă în aceea că merge înaintea Domnului și Îl arată. Înaintemergătorul nu are nimic care să fie al lui și numai al lui; tot ce are este întoarcere către Altul. Și tocmai în aceasta stă, după cum vom vedea, cea mai adâncă învățătură pe care ne-o dă viața lui.
Graiul care se naște din tăcere
Nașterea Înaintemergătorului este înconjurată, în istorisirea evanghelistului Luca, de o tăcere care merită privită mai de aproape, fiindcă și ea spune ceva despre rânduiala acestui praznic. Când arhanghelul îi vestește lui Zaharia, în Templu, că va avea un fiu la bătrânețe, bătrânul preot se îndoiește. Vârsta lui înaintată și nerodirea Elisabetei i se par o piedică pe care nici cuvântul îngerului nu o poate trece. Iar pentru această îndoială, Zaharia rămâne mut: „vei fi mut și nu vei putea vorbi până în ziua când se vor împlini acestea, pentru că n-ai crezut cuvintele mele” (Luca 1, 20).
Tăcerea lui Zaharia nu este o pedeapsă lipsită de noimă. Ea are o adâncime pe care tradiția duhovnicească o citește limpede. Graiul i se ia tocmai pentru că nu a crezut cuvântul, iar el rămâne în tăcere până în clipa în care, prin ascultare, se va dezlega. Căci atunci când se naște pruncul și se pune întrebarea cum să-l cheme, cei din jur vor să-i dea numele tatălui, Zaharia. Dar Elisabeta se împotrivește, spunând că numele lui va fi Ioan. Iar Zaharia, întrebat prin semne, cere o tăbliță și scrie: „Ioan este numele lui” (Luca 1, 63). În clipa în care se supune cuvântului îngeresc — în clipa ascultării — i se dezleagă limba, și cel dintâi lucru pe care îl rostește nu este o vorbă oarecare, ci o proorocie: cântarea pe care Biserica o numește Binecuvântat (Luca 1, 68 și următoarele).
Rânduiala aceasta are un înțeles care privește dincolo de Zaharia. Cuvântul adevărat nu se naște din vorbire neîncetată, ci din tăcere și din ascultare. Necredința, care vrea să grăiască înainte de a se supune, amuțește; ascultarea, care tace și primește, dezleagă limba spre proorocie. Este o rânduială adânc înrudită cu toată tradiția trezviei: rugăciunea cea adevărată și cuvântul cel adevărat se nasc din liniștea care ascultă, iar nu din mintea care vrea să grăiască de la sine.
Și este potrivit ca tocmai nașterea lui Ioan să fie înconjurată de această tăcere care rodește grai. Fiindcă Ioan însuși va fi glasul — glasul celui ce strigă în pustie, vestind Cuvântul. Iar acel glas se naște, la propriu, dintr-o tăcere: tăcerea în care a fost ținut tatăl său până la ceasul ascultării. Înainte de a se auzi glasul Înaintemergătorului în pustia Iordanului, s-a făcut tăcere în casa lui Zaharia. Cuvântul vine după tăcere, niciodată înaintea ei.
Paradoxul: cel mai mare și cel mai mic
Despre nimeni n-a grăit Mântuitorul cuvinte mai înalte decât despre Ioan. „Adevărat zic vouă: nu s-a ridicat între cei născuți din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Matei 11, 11). Este cea mai mare laudă pe care a primit-o vreodată un om din gura lui Hristos. Și totuși, în aceeași frază, Domnul adaugă ceva ce pare a lua înapoi tot ce a dat: „dar cel mai mic în Împărăția cerurilor este mai mare decât el” (Matei 11, 11).
Cum se împacă acestea? Cum poate fi Ioan, în aceeași clipă, cel mai mare dintre cei născuți din femei și mai mic decât cel din urmă din Împărăție? Răspunsul ne duce în chiar inima a ceea ce prăznuim la nașterea lui.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Întrebări, nedumeriri și răspunsuri (întrebarea 47), se apleacă asupra acestui cuvânt și nu dă o singură tâlcuire, ci patru. După cea dintâi, mai mare decât Ioan este cel care se smerește mai mult decât el — citire care leagă mărimea de pogorâre, iar nu de vreo treaptă a cunoașterii. După a doua, cea mai mică cunoaștere din viața viitoare întrece cea mai înaltă cunoaștere de aici. După a treia, cel mai înalt teolog omenesc rămâne mai prejos decât cel din urmă dintre îngeri, de vreme ce Împărăția, în vremea lui Ioan, nu era încă deschisă oamenilor. Iar după a patra, cea mai mică treaptă a viețuirii evanghelice este mai înaltă decât cea mai mare treaptă a Legii. Patru chei, nu una — și fiecare deschide altă față a aceluiași cuvânt.
Două dintre ele se împletesc firesc și ne ajută să înțelegem de ce Ioan este, în același timp, vârf și prag. Niciunul dintre proorocii Vechiului Legământ nu a ajuns mai aproape de împlinirea făgăduinței decât Înaintemergătorul; în acest înțeles, el este într-adevăr cel mai mare dintre cei născuți din femei, capătul cel mai înalt la care putea urca firea omenească înainte de venirea Harului. Și totuși cunoașterea de Dumnezeu din vremea Legii, oricât de înaltă, rămâne o cunoaștere „în parte”, o cunoaștere „ca în oglindă, în ghicitură” (1 Corinteni 13, 12). Ea privește spre Hristos, dar de la distanță, prin umbre și prooroci. Odată cu venirea lui Hristos se deschide o cunoaștere de alt fel: nu privire de departe, ci împărtășire; nu umbră, ci adevăr de față. Iar cea mai mică treaptă a vieții evanghelice participă la o împlinire pe care Legea o putea doar prefigura. De aceea spune Sfântul Maxim că până și cunoștința cea mai de pe urmă din viața viitoare este mai mare decât cea mai înaltă cunoștință de aici.
Aici se cuvine însă o lămurire, ca să nu tragem din cuvânt mai mult decât spune. Tâlcuirea aceasta privește înălțimea darului și a iconomiei evanghelice, nu valoarea morală a fiecărui creștin luat în parte. Cuvântul arată cât de mare este darul adus de Hristos — atât de mare, încât cea din urmă treaptă a vieții evanghelice atinge ceea ce Legea doar prevestea. El nu spune că orice botezat ar fi, prin simpla lui apartenență, mai sfânt decât Ioan. Un creștin care trăiește nepocăit nu îl întrece pe Înaintemergător prin numele pe care îl poartă. Se vorbește despre înălțimea darului, nu despre o superioritate morală câștigată fără osteneală.
Cu această lămurire, paradoxul se limpezește. Ioan este mai mare decât toți, fiindcă a urcat treapta cea mai de sus a Legii. Și cea mai mică treaptă a Împărăției îl întrece, fiindcă Împărăția este o vârstă nouă, în care omul nu mai privește spre Dumnezeu din depărtare, ci se împărtășește de El. Ioan stă pe hotar: a atins culmea a tot ce era cu putință înainte de Hristos, în vremea când Împărăția nu se deschisese încă oamenilor. El arată Ușa și se află, prin locul lui în iconomie, chiar pe pragul ei. Tocmai de aceea este și cel mai mare, și cel mai mic — fiindcă el este însuși hotarul, capătul unei lumi și începutul alteia.
Se cuvine spus, pentru dreptate, că aceasta nu este singura citire pe care a dat-o Tradiția. Sfântul Ioan Gură de Aur, de pildă, înțelege prin „cel mai mic” pe Hristos însuși — mai mic decât Ioan după vârstă și după prețuirea mulțimii, dar neasemănat mai mare prin dumnezeirea Sa. Cuvântul Domnului este destul de adânc încât să rodească mai multe tâlcuiri, fără ca vreuna să le desființeze pe celelalte.
Ce ne învață nașterea Înaintemergătorului
Toată viața Sfântului Ioan stă sub un singur cuvânt, pe care l-a rostit el însuși despre raportul lui cu Hristos: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3, 30). În aceste cuvinte se cuprinde întreaga lui ființă. Ioan nu se face niciodată pe sine centru. El nu vine să adune ucenici în jurul său, ci să-i trimită la Hristos. Când propriii lui ucenici se tulbură văzând că mulțimile încep să-L urmeze pe Iisus în locul lui, Ioan nu se apără, nu-și cere locul, ci se bucură — fiindcă aceasta era toată lucrarea lui: să se micșoreze, ca să crească Hristos.
Aici atinge praznicul de astăzi o învățătură care privește dincolo de istorie, drept în inima vieții duhovnicești. Sfințenia adevărată nu se face niciodată pe sine centru. Cel care vine să adune în jurul său, care își caută slava, care vrea să fie privit, a ieșit deja din rânduiala Înaintemergătorului. Ioan ne arată că cea mai înaltă treaptă a sfințeniei — fiindcă el este cel mai mare dintre cei născuți din femei — coincide cu cea mai adâncă micșorare de sine. Cu cât a fost mai mare, cu atât s-a întors mai întreg către Altul. Mărimea lui și micșorarea lui nu se bat cap în cap; ele sunt unul și același lucru privit din două părți.
Aceasta este o piatră de încercare pentru tot ce poartă numele de sfințenie. Acolo unde un om se așază pe sine în centru, acolo unde lucrarea lui duhovnicească se învârte în jurul propriei persoane, în jurul propriei vederi sau al propriei autorități, ceva s-a stricat din rânduiala pe care o întruchipează Ioan. Înaintemergătorul nu este înaintemergător doar al lui Hristos în istorie; el este chip al oricărei lucrări duhovnicești adevărate, care nu trăiește pentru sine, ci se retrage din centru și devine transparentă pentru Hristos. Căci în sfințenie nu se stinge persoana — Ioan rămâne, viu și mărturisitor — ci se stinge egocentrismul, dorința de a fi tu însuți priveliștea. Cel ce se face pe sine pricină de privire a ratat tocmai înaintemergerea, adică a ratat ceea ce face ca o lucrare să fie de la Dumnezeu, iar nu de la sine.
De aceea prăznuim, în chip rar, o naștere: pentru că aceasta nu este nașterea unui om care urmează abia să se hotărască încotro va merge, ci nașterea celui a cărui viață este, dintru început, întoarsă către Cel ce vine. Ioan vine pe lume însoțit de har, ca glas al unui Cuvânt care nu este al lui — și va împlini această chemare prin pustie, prin propovăduire, prin botezul Domnului la Iordan și, în cele din urmă, prin sângele mărturisirii. Prăznuind ziua aceasta, Biserica mărturisește un adevăr despre toată viața în Hristos: că cel mai mare este cel ce se micșorează, și că sfințenia, în culmea ei, nu este altceva decât a fi cu totul întors către Domnul.
La 24 iunie, așadar, prăznuim hotarul. Prăznuim pragul dintre făgăduință și împlinire, dintre umbră și adevăr, dintre Lege și Har. Și prăznuim pe cel care a arătat Ușa înainte ca taina Crucii și a Învierii să se împlinească în istorie. Trebuie spus însă limpede, ca să nu rămână nicio umbră: faptul că Ioan a stat pe acest prag privește vremea vieții lui pământești, înainte de Cruce, Înviere și Cincizecime. El a murit înainte de Paști, dar nu a rămas în afara biruinței lui Hristos. Dimpotrivă, cântarea Bisericii la Tăierea Capului mărturisește că Înaintemergătorul a vestit și celor din iad venirea Mântuitorului — că a mers înaintea Domnului și acolo, în întunericul morții, vestind celor de jos venirea Vieții. Înaintemergerea lui nu se oprește la mormânt; ea se împlinește dincolo de el. Ioan a arătat Ușa altora cât a trăit, iar prin Hristos cel înviat a intrat el însuși în Împărăția pe care a vestit-o. Pe acest prag a stat nu ca să rămână veșnic în afară, ci ca să ne arate nouă, tuturor, drumul către lăuntrul ei.
