Cum cunoaștem că Hristos este în noi

Cum pot fericirile rostite de pe Munte să ne ducă spre El

Cum putem ști dacă Hristos este în noi? La întrebarea aceasta răspunde Sfântul Simeon Noul Teolog în Cuvântul al II-lea din ediția românească a învățăturilor sale. Un cuvânt este o învățătură dată ucenicilor. În cel de față Sfântul vorbește „părinților și fraților”, îi cheamă să-și cerceteze sufletul după semne și le spune: „Să cunoaștem din semnele cele arătate, dacă Hristos este în noi”.

Sfântul Simeon s-a născut în anul 949 în Paflagonia, o provincie din Asia Mică, și a venit încă din copilărie la Constantinopol. A fost hirotonit preot în 980, adică a primit taina preoției, și a condus apoi, ca egumen, adică stareț, Mănăstirea Sfântului Mamant din Constantinopol, până în 1005. În 1009 a fost trimis în exil la Palukiton, pe malul răsăritean al Bosforului, unde se afla un mic locaș de rugăciune închinat Sfintei Marina. Acolo a adormit, la 12 martie 1022.

Biserica îl numește Noul Teolog. Teolog înseamnă „cuvântător de Dumnezeu”, adică cel care grăiește despre Dumnezeu pentru că L-a cunoscut. În Cuvântul acesta Sfântul Simeon îl numește pe Sfântul Ioan „Cuvântătorul de Dumnezeu”. Biserica a cinstit cu numele de Teolog trei sfinți: Sfântul Ioan Evanghelistul, Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Simeon, al treilea dintre ei.

Cine vrea să-L afle pe Dumnezeu

Sfântul începe cu un îndemn: cine voiește să-L afle pe Dumnezeu să se lepede de sine și să nu se cruțe. Lepădarea aceasta o descrie ca pe o alergare spre țintă: cel care aleargă își stăpânește gândul, își ține ochii treji și gâtlejul înfrânat și nu se întoarce la cele rămase în urmă, până când ajunge acolo unde aleargă.

Tot de la început, Sfântul cere să pui dușmănie între tine și cei care umblă după trup, adică trăiesc după poftele trupului. Dușmănia aceasta se arată ca ferire: sufletul se ferește de îndemnurile și de mângâierile lor, de șederea laolaltă cu ei și de vorbele rele, care îl otrăvesc și îl aruncă să se zdrobească de gândurile rele și de amintirea lor. Ferirea aceasta nu stă împotriva iubirii: același Sfânt va așeza mai departe, printre semnele după care se cunoaște Hristos în noi, iubirea de vrăjmași și rugăciunea pentru ei.

Sfântul dă o imagine din pescuit: „Omule, teme-te de momeala cea cu undița”. Peștele vede momeala și nu vede cârligul. Așa sunt îndemnurile și mângâierile celor care umblă după trup: plăcute la început, iar cârligul se arată abia după ce sufletul a mușcat din ele. De aceea Sfântul cere: „fugi departe de dânșii, ca să nu-ți cobori iarăși sufletul în iad”.

Apoi îi spune celui ce se nevoiește, adică se luptă duhovnicește, să nu primească pe cel ce îi strecoară în minte un gând ca acesta: „De ce atâta osteneală și atâta ticăloșie deșartă?”. Au trecut un an, doi, chiar trei de când omul se luptă, și folosul nu se vede. Sfântul răspunde cu o mângâiere, înainte de orice poruncă: „Nu, fratele meu”. Îi spune că gândul acesta este o cursă prin care omul își vinde mântuirea și îl îndeamnă să stăruiască cu și mai multă râvnă la lucrarea faptelor bune, fără să nesocotească învățăturile părinților săi duhovnicești.

Hotărârea pe care o cere este aspră: mai bine să mori decât să te oprești de la lucrarea care aduce viață. Adaugă o observație: dacă omul ar fi început așa de la început, Dumnezeu nu l-ar fi trecut cu vederea și i-ar fi împlinit cererea.

Hristos ține loc de toate

Ce primește cel care stăruie? Sfântul răspunde: dacă voiești să dobândești bunătățile lui Dumnezeu și să te faci, din om, „înger pământesc”, iubește osteneala trupului, „sărută reaua pătimire”, adică îndurarea greutăților, și iubește ispitele, adică încercările, care îți aduc tot binele. În cuvintele lui, înger pământesc este omul care a lăsat grija de cele pământești și își ține mintea ațintită la Hristos; așezarea lui sufletească este cea îngerească.

De ce aduc ispitele tot binele? Sfântul răspunde cu trei întrebări. Ce poate fi mai frumos decât un suflet care își rabdă necazurile cu înțelegere? Ce poate fi mai tare decât o inimă înfrântă și smerită, care izgonește lesne cetele drăcești? Ce poate fi mai slăvit decât sărăcia duhovnicească, adică smerenia, prin care omul se învrednicește de Împărăția Cerurilor?

Porunca aceasta este mai presus de fire, spune el, dar și răsplătirile sunt mai presus de cuvânt: în locul tuturor, „însuși Hristos ține loc de toate”. Numele „Hristos” este scurt, dar Sfântul îndeamnă: „nu te uita la simplitatea cuvântului”, ci înțelege slava Dumnezeirii, care întrece mintea și cugetul: stăpânirea ei negrăită, mila ei nemăsurată și bogăția ei neajunsă și necuprinsă, care se dă cu îndestulare și slavă. Toate acestea sunt de ajuns, pentru că am primit pe Însuși „Pricinuitorul și Dătătorul a tot binele”.

Cine a fost învrednicit să-L vadă și să-L primească nu mai dorește altceva, iar cel pe care dragostea lui Dumnezeu l-a umplut nu mai poate iubi nimic de pe pământ.

Unde am putea fugi de fața Lui?

Sfântul vede cât se ostenesc oamenii pentru lucruri care trec: rabdă trude, pleacă în călătorii îndepărtate și își nesocotesc până și familia, numai ca să-și împlinească dorința. Dacă pentru lucrurile acestea vremelnice și stricăcioase oamenii își dau sufletul, atunci, întreabă el, nu ne vom da noi sufletele și trupurile pentru Împăratul împăraților și Domnul domnilor?

Mai departe se întreabă unde ne vom duce și unde vom fugi de la fața Lui. Psalmistul pusese aceeași întrebare: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău și de la fața Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo ești. De mă voi coborî în iad, de față ești. De voi lua aripile mele de dimineață și de mă voi așeza la marginile mării și acolo mâna Ta mă va povățui și mă va ține dreapta Ta” (Psalmul 138, 7–10). Sfântul o reia aproape cu aceleași cuvinte: în cer Îl aflăm pe El, în iad El este de față, iar la țărmurile mării nu scăpăm de El, pentru că în dreapta Lui ține sufletele și trupurile noastre.

Dacă nu putem fugi de fața Lui, drumul care ne rămâne este să ne dăm pe noi înșine robi Domnului, „Cel ce a luat Chip de rob și a murit pentru noi”. Sfântul îi cheamă pe frați să se smerească sub mâna Lui cea tare, care dăruiește celor ce o caută viața veșnică prin Duhul Sfânt.

Aici Sfântul își mărturisește durerea: „de câtă durere și întristare mi s-a umplut sufletul”. Le-a vestit minunile și negrăita frumusețe a lui Dumnezeu, ca să-I înțeleagă slava, și nu vede pe nimeni dintre ei care să ia aminte cu dor la cele spuse. De aceea, spune el, rămâne „fără de glas” și nu mai poate grăi sau tâlcui slava lui Hristos.

Durerea lui se schimbă apoi în cutremurare: „O, a mea cutremurare și mărime a darurilor lui Dumnezeu!”. Dumnezeu a lăsat pe cei înțelepți, mari și bogați ai lumii și a ales pe cei neputincioși, nebuni și săraci, din multa Sa bunătate. Pe aceștia oamenii îi urăsc, împărații pământului nu suferă să-i vadă, iar bogații îi trec cu vederea. Dumnezeu, Căruia Îi slujesc puterile cerești fără de număr, nu S-a ferit să Se facă „părinte, prieten și frate” al acestor „lepădați și aruncați”. A binevoit chiar să ia trup și să Se facă asemenea nouă în toate, afară de păcat, ca să ne facă părtași slavei și Împărăției Sale.

Cutremurat astfel, Sfântul îi întreabă pe frați: de ce nu alergăm la Cel ce ne-a iubit atât de mult, de ce nu mergem până la moarte pentru Cel ce a murit pentru noi, de ce ne temem de ieșirea din trup?

Pecetea lui Hristos

La frica de moarte Sfântul răspunde cu pecetea. O pecete este semnul prin care un stăpân își însemnează ceea ce îi aparține. Hristos, spune Sfântul, este Păstorul cel Mare, Care a pecetluit oile Sale. Creștinul primește pecetea la Mirungere, taina care urmează Botezului: preotul îl unge pe cel botezat cu Sfântul Mir, adică untdelemnul amestecat cu miresme și sfințit de arhierei pentru această taină, și rostește: „Pecetea darului Sfântului Duh. Amin”.

Sfântul întreabă dacă iadul poate prinde sufletele celor care nădăjduiesc în Hristos și dacă moartea poate stăpâni sufletele „pecetluite cu darul Preasfântului Duh și cu Sângele lui Hristos”. Răspunsul lui este „Nicidecum”. Pe cei pecetluiți îi îndeamnă să alerge, iar pe cei nepecetluiți să se grăbească să fie însemnați cu semnul Duhului Sfânt. În ediție, lângă cuvântul „nepecetluiți” se află o lămurire în paranteză: „nepricepuți”.

Cine este nepecetluit? Sfântul răspunde: cel care se teme de moarte. Iar ne-însemnat este cel care nu cunoaște bine semnul peceții, pentru că cel care a cunoscut prin credință dumnezeiescul semn are „nădejde nerușinată”.

Cei despre care vorbește sunt creștini botezați, și el însuși spune cum s-a întâmplat. Am fost sfințiți ca prunci, fără să ne dăm seama, iar în tinerețe ne-am pângărit. Hristos este Cel în Care ne-am îmbrăcat prin Botez și de Care ne-am dezbrăcat prin faptele rele. Drumul înapoi este pocăința: să facem toate câte sunt bine plăcute lui Hristos și, pecetluiți de El, să viețuim de acum înainte fără frică, ca să luăm milă din mâna Lui.

Cunoașterea tainelor lui Hristos, la care duce întoarcerea aceasta, nu se învață numai din cuvânt și din auz. Ea se arată prin lucru și prin faptă.

Cei săraci cu duhul și cei ce plâng

Cum se vede în noi cunoașterea lui Hristos? Sfântul pornește de la cuvântul pe care Hristos îl strigă în fiecare zi prin Evanghelia Sa:

Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor.

— Matei 5, 3

După nota ediției, săracii cu duhul sunt cei smeriți. Sfântul cere o cercetare: să auzim cuvântul acesta ca pe o întrebare pusă nouă și să vedem dacă suntem în adevăr atât de săraci, încât Împărăția Cerurilor să fie a noastră. Despre Împărăție, Domnul a spus:

Căci, iată, împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.

— Luca 17, 21

Semnul că Împărăția se află înlăuntrul cuiva este că omul acela nu poftește nimic din cele văzute și stricăcioase: bogăția, slava, desfătarea sau altă îndulcire a lumii acesteia, lumească ori trupească. Cât de tare se depărtează omul acesta de ele, Sfântul arată prin două comparații. Cei străluciți în cinste și slavă împărătească simt scârbă față de cei care se află în casa de desfrânare, iar cei îmbrăcați în haine curate și parfumuri se întorc dinspre putoare și tină. Așa se depărtează de cele văzute cel care are Împărăția în sine. Cine se uită după lucrurile văzute nu a văzut Împărăția Cerurilor, nu a simțit-o și nu a gustat din bunătatea și din dulceața ei.

Apoi Sfântul aduce al doilea cuvânt al Domnului:

Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

— Matei 5, 4

Și cere iarăși o cercetare: să vedem dacă avem în adevăr plânsul în noi înșine. Plânsul este aici durerea sufletului care își vede neputința înaintea poruncilor lui Dumnezeu și care se arată în lacrimi.

Sfântul își pune el însuși o întrebare. Cei săraci cu duhul au Împărăția și nu se leagă cu mintea de cele pământești. Ce ar mai avea de plâns cel care a lăsat lumea cu gândul, nu poftește nimic din cele văzute și are Împărăția Cerurilor, de care se veselește?

Răspunsul stă în felul în care omul se vede pe sine. Credinciosul care ia aminte la poruncile lui Dumnezeu și le împlinește își ține mintea la înălțimea lor, adică duce o viață neprihănită, în curăție. Privindu-se apoi pe sine, vede că este neputincios și că nu se poate ridica la înălțimea poruncilor. Atunci se socotește „foarte sărac”, nevrednic să primească pe Dumnezeu, ca unul care nu are al său „nici un lucru bun”. Cine gândește astfel despre sine plânge plânsul „cel cu adevărat fericit”, care aduce mângâiere și face sufletul blând.

Mângâierea aceasta este, în cuvântul Sfântului, „arvună a Împărăției Cerurilor”. Arvuna este partea dată dinainte dintr-o plată, care garantează restul. Mângâierea de acum este începutul și chezășia Împărăției. Ea vine prin lucrarea Duhului Sfânt în sufletele celor ce plâng și este venirea de față a lui Dumnezeu, Care le dăruiește smerita cugetare, adică gândul smerit despre sine.

Lucrurile acestea se nasc unele din altele. Unde este smerenia adevărată, acolo este adâncul smeritei cugetări. Unde este smerita cugetare, acolo sunt strălucirile Duhului Sfânt, iar unde sunt strălucirile Duhului, acolo este revărsarea de lumină dumnezeiască și arătarea cunoștinței și a tainelor lui Dumnezeu. Unde sunt acestea, acolo este Împărăția Cerurilor și, odată cu ea, simțirea sărăciei duhovnicești. Iar unde se află simțirea aceasta, acolo este plânsul care dă bucurie și curg lacrimile neîncetate, care curăță sufletul și îl luminează.

Aceasta este dezlegarea. Împărăția și simțirea sărăciei duhovnicești se află laolaltă, iar din simțirea sărăciei vin lacrimile. De aceea omul care are Împărăția poate plânge, și lacrimile lui sunt cele fericite.

Fericirile, în ordinea lor

De la lacrimi, Sfântul urcă prin celelalte fericiri, în ordinea în care le rostește Domnul:

Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul.

Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui.

Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

— Matei 5, 5–9

În cuvintele Sfântului, fericirile se leagă una de alta și fiecare se naște din cea dinainte. Sufletul care se curăță necontenit și se hrănește din belșug cu lacrimi își potolește partea mânioasă, adică partea sufletului care se aprinde de mânie, și devine blând. Apoi flămânzește și însetează și dorește să învețe îndreptările lui Dumnezeu, adică rânduielile Lui. Se face milostiv și compătimitor. Inima i se curățește prin toate acestea și ajunge la vederea lui Dumnezeu: poate vedea slava Lui „după făgăduință”.

Cei care și-au făcut astfel sufletele sunt făcători de pace și se numesc „fii ai celui Prea Înalt”. Îl cunosc curat pe Tatăl și Stăpânul lor și Îl iubesc din tot sufletul. Pentru Dânsul rabdă ocara, defăimarea și strâmtorarea, pentru porunca dreaptă pe care ne-a poruncit s-o păzim, și se bucură că s-au învrednicit să fie necinstiți de oameni pentru dragostea Lui.

Smerenia și lacrimile

Aici Sfântul își cheamă frații: „Învățați, fraților, adevărata întipărire a peceții lui Hristos”. Întipărirea este urma pe care pecetea o lasă în suflet. Adevărata pecete este, spune el, „strălucirea Duhului”, care lucrează în multe feluri și are multe fapte bune.

Cea dintâi dintre ele și cea mai trebuincioasă este smerenia, „ca ceea ce este început și temelie”. Pentru aceasta Sfântul aduce un cuvânt al Domnului, pe care îl aflăm la Isaia: „Spre unii ca aceștia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriți, cu duhul umilit și care tremură la cuvântul Meu!” (Isaia 66, 2).

A doua este plânsul și izvorul lacrimilor. Despre ele ar vrea să spună multe, dar se află „sărac în cuvinte”. Aici se petrece o minune: lacrimile curg în chip simțit din ochi și spală în chip nevăzut sufletul de tina păcatelor sale. Cad pe pământ, ard și tulbură pe draci, iar sufletul îl slobozesc de nevăzutele legături ale păcatelor.

Apoi se adresează chiar lacrimilor: „O, lacrimi […] care deschideți Cerul”. Mărturisește că vorbește despre ele iarăși și iarăși, „cu dulceață și dorire”.

Unde sunt lacrimi multe, însoțite de cunoștință adevărată, acolo se află strălucirea luminii. Iar unde este strălucirea luminii dumnezeiești, acolo este darul tuturor bunătăților și pecetea Duhului Sfânt pusă pe inimă, din care cresc toate roadele vieții. Omul se face blând cu blândețea lui Hristos, are pace, dă milostenie, se face milostiv, bun și binefăcător, crede și se înfrânează. Din pecete rodește și iubirea de vrăjmași: omul se roagă pentru ei, se bucură de binele lor și își dă sufletul pentru frați, până la moarte.

Cercetarea

„Deci să vedem, o, fraților”, spune Sfântul, „și să ne cercetăm cu dinadinsul” dacă se află pecetea aceasta în sufletele noastre. Îi trezește pe frați și le cere să ia aminte dacă a strălucit lumina în inimile lor, dacă au văzut lumina cea mare a cunoștinței, dacă i-a cercetat Răsăritul cel din înălțime. Cu cuvintele acestea din urmă reia Evanghelia după Luca:

Prin milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne-a cercetat pe noi Răsăritul cel de Sus, ca să lumineze pe cei care șed în întuneric și în umbra morții și să îndrepte picioarele noastre pe calea păcii.

— Luca 1, 78–79

Cine află lumina nu se oprește, ci o hrănește: Sfântul cere să dăm neîncetat slavă și mulțumire Stăpânului, Care ne-a dăruit-o, și să aprindem în noi, prin lucrarea poruncilor, tot mai mult foc dumnezeiesc.

Iar dacă nu am primit pe Hristos și pecetea Lui și nu vedem în noi semnele arătate, Sfântul spune ce se află în locul lor: lumea trăiește în noi și noi trăim în ea. Socotim mari lucrurile vremelnice, ne tulburăm și ne mâhnim pentru pagube și ne veselim de desfătare și de bogăție. Atunci se tânguiește împreună cu frații: „vai de ticăloșia și nesimțirea noastră care ne robește și ne trage în pământ”.

Cel ce se află în starea aceasta, cu lumea în el și el în lume, este, spune Sfântul, vrăjmaș al lui Dumnezeu, pentru că împătimirea de lume este vrajbă împotriva Lui. Împătimirea este legarea sufletului de un lucru ca de o patimă, adică de o poftă rea care a pus stăpânire pe el. Sfântul se sprijină pe cuvântul Apostolului Ioan:

Nu iubiți lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubește lumea, iubirea Tatălui nu este întru el.

— 1 Ioan 2, 15

Apoi Sfântul întreabă, pe rând, ce rămâne din fericiri la omul stăpânit de câte o patimă. Cel iubitor de slavă omenească se va socoti oare cel din urmă dintre toți, se va smeri, își va frânge inima? Cel robit de iubirea de argint, adică de bani, mai poate fi milostiv? Cel robit de patimile trupului când se va face curat cu inima și cum va vedea pe Dumnezeu? Și cel înstrăinat de Dumnezeu cum va fi făcător de pace? Patimile acestea închid, rând pe rând, fericirile: iubirea de slavă pe a săracilor cu duhul și a celor ce plâng, iubirea de argint pe a celor milostivi, patimile trupului pe a celor curați cu inima, înstrăinarea de Dumnezeu pe a făcătorilor de pace.

Pentru Sfântul Simeon, făcătorul de pace este mai întâi cel împăcat cu Dumnezeu. Cel care prin călcarea poruncilor se războiește cu El rămâne vrăjmașul Lui, chiar dacă ar împăca pe toți oamenii unii cu alții, pentru că nu face împăcarea aceasta după plăcerea lui Dumnezeu. Cine are vrăjmășie față de cineva nu poate ști ce îi este plăcut aceluia, iar cel depărtat de Dumnezeu nu știe ce-I place Lui și nu-i poate învăța pe alții drumul împăcării.

Patima învechită, adică ținută mult în suflet, capătă tărie de fire: răul care zăbovește în suflet se face deprindere, iar sufletul nu se mai poate izbăvi de ea. Atunci, în sufletul acesta, „din lumină se face întuneric și din bunătate se face răutate”, iar el „bolește nevindecat”.

Lumina

Ce vede, în schimb, cel care se unește cu Dumnezeu prin credință și se cunoaște pe sine prin faptă? Sfântul spune că se învrednicește să-L și vadă și „vede lucruri care nu se pot scrie”. Mintea lui se luminează și se schimbă „cu chip de lumină”. Mintea însăși este lumină, vede toate ca lumină, iar lumina aceasta este vie și dăruiește viață celui care o vede. Mintea se vede pe sine unită cu lumina; când se depărtează de ea, o privește de departe, iar când se întoarce înlăuntru, o află din nou. Nu găsește niciun cuvânt prin care să spună cele văzute. Aici ajunge la marginea cuvintelor Sfântul, pe care Biserica îl numește „cuvântător de Dumnezeu”.

Apoi întreabă cine nu se va minuna auzind aceste taine și nu va alerga la Hristos, cine nu va dori să vadă minunile lui Dumnezeu și nu va iubi pe Cel ce dăruiește daruri ca acestea.

Sfântul ne cheamă să ne cercetăm după aceste semne: dacă nu mai poftim cele văzute, dacă lacrimile ne curăță, dacă din ele cresc în noi blândețea, mila și iubirea de vrăjmași și dacă, la capăt, mintea vede lumina pe care nu o poate spune. Semnele acestea nu stau deoparte unele de altele: se nasc unele din altele, de la smerenie până la lumină.

Singur omul rămâne

Din toate acestea Sfântul ajunge la un îndemn simplu: cel mai bun lucru este să nu avem nimic din cele ale lumii și să nu căutăm decât ce îi trebuie trupului. Ce îi trebuie trupului știm: pâine și apă, haină și acoperământ. Apostolul Pavel spune:

Ci, având hrană și îmbrăcăminte cu acestea vom fi îndestulați.

— 1 Timotei 6, 8

Dacă vom avea nevoie și de altceva, Dumnezeu, Care ne-a dăruit lucrurile cele mai mari, ni le va da; trebuie doar să lepădăm cele ce ne primejduiesc sufletul: slava deșartă, adică dorința de a fi lăudat de oameni; zavistia, adică invidia; cearta; viclenia; cârtirea, adică nemulțumirea arătată prin murmure și critici; întărâtarea, adică ațâțarea la mânie; și tot ce este urât lui Dumnezeu. În locul lor Sfântul așază ce ne-a poruncit Dumnezeu: sărăcia duhovnicească, adică smerenia, și plânsul necurmat, ziua și noaptea, din care izvorăsc bucuria și mângâierea sufletului. Prin ele ajung la blândețe cei care se nevoiesc, iar omul devine milostiv, curat cu inima, plin de pace și tare în ispite. Toate acestea, spune Sfântul, „se fac din plânsul necontenit”. Din el vine ura față de cele rele și tot din el se aprinde în suflet „pacea cea dumnezeiască”, care nu-l lasă să slăbească și să se plece spre rău, ci îl umple de putere să rabde până la sfârșit toate greutățile.

De aceea Sfântul îndeamnă: „Să alergăm până ce vom prinde ce e statornic, care nu trece”, pentru că toate cele din lume se strică și trec ca visul. Nimic din cele văzute nu este statornic: soarele, stelele, cerul și pământul trec, „singur omul rămâne”. Ce ne poate folosi din cele văzute în vremea morții, când le lăsăm pe toate în urmă și pe trup îl lăsăm mort?

După ce își părăsește trupul, sufletul nu-l mai vede și nici nu mai este văzut de el, iar mintea lui se întoarce numai către cele nevăzute. Nu mai are nicio grijă de cele de aici, adică de lucrurile văzute, pe care le-a lăsat în urmă. Îi rămân două griji: Împărăția Cerurilor și slava veșnică, sau gheena, osânda veșnică, și chinurile focului. Una dintre ele o va moșteni pentru veșnicie, după vrednicia celor lucrate aici.

Acum, nu după moarte

De aceea, spune Sfântul, să fugim de înșelăciunea vieții și de „păruta ei veselie” și să alergăm numai la Hristos, Mântuitorul sufletelor noastre. Să ne sârguim să-L aflăm pe Cel ce este de față și pretutindeni, iar dacă Îl aflăm, să-L cuprindem, să cădem la picioarele Lui și să I le sărutăm cu fierbințeala sufletului nostru.

„Așa mă rog”, spune Sfântul: să ne sârguim, cât suntem în viață, să-L vedem și să-L privim. Dacă ne vom învrednici în adevăr să-L vedem aici, „nu vom muri și moartea nu ne va stăpâni”. Sfântul nu spune că trupul nu va muri: puțin mai înainte vorbește despre trupul pe care îl lăsăm mort. Prin cuvintele acestea răspunde întrebării pe care a pus-o când vorbea despre pecete: poate moartea să stăpânească sufletele pecetluite? Pe cel care L-a văzut pe Hristos moartea nu-l mai stăpânește. De aceea el nu se mai teme de ea. Iar vederea nu se amână pentru viața viitoare: Sfântul cere să ne nevoim ca „acum să-L vedem”.

Sfântul se teme și de o înșelare: să socotim că avem pe Hristos în noi, când de fapt nu avem nimic, și să ieșim din viață „cu mâinile goale”. Atunci am auzi cuvântul greu, prin care i se ia omului chiar „ceea ce i se pare că are”, și am plânge cu scârbă veșnică. În acest Cuvânt stau astfel față în față două feluri de plâns: plânsul fericit de acum, care aduce mângâiere, și plânsul de după, al celor care au ieșit cu mâinile goale. Sfântul se roagă lui Dumnezeu să nu se întâmple aceasta.

Sfântul vorbește unor oameni care s-au lepădat de lume: „noi care ne-am lepădat de toată lumea și am alergat la Hristos”. Temelia cuvintelor lui este însă pecetea Botezului și a Mirungerii, pe care o poartă fiecare creștin, și de aceea întrebarea lui ne privește pe toți.

Sfântul încheie cu o rugăciune. Cere ca Dumnezeu să ne dea să păzim poruncile Lui și să ne curățim prin lacrimi și pocăință, ca să vedem încă de aici dumnezeiasca Lumină, adică pe Însuși Hristos Iisus, și să petreacă în noi. Cere ca prin Duhul Său să ne hrănească și să ne învie sufletele, ca să gustăm din dulceața bunătăților Împărăției Lui, căreia să ne învrednicim toți în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Textul urmează Cuvântul al II-lea din cartea „Din învățăturile Sfântului Simeon, Noul Teolog”, ediție îngrijită de Mănăstirea Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, tipărită cu binecuvântarea Preasfințitului Calinic, Episcopul Argeșului (pp. 6–19). Datele biografice sunt după nota ediției, iar exilul din 1009, după Ziarul Lumina. Citatele din ediție sunt scurte, iar restul este redat pe înțeles. Textele din Sfânta Scriptură sunt luate de pe bibliaortodoxa.ro, care redă ediția sinodală a Bibliei.