Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel — peretele și funia

Pe peretele unei peșteri deschise în stânca de deasupra Dâmboviței, în dreptul unui mormânt săpat în fund, sunt tăiate în piatră un nume și un an: „Ioanichie Schimonah, 1638”. Peștera atârnă în versantul abrupt al dealului Cetățuia, în hotarul satului Cetățeni din județul Argeș, iar la ea nu s-a putut ajunge niciodată decât lăsându-se cineva pe funie.

Inscripția aceasta e aproape tot ce avem despre omul care a murit acolo. Biserica îl prăznuiește la 26 iulie.

Ce spune Patericul

Cea mai veche relatare scrisă cu greutate este cea a Arhimandritului Ioanichie Bălan, în Patericul românesc, la capitolul sfinților și cuvioșilor din veacurile al XVI-lea și al XVII-lea. Bălan a fost ucenic al Cuviosului Cleopa Ilie și cel care a strâns în scris convorbirile lui, iar prin sihăstriile țării a umblat adunând ce se mai putea aduna din memoria obștilor. Relatarea lui despre sihastrul de la Cetățuia încape într-o pagină și e cumpănită la fiecare rând.

Bălan începe cu locul. Între Târgoviște și Câmpulung, pe Valea Dâmboviței, se ridică un deal înalt căruia oamenii îi zic Dealul Cetățuia sau Dealul lui Negru Vodă, iar pe colina lui s-a așezat de la începutul veacului al XIV-lea un schit. Pe versantul dinspre miazăzi-răsărit și pe valea pârâului de sub el s-au nevoit, din veacul al XIII-lea până în al XVIII-lea, atâția sihaștri încât valea a rămas cu numele de la chiliile lor. Numele oamenilor s-au pierdut, spune Bălan, până la unul.

Despre Ioanichie scrie că se crede a fi fost cu metania de la schitul de alături, unde s-ar fi nevoit la sfârșitul veacului al XVI-lea. Nici mănăstirea în care s-a călugărit nu e sigură.

Apoi s-a închis de bunăvoie într-o peșteră săpată în peretele muntelui și a stat acolo, neștiut de oameni, mai mult de treizeci de ani. Dacă a murit în 1638, retragerea cade cel târziu pe la 1607; anul 1601, care circulă prin textele de după, nu se sprijină pe nimic. Ucenicul lui îi cobora o dată pe săptămână pâine și apă cu o frânghie, din pricina locului foarte abrupt. Sfintele Taine i le aducea, din vreme în vreme, egumenul schitului.

Ajuns la măsura sfințeniei și cunoscându-și dinainte sfârșitul, și-a săpat singur mormântul în fundul peșterii. S-a culcat în el și și-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Cu anii i s-a pierdut numele, iar la peșteră n-a mai coborât nimeni, fiindcă peretele era prea greu. În primele decenii ale veacului al XX-lea, egumenul schitului s-a lăsat pe frânghie și a găsit osemintele întregi, așezate cuviincios în fundul peșterii, galbene, binemirositoare, acoperite cu o pânză de păianjen. Deasupra mormântului erau săpate numele și anul.

Aceasta e toată relatarea.

Ce a făcut acolo

Bălan pune aici o singură propoziție și trece mai departe: cum s-a nevoit, câte ispite a răbdat și la ce măsură a ajuns, singur Dumnezeu știe.

Merită stat asupra propoziției acesteia, fiindcă e cea mai cinstită din tot textul. Un om a trăit treizeci de ani într-o scobitură din perete, fără martori ai nevoinței lui, iar cel care i-a scris viața trei veacuri mai târziu a refuzat să spună ce s-a petrecut acolo. Orice ar fi scris s-ar fi potrivit la fel de bine oricăruia dintre sihaștrii fără nume din valea de sub el, și tocmai de aceea n-ar fi spus nimic despre el.

Textele de după Bălan n-au avut răbdarea asta. În ele apar tainele descoperite, războiul nevăzut biruit, virtuțile numărate de Dumnezeu. Sunt lucruri adevărate despre viețuirea pustnicească în general și nu se sprijină, în cazul de față, pe nimic.

Ce se poate spune despre el se numără pe degete. A ales un loc la care nu se ajungea decât pe funie. A primit pâine o dată pe săptămână și Sfintele Taine din când în când. A stat acolo peste treizeci de ani. Și-a săpat groapa în fundul peșterii în care locuia și s-a culcat în ea.

Peretele

Valea de sub el era plină de chilii. La cele mai multe se ajungea pe picioare — se urca greu, dar se urca.

La a lui nu. Bălan revine de două ori asupra acestui amănunt, o dată ca să spună de ce cobora ucenicul pâinea cu frânghia și a doua oară ca să spună de ce n-a mai coborât nimeni la peșteră după moartea lui: locul era prea abrupt.

Aici stă singurul lucru care se poate citi despre hotărârea lui. Dintr-o vale plină de locuri de nevoință, l-a ales pe cel la care nu se ajungea decât pe funie. Peretele acela i-a ținut pe oameni departe treizeci de ani, cât a vrut el. Apoi i-a ținut departe încă trei sute, ceea ce nu mai ținea de voia lui.

Trei veacuri

După 1638, izvoarele nu mai spun nimic despre el vreme de trei sute de ani.

Numele i s-a pierdut. Așezământul de deasupra a trecut prin ruinări și refaceri, a ajuns la un moment dat adăpost pentru vite, apoi a fost restaurat și sfințit din nou în 1923. Nimeni nu știa ce se află la câteva zeci de metri sub biserică.

În toți anii aceia el a fost exact ce este astăzi. Sfințenia lui nu s-a schimbat când a fost găsit și nici când a fost proclamat; se lucrase în peșteră și se încheiase în 1638. Canonizarea nu face sfinți, ci îi recunoaște și îngăduie cinstirea lor obștească. Când nu recunoaște, sfântul nu pierde nimic.

Iar în valea aceea au fost zeci ca el, ale căror nume Bălan le caută și nu le găsește. Prăznuindu-l pe unul, Biserica îi cinstește pe toți, și acesta e singurul chip în care ei mai pot fi cinstiți.

Funia

Cineva a coborât din nou pe funie, după trei veacuri, și l-a găsit.

Bălan spune doar că a fost egumenul schitului, în primele decenii ale veacului al XX-lea. Tradiția locală și consemnările eparhiei dau anul 1944 și numele: egumenul Pimen Bărbieru și monahul Isidor. Sunt probabil exacte, fiindcă erau martori încă vii când s-au scris, dar în cea mai veche relatare scrisă nu apar. Osemintele au fost duse în biserica schitului.

Au stat acolo puțin. A venit regimul comunist și, prin dispoziție, au fost îngropate în cimitirul mănăstirii. Un sfânt aflat după trei veacuri a fost pus înapoi în pământ pentru încă o jumătate de veac, iar închinarea la el a încetat.

După 1990, obștea reînființată l-a aflat a doua oară. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea, iar proclamarea locală s-a săvârșit la 26 septembrie 2009, cu zi de pomenire la 26 iulie. La 20 ianuarie 2013 moaștele au fost mutate la Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung Muscel, unde se află astăzi; la Cetățuia au rămas părticele. Cele două așezăminte poartă același nume și se confundă des: unul e mănăstirea din stâncă de la Cetățeni, celălalt e vechea ctitorie voievodală din oraș.

Trebuie spus și ce nu se susține. Că ar fi fost sfătuitor al domnitorilor Țării Românești se citește azi peste tot, dar afirmația nu vine din presă, ci dintr-o rugăciune către sfânt alcătuită după canonizare, de unde a preluat-o presa. Bălan nu pomenește nimic de felul acesta, iar textele care o repetă nu se pun de acord între ele: unele îl fac sfetnic al lui Mihai Viteazul, altele al lui Matei Basarab, care a domnit din 1632. Cea din urmă versiune așază sfătuirea chiar în anii peșterii, ceea ce se bate cap în cap cu ce scrie Patericul, că a trăit neștiut de oameni. Alte texte mută Valea Chiliilor în Munții Făgăraș, când ea se află pe Dâmbovița, la Cetățeni. Iar cifra anilor a crescut în repovestire: Bălan scrie mai mult de treizeci, textele de după spun treizeci și șapte sau aproape cincizeci.

Inscripția

Nu se știe cine a tăiat-o. Bălan spune doar că literele erau săpate deasupra mormântului, fără să pună o mână pe daltă. Textele mai noi zic că și-a încrustat singur anul înainte de a muri, dar asta s-a adăugat mai târziu.

Dacă a murit singur și neștiut, cum spune Patericul, atunci ori a scris-o el înainte de a se culca în groapă, ori a scris-o cel care a coborât când n-a mai fost luată pâinea de pe funie. Amândouă stau în picioare și niciuna nu se poate dovedi.

Inscripția mai păstrează ceva ce numele singur n-ar spune. „Schimonah” înseamnă că purta schima cea mare, treapta cea mai înaltă a călugăriei, cu cea mai aspră rânduială de rugăciune și cu cea mai deplină lepădare de lume. Unde și când a primit-o nu se știe. În afară de nume și de an, e singurul lucru despre el care a trecut prin trei veacuri.

Și asta e tot ce scrie acolo. Nu o viață. Nu o învățătură și nici măcar o rugăciune — un nume, o treaptă și un an. Numele e singurul lucru de care are nevoie Biserica pentru a pomeni pe cineva; anul e pentru noi, ca să-l putem așeza în timp. Cine a tăiat inscripția a lăsat pe perete atât cât trebuia ca omul din groapă să poată fi pomenit de oricine l-ar fi găsit, și nimic peste.

Cine urcă astăzi poteca spre biserica din stâncă trece pe sub peștera goală. Acolo a intrat un om și n-a mai ieșit — peste treizeci de ani cât a trăit, și încă trei veacuri după ce a murit, până când cineva a coborât pe funie și l-a dus în biserică.

Sfinte Cuvioase Ioanichie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Surse

Relatarea de bază: Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005, pp. 196–197, la capitolul sfinților și cuvioșilor din veacurile al XVI-lea și al XVII-lea.

Anul 1944 și numele celor care au coborât în peșteră, reînhumarea din perioada comunistă și aflarea a doua oară după 1990 vin din consemnările Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului și ale Mănăstirii Cetățuia Negru Vodă, nu din Pateric.

Proclamarea locală a canonizării la 26 septembrie 2009 și mutarea moaștelor la Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung Muscel la 20 ianuarie 2013 sunt consemnate de Agenția Basilica și de Ziarul Lumina.