Pomenire: 5 septembrie
La 5 septembrie Biserica îi pomenește pe Zaharia și pe Elisabeta, părinții Sfântului Ioan Botezătorul. Zaharia era preot la Templul din Ierusalim. Elisabeta, soția lui, se trăgea și ea din neamul preoțesc al lui Aaron. Au ajuns amândoi la bătrânețe fără copii, iar fiul care li s-a dat în cele din urmă nu a rămas cu ei decât puțină vreme.
Doi drepți fără copii
Sfântul Luca își începe istorisirea cu ei. Înainte de Buna Vestire și înainte de Betleem, cel dintâi capitol se deschide într-o casă de preot din ținutul muntos al Iudeii, în zilele lui Irod.
Zaharia slujea în ceata lui Abia. Preoții Legii Vechi erau împărțiți în douăzeci și patru de cete, care veneau la Templu pe rând, câte o săptămână, de două ori pe an; ceata lui Abia era a opta dintre ele (1 Paralipomena 24, 10). Elisabeta era din fiicele lui Aaron, adică din același neam preoțesc. Veneau amândoi dintr-un neam în care slujirea altarului trecea din tată în fiu.
Sfântul Evanghelist Luca scrie despre ei că „erau amândoi drepți înaintea lui Dumnezeu”, umblând fără prihană în toate poruncile și rânduielile Domnului (Luca 1, 6). Iar îndată după aceea adaugă că „Elisabeta era stearpă și amândoi erau înaintați în zilele lor” (Luca 1, 7).
Evanghelistul le așază una lângă alta, fără să pună vreo legătură între ele. Nu leagă nerodirea de vreo vină și nu o tâlcuiește. Dreptatea lor nu le adusese nimic din ceea ce ceruseră.
Greutatea vieții lor
Au purtat, o viață întreagă, lipsa copiilor și ocara care venea odată cu ea.
În Israel, familia fără urmași era privită ca una asupra căreia nu se odihnea binecuvântarea. Femeia stearpă purta o rușine pe care o vedeau toți. Elisabeta însăși va vorbi despre aceasta după ce zămislește, spunând că Domnul a ridicat ocara ei dintre oameni (Luca 1, 25). Cuvântul ei arată ce o apăsase: nu numai durerea din casă, ci privirea celorlalți asupra ei.
Peste ocară a venit ceva mai greu. Când îngerul i s-a arătat în Templu, cel dintâi cuvânt pe care i l-a spus a fost acesta: „rugăciunea ta a fost ascultată” (Luca 1, 13). Cererea aceea nu putea fi una nouă. Zaharia și Elisabeta ajunseseră la bătrânețe fără copii, iar cuvintele îngerului vin ca răspuns la o rugăciune ținută multă vreme. Cât timp se rugaseră astfel, Evanghelia nu spune.
Aici se vede măsura răbdării lor. Au ținut poruncile fără să vadă împlinirea rugăciunii lor. Zaharia a slujit la altar și s-a întors, rând după rând, într-o casă în care nu îl aștepta niciun copil. Nu au lăsat slujirea și nu au cerut socoteală.
Sfântul Grigorie de Nyssa, în cuvântul său la Nașterea Domnului, arată pentru ce s-a îngăduit atâta amânare. Ca oamenii să nu socotească de necrezut nașterea din Fecioară, spune el, harul lui Dumnezeu a pregătit calea printr-o minune mai mică: un prunc născut dintr-o femeie stearpă și îmbătrânită. Nici Elisabeta nu a născut prin puterea firii, ci prin voia lui Dumnezeu. Cine primește minunea cea mai mică se apropie cu inima deschisă de cea mare.
Așadar anii aceia de așteptare nu au fost vreme pierdută. Prin nerodirea Elisabetei s-a arătat întâi lumii că Dumnezeu poate deschide un pântece închis, iar semnul care avea să vină peste șase luni a fost primit de oameni tocmai pentru că îl văzuseră pe cel dintâi.
Ceasul tămâierii
Vestirea nu i-a venit lui Zaharia acasă, ci în ceasul cel mai însemnat al slujirii lui.
Slujba tămâierii, săvârșită înăuntrul Templului, se dădea prin sorți. Potrivit rânduielii consemnate în Mișna, culegerea tradiției rabinice redactată în forma ei clasică în jurul anului 200, la sorți pentru tămâiere erau chemați preoții care nu săvârșiseră încă această slujire (Tamid 5, 2). Preoții erau mulți, iar rândul acesta îi venea unui om o dată în viață, dacă îi venea vreodată.
În ceasul acela, un singur preot intra să pună tămâie pe altarul cel de aur, iar tot poporul se ruga afară, în curte, până ce ieșea el (Luca 1, 8-10). Era clipa în care rugăciunea întregului Israel trecea prin mâinile unui singur om.
Atunci i s-a arătat îngerul, stând de-a dreapta altarului tămâierii. Iar ceea ce i s-a vestit privea un prunc care avea să meargă înaintea Domnului „cu duhul și puterea lui Ilie” (Luca 1, 17).
Slujba Templului mergea încă după rânduiala ei: jertfele se aduceau, tămâia se ridica, sorții se trăgeau. Înăuntrul acestei slujbe, într-una din zilele ei obișnuite, s-a vestit nașterea celui care avea să arate cu degetul spre Mielul lui Dumnezeu. Preoția Legii Vechi și-a primit vestea cea din urmă în locul și în ceasul lucrării ei.
Zaharia nu a crezut pe loc și a rămas mut până în ziua în care s-a născut pruncul. Amuțirea lui și cântarea prin care i s-a dezlegat graiul au fost tâlcuite pe larg la pomenirea Nașterii Sfântului Ioan.
Cea dintâi mărturisire a Născătoarei de Dumnezeu
Partea Elisabetei în istoria mântuirii nu se mărginește la aceea că a născut.
La puțină vreme după Buna Vestire, Fecioara Maria a mers în grabă în ținutul muntos și a intrat în casa lui Zaharia. Când Elisabeta a auzit salutarea Fecioarei, pruncul a săltat în pântecele ei, iar ea s-a umplut de Duhul Sfânt și a strigat cu glas mare: „Binecuvântată ești tu între femei” (Luca 1, 42).
Îngerul îi vestise Mariei că Pruncul ei Se va chema Fiul Celui Preaînalt și Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 32 și 35). Elisabeta este însă cea care rostește pentru întâia dată în Evanghelie, cu glas omenesc, „Maica Domnului meu” (Luca 1, 43). A spus-o în casa ei, pe când amândoi Pruncii erau încă nenăscuți. O femeie bătrână, care până cu șase luni înainte era socotită stearpă, a rostit cea dintâi adevărul pe care Biserica îl mărturisește despre Născătoarea de Dumnezeu.
Cuvintele ei nu s-au pierdut. Rugăciunea „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te”, intrată adânc în cultul Bisericii, unește până astăzi salutarea îngerului cu binecuvântarea rostită de Elisabeta.
Evanghelia spune că Elisabeta era rudenia Mariei (Luca 1, 36), fără să arate în ce chip. Tradiția Bisericii ține că era sora Sfintei Ana, mama Născătoarei de Dumnezeu, deci mătușa Fecioarei. Lucrul acesta nu stă scris în Scriptură, ci vine din Tradiție, și se cuvine spus ca atare.
Junghierea lui Zaharia
Despre sfârșitul lui Zaharia, Evanghelia după Luca nu spune nimic. Sfântul Luca se oprește la pruncul care creștea și se întărea cu duhul și care a rămas în pustie „până în ziua arătării lui către Israel” (Luca 1, 80). Ce s-a petrecut între timp cu tatăl și cu mama lui nu ni se spune.
Ceea ce se știe mai departe vine pe două căi: dintr-un cuvânt al Domnului, citit într-un anume fel de o parte a tâlcuitorilor, și dintr-o tradiție pe care Biserica a primit-o și a așezat-o în cântarea zilei.
Mustrându-i pe cărturari, Hristos pomenește sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, ucis „între templu și altar” (Matei 23, 35; și, fără numele tatălui, la Luca 11, 51).
Sfântul Grigorie de Nyssa citește cuvântul acesta despre tatăl Înaintemergătorului și arată și pricina uciderii. După ce Fecioara a născut, Zaharia a socotit-o și mai departe fecioară și a lăsat-o să stea în locul rezervat fecioarelor în Templu; iar acela era chiar locul dintre templu și altar. A fost omorât pentru că mărturisise cu fapta ceea ce mintea celor din jur nu primea: că Maica Domnului a rămas fecioară și după naștere.
Alături de aceasta stă o a doua pricină, păstrată în Sinaxar și atestată timpuriu în Protoevanghelia lui Iacov. Este o scriere din veacul al doilea, rămasă în afara canonului Scripturii, în care se găsesc consemnate și alte tradiții primite în viața Bisericii, între care numele Sfinților Ioachim și Ana. Potrivit ei, când Irod a poruncit uciderea pruncilor, Elisabeta a fugit cu Ioan în munți. Ostașii au venit la Templu și i-au cerut lui Zaharia să spună unde este copilul. El nu a spus și a fost ucis acolo.
Vechiul Testament pomenește însă un alt Zaharia, fiul lui Iodae, ucis cu pietre în curtea casei Domnului din porunca regelui Ioaș (2 Paralipomena 24, 20-22). Unii tâlcuitori au legat cuvântul Domnului de acesta, tocmai pentru asemănarea locului. Numele tatălui nu se potrivește: Matei scrie „fiul lui Varahia”, nu fiul lui Iodae.
Asupra unui lucru tradiția liturgică a Bisericii este limpede: Zaharia, tatăl Înaintemergătorului, a murit ucis în Templu. Troparul zilei, glasul al 4-lea, i se adresează preotului cu aceste cuvinte: „cu sabia ai fost omorât în Biserica lui Dumnezeu”. Aceasta se cântă la strană. Identificarea lui cu Zaharia pomenit de Domnul în Matei 23, 35 a fost primită de o parte însemnată a tradiției patristice. O cunoaște Origen, scriitor bisericesc, și o folosește Sfântul Grigorie de Nyssa. Dar nu toți tâlcuitorii au primit-o: Sfântul Ieronim o cunoaște și el, însă nu o socotește dovedită din Scriptură și îl are în vedere pe Zaharia, fiul lui Iodae.
Se cuvin deci deosebite două lucruri. Martiriul lui Zaharia în Templu ține de tradiția liturgică primită de Biserică și se mărturisește în cântarea zilei. Identificarea lui cu Zaharia din cuvântul de la Matei 23, 35 rămâne o chestiune de tâlcuire, asupra căreia Părinții nu au vorbit într-un singur glas.
Sfârșitul Elisabetei
Sinaxarul spune mai departe că, la patruzeci de zile după uciderea lui Zaharia, Elisabeta s-a săvârșit în peștera în care se ascunsese cu pruncul, iar Ioan a fost păzit în pustie până la ziua arătării lui către Israel.
Nu i s-a dat să-l vadă crescut. L-a purtat în pântece la bătrânețe, l-a născut spre bucuria vecinilor și a rudelor, l-a scos din calea sabiei și a murit lângă el, într-o peșteră, departe de casa preoțească din munții Iudeii. Copilul pe care îl ceruse o viață întreagă a rămas singur în pustie.
Pomenirea lor
Zaharia și Elisabeta nu sunt pomeniți doar pentru că au avut un fiu mare. Sunt pomeniți pentru felul în care au stat înaintea lui Dumnezeu înainte și după ce li s-a dat fiul.
Au cerut multă vreme un singur lucru și nu li s-a dat. Au ținut poruncile în acest timp, fără plată văzută. Când în sfârșit li s-a dat, nu li s-a dat ca să-l țină pentru ei: ea l-a dus în pustie și a murit acolo, iar el, potrivit tradiției păstrate de Sinaxar, a murit fără să spună ucigașilor unde se afla copilul. Ceea ce au așteptat o viață întreagă au fost chemați să încredințeze din nou lui Dumnezeu după foarte puțină vreme.
Ziua aceasta îi privește pe toți cei care se roagă de multă vreme pentru un lucru care nu vine. Doi drepți au trecut printr-o tăcere asemănătoare și nu au ieșit din ea cu amărăciune. Iar când Dumnezeu le-a răspuns, răspunsul a fost mai mare decât cererea: dintr-un pântece socotit sterp a ieșit glasul care avea să-L arate lumii pe Hristos.
Sfinte Proorocule Zaharia și Dreaptă Elisabeta, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Cărți recomandate de pe BookSell
Viețile Sfinților pe septembrie
Lectură sinaxaristică pentru luna în care sunt pomeniți Zaharia și Elisabeta.
Sfântul Ioan Botezătorul. Slava smereniei
Pentru aprofundarea vieții și slujirii Înaintemergătorului.
Noul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți. Vol. III: Luca — Ioan Sorin Usca
Pentru lectura Evangheliei după Luca în lumina tâlcuirilor patristice.
Maica Domnului în lumina Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții — Calinic
Pentru aprofundarea mărturiei biblice și a tradiției despre Născătoarea de Dumnezeu.