Articolul arată de ce uitarea de Dumnezeu nu este o simplă slăbiciune a memoriei, ci o stare duhovnicească ce hrănește patimile și se vindecă prin pomenire, rugăciune și rânduială zilnică.
Introducere
Există o stare pătimașă pe care puțini o numesc, pentru că nu se vede. Nu lasă urme ca mânia, nu arde ca pofta, nu apasă vizibil ca lăcomia. Și totuși, fără ea, celelalte patimi nu ar putea lucra cu aceeași putere în om. Este uitarea de Dumnezeu — starea în care sufletul, deși crede, nu-și aduce aminte; deși a primit harul, nu mai păstrează conștiința prezenței lui Dumnezeu; deși poartă numele de creștin, trăiește ceasuri și zile întregi ca și cum Dumnezeu n-ar fi.
Sfinții Părinți au privit această patimă cu o gravitate pe care omul de astăzi cu greu o mai înțelege. Pentru ei, uitarea nu era o slăbiciune trecătoare a memoriei, ci poarta prin care intră toate celelalte patimi. Sfântul Marcu Ascetul, în Epistola către Nicolae Monahul — cuprinsă în Filocalia, volumul I — așază uitarea alături de neștiință și de nepăsarea trândavă ca pe unul dintre cei trei uriași puternici ai vrăjmașului: „neștiința, maica tuturor relelor; uitarea, sora împreună-lucrătoare și slujitoarea ei; și nepăsarea trândavă, care țese veșmântul și acoperământul norului negru așezat peste suflet și care le sprijină pe amândouă, le întărește, le susține și sădește în sufletul cel fără de grijă răul înrădăcinat și statornic. Prin nepăsarea trândavă, prin uitare și prin neștiință se întăresc și se măresc proptelele celorlalte patimi.”
Această afirmație nu este o metaforă retorică. Este o descriere precisă a mecanismului prin care păcatul intră în om. Înaintea oricărui păcat săvârșit cu deplină voință merg cei trei uriași: omul nu mai știe binele, sau l-a uitat, sau nu-i mai pasă să-l facă. Iar dintre acești trei, uitarea este sora împreună-lucrătoare a neștiinței — pentru că adesea omul nu a fost neînvățat, ci a uitat ce a învățat.
Articolul de față nu este o discuție despre memorie ca facultate psihologică. Este despre acea uitare duhovnicească ce îl face pe om să trăiască împărțit: pe de o parte mărturisind credința, pe de altă parte uitând-o ceas de ceas în fapte, gânduri și decizii. Este despre cum se naște această uitare, cum lucrează ea, ce roade aduce — și, mai ales, cum poate fi biruită prin pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu, care este lucrarea de temelie a întregii tradiții neptice.
I. Ce este uitarea de Dumnezeu
Nu este uitare obișnuită
Trebuie să facem de la început o distincție esențială. Omul uită multe lucruri în chip firesc: nume, întâmplări, datorii. Această uitare ține de slăbiciunea firii căzute și nu are, în sine, valoare duhovnicească. Putem uita unde am pus o carte și totuși să fim înaintea lui Dumnezeu cu inima trează.
Uitarea de care vorbesc Părinții este altceva. Este uitarea inimii, nu a minții. Este starea în care omul nu mai poartă pe Dumnezeu în lăuntrul său — nu mai trăiește înaintea Lui, nu mai face cele ce face ca înaintea Lui, nu mai simte că este văzut, auzit, cunoscut. Mintea știe că Dumnezeu există, dar inima trăiește ca și cum nu ar fi. Aceasta este uitarea duhovnicească: o despărțire a vieții lăuntrice de pomenirea lui Dumnezeu, în timp ce mărturisirea exterioară rămâne neschimbată.
De aceea uitarea este atât de greu de recunoscut. Cine ar zice despre sine că a uitat de Dumnezeu? Mergem la biserică, ne închinăm, citim rugăciunile, ne însemnăm cu semnul Crucii. Cum am putea spune că am uitat? Și totuși, dacă privim cu atenție ceasurile zilei — orele de muncă, de masă, de conversație, de odihnă — putem să ne întrebăm sincer: în câte dintre acestea sufletul a stat înaintea lui Dumnezeu? În câte L-am pomenit, fie și o singură dată? În câte am simțit că totul, până la cel mai mic gând, este înaintea Lui?
Răspunsul, pentru cei mai mulți dintre noi, este tulburător.
Uitarea ca despărțire de pomenire
Pentru Sfinții Părinți, contrarul uitării nu este simpla amintire intelectuală, ci pomenirea — o stare a inimii în care numele și prezența lui Dumnezeu sunt purtate neîncetat. „Când îți aduci aminte de Dumnezeu, înmulțește rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-Și aducă aminte de tine”, spune Sfântul Marcu Ascetul în Despre legea duhovnicească, capul 25 (Filocalia I).
Această frază așază problema în adevăratele ei proporții. Există o reciprocitate între pomenirea omului și pomenirea lui Dumnezeu. Nu pentru că Dumnezeu ne-ar uita într-un sens propriu — El nu uită niciodată — ci pentru că prezența Lui activă, simțită, lucrătoare în viața noastră este legată de deschiderea noastră către El. Cine Îl pomenește se deschide lucrării Lui. Cine Îl uită nu este uitat de Dumnezeu, dar se închide față de simțirea harului și rămâne, prin propria nepăsare, în întunericul uitării.
Uitarea, prin urmare, nu este o lipsă pasivă. Este o lucrare — sau, mai exact, o ne-lucrare activă. Sufletul care uită nu este sufletul gol, ci sufletul plin de altele: griji, închipuiri, plăceri, frici, planuri. Toate acestea ocupă locul pe care îl revendică pomenirea lui Dumnezeu. Uitarea este expresia inimii care s-a îndreptat în altă parte.
Diadoh: când patima împiedică pomenirea
Sfântul Diadoh al Foticeei descrie în Cuvântul ascetic în 100 de capete (Filocalia I) mecanismul prin care patimile produc uitarea: „Mintea nu poate să țină pomenirea lui Dumnezeu (oricât de mult s-ar sili). Căci, fiind întunecată întreagă de furia patimilor, se înstrăinează cu totul de simțirea sa. De aceea lucrul dorit nu are unde să-și întipărească pecetea sa, ca mintea să poarte fără uitare chipul întărit, dat fiind că memoria cugetării s-a învârtoșat din pricina asprimii patimilor.”
Aceasta este o observație de o mare finețe. Uitarea de Dumnezeu nu este, în primul rând, o problemă de voință. Omul poate vrea să-și aducă aminte și totuși să nu poată. Pentru că patima — fie ea mânia, pofta, întristarea, slava deșartă — întunecă mintea și o lipsește de propria sa simțire. Sufletul devine ca o ceară învârtoșată: pecetea pomenirii nu se mai poate imprima.
De aceea biruirea uitării nu se face direct, printr-un efort de memorie, ci prin curățirea de patimi. Cu cât sufletul se eliberează de furia lăuntrică, cu atât pomenirea lui Dumnezeu devine firească, neîncetată, dulce. Dimpotrivă, cu cât patimile lucrează mai puternic, cu atât uitarea se înstăpânește mai adânc.
II. Rădăcinile uitării
Risipirea minții
Prima rădăcină a uitării este risipirea. Mintea omului, în starea sa căzută, nu are stabilitate: aleargă de la un gând la altul, de la o închipuire la alta, fără odihnă. Această alergare neîncetată face imposibilă pomenirea statornică a lui Dumnezeu. Cum poate o minte care sare din loc în loc să poarte pe Dumnezeu în adâncul ei?
Sfântul Isaac Sirul leagă această risipire de o cunoaștere falsă, exterioară, lipsită de adâncime duhovnicească. El cere: „Învrednicește-mă, Doamne, să Te cunosc pe Tine și să Te iubesc, nu prin cunoștința cea întru împrăștierea minții, care se naște din trudă, ci învrednicește-mă de acea cunoștință prin care mintea, văzându-Te, slăvește cu vederea firea Ta, care depărtează simțirea lumii din cugetare.” Cunoștința întru împrăștierea minții este cunoștința care nu odihnește sufletul. Este informație, nu vedere. Este efort, nu har. Iar acolo unde mintea este împrăștiată, uitarea este inevitabilă.
În vremea noastră, această risipire a atins proporții pe care Părinții nu le-ar fi putut prevedea. Omul de astăzi trăiește într-un flux neîntrerupt de informație, imagine, sunet și solicitare. Fiecare minut îi cere mintea în altă parte. Telefonul mobil, mai mult decât orice unealtă din istorie, a făcut din risipire condiția normală a existenței. Nu telefonul în sine este răul, ci felul în care el ne fragmentează atenția. Mintea nu mai are timp să se adune. Orice clipă liberă este ocupată — în autobuz, în sala de așteptare, la masă, la coadă, chiar și în baie. Iar unde nu mai există clipă liberă, pomenirea lui Dumnezeu nu mai are unde să se așeze. Nu mai este nevoie să cădem în uitare prin osteneală: cădem în ea prin simpla așezare a zilei.
Patimile
A doua rădăcină — și cea mai adâncă — sunt patimile, după cum am văzut deja la Diadoh. Fiecare patimă produce, în chip propriu, o anume formă de uitare:
Mânia uită că aproapele este chipul lui Dumnezeu. În clipa mâniei, mintea nu mai vede pe Dumnezeu nicăieri — nici în sine, nici în celălalt, nici în împrejurare. Toată simțirea este absorbită de durerea ofensei și de pofta răsplătirii.
Pofta uită că trupul este templu al Duhului Sfânt. Sufletul se face întreg simțire a obiectului dorinței, și în acel moment Dumnezeu este absent din conștiință, nu pentru că omul L-ar fi negat, ci pentru că nu mai are loc pentru El.
Iubirea de avere uită că totul este al lui Dumnezeu și că omul este doar iconom. Cel care socotește în noapte ce a câștigat și ce mai trebuie să câștige a uitat, în acea socoteală, că nu va lua nimic cu el.
Slava deșartă uită că orice bine din om este dar. Cel ce se laudă cu virtutea sa a uitat că virtutea aceea nu este a lui.
Întristarea lumească uită bunătatea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Sufletul cufundat în întristare nu mai vede ieșire, pentru că nu mai privește la Cel ce este ieșirea.
Trândăvia uită scopul vieții. Cel cuprins de trândăvie nu mai știe pentru ce s-a născut, pentru ce trăiește, către ce merge.
Fiecare patimă, prin urmare, este nu doar un păcat în sine, ci și un producător de uitare. Iar uitarea, la rândul ei, deschide poarta pentru noi patimi. Cercul se închide.
Lipsa pomenirii morții
A treia rădăcină este pierderea pomenirii morții. Tradiția patristică este unanimă: cine își aduce aminte de moarte nu uită ușor de Dumnezeu, iar cine a uitat de moarte a uitat deja, în chip ascuns, de Dumnezeu.
Sfântul Antonie cel Mare spune, într-un cuvânt cuprins în Filocalia I: „Moartea, de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavându-o în minte, moarte îi este.”
Sfântul Ioan Scărarul închină Cuvântul al VI-lea al Scării acestei pomeniri: „Aducerea aminte de moarte este o moarte de fiecare zi.” Iar la sfârșitul aceluiași Cuvânt, povestind despre Isihie Horevitul — părintele de odinioară nepăsător care s-a închis în chilie doisprezece ani vărsând lacrimi fără încetare —, scrie cuvintele lui de pe urmă: „Iertați-mă! Nimenea de va avea pomenirea morții, nu va putea să păcătuiască vreodată.”
Această legătură este foarte adâncă în Tradiția Părinților. Omul care trăiește ca și cum nu va muri trăiește, în mod inevitabil, ca și cum Dumnezeu nu există. Pentru că dacă Dumnezeu este, dacă judecata este, dacă veșnicia este — atunci moartea nu este sfârșit, ci trecere, iar fiecare ceas al vieții capătă greutate veșnică. Cine uită aceasta uită pe Dumnezeu Însuși, chiar dacă rostește încă numele Lui.
Nesimțirea — împietrirea inimii
A patra rădăcină, cea mai gravă, este nesimțirea sau împietrirea inimii. Aceasta nu mai este o cauză a uitării, ci forma ei desăvârșită. Sufletul a uitat atât de mult, atât de adânc, încât a încetat să mai simtă că a uitat. Nu îl mai doare. Nu îl mai întristează. Stă la rugăciune fără să simtă nimic, citește Scriptura fără să se cutremure, se împărtășește fără să tremure.
Sfântul Ioan Scărarul închină acestei stări Cuvântul al XVII-lea din Scară, pe care îl numește „despre nesimțire, adică despre moartea sufletului înainte de moartea trupului.” Titlul însuși este definiția. Sufletul nesimțitor este sufletul mort înainte de moarte. A uitat atât de deplin de Dumnezeu, încât nu mai are nici măcar conștiința uitării.
Această stare este înfricoșătoare, dar nu fără ieșire. Părinții arată că însăși durerea pentru lipsa de durere — strigătul către Dumnezeu „miluiește-mă, că am uitat de Tine atât de mult încât nici nu mai simt că am uitat” — este deja un semn că harul nu s-a depărtat cu totul. Cine se vede nesimțitor, nu este încă pe deplin nesimțitor.
III. Roadele uitării
Înainte de a vorbi despre leac, trebuie să privim limpede roadele uitării — pentru că abia atunci înțelegem de ce Părinții o socoteau printre cele trei rădăcini ale tuturor căderilor.
Trăirea împărțită
Cel dintâi rod al uitării este viața împărțită. Omul mărturisește credința, dar trăiește ca un necredincios; merge la biserică duminica, dar lunea vorbește, judecă și mânuiește banii ca și cum Dumnezeu nu există; ține postul cu mâncarea, dar nu cu limba, nu cu ochii, nu cu inima.
Această împărțire nu este, de obicei, ipocrizie conștientă. Este uitare. Omul cu adevărat crede — atunci când își aduce aminte. Dar își aduce aminte rar, și pe scurt, și fără adâncime. Restul timpului trăiește în uitare, iar uitarea este o necredință de fapt, chiar și acolo unde credința de mărturisire rămâne neschimbată.
Slăbirea fricii de Dumnezeu
Al doilea rod este slăbirea fricii de Dumnezeu — frica aceea curată, fiiască, despre care vorbesc Părinții, nu spaima sclavului. Cel care își aduce aminte de Dumnezeu nu poate să nu se cutremure înaintea Lui, fie și pentru o clipă, când Îi pomenește numele. Cel care a uitat nu se mai cutremură. Mărturisește că Dumnezeu vede toate, dar săvârșește în ascuns lucruri pe care nu le-ar săvârși în văzul unui om. Mărturisește că Dumnezeu aude toate, dar vorbește cuvinte pe care nu le-ar rosti înaintea părintelui său duhovnicesc.
Aceasta este dovada că, lăuntric, omul nu mai trăiește înaintea lui Dumnezeu. Mărturisirea este una, viața este alta. Iar despărțirea aceasta este uitare.
Înmulțirea celorlalte patimi
Al treilea rod — și cel mai vădit — este înmulțirea celorlalte patimi. După cum spune Sfântul Marcu Ascetul, „prin nepăsarea trândavă, prin uitare și prin neștiință se întăresc și se măresc proptelele celorlalte patimi.” Uitarea nu este o singură patimă printre altele: este aceea care le susține pe toate.
Mânia se înmulțește pentru că omul a uitat răbdarea lui Hristos. Pofta se înmulțește pentru că a uitat că trupul va putrezi. Iubirea de avere se înmulțește pentru că a uitat că nu va lua nimic. Slava deșartă se înmulțește pentru că a uitat că toate sunt dar. Întristarea se înmulțește pentru că a uitat purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Dacă, prin imposibil, omul ar putea să-și aducă aminte de Dumnezeu cu adevărat, neîncetat și adânc, în chiar clipa ispitei, ispita ar slăbi de la sine. Pentru că nicio patimă nu lucrează cu putere în sufletul care stă, în acea clipă, înaintea lui Dumnezeu.
Rugăciunea fără simțire
Al patrulea rod este o rugăciune anume — rugăciunea făcută din obișnuință, fără simțire, fără căldură, fără frică. Omul citește pravila, dar mintea îi aleargă în altă parte. Stă la slujbă, dar nu este la slujbă. Rostește numele lui Iisus, dar inima rămâne rece.
Aceasta nu înseamnă că rugăciunea respectivă este zadarnică — Părinții ne învață să nu lăsăm rugăciunea pentru că nu o putem face perfect. Dar arată că între om și Dumnezeu s-a așezat un văl de uitare, care trebuie ridicat.
IV. Leacul: pomenirea neîncetată
Toată tradiția neptică, de la Părinții pustiei până la isihaștii athoniți, este, în esență, o știință a biruirii uitării prin pomenirea neîncetată. Nu există metodă duhovnicească ortodoxă care să nu se reducă, în ultimă instanță, la aceasta: a-L purta pe Dumnezeu în inimă necontenit, prin numele Lui, prin frica de El, prin amintirea binefacerilor Lui, prin pomenirea morții, prin atenția la propriile gânduri și fapte.
Pomenirea numelui
Centrul acestei lucrări este pomenirea numelui Domnului Iisus. Sfântul Diadoh al Foticeei spune, în Cuvântul ascetic, capul 31 (Filocalia I): „Deci, dacă mintea se va afla, cum am spus, stăruind cu luare-aminte în pomenirea Domnului Iisus, va risipi adierea dulce la părere a vrăjmașului și se va porni cu bucurie la războiul împotriva lui, având la îndemână ca armă, pe lângă har, experiența dobândită.”
Această pomenire nu este o repetare mecanică, nici o formulă magică. Este așezarea minții în inimă, cu numele lui Iisus, în chemarea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.” Sau, mai scurt, doar numele: „Iisuse, miluiește-mă.” Sau, în clipele de mare nevoie, doar atât: „Iisuse.”
Pentru creștinul de astăzi, începutul nu poate fi rugăciunea neîncetată — aceasta este darul celor înaintați. Începutul este simplu: să rostim numele lui Iisus de mai multe ori pe zi, conștient, încet, cu atenție. La trezire. Înainte de a deschide telefonul. Înainte de masă. Pe drum. Înainte de o întâlnire grea. Înainte de somn. Cu cât rostim mai des, cu atât uitarea se subțiază.
Sfaturile Sfântului Teofan Zăvorâtul
Sfântul Teofan Zăvorâtul, în scrierile sale despre viața duhovnicească, vorbește adesea despre „umblarea înaintea lui Dumnezeu” ca despre starea normală a creștinului. Aceasta înseamnă a trăi conștient că Dumnezeu este de față în fiecare clipă, în fiecare loc, în fiecare faptă. Nu este vorba de o concentrare obositoare, ca a unui om care își ține mintea încordată pe un singur gând, ci de o așezare blândă, statornică, a sufletului în prezența lui Dumnezeu — așa cum un copil stă lângă tatăl său fără să-i privească mereu fața, dar știind, simțind, că tatăl este acolo.
Sfântul Teofan recomandă, pentru cei începători, câteva mijloace concrete: rugăciuni scurte rostite des în cursul zilei (numite uneori „rugăciunici”); însemnarea cu semnul Crucii înainte de orice lucrare; pomenirea morții la culcare; o regulă scurtă, dar neclintită, de rugăciune dimineața și seara; lectura zilnică, fie și scurtă, din Scriptură sau din Sfinții Părinți; deasa mărturisire și împărtășire, după rânduiala duhovnicului.
Toate acestea împreună țes pomenirea în țesătura zilei. Nu mai există o oră de rugăciune și un rest profan. Există o zi întreagă așezată sub privirea lui Dumnezeu.
Sfântul Nicodim Aghioritul: nevoința lăuntrică
Sfântul Nicodim Aghioritul, în Războiul nevăzut, descrie cu mare finețe lupta cu gândurile care duc la uitare. Sfatul lui este clar: nu te lăsa furat de cel dintâi gând care vine, ci ține cu strășnicie atenția asupra lăuntrului tău. Cel dintâi gând al zilei să fie pentru Dumnezeu. Cea dintâi mișcare a sufletului, la trezire, să fie pomenirea Numelui. Apoi, în cursul zilei, ori de câte ori observi că mintea s-a depărtat, întoarce-o blând înapoi, fără mânie și fără osândire de sine, ca pe un copil care s-a îndepărtat puțin de tată.
Această întoarcere repetată, paciență, neîntreruptă, este însăși nevoința lăuntrică. Nu se face dintr-o dată. Se învață ani de zile. Dar fiecare întoarcere subțiază vălul uitării și deschide inima.
Pomenirea binefacerilor
Un alt mijloc, recomandat de Sfântul Marcu Ascetul în Epistola către Nicolae Monahul, este pomenirea statornică a binefacerilor lui Dumnezeu — și mai presus de toate, a Întrupării și a Patimilor lui Hristos. Cine își aduce aminte că Hristos a murit pentru el, nu poate să-L uite ușor. Cine cugetă adesea la Cruce, la Înviere, la dragostea pe care Dumnezeu i-a arătat-o personal — nu printr-o abstracțiune, ci prin Sângele vărsat — acela ține în inimă o căldură pe care uitarea greu o stinge.
Pomenirea morții
Despre pomenirea morții s-a vorbit deja. Aici este de subliniat doar că aceasta nu trebuie să fie morbidă, nici tulburătoare, ci așezată în pace. Sfinții Părinți o numesc adesea amintirea cea fericită a morții, pentru că ea aduce sufletul la adevăr și îl scoate din înșelarea zilei. „Aducerea aminte de moarte este o moarte de fiecare zi”, spune Scărarul — adică o moarte față de patimi, de risipiri, de tot ceea ce zilnic ne fură de la pomenirea lui Dumnezeu.
A pomeni moartea înseamnă a privi ziua de azi din perspectiva ceasului din urmă. Și de îndată ce facem aceasta, lucrurile se așază: ce este de făcut, ce este de lăsat, ce este de iertat, pentru cine să ne rugăm, ce să nu mai spunem. Pomenirea morții este o lumină ce risipește ceața uitării.
V. Cadrele care țin pomenirea trează
Lucrarea lăuntrică nu se face în pustiu. Sfinții Părinți, chiar și cei mai mari isihaști, au știut că omul are nevoie de cadre exterioare care să sprijine pomenirea — așezări ale vieții, ritmuri, locuri, oameni, fără de care nevoința lăuntrică se topește. Pentru creștinul din lume, aceste cadre nu sunt opționale: ele sunt însăși condiția practică a unei vieți duhovnicești.
Rugăciunea lui Iisus în viața de fiecare zi
Despre fundamentul Rugăciunii lui Iisus s-a vorbit în secțiunea anterioară. Aici este de adăugat doar că, pentru cel din lume, ea se ține în chip simplu, sub povățuirea duhovnicului: rostită cu mintea, încet, în răstimpurile zilei în care mâinile sau atenția nu sunt prinse de o lucrare anume — pe drum, la spălat de vase, înaintea somnului, la trezire, în autobuz, în sala de așteptare. Nu trebuie un metanier (deși ajută), nu trebuie un colț de rugăciune (deși este de mare folos), nu trebuie un ceas anume pus deoparte. Trebuie doar inima care, învățându-se cu numele, începe să-l ceară ea însăși. Numele se așază în inimă cu anii, nu cu zilele. Dar din clipa în care a început să se așeze, uitarea își pierde stăpânirea.
Citirea Evangheliei și a Sfintei Scripturi
Niciun cadru nu hrănește pomenirea mai sigur decât citirea zilnică a Cuvântului lui Dumnezeu. Sfinții Părinți o așază alături de rugăciune ca lucrare nelipsită din viața creștinului — pentru că Scriptura nu este informație despre Dumnezeu, ci întâlnire cu El.
Rânduiala simplă, recomandată de toți povățuitorii duhovnicești ai veacurilor din urmă, este aceasta: în fiecare zi, câteva versete sau un capitol din Evanghelie, citite încet, cu luare-aminte, înainte de orice altă lectură a zilei. Nu pentru a parcurge mult, ci pentru a primi puțin în adânc. Un singur verset cugetat în liniște, lăsat să coboare în inimă, lucrează mai mult decât zece capitole citite în grabă.
Alături de Evanghelie, Psaltirea este al doilea izvor de pomenire. Psalmii au fost rugăciunea Bisericii din veac, hrana zilnică a monahilor și a sfinților. Cine se obișnuiește să citească chiar și o catismă pe zi — sau, pentru cei prea împovărați, câțiva psalmi aleși — va simți cum, treptat, cuvintele lor încep să răsune în el și în afara ceasului de citire. Un psalm intrat în inimă revine de la sine în ceasurile zilei, fără efort, ca pomenire spontană.
Apostolul și restul Vechiului Testament se adaugă pe măsură. Tradiția ortodoxă cunoaște și rânduiala de citire zilnică după Cazania sau după Sinaxar — Viețile Sfinților ale zilei, troparul praznicului, pericopele care se citesc la slujbe. Toate acestea așază mintea sub Cuvânt și sub pomenirea sfinților, și nu o lasă goală.
Important este să distingem două feluri de citire. Una este studiul — care își are locul și folosul lui, dar care lucrează mintea. Alta este citirea duhovnicească — care lucrează inima. La aceasta din urmă, ce contează nu este cantitatea, ci adâncimea: citim ca să fim citiți. Lăsăm cuvântul să ne vadă pe noi, înainte ca noi să-l vedem pe el.
Cititul fără rugăciune se face cunoaștere goală. Rugăciunea fără citit se subțiază. Împreună, ele sunt cele două aripi ale pomenirii.
Lectura Sfinților Părinți
În prelungirea Scripturii, dar nu în locul ei, vine citirea Părinților. Filocalia, Patericul egiptean, Scara Sfântului Ioan, omiliile Sfântului Macarie, învățăturile Sfântului Isaac Sirul, ale Părintelui Cleopa, ale Părintelui Arsenie Papacioc — toate acestea sunt cărți de pomenire. Cine deschide Patericul dimineața, fie și pentru două-trei cuvinte, intră în ziua aceea cu mintea așezată altfel.
Sfaturile sunt simple: o singură carte deodată, citită cu măsură; nu sărim de la una la alta din curiozitate; nu căutăm experiențe înalte, ci hrană pentru ziua aceasta; ce ne mișcă inima, ne notăm și revenim; ce nu înțelegem, lăsăm să se așeze cu timpul.
Trebuie totuși spus și un cuvânt de discernământ. Nu orice carte care poartă pe coperta ei un nume duhovnicesc este o carte duhovnicească. Există astăzi multe scrieri care, deși vorbesc despre Ortodoxie, sunt subțiri, dulcege, lipsite de seva patristică, sau dimpotrivă, încărcate cu polemici și frici care tulbură mai mult decât hrănesc. Părinții ne învață să cerem duhovnicului indicații despre ce să citim, mai ales la început. Mai bine o carte verificată citită de zece ori, decât zece cărți de neîncredere parcurse o dată.
Un cadru ortodox familial
Cea mai puternică așezare exterioară a pomenirii este casa în care Dumnezeu este prezent. Aceasta nu înseamnă o casă perfectă, nici o casă fără neînțelegeri — astfel de case nu există. Înseamnă o casă în care credința este aerul comun, nu un subiect rezervat duminicii.
Câteva semne ale unei astfel de case: icoana în fiecare cameră, nu doar într-un colț ascuns; candela aprinsă neîntrerupt înaintea icoanelor; rugăciunea rostită înainte de masă, fie și scurt, fie și în șoaptă; semnul Crucii făcut la ieșirea din casă și la întoarcere; postul ținut împreună, după putere; sărbătorile mari trăite ca sărbători, nu ca zile libere; aducerile aminte de cei adormiți în rugăciunea de seară; pâinea binecuvântată adusă din biserică și împărțită în casă.
Acolo unde aceste lucruri sunt prezente, pomenirea se face fără efort, prin chiar aerul casei. Copiii cresc în ea fără să fie nevoie de explicații lungi. Soții se țin unul pe altul în pomenirea lui Dumnezeu, chiar și în ceasurile când unul slăbește. Casa devine biserică mică — și uitarea găsește mai puține locuri unde să se așeze.
Acolo unde aceste lucruri lipsesc, sau există doar pe jumătate, casa însăși devine un loc al uitării. Omul iese din biserică duminică și intră într-un mediu în care Dumnezeu nu mai are loc. Pentru cei aflați în această situație — căsătoriți cu cineva mai puțin credincios, sau crescuți într-o familie în care credința nu se rostește — sfatul Părinților este să nu silească pe nimeni, ci să țină pomenirea în taină, prin propria rugăciune, prin propria așezare lăuntrică, prin micile semne pe care le pot face fără să tulbure pe ceilalți. Cu vremea, casa se schimbă încet, prin chiar prezența celui care se roagă în ea. Fără asemenea repere casnice, pomenirea rămâne doar o intenție bună, nu o stare lucrată zilnic.
Biserica și viața liturgică
Niciun cadru nu este mai puternic decât slujba Bisericii. Sfânta Liturghie, vecernia, utrenia, paraclisele, acatistele — toate acestea sunt forme prin care Biserica însăși ne aduce aminte de Dumnezeu, nu prin efortul nostru, ci prin lucrarea ei comună.
De aceea participarea regulată la slujbe — nu doar duminica, ci ori de câte ori este cu putință — este, pentru creștinul din lume, una dintre cele mai eficace lucrări împotriva uitării. La slujbă, omul nu pomenește singur pe Dumnezeu: este pomenit împreună cu Biserica întreagă, vie și adormită, și pomenirea aceasta îl ține și în zilele când singur n-ar mai putea.
Spovedania și împărtășania, după rânduiala duhovnicului, sunt centrul acestei vieți. Cine se spovedește des își curăță inima de patimile care produc uitarea. Cine se împărtășește des îl primește pe Hristos Însuși înlăuntru — nu după propria îndrăzneală, nu după modă, nu după program mecanic, ci cu pregătire, spovedanie și binecuvântare. Și de aceea, vreme de zile întregi după Sfânta Împărtășanie, pomenirea este mai trează, inima mai caldă, uitarea mai grea. Slujba Bisericii nu este, prin urmare, doar îndeplinirea unei datorii — este însăși lucrarea prin care pomenirea ne este redată atunci când singuri am pierdut-o.
Duhovnicul și discuțiile duhovnicești
Pomenirea trează nu se ține singură. Avem nevoie de un părinte duhovnicesc cu care să mergem pe drum — cineva care să ne cunoască, să ne vadă slăbiciunile, să ne corecteze când greșim, să ne mângâie când slăbim. Tradiția ortodoxă autentică, de la Părinții pustiei până la marii duhovnici ai veacurilor din urmă, este o tradiție a ascultării duhovnicești.
Pentru cel din lume, această așezare este mai grea decât pentru monah, dar nu imposibilă. Un duhovnic statornic, întâlnit cel puțin la spovedaniile mai mari, cu care putem vorbi nu doar de păcate, ci și de mersul lăuntric — acesta este darul cel mai mare pe care ni-l poate face Dumnezeu pe calea mântuirii. Cine îl are, să-l prețuiască. Cine nu îl are, să-l ceară de la Dumnezeu cu lacrimi, și să nu se grăbească, pentru că Domnul Își alege ceasul.
Alături de duhovnic, discuțiile duhovnicești cu oameni de credință sunt o hrană aparte. Nu sporovăială bisericească, nici critică a unora sau a altora, ci discuție așezată: ce am citit, ce am înțeles, ce ne nedumerește, cum trăim ce am citit. Asemenea convorbiri așază mintea, scot la lumină nedumeririle, întăresc voința. Sfinții Părinți le numeau cuvinte de folos — și le socoteau printre cele mai bune leacuri împotriva uitării și a trândăviei. Cuvântul rostit cu cineva care merge pe același drum aprinde din nou pomenirea acolo unde, singur, omul ar fi căzut în uscăciune.
Prietenii care merg pe aceeași cale
Aproape la fel de important ca duhovnicul este să avem măcar câțiva prieteni care merg pe aceeași cale. Nu zeci — câțiva. Oameni cu care să putem vorbi sincer despre lupta cu patimile, despre uscăciunile rugăciunii, despre îndoielile care vin, despre bucuriile mici. Oameni înaintea cărora nu trebuie să ne ascundem, pentru că ne cunosc și ne acceptă, dar care nu ne și flatează, ci ne spun și adevărul când avem nevoie de el.
Singurătatea duhovnicească este una dintre cele mai mari încercări ale creștinului de astăzi. Mulți poartă lupta pe care o duc fără să o poată împărtăși cu nimeni — soțul nu înțelege, prietenii vechi s-au îndepărtat, în parohie nu au întâlnit pe nimeni cu care să vorbească. Această singurătate este teren prielnic pentru uitare, pentru descurajare, pentru gânduri rele.
De aceea Părinții ne îndeamnă să cerem de la Dumnezeu doi-trei prieteni adevărați. Nu zeci de cunoștințe, nu grupuri mari, ci doi-trei oameni cu care să putem vorbi când lupta se face grea. Iar dacă nu îi avem încă, să-i așteptăm și să ne pregătim de venirea lor, ținându-ne pe noi înșine în limpezime, ca să-i putem recunoaște când Domnul îi va trimite. Prietenul duhovnicesc este, în clipele de slăbire, glasul care ne reaprinde pomenirea atunci când inima noastră a obosit.
Pelerinajul
Pelerinajul este o lucrare specială a pomenirii. Mergem la o mănăstire, la moaștele unui sfânt, la un loc binecuvântat — și acolo, pentru câteva zile, viața obișnuită cu risipirile ei se oprește. Auzim slujba dimineața și seara, mâncăm mai puțin, vorbim mai puțin, ne închinăm la lucruri sfinte, vedem fețe de monahi sau de monahii care trăiesc altfel decât trăim noi.
Roadele unui pelerinaj nu sunt cele de pe loc — adesea, pe loc, ne simțim mai obosiți decât duhovnicești. Roadele vin după. În săptămânile care urmează, observăm că ceva s-a așezat în noi. Pomenirea ne vine mai ușor. Rugăciunea de dimineață are altă căldură. Ne aducem aminte de monahul care ne-a vorbit, de troparul cântat la slujbă, de tăcerea bisericii goale. Locul sfințit ne-a sfințit puțin și pe noi.
De aceea este bine, măcar o dată pe an, ca cel care poate să facă un pelerinaj — fie și scurt, fie și la o mănăstire apropiată. Iar pentru cei care nu pot călători, vizita la o biserică liniștită într-o zi de lucru, la o oră în care nu este slujbă, doar pentru a sta în tăcere o oră înaintea altarului, este un pelerinaj al locului. Și el aduce aceleași roade, în măsura sa. Pelerinajul este, în adâncul lui, o ieșire din ritmul uitării — o rupere voită a obișnuinței care, prin chiar ruperea ei, redeschide pomenirea.
Tăcerea și liniștirea
În sfârșit, niciun cadru nu rodește deplin fără o anumită măsură de tăcere. Toate cele de mai sus — rugăciunea, citirea, casa, biserica, duhovnicul, prietenii, pelerinajul — toate cer un anumit grad de liniște ca să poată rodi. Pomenirea cere aer, iar aerul ei este tăcerea.
Nu liniștea perfectă a pustiei, care ne este, celor din lume, peste fire, ci liniștea posibilă: câteva minute de tăcere dimineața, înainte de a deschide telefonul; un drum făcut în tăcere, fără muzică, fără ascultarea unui podcast; o seară fără ecrane; tăcerea limbii când inima vrea să grăiască de prisos; postul de cuvinte alături de postul de mâncare.
Această liniștire, fie și parțială, este aerul în care pomenirea poate să crească. Fără ea, toate mijloacele sunt zadarnice — pentru că zgomotul lăuntric și exterior nu lasă uitarea să fie biruită.
Sfinții Părinți ne învață că tăcerea nu este doar absența cuvântului, ci o lucrare pozitivă. Cel ce tace cu adevărat nu este gol, ci plin — plin de pomenirea lui Dumnezeu. Iar cine învață să tacă măcar câteva ceasuri pe zi descoperă că Dumnezeu Însuși îi vorbește în acea tăcere, în chip tainic, prin gânduri bune, prin lacrimi neașteptate, prin pace.
VI. O rânduială simplă împotriva uitării
Dacă tot ce s-a spus mai sus pare prea mult deodată, începutul poate fi foarte mic. Părinții ne învață să nu disprețuim măsura noastră, ci să începem cu ce putem ține zi de zi. Iată o rânduială pe care orice creștin din lume o poate îmbrățișa fără să i se schimbe viața exterioară:
- Dimineața, înainte de telefon: trei minute de rugăciune, fie și cele mai simple — Tatăl nostru, Crezul, câteva rugăciuni scurte din rânduiala dimineții.
- Înainte de orice masă: semnul Crucii și o rugăciune scurtă, fie și în gând.
- La fiecare început de lucru: „Doamne, ajută-mă.”
- Când vine ispita: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.”
- Seara, înainte de somn: două minute de cercetare a zilei — „Unde Te-am uitat astăzi, Doamne?”
- Duminica: Sfânta Liturghie ca centru al săptămânii, neclintit, indiferent de oboseală sau de planurile celorlalți.
Aceste șase puncte nu sunt o nevoință mare. Sunt începutul. Cine le ține cu statornicie va observa, în câteva luni, că pomenirea i-a intrat în țesătura zilei — și că, atunci când va voi să adauge mai mult, va avea pe ce să adauge. Cine sare peste această măsură mică și se aruncă la nevoințe mari, fără temelie, de obicei le pierde pe toate.
VII. Ce să nu așteptăm
Cuvântul acesta trebuie spus, ca să nu cădem în descurajare. Nu trebuie să așteptăm să nu mai uităm niciodată. Această așteptare nu este realistă, nici după măsura tradiției patristice. Sfinții înșiși, în smerenia lor, mărturiseau că uitarea îi atinge. Nu este o stare biruită odată pentru totdeauna în această viață.
Ceea ce putem aștepta este altceva: ca uitarea să devină mai scurtă, mai rară, mai puțin adâncă. Ca, atunci când vine, să o observăm și să ne întoarcem. Ca deșteptările — clipele în care ne aducem aminte și inima se înfioară — să fie tot mai dese. Ca, încet-încet, ceasul de rugăciune să se prelungească în restul zilei, și restul zilei să nu mai fie cu totul despărțit de ceasul de rugăciune.
Aceasta este măsura realistă. Nu desăvârșirea, ci direcția. Nu absența totală a uitării, ci o luptă neîntreruptă cu ea, în care biruim astăzi puțin mai mult decât ieri.
Sfântul Marcu Ascetul însuși spune, în cuvântul citat mai sus: „Când îți aduci aminte de Dumnezeu, înmulțește rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-Și aducă aminte de tine.” Sfântul presupune ca ceva firesc faptul că Îl vom uita. Ceea ce cere de la noi este să folosim ceasurile aducerii-aminte pentru a împlini, prin rugăciune, ceea ce ceasurile uitării vor pierde.
Aceasta este economia cea bună a vieții duhovnicești: nu aștepta o stare pe care nu o ai, ci lucrează deplin în ceasul pe care îl ai.
Încheiere
Uitarea de Dumnezeu nu începe prin lepădare, ci prin amânare. Nu spunem: „Nu există Dumnezeu.” Spunem doar: „Mai târziu mă voi ruga. Mai târziu mă voi întoarce. Mai târziu voi lua în serios mântuirea.” Și acest „mai târziu”, repetat zi de zi, devine forma cea mai obișnuită a uitării. Așa intră ea în viața creștinului: nu printr-o ușă, ci prin mii de mici amânări neobservate.
Sfinții Părinți ne arată că această stare nu se biruiește dintr-o dată, nici printr-o singură nevoință, ci prin țesătura zilnică a pomenirii: numele lui Iisus rostit des, ușor, în adâncul inimii; Cuvântul lui Dumnezeu citit cu luare-aminte; cugetarea la moarte ca lumină a zilei; aducerea-aminte a binefacerilor lui Dumnezeu și mai ales a Crucii; tăcerea ca aer al rugăciunii; întoarcerea neîncetată a minții, ori de câte ori se depărtează. Toate acestea, sprijinite de cadrele exterioare ale vieții ortodoxe — casa, biserica, duhovnicul, prietenii, pelerinajul —, țes un strat după altul peste vălul uitării, până când acesta se subțiază.
De aceea leacul începe acum, nu mâine: un semn al Crucii, un „Doamne miluiește”, o întoarcere a minții, o lacrimă, o oprire din risipire. Atât cere Dumnezeu la început. Iar dacă omul Îl pomenește în puțin, Dumnezeu îl ridică spre mai mult.
„Când îți aduci aminte de Dumnezeu, înmulțește rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-Și aducă aminte de tine.”
În aceste cuvinte ale Sfântului Marcu este cuprinsă întreaga învățătură despre uitarea de Dumnezeu, și întreaga ei biruire.
Surse citate
- Sf. Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, în Filocalia, vol. I, trad. Pr. D. Stăniloae.
- Sf. Marcu Ascetul, Epistola către Nicolae Monahul (Sfaturi folositoare de suflet către Nicolae), în Filocalia, vol. I, trad. Pr. D. Stăniloae.
- Sf. Diadoh al Foticeei, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia, vol. I, trad. Pr. D. Stăniloae.
- Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință.
- Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, Cuvântul al VI-lea (Despre pomenirea morții) și Cuvântul al XVII-lea (Despre nesimțire), Filocalia, vol. IX.
- Sf. Antonie cel Mare, Învățături despre viața morală a oamenilor și despre buna purtare, în 170 de capete, în Filocalia, vol. I.
- Sf. Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire și Ce este viața duhovnicească.
- Sf. Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut.