Partea finală a seriei arată ce înseamnă porunca a treia: cum poate fi luat Numele în deșert prin jurământ, blasfemie, vorbire mecanică sau folosire religioasă decorativă.
Seria „Numele lui Dumnezeu”
Articolele pot fi citite separat, dar împreună urmăresc drumul Numelui de la Vechiul Testament la Rugăciunea lui Iisus și la paza Numelui în viața de zi cu zi.
Porunca a treia nu interzice rostirea deasă a Numelui, ci rostirea Lui fără rugăciune. Leacul nu este tăcerea Numelui, ci trezvia, pocăința și Rugăciunea lui Iisus.
Preambul: o serie care se închide cu o întrebare
Patru articole am desfășurat, până acum, drumul Numelui lui Dumnezeu prin istoria mântuirii. În Partea întâi am urmărit Numele YHWH, ascuns sub vălul Templului în Vechiul Testament — Numele cel nerostibil pe care israelitul evlavios îl înlocuia cu Adonai, Numele care ardea în rugul aprins al lui Moise, Numele după care suspina Israelul în zilele așteptării mesianice. În Partea a doua am văzut cum acest Nume ascuns S-a făcut trup, cum YHWH mântuiește (= Yeshua) a primit, prin Întrupare, plinătatea unui nume omenesc rostibil — Iisus. În Partea a treia am urmărit cum, după Înălțare, Numele a continuat să lucreze în Biserica primară: în Faptele Apostolilor (ca putere lucrătoare), în Liturghie și Taine (ca temei al vieții sacramentale), în mucenicie (ca pecete a mărturisirii) și în pustia Egiptului (ca rugăciune lăuntrică). Iar în Partea a patra am văzut cum, prin neîntrerupta lucrare a Tradiției neptice — de la Sinai la Athos, de la Sf. Simeon Noul Teolog la Sf. Grigorie Palama, de la Sf. Paisie Velicikovski la Părinții veacului nostru — Numele a intrat în adâncurile inimii ca rugăciune neîncetată.
Întreaga serie a vorbit, până acum, despre cum trebuie să primim, să cinstim, să rostim Numele. Articolul de față — ultimul — ridică întrebarea opusă, dar nu mai puțin esențială: cum nu trebuie să-L rostim? Ar fi o nedreptate față de Tradiția patristică să închidem o serie despre Numele lui Dumnezeu fără a vorbi despre porunca a treia: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia numele Lui în deșert” (Ieșire 20:7; cf. Deuteronom 5:11). Pe linia constantă a Tradiției patristice, această poruncă nu privește doar jurământul fals, ci întreaga stare a inimii și a gurii în raport cu Dumnezeu — o poruncă pe care, în lumea modernă, am uitat aproape complet ce înseamnă și pe care o încălcăm, fiecare dintre noi, de zeci de ori pe zi.
Articolul de față încearcă să așeze această poruncă în adâncimea ei patristică, pentru ca cititorul să poată să-și examineze, în lumina Tradiției, propria sa relație cu Numele. Nu este un text de moralizare, ci un text de trezvie — adică tocmai de aceea trezvire la care Părinții neptici cheamă necontenit pe orice creștin care vrea să-și ducă viața înăuntrul Numelui lui Hristos.
I. Porunca a treia în Vechiul Testament: textul, contextul, înțelesul
1.1. Textul ca atare
În traducerea sinodală românească, porunca a treia sună astfel: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia numele Lui în deșert” (Ieșire 20:7). Versetul paralel din Deuteronom (5:11) este aproape identic. Limba originală — ebraica — folosește expresia lo tissa et-shem-YHWH Eloheikha la-shav. Verbul tissa (rădăcina nasa) înseamnă literal „a ridica”, „a purta”, „a duce” — și prin extensie „a rosti”, „a invoca”, „a chema”. Iar la-shav — tradus de obicei prin „în deșert” — înseamnă, mai exact, „în mod gol”, „în mod fals”, „fără conținut”, „pentru nimic”, „fără temei”. Termenul shav nu este identic cu hevel din Ecclesiast (cuvântul tradus „deșertăciune” în refrenul havel havalim), dar se mișcă în aceeași familie de sensuri biblice: goliciune, zădărnicie, lipsă de substanță, falsitate.
Deci, redată mai precis, porunca spune: „Să nu ridici / nu rosti / nu duci numele Domnului Dumnezeului tău fără temei, în chip gol, pentru nimic”. Sau, în formularea cea mai exactă: „Să nu porți Numele lui YHWH cu deșertăciune”.
1.2. Sensul originar: jurământul fals și magia Numelui
În contextul lumii antice, porunca avea două ținte principale. Prima țintă — pe care toate comentariile rabinice o subliniază — era jurământul fals. A jura „pe Numele lui YHWH” spunând o minciună era considerat, în Israelul antic, una dintre cele mai grave fapte ale omului. Pentru că, în logica iudaică, când rostești Numele, îl pui ca martor peste cuvântul tău; iar a-l pune ca martor unui cuvânt fals înseamnă a-L învinui pe Dumnezeu, prin Numele Lui, ca martor al minciunii.
A doua țintă era folosirea magică a Numelui. În toată lumea antică din jurul Israelului — în Egipt, în Babilon, la canaaniți — exista convingerea răspândită că a cunoaște numele unui zeu îți dă putere asupra lui. Numele divin era, în religiile păgâne, un fel de instrument magic prin care preotul controla, manipula sau strângea zeul în ritualuri pentru a-i cere ploaie, victorie, fertilitate. Porunca a treia interzice categoric această atitudine față de Numele lui YHWH. YHWH nu este un zeu pe care omul să-l manipuleze prin invocarea Numelui Lui; YHWH este Cel ce stăpânește omul, iar Numele Lui se rostește cu cutremur, ca un dar primit, niciodată ca un instrument folosit.
1.3. Cum înțelegea Israelul porunca
Reverența evreilor antici față de Numele divin a mers atât de departe, încât în secolele dinaintea Hristos a devenit obișnuit ca Numele YHWH să nu fie deloc rostit. În locul lui, când cititorul ajungea, în Tora sau în Psaltire, la Tetragramă (יהוה), pronunța Adonai („Domnul”). Această practică s-a păstrat până astăzi în iudaismul rabinic. Iar în Septuaginta — traducerea greacă a Vechiului Testament din secolul al III-lea î.Hr. — YHWH a fost tradus consecvent prin Kyrios („Domnul”), pentru ca Numele să nu fie rostit nici măcar în lectură publică. În perioada Templului, potrivit tradiției iudaice, Numele era rostit doar în contexte liturgice foarte stricte: în Templu, de către preoți, iar în chip solemn în slujba de Yom Kippur (Ziua Ispășirii), când marele preot rostea Shem Ha-Meforash — Numele cel descoperit — iar poporul cădea cu fața la pământ (Mishnah Yoma 6:2). După distrugerea Templului în anul 70 d.Hr., această rostire a încetat, iar practica citirii Tetragramei ca Adonai s-a impus definitiv.
Aceasta a fost expresia extremă a poruncii a treia: dacă Numele lui Dumnezeu poate fi luat în deșert, atunci cea mai sigură pază este să nu-l rostești deloc. Iar Israelul a înțeles această poruncă atât de adânc, încât și-a îngrădit drumul cu o sută de porunci secundare — toate menite să ferească de încălcarea ei, fie și din neatenție.
Această înțelegere — pe care o găsim încă în vremea Mântuitorului — explică și de ce, în Predica de pe Munte, Hristos pune problema jurământului în centrul învățăturii Lui despre vorbire: „Iar Eu vă spun vouă: Să nu vă jurați nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este așternut al picioarelor Lui (…). Ci cuvântul vostru să fie: Da, da; Nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Matei 5:34–37). Hristos nu desființează porunca a treia; o radicalizează. Pentru creștin, întreaga vorbire trebuie să fie atât de adevărată, atât de deplină, încât jurământul nu mai are loc. Iar Numele lui Dumnezeu nu mai are nevoie să fie pus ca martor — pentru că, în trupul lui Hristos, fiecare cuvânt al creștinului este deja rostit înăuntrul Numelui.
II. Părinții despre porunca a treia
2.1. Sf. Ioan Gură de Aur: gura creștinului și jurământul
Sfântul Ioan Gură de Aur (†407), arhiepiscop al Constantinopolului, a predicat de mai multe ori pe textul poruncii a treia, mai cu seamă în cele 21 de Omilii la statui, predicate la Antiohia în primăvara anului 387 — în vremea răscoalei populare care a dus la sfâșierea statuilor imperiale și la frica de pedeapsa împăratului Teodosie. În acea împrejurare istorică, Hrisostom a făcut din lupta împotriva obiceiului jurământului zadarnic programul duhovnicesc al întregului post.
Începând cu Omilia a III-a (§21), Hrisostom impune ascultătorilor săi din Antiohia trei porunci practice pentru tot postul: „să nu vorbiți pe nimeni de rău; să nu țineți pe nimeni de dușman; și să alungați cu totul din gură obiceiul cel rău al jurămintelor”. Pentru predicatorul antiohian, jurământul de zi cu zi — chiar și cel formal „corect”, fără perjur — era deja o încălcare a poruncii a treia, pentru că rostirea Numelui în vorbirea curentă, fără necesitate, este în sine o lipsă de cinstire. Hrisostom revine asupra acestei chestiuni în mai multe omilii la rând (V, VI, VIII, X, XIV, XV, XX), tocmai pentru că vede aici o boală pe care contemporanii săi o ignorau.
În Omilia I la Statui (§32), el îi îndeamnă pe ascultători să-i mustre, chiar cu asprime, pe cei pe care i-ar auzi blasfemiind pe stradă: „Dacă este necesar să-i pedepsim pe cei care blasfemiază un împărat pământesc, cu atât mai mult pe cei care Îl insultă pe Dumnezeu”. Iar în Omilia a VII-a din aceeași serie, găsim o formulare care ne privește direct, pentru că leagă rostirea zadarnică a Numelui de tema cinstirii: „Nici măcar un servitor nu îndrăznește să rostească numele stăpânului său familiar și fără reverență — și totuși tu rostești Numele Stăpânului îngerilor cu atâta lipsă de cinstire!”
Cea mai puternică formulare a Sfântului Ioan despre gravitatea jurământului se află în Omilia a XV-a (§13): „Sabia nu este atât de pătrunzătoare cât firea jurământului! Spada nu este atât de distrugătoare cât lovitura unui jurământ!” Pentru Hrisostom, jurământul ușuratic — chiar fără perjur — este, pe ascuns, o rană a sufletului; iar omul care s-a deprins cu el, „deși pare să trăiască, este deja mort, și a primit lovitura cea de moarte”.
Trebuie observat că, pentru Hrisostom, jurământul, blasfemia și folosirea zadarnică a Numelui în vorbirea curentă sunt tratate adesea împreună, ca o singură familie de păcate ale gurii. Ceea ce le unește, în lumina poruncii a treia, este același mecanism lăuntric: Numele lui Dumnezeu este așezat în vorbire fără reverență, fără atenție, fără cutremur — adică tocmai opusul a ceea ce Părinții neptici numesc prosochē (atenție lăuntrică, trezvie). Cititorul care vrea să verifice singur această linie de gândire poate citi cele 21 de Omilii la statui ale Sfântului Ioan — text în care această temă apare în aproape fiecare omilie.
2.2. Sf. Ioan Scărarul: paza limbii ca temei al rugăciunii
Câteva veacuri după Hrisostom, în pustia Sinaiului, Sfântul Ioan Scărarul (sec. VII) — despre a cărui Scară am vorbit pe larg în Partea a IV-a — consacră întreaga Treaptă a 11-a problemei vorbirii multe (polylogia). Sfântul Ioan deschide treapta cu o observație care a rămas clasică în literatura ascetică: „Vorbirea multă este tronul slavei deșarte, pe care aceasta se așază bucuros pentru a se arăta și a se făli. Vorbirea multă este semn al neștiinței, ușă a clevetirii, călăuză a glumirii, slujnică a minciunii, pierzania străpungerii inimii, urzitoare a întristării, vestitoare a somnului, risipirea adunării minții, sfârșitul priveghierii, răcirea râvnei, întunecarea rugăciunii” (Treapta 11.2).
În aceeași treaptă, Sfântul Ioan dă și medicamentul: tăcerea. „Tăcerea înțeleaptă este maica rugăciunii, chemare înapoi din robie, păzitoare a focului, supraveghetoare a gândurilor, strajă împotriva vrăjmașilor, închisoare a întristării, prietena a lacrimilor, aducere-aminte lucrătoare de moarte” (Treapta 11.3). Iar mai jos, mai scurt: „Cine a iubit liniștea își închide gura; iar cine se desfată în pribegirea pe afară este scos din chilia sa de către patima sa” (Treapta 11.10).
Legătura cu Rugăciunea lui Iisus, despre care am vorbit pe larg în Partea a IV-a, este foarte limpede: cine vrea să primească Numele lui Iisus în inimă neîncetat, trebuie întâi să-și învețe gura să tacă. O gură care vorbește mult, în deșert, nu poate primi în ea Numele care se cere rostit cu cutremur. Iar întunecarea rugăciunii pe care o numește Sfântul Ioan ca rod al vorbirii multe este, foarte concret, imposibilitatea creștinului risipit în vorbire de a se aduna în Numele Iisus.
Sfântul Ioan încheie treapta cu o formulă atât de concentrată încât a rămas în memoria Tradiției: „Puțini pot opri apa fără stavilă; și mai puțini își înfrânează gura nestăpânită” (Treapta 11.12). Aceasta este, dincolo de Hrisostom, dincolo de chestiunea juridică a jurământului, esența problemei pastorale a poruncii a treia: omul, prin firea sa căzută, vorbește prea mult; iar din această prea-vorbire iese, ca dintr-un izvor tulbure, toată ușurătatea cu care Numele lui Dumnezeu este rostit.
2.3. Sinteza patristică
Reluând firul mai sus, putem formula sinteza patristică despre porunca a treia astfel. Pentru Părinți, „a lua Numele în deșert” nu este, în primul rând, o problemă morală individuală (deși este și aceasta), ci o problemă duhovnicească — o problemă a raportului inimii cu Dumnezeu. Cine rostește Numele zadarnic arată, prin acea faptă mică, o boală mai adâncă: neatenția lăuntrică, vorbirea multă, risipirea inimii. Hrisostom o atacă pe latura cea mai vizibilă — obiceiul jurământului zadarnic; Sfântul Ioan Scărarul, pe latura mai adâncă — vorbirea multă din care izvorăsc toate uşurătățile gurii. Iar leacul, pentru amândoi și pentru toți Părinții, nu este o regulă exterioară, ci o întreagă lucrare lăuntrică: trezvia, curățirea inimii, Rugăciunea lui Iisus, tăcerea — adică toată Tradiția neptică pe care am desfășurat-o în Partea a IV-a.
Astfel, porunca a treia — care părea, pentru israelitul antic, o regulă privitoare la jurământul fals și la magia păgână — devine, în lectura patristică, o poruncă privitoare la toată viața creștinului, la toată vorbirea lui, la toată respirația lui. Pentru că, în chip deplin, creștinul poartă Numele — Christianos eimi, „sunt creștin” — și deci toată viața lui este, prin sine, o purtare a Numelui. Iar a purta Numele înseamnă, înainte de orice, a nu-l lăsa în deșert.
III. Cele patru chipuri ale luării Numelui în deșert
Pornind de la Scriptură și de la linia patristică a Sfântului Ioan Gură de Aur și a Părinților neptici, putem sintetiza patru chipuri principale prin care omul ia Numele lui Dumnezeu în deșert. Primele trei au temei direct biblic și patristic; al patrulea este o aplicație contemporană legitimă a aceleiași porunci. Fiecare are caracteristicile lui, fiecare are leacul lui, fiecare cere o lucrare lăuntrică deosebită pentru a fi vindecat.
3.1. Jurământul fals și jurământul de prisos
Primul chip — și cel asupra căruia accentuează cel mai puternic Vechiul Testament — este jurământul. Două forme se deosebesc aici: jurământul fals, prin care se pune Numele lui Dumnezeu ca martor al unei minciuni, și jurământul de prisos, prin care Numele se pune ca martor al unui adevăr care n-ar fi avut nevoie de o astfel de garanție. Primul este, evident, mai grav. Dar al doilea, după Părinți, nu este nici el lipsit de pricina pe care o sancționează porunca: pentru că arată că vorbirea omului obișnuită nu mai este îndeajuns de adevărată, și are nevoie să se sprijine pe Numele lui Dumnezeu pentru a fi crezută.
Aici Hristos a venit cu radicalizarea cunoscută: „Să nu vă jurați nicidecum”. Iar Sfântul Iacov, fratele Domnului, repetă în epistola lui: „Mai înainte de toate, frații mei, să nu vă jurați nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ; ci să vă fie vouă: ce este da, da, și ce este nu, nu — ca să nu cădeți sub judecată” (Iacov 5:12). Pentru creștin, deci, leacul jurământului este vorbirea adevărată — atât de adevărată, atât de însoțită de pocăință, atât de pătrunsă de prezența lui Hristos, încât „da” și „nu” sunt deajuns.
3.2. Rostirea zadarnică în vorbirea de zi cu zi
Al doilea chip — și cel care, în lumea de astăzi, a devenit aproape universal — este rostirea zadarnică a Numelui în vorbirea curentă. Aici se cuprind formulele exclamative prin care Numele lui Dumnezeu, sau Numele lui Hristos, sau numele Maicii Domnului, sau numele Crucii, sunt aruncate în mijlocul unei conversații obișnuite ca un fel de pauză verbală, ca o exclamație de uimire sau de iritație, ca un mod de a sublinia o trăire — fără raport cu Cel Numit, fără rugăciune, fără cutremur.
Această problemă este atât de răspândită în lumea modernă încât oamenii nici nu mai bagă de seamă că o fac. În traficul de dimineață, în iritare la lucru, în convorbirile aprinse cu apropiații, în uimire la o veste, în supărare la o veste rea — Numele iese din gură ca o pauză verbală, fără nici o legătură cu rugăciunea. Și totuși este Numele; iar porunca a treia este dată pentru această chiar situație.
Este aici de notat și un fenomen aparte al lumii contemporane: în limba engleză — devenită, prin filmele de la Hollywood, prin serialele de streaming și prin internetul global, lingua franca a vremii noastre — Numele lui Iisus a devenit una dintre cele mai răspândite exclamații de uimire, frustrare sau iritare. „Jesus!”, „Jesus Christ!”, „For Christ’s sake!”, „Oh my God!” — toate acestea apar de zeci de ori în aproape orice film comercial. Unele recenzii creștine ale filmului The Batman (2022, clasificat PG-13 pentru un public larg) au semnalat un număr ridicat de folosiri profane ale Numelui lui Hristos și ale limbajului religios, deși filmul a rămas într-o clasificare accesibilă publicului tânăr. Alte producții de gen larg — The Incredibles, Trolls, Ant-Man, Mission: Impossible, La La Land, Back to the Future — conțin tipare similare. Mai grav încă: o îndrumare a British Board of Film Classification (organismul britanic care clasifică filmele după vârstă) a fost relatată în presa britanică ca incluzând „God” și „Jesus Christ” printre termenii acceptabili în filmele clasificate U (potrivite pentru toate vârstele), cu observația că folosirea trebuie să fie rară — un fapt care, pentru un cititor ortodox, este greu de înțeles. Iar prin Hollywood, prin Netflix, prin YouTube, aceste tipare verbale s-au răspândit în întreaga lume, inclusiv în limbi care, în mod tradițional, nu foloseau Numele lui Iisus ca exclamație.
Există însă o asimetrie izbitoare care merită observată. În cultura media occidentală, folosirea profană a Numelui lui Iisus este tratată adesea ca limbaj obișnuit, în timp ce simbolurile altor religii sunt abordate, de regulă, cu mai multă prudență publică. Cazul filmului-catastrofă 2012 (2009) este grăitor: regizorul Roland Emmerich a recunoscut că a renunțat la includerea distrugerii Kaabei din teama unei reacții violente, în timp ce simboluri creștine precum statuia lui Hristos Mântuitorul din Rio, Capela Sixtină și bazilica Sf. Petru au fost arătate distruse pe ecran fără nicio rezervă similară. Acest tip de asimetrie — în care Numele lui Iisus Hristos rămâne, în chip uimitor, disponibil pentru blasfemie generalizată, în timp ce alte nume sacre sunt cruțate — nu este, în lectura patristică, o coincidență culturală. Este o lucrare în chip ascuns a duhului antihristic care a căzut în lume; iar lumea creștină modernă, în loc să apere Numele Mântuitorului ei, a acceptat această batjocură ca normalitate.
Dar problema nu este doar a celor ce vorbesc englezește. Limba română este, ea însăși, încărcată de exclamații care iau Numele Domnului în deșert — și anume cu o intensitate poate mai mare decât engleza, pentru că în vorbirea românească Numele lui Dumnezeu, al Mântuitorului și al Maicii Domnului se rostesc spontan în orice împrejurare: la uimire, la iritare, la durere, la surpriză, la frustrare. „Doamne!”, „Doamne Dumnezeule!”, „Doamne sfinte!”, „O, Doamne!”, „Of, Doamne!”, „Vai, Doamne!”, „Iisuse!”, „Iisuse Hristoase!”, „Maică Sfântă!”, „Maică Precista!”, „Măiculiță!” — toate acestea sunt formule care, rostite mecanic ca exclamații, intră direct sub porunca a treia. Iar la acestea se adaugă jurămintele de zi cu zi — „Zău!”, „Zău așa!”, „Mă jur pe Dumnezeu!”, „Pe Dumnezeul meu!”, „Crucea mea!” — care sunt, fiecare în parte, încălcarea aceleiași porunci: invocarea Numelui sau a unei realități sfinte ca garanție a unei spuse de moment, atunci când Hristos a poruncit limpede: „Să nu vă jurați nicidecum (…); ci să vă fie vouă: ce este da, da, și ce este nu, nu” (Matei 5:34–37).
Există însă o categorie aparte de exclamații românești, care merită o atenție specială pentru că își păstrează forma pioasă deși și-au pierdut, în vorbirea modernă, fondul rugător: „Doamne ferește!” și „Doamne păzește!”. Aceste expresii erau, la origine, rugăciuni scurte de cerere a protecției dumnezeiești în fața primejdiei sau a răului. Bunicii noștri le rosteau cu adevărată chemare a ajutorului lui Dumnezeu — la auzul unei vești de boală, de moarte, de nenorocire. Astăzi însă, în vorbirea curentă, „Doamne ferește!” a devenit o exclamație aproape mecanică — pronunțată automat la orice veste neplăcută, fără ca în adâncul inimii să mai existe adevărată cerere de protecție. „Vreți să mai luați o prăjitură?” — „Doamne ferește!” (= „nu, nu mai vreau”). „Cred că o să plouă mâine” — „Doamne păzește!” (= „sper că nu”). În asemenea folosiri, Numele lui Dumnezeu nu mai este invocat — este doar folosit ca pauză verbală. Iar problema este, ca și la „Doamne, Maica Domnului!”, una de atenție și intenție: rugăciune adevărată sau formulă goală?
O situație și mai subtilă merită observată separat — și anume folosirea generalizată a formulei „Doamne, ajută!” în spațiul ortodox românesc contemporan. Aici trebuie spus de la început, fără ocol: această formulă este, prin origine, rugăciune adevărată, chiar una dintre cele mai vechi din Tradiția isihastă. Ea este, în limba română, forma populară a versetului psalmic pe care Avva Isaac, prin glasul Sfântului Ioan Casian, îl recomanda ca rugăciune de un singur cuvânt (monologistos): „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte! Doamne, să-mi ajuți mie grăbește-Te!” (Psalmul 69:1). Folosită la începutul unei lucrări grele, ca răspuns când cineva îți cere să faci ceva („poți să mă ajuți cu asta?” — „Doamne, ajută!”, adică „cu ajutorul lui Dumnezeu, da”), sau ca strigăt scurt în clipele de necaz real, „Doamne, ajută!” este, fără îndoială, una dintre cele mai frumoase forme scurte de rugăciune din limba română.
Problema apare însă atunci când formula iese din locul ei firesc — cererea de ajutor — și devine salut universal: la întâlnire, la despărțire, la fiecare împrejurare în care ar fi firească o formulă obișnuită — „Bună ziua!”, „Bună seara!”, „La revedere!”, „Mergi cu bine!”. Pentru că „Doamne, ajută!” înseamnă literalmente „Doamne, ajută-mă” — adică cerere. La un salut între doi oameni care se întâlnesc fără să facă o lucrare grea împreună, întrebarea legitimă este: ajutor pentru ce, în chiar acel moment? Folosită fără atenție — doar ca salut automat sau ca semn de apartenență la un grup — formula riscă să-și piardă caracterul de rugăciune și să devină etichetă religioasă. Nu formula este problema, ci golirea ei de adresare vie către Dumnezeu.
Aici trebuie făcută o precizare delicată, pentru că este un punct sensibil. Salutul „Bună ziua!” nu este, cum cred uneori unii ortodocși mai noi, o formulă „lumească” sau „insuficient creștină”. Este, în însăși originea sa, o urare creștină: „fie-ți ziua bună” — adică „cu binecuvântarea lui Dumnezeu, să-ți fie ziua bună”. Limba română este, în această privință, o limbă creștină de la rădăcină; nu trebuie să o suprapunem cu rugăciune ca s-o facem „mai ortodoxă”. Iar Tradiția cea mai veche a Bisericii are formule diferite pentru lucruri diferite: „Hristos a înviat!” — „Adevărat a înviat!” în Săptămâna Luminată, „Binecuvântați!” — „Domnul!” la întâlnirea cu un preot sau un monah, „Pace ție!” în context liturgic. Fiecare are locul ei; iar „Doamne, ajută!” are locul ei — cererea de ajutor, începutul unei lucrări, răspunsul afirmativ când cineva îți cere ceva — și acolo este firesc și frumos.
Există însă o presiune socială crescândă, în unele cercuri ortodoxe românești contemporane, ca „Doamne, ajută!” să fie folosită exclusiv — ca semn al apartenenței la „ortodoxia adevărată”. Cine răspunde cu „Bună ziua!” sau cu „La revedere!” simte că este privit ca mai puțin practicant, mai puțin duhovnicesc, mai puțin „din-ai noștri”. Acesta nu mai este un fenomen de rugăciune; este un fenomen identitar — o folosire a rugăciunii ca signal of belonging, ca etichetă socială. Iar Evanghelia ne dă, despre exact acest fenomen, o avertizare gravă: „Și când vă rugați, nu fiți ca fățarnicii, cărora le place, prin sinagogi și prin colțurile ulițelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor” (Matei 6:5). Folosirea rugăciunii pentru a-mi face mie identitate înaintea oamenilor este, în chip ascuns, o formă a aceleiași fariseisme. Iar din rugăciune autentică — „Doamne, ajută!”, strigăt al inimii — formula coboară la cod de identificare — „Doamne, ajută!”, parolă de tagmă.
Distincția pastorală este, deci, simplă: „Doamne, ajută!” rostită cu adevărată cerere de ajutor, la locul ei firesc, este rugăciune frumoasă. „Doamne, ajută!” rostită ca salut universal, ca semn de apartenență, ca formulă identitară, este o nouă formă — mai subtilă, dar tot mai răspândită — de luare a Numelui în deșert. Iar examinarea de conștiință este aceeași pe care am propus-o pentru toate exclamațiile pioase: cui mă adresez când rostesc Numele? Cer într-adevăr ceva, sau doar mă fac văzut?
Există o expresie românească foarte răspândită și foarte puțin observată ca problemă: „Doamne, Maica Domnului!”. Ea merită atenție tocmai pentru că pare pioasă, dar poate ajunge, prin rostire mecanică, să unească două invocații sfinte fără rugăciune reală: către Dumnezeu și către Maica Domnului — și amândouă, în vorbirea curentă, fără cutremur, fără atenție, aruncate ca pauză verbală la o veste, la o supărare, la o uimire de moment. Faptul că „sună pios” nu schimbă problema: dimpotrivă, o agravează, pentru că învăluie încălcarea poruncii a treia într-o formă religioasă care îi împiedică pe vorbitori să-și dea seama ce fac.
Există, este adevărat, o nuanță pastorală. Bătrâna evlavioasă din satul moldovenesc care, la fiecare necaz, spune „Doamne, Maica Domnului, ajută-mă!” — și o spune cu sinceră chemare a ajutorului dumnezeiesc, cu suspin, cu lacrimi adevărate — nu se află în luarea Numelui în deșert. Pentru ea, expresia este o rugăciune scurtă, comprimată, învățată în copilărie. Aceeași nuanță se aplică și la „Doamne ferește!”: când este rostită cu adevărată credință și frică de Dumnezeu, devine rugăciune; când este aruncată mecanic, devine călcare a poruncii. Distincția este de intenție și atenție: când spunem aceste cuvinte — cui vorbim? Cui ne adresăm? Sau aruncăm doar cuvinte? Iar dacă, după ce ne-am examinat, vedem că vorbeam doar în deșert, leacul este același pe care l-am desfășurat mai sus: să rostim pe loc, în taină, „Doamne, miluiește-mă”, acoperind rostirea zadarnică cu o rugăciune adevărată.
În chip ironic, limba română păstrează în jurămintele ei populare însăși condamnarea folosirii Numelui. Cele mai grele înjurături românești — pe care nu le rostim aici, dar pe care orice cititor român le cunoaște — sunt construite tocmai cu Numele lui Dumnezeu, cu Numele Maicii Domnului, cu Numele Crucii și al Sfintelor Taine. Iar gravitatea acestor înjurături nu vine din vulgaritatea lor (alte limbi au vulgarități mult mai aspre fără să atingă Numele), ci tocmai din folosirea Numelui. Despre acest chip cel mai grav al călcării poruncii a treia vom vorbi mai jos, în secțiunea despre înjurătură și hulă.
Un al doilea paradox merită observat. Cei mai mulți dintre cei care folosesc Numele lui Iisus ca exclamație profană sunt — cu deosebire în Occident — fie creștini de obicei, fie atei convinși. Dintre cei dintâi, problema este obișnuința nepăzită: au învățat formula din filme și din vorbirea celor din jur și au preluat-o fără să gândească. Cu privire la cei din al doilea grup, observația teologică este următoarea: chiar și atunci când este rostit de oameni necredincioși, faptul că tocmai Numele lui Iisus a rămas o exclamație atât de puternică arată cel puțin un lucru — cultura occidentală nu a reușit să se desprindă cu adevărat de Hristos. Îl respinge, dar continuă să-I folosească Numele. Iar această persistență a Numelui — chiar pe buzele celor care declară că nu cred — este, dacă privim teologic, o formă paradoxală de prezență. Numele acesta este, în chip ascuns, altfel decât toate celelalte nume.
Tradiția patristică nu cere creștinului să nu rostească niciodată Numele Doamne sau Iisuse — dimpotrivă, cum am văzut în Partea a IV-a, ne cere să-L rostim cât mai des, ca rugăciune. Ceea ce cere este atenția: ori de câte ori rostim Numele, să rostim cu atenție, să-L cunoaștem ca prezență, să nu-L aruncăm la întâmplare. Iar dacă observăm că am rostit Numele fără atenție, leacul este simplu: să adăugăm pe loc, în taină, „Doamne, miluiește-mă” — pentru ca rostirea zadarnică să fie acoperită de o rostire cu rugăciune. Iar pentru creștinii care văd un film cu blasfemie — cu deosebire dacă o aud frecvent — Tradiția cere același reflex: la fiecare auzire, să facă în taină semnul crucii și să rostească în inimă „Doamne, miluiește”, ca pentru a curăți aerul de fiecare dată când Numele este rănit.
3.3. Înjurătura și hula
Al treilea chip este cel mai grav: înjurătura sau hula — adică folosirea Numelui lui Dumnezeu în asociere cu un cuvânt de ocară sau cu o intenție de batjocură. Aici nu mai este vorba de neatenție, ci de o întoarcere a Numelui împotriva Celui Numit. În limbajul aspru al epocii sale, Sfântul Ioan Hrisostom, în Omilia I la Statui (§32), îndemna pe ascultători să nu rămână indiferenți față de cei pe care i-ar auzi blasfemiind în piață sau pe stradă, „pentru că de pedepsim pe cei care-l ocărăsc pe împăratul pământesc, cu atât mai mult pe cei care Îl insultă pe Dumnezeu”. Pentru noi astăzi, aplicarea pastorală nu poate fi violența — proprie retoricii antiohene din secolul IV — ci mustrarea cu discernământ, durerea pentru păcat și refuzul de a normaliza blasfemia în jurul nostru. Iar în Omilia a XVII-a (§17), în legătură cu răsculații care răsturnaseră statuile imperiale, Sfântul Ioan reține cuvântul unuia dintre apărătorii antiohenilor adresat anchetatorilor împărătești: „Statuile răsturnate au fost ridicate iarăși și au revenit la chipul lor cuvenit (…); dar dacă veți pune la moarte chipul lui Dumnezeu, cum veți putea revoca această faptă?” Aceeași logică se aplică, pe planul vorbirii, în înjurătură: cuvântul de hulă este o lovire a chipului lui Dumnezeu prin Numele Lui.
În Tradiția patristică răsăriteană, hula este socotită păcat de moarte — adică păcat care, dacă nu este mărturisit la duhovnic și plâns cu lacrimi, separă pe om de comuniunea cu Dumnezeu. Iar pricina nu este, în primul rând, severitatea lui Dumnezeu, ci gravitatea obiectivă a faptei: pentru că prin hulă omul trage Numele lui Dumnezeu — Numele prin care a fost botezat, Numele în care a primit Sfânta Împărtășanie, Numele în care a fost răscumpărat prin Crucea lui Hristos — într-o relație de adversitate cu Cel Numit. A huli Numele, deci, înseamnă a huli însăși realitatea propriei tale ființe ca creștin: pentru că tu însuți porți Numele prin Botez, după cum am desfășurat pe larg în Partea a III-a a acestei serii.
Se cuvine însă o mărturisire de ordin pastoral: când o limbă a deprins, prin obișnuință îndelungată, înjurătura, dezobișnuirea nu este lucrul unei zile. Tradiția cere aici trei lucruri: pocăința constantă, mărturisirea la duhovnic, și înlocuirea înjurăturii cu Rugăciunea lui Iisus. Adică: ori de câte ori observi că ai înjurat (sau că ai fost gata să înjuri), să adaugi pe loc „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Cu vremea, gura va începe să caute Numele rostit cu rugăciune în locul Numelui rostit cu hulă.
3.4. Folosirea Numelui ca decor
Al patrulea chip — mai modern, mai subtil, dar nu mai puțin insidios — este folosirea Numelui ca decor. Aici se cuprinde tot felul de utilizări exterioare ale Numelui lui Dumnezeu sau ale lui Hristos pentru a da o aură religioasă unei activități, unei opinii, unei ideologii care, în substanța ei, nu are nimic de-a face cu Cel Numit. Aceasta este o formă pe care Sfinții Părinți nu o tratau ca atare în vremea lor — pentru că în lumea creștină antică nu era posibilă — dar pe care întreaga lor învățătură despre cinstirea Numelui o îndepărtează clar.
A folosi Numele lui Dumnezeu pentru a-ți încununa proiectele lumești, pentru a justifica o cauză politică, pentru a împodobi o ambiție personală — toate acestea sunt forme de luare a Numelui în deșert, oricât de pioase ar părea în formă. Iar criteriul de discernământ este simplu: cere acea folosire a Numelui pocăință, smerenie, slujire a Crucii? Sau, dimpotrivă, urmărește să-mi confere mie putere, recunoaștere, validare? Dacă răspunsul este al doilea, atunci avem de-a face cu o formă subtilă a aceleiași porunci a treia încălcate.
Există aici o observație duhovnicească pe care întreaga Tradiție patristică o lasă să transpară: a purta Numele lui Hristos înseamnă, în chip deplin, a purta și Crucea Lui. Cine poartă Numele fără cruce — adică cine se folosește de Numele lui Hristos pentru putere, dar refuză smerenia și pătimirea care însoțesc viața în Hristos — „ia Numele în deșert” într-un fel cu atât mai grav cu cât este mai subtil. Pentru că forma este pioasă, în timp ce substanța este lumească. Aceasta este una dintre formele cele mai răspândite ale luării Numelui în deșert în vremea noastră — și anume cu deosebire în spațiul religios însuși, când Numele este folosit ca instrument de putere, de influență sau de validare personală.
IV. Tăcerea ca Liturghie a Numelui
Dacă în articolul de față am vorbit până acum, cu precădere, despre cum nu trebuie luat Numele, este vremea să închidem cu o reflecție pozitivă: care este poziția potrivită a creștinului față de Nume, dincolo de simpla interdicție?
4.1. Trezvia ca pază a Numelui
Întreaga Tradiție neptică pe care am desfășurat-o în Partea a IV-a a acestei serii oferă un singur răspuns la această întrebare: trezvia (nepsia). Trezvia este starea omului care își păzește inima ca pe o cetate, atent la fiecare gând care intră, la fiecare cuvânt care iese. Iar Numele lui Dumnezeu — care, prin Botez, locuiește în această cetate — este apărat de această atenție lăuntrică ca o vatră pe care nu trebuie să o stingă vântul.
Sfântul Isihie Sinaitul scrie, în Cuvântul către Teodul: „Trezvia este o metodă duhovnicească ce, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu osteneală îndelungată, izbăvește pe om de gândurile pătimașe și de cuvintele rele și de lucrările sale”. Iar metoda trezviei este, după Isihie, una singură: chemarea neîncetată a Domnului Iisus în inimă. Cu alte cuvinte: nu se poate păzi Numele în afara inimii decât prin cinstirea Numelui înăuntrul inimii. Cine cheamă pe Iisus în taină nu va mai rosti Numele în deșert în vorbire. Pentru că între cele două chemări — cea lăuntrică, cu rugăciune, și cea exterioară, fără rugăciune — există o legătură organică: când prima slăbește, a doua crește; când prima se întărește, a doua se stinge.
4.2. Tăcerea ca pregătire a Numelui
A doua practică pe care Tradiția o oferă este tăcerea. Nu o tăcere absolută (omul are de vorbit, are de mărturisit, are de slujit), ci o economie a vorbirii — o așezare a vorbirii sub disciplina pocăinței. Aceasta este temelia oricărei tăceri creștine: să vorbești când e timpul, atât cât e nevoie, despre ceea ce e adevărat, în Numele Celui ce este Adevărul.
Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Tăcerea cea cu pricepere este maica rugăciunii (…) este lucrarea minții lăsată a se ridica nestingherit de gândurile cele rele”. Adică: nu este de ajuns să taci; este nevoie să faci din tăcere o pregătire pentru Numele. Tăcerea fără rugăciune este sterilă; tăcerea cu rugăciune este maica vieții duhovnicești.
Aceasta este și pricina pentru care, în viața oricărei mănăstiri ortodoxe, se respectă reguli stricte ale tăcerii — în trapeză (în timpul mesei), în chilii, în anumite ore ale zilei. Nu pentru că vorbirea în sine ar fi rea, ci pentru că, prin disciplina tăcerii, gura se învață să rostească Numele cu cuviință.
4.3. Mulțumirea ca Liturghie a vorbirii
Există însă, în Tradiție, o formă specifică de vorbire care nu este niciodată în deșert: mulțumirea (în greacă eucharistia). Mulțumirea este, prin esența ei, o întoarcere a Numelui către Cel ce L-a dat. Cine spune „Slavă lui Dumnezeu” după o masă, „Doamne ajută-mă” înainte de un drum, „Mulțumesc, Doamne” la auzul unei vești bune — acela folosește Numele cu temei, cu adevăr, cu rugăciune. Nu îl ia în deșert; îl așază înapoi în locul lui.
Sfântul Apostol Pavel scrie corintenilor: „Așadar, ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (1 Corinteni 10:31). Iar tesalonicenilor le poruncește: „Neîncetat vă rugați. Mulțumiți pentru toate” (1 Tesaloniceni 5:17–18). Ambele formule se leagă, organic, de tema noastră. Rugăciunea neîncetată (despre care am vorbit pe larg în Partea IV) și mulțumirea pentru toate sunt cele două căi prin care vorbirea creștinului se face Liturghie a Numelui — adică folosire a Numelui cu temei, în slujba lui Dumnezeu.
4.4. Numele rostit cu cutremur
Unirea acestor trei elemente — trezvia, tăcerea cu pricepere și mulțumirea — naște ceea ce Sfinții Părinți numeau cinstirea Numelui: o stare a inimii și a buzelor în care Numele lui Dumnezeu este, deopotrivă, prezență iubită și prezență înfricoșătoare. Iubită — pentru că Numele este Cel ce S-a întrupat pentru noi, Cel ce a murit pentru noi pe Cruce, Cel ce a înviat pentru noi din morți. Înfricoșătoare — pentru că este Numele lui Dumnezeu, înaintea Căruia heruvimii își acoperă fețele cu aripile lor.
Această stare — iubire cu cutremur — este atât de departe de modul cum lumea de astăzi rostește Numele lui Dumnezeu, încât poate părea ireal. Dar este modul în care Tradiția a păzit Numele timp de două mii de ani. Iar fiecare creștin, în măsura în care se face purtător al Tradiției, este chemat să se așeze și el în această stare — încet, cu răbdare, cu pocăință, cu Rugăciunea lui Iisus.
V. Întoarcerea: ce să facem astăzi
5.1. Un examen de conștiință
Tradiția patristică sfătuiește, înaintea spovedaniei, examenul de conștiință — adică o privire onestă asupra zilei sau a săptămânii trecute, pentru a vedea unde am călcat poruncile lui Dumnezeu. Pentru porunca a treia, examenul este simplu, dar pătrunzător:
Câte oare am rostit, în ziua de astăzi, Numele lui Dumnezeu sau Numele lui Iisus în vorbirea mea? Câte din aceste rostiri au fost cu rugăciune? Câte fără rugăciune? Câte cu cutremur, și câte din obișnuință? Câte din mulțumire, și câte din iritare sau din uimire deșartă? Câte din slăvire, și câte din neatenție? Câte au fost, în chip explicit, înjurătură sau hulă? Câte au fost chemarea Numelui în jurământ, fie chiar și pe lucruri mici ale vieții?
Iar mai adânc: cum stă inima mea față de Cel Numit? Iubesc cu adevărat pe Hristos, sau Îl rostesc doar din obișnuință culturală? Vorbesc cu El (rugăciune) sau doar despre El (vorbire pioasă fără rugăciune)? Mă cutremur când pomenesc Numele Lui, sau l-am tocit prin folosință îndelungată?
Aceste întrebări nu se pun pentru a aduce deznădejde — Sfinții Părinți repetă mereu că orice mărturisire onestă a păcatelor, dacă este însoțită de pocăință, este începutul vieții duhovnicești, nu sfârșitul. Se pun pentru a aduce trezvia. Iar trezvia este cea care, treptat, vindecă rana.
5.2. Pași concreți de schimbare
Tradiția nu cere niciodată salturi spectaculoase; cere pași mici, statornici, sub călăuzire. Pentru cel ce vrea să se înceapă, în lumina poruncii a treia, o reformă a vorbirii sale, Părinții sugerează — fiecare în limba lui — câteva căi practice:
Întâi: o singură săptămână de atenție crescută. Nu mai mult. Vreme de șapte zile, observă-te în vorbire — fără să te judeci aspru, doar observă. Câte rostiri zadarnice ale Numelui faci pe zi? În ce împrejurări? Cu ce intensitate? Această simplă observație, fără efort de schimbare, este deja un mare câștig duhovnicesc.
Al doilea: după o săptămână de observație, începe înlocuirea. Ori de câte ori observi că ai rostit Numele zadarnic, adaugă pe loc, în taină, „Doamne, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Cu vremea, gura va începe să rostească Rugăciunea lui Iisus înainte de a apuca să rostească Numele zadarnic. Atunci a început vindecarea.
Al treilea: o regulă mică de rugăciune, nehotărâtoare, dar statornică. Câteva minute dimineața, câteva minute seara, în care să rostești cu atenție „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Atât. Părinții noștri repetau: cine deprinde gura să rostească Numele cu rugăciune, n-o mai poate aduce să rostească Numele fără rugăciune. Pentru că o gură care a învățat să se închine înaintea lui Hristos nu mai îndură să-L lovească.
Al patrulea: spovedania. Ori de câte ori ai prilej de spovedanie, spune deschis că „iau Numele lui Dumnezeu în deșert”. Nu generic — concret: „rostesc Doamne fără rugăciune”, „înjur uneori”, „zic Iisuse fără durere”. Iar duhovnicul îți va da canon — o regulă de pocăință — și mai ales îți va da har: harul iertării prin care păcatele iertate nu mai trag înapoi.
5.3. Rolul familiei și al obștii
Porunca a treia nu se lucrează numai în taină; ea se lucrează și în obște. Familia creștină — și mai ales părinții față de copii — are aici o răspundere mare. Copilul învață, dintr-o zi în alta, cum se rostește Numele lui Dumnezeu. Dacă în casă Numele Doamne sau Iisuse se aude doar la rugăciunea de seară, dar se aude și la fiecare iritare și la fiecare uimire — copilul învață, fără să-și dea seama, că Numele este un cuvânt convenabil, folosibil oricum. Dacă, dimpotrivă, în casă Numele se aude numai cu rugăciune sau cu mulțumire, copilul învață, organic, ce este cinstirea Numelui. Iar această ucenicie tăcută, prin pilda zilnică a părinților, este o formă de cateheză mai puternică decât orice cuvântare.
Iar la nivelul obștii bisericești, fiecare comunitate are puterea de a forma sau a deforma simțul cinstirii Numelui. O comunitate în care credincioșii vorbesc între ei, înainte și după Liturghie, despre treburi lumești fără cumpătare, în care numele Maicii Domnului și al Sfinților se folosesc ca decor, în care înjurătura se acceptă în glume — o astfel de obște formează creștini care iau Numele în deșert. O comunitate în care însăși vorbirea cotidiană este pătrunsă de mulțumire, în care rugăciunea Numelui se aude în taină, în care înjurătura se mustrează cu blândețe — o astfel de obște formează creștini care învață să iubească Numele.
VI. Nu orice rostire frecventă este luare în deșert
Înainte de a încheia, trebuie spus limpede un lucru care, dacă rămâne neclar, poate stârni o neînțelegere mare. Porunca a treia nu interzice rostirea deasă a Numelui lui Dumnezeu. Dimpotrivă, întreaga Tradiție pe care am desfășurat-o în Părțile a III-a și a IV-a — Părinții pustiei egiptene, Sfântul Ioan Casian, Sfântul Diadoh al Foticeii, Sfântul Ioan Scărarul, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Paisie Velicikovski, Sfântul Iosif Isihastul — ne îndeamnă, dimpotrivă, să chemăm neîncetat Numele lui Iisus. „Rugați-vă neîncetat”, scrie Sfântul Apostol Pavel (1 Tesaloniceni 5:17). Pomenirea lui Iisus să fie unită cu respirația ta, scrie Sfântul Ioan Scărarul (Scara 27).
Ceea ce porunca oprește nu este frecvența, ci golirea de rugăciune. Un monah athonit poate rosti Numele Iisuse de mii de ori pe zi, fără să-L ia o singură dată în deșert; un om risipit Îl poate rosti o singură dată, ca exclamație de iritare, și să-L fi aruncat în gol. Diferența nu este în numărul rostirilor, ci în atenția și intenția cu care Numele iese din gură.
Această distincție este esențială și pentru creștinul mireanul care, citind acest articol, ar putea ajunge la concluzia greșită că „cel mai sigur este să nu rostesc deloc Numele”. Cu totul dimpotrivă. Soluția nu este tăcerea Numelui, ci tăcerea vorbirii deșarte; soluția nu este rugăciune mai puțină, ci rugăciune mai multă, cu atenție; soluția nu este frică de Nume, ci iubire a Numelui. Iar întreaga Tradiție Răsăriteană — pe care o rezumă atât de bine Mărturisirea unui pelerin rus despre care am vorbit în Partea a IV-a — ne învață că adevăratul leac al gurii deșarte este gura plină de Nume: cu cât mai mult Numele Iisuse este rostit cu credință, cu pocăință, cu nădejde, cu atât mai puțin loc rămâne în gură pentru rostirea Lui în deșert.
VII. Concluzie: Numele care rămâne
Am ajuns la sfârșitul acestei serii. Cinci articole, peste douăzeci și cinci de mii de cuvinte, o singură temă: Numele lui Dumnezeu.
Am văzut, în Partea întâi, cum acest Nume, ascuns în Vechiul Testament sub Tetragramă, era păzit cu o reverență atât de mare, încât Israelul nu îndrăznea să-l rostească. Am văzut, în Partea a doua, cum acest Nume S-a făcut trup în Hristos, primind în Întrupare un nume omenesc rostibil — Iisus. Am văzut, în Partea a treia, cum, după Înălțare, Numele a continuat să lucreze în Biserica primară: în Faptele Apostolilor, în Liturghie, în mucenicie, în pustia Egiptului. Am văzut, în Partea a patra, cum, prin Tradiția neptică — de la Sinai și Athos până la Părinții veacului nostru — Numele a intrat în adâncurile inimii ca rugăciune neîncetată. Și am văzut, în acest articol din urmă, ce înseamnă a păzi Numele în lume: a nu-l lua în deșert.
Sinteza pe care o putem face, ca încheiere a întregii serii, este aceasta: Numele lui Dumnezeu este, înainte de toate, o realitate vie. Nu un cuvânt printre cuvinte. Nu un însemn convențional. Nu o etichetă pentru o idee teologică. Ci prezența însăși a lui Dumnezeu, făcută accesibilă omului în Hristos, prin Întrupare, prin Botez, prin Liturghie, prin Rugăciune. Iar viața creștinului — toată viața creștinului — este, în esența ei, o viață înăuntrul Numelui: am fost botezați în Nume, ne împărtășim în Nume, mărturisim în Nume, ne rugăm cu Nume, vom muri cu Nume pe buze și — așa nădăjduim — vom învia în Nume.
Iar fiecare zi a noastră, văzută în această lumină, este o zi în care Numele este dat nouă din nou, pentru a fi păzit, cinstit, iubit, rostit cu cutremur. Iar dacă Îl pierdem prin neatenție, prin obișnuință, prin patima limbii nestăpânite — putem să-L găsim înapoi prin pocăință, prin spovedanie, prin Rugăciunea lui Iisus, prin trezvie. Pentru că, cum scria Sfântul Pavel: „Darurile lui Dumnezeu și chemarea Lui sunt fără de pocăință (= fără de revocare)” (Romani 11:29). Numele dat nouă la Botez nu se ia înapoi de la noi. Putem să-L lăsăm în uitare, dar El nu ne uită. Este suficient să ne întoarcem.
Iar întoarcerea, ne învață Tradiția, este la îndemâna oricui, oricând, oriunde. „Doamne, miluiește-mă” — patru cuvinte. Cea mai săracă formă a Rugăciunii lui Iisus, dar și cea mai accesibilă. Atât. Iar în această chemare săracă este cuprinsă întreaga teologie pe care am desfășurat-o, prin cinci articole, în această serie: Numele lui Dumnezeu descoperit în Vechiul Testament, întrupat în Iisus, lucrător în Biserică, sălășluit în inimă prin Rugăciune, păzit prin trezvie de luarea în deșert. Două mii de ani de Tradiție într-o singură frază scurtă, pe care orice creștin o poate rosti, cu pocăință, în taina inimii sale, în orice clipă a vieții.
Și aceasta este una dintre marile taine ale creștinismului: credința nu este mai întâi un sistem de idei, ci întâlnirea cu o Persoană — iar Persoana aceasta ni S-a descoperit prin Numele Ei. Iar Numele acesta — Iisus, YHWH mântuiește — este cel pe care Părinții noștri ni L-au dat la Botez, pe care L-au păzit cu sângele în mucenicii, pe care L-au sălășluit în inima lor prin Rugăciune, pe care ni L-au transmis nouă pentru ca, la rândul nostru, să-L transmitem mai departe.
Iar Numelui Lui, slavă în veci. Amin.
Seria „Numele lui Dumnezeu”
Articolele pot fi citite separat, dar împreună urmăresc drumul Numelui de la Vechiul Testament la Rugăciunea lui Iisus și la paza Numelui în viața de zi cu zi.