La 17 august Biserica îl pomenește pe Sfântul Gheorghe Pelerinul, mirean căsătorit și tată a cinci copii, care și-a petrecut ultimele decenii ale vieții umblând desculț pe drumurile Moldovei și rugându-se noaptea în biserici. S-a numit Gheorghe Lazăr, s-a născut în anul 1846 la Șugag, sat de munte din Transilvania, și a adormit la 15 august 1916, în turnul-clopotniță al bisericii domnești din Piatra Neamț. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinților la 5 octombrie 2017, iar moaștele lui se află la Mănăstirea Văratec.
Trei zile așezate una lângă alta
Pomenirea lui cade la capătul unui șir de trei zile care se leagă între ele la aceeași mănăstire.
La 15 august se prăznuiește Adormirea Maicii Domnului, hramul Mănăstirii Văratec. La 16 august este pomenit Sfântul Cuvios Iosif de la Văratec, ieroschimonahul care a fost ctitor și cel dintâi duhovnic al obștii de maici. La 17 august sunt pomenite Sfintele Cuvioase Nazaria, Olimpiada și Elisabeta (Safta) Brâncoveanu, ale căror nume au fost înscrise în calendar prin canonizarea din 1 iulie 2025, cu proclamarea generală la 6 februarie 2026 și cu proclamarea locală citită la Văratec în ziua de 16 august 2026. Tot la 17 august este pomenit Sfântul Gheorghe Pelerinul.
În aceeași mănăstire se află astăzi moaștele Cuviosului Iosif, ale celor trei cuvioase și ale pelerinului. Un ieroschimonah, trei monahii și un mirean căsătorit, adunați în trei zile alăturate.
Legătura cea mai apropiată este însă între prima zi și a treia. Gheorghe Lazăr a adormit chiar în ziua Adormirii Maicii Domnului, praznicul căruia îi este închinată mănăstirea unde odihnesc astăzi moaștele lui. Ziua de pomenire i-a fost rânduită la 17 august, cea dintâi zi rămasă liberă după praznic și după pomenirea Cuviosului Iosif, așezată în calendar încă din 2008. Sursele consultate nu arată dacă acesta a fost temeiul alegerii.
Casa de la marginea satului
Părinții lui creșteau vite la Șugag, iar copilul a păscut turma pe munte cu Psaltirea la el. A învățat psalmii pe de rost înainte de a fi om în toată firea, iar cartea aceea l-a însoțit apoi în Țara Sfântă, la Athos și în turnul din Piatra Neamț. Se păstrează astăzi la Văratec.
În anul 1870, la douăzeci și patru de ani, s-a căsătorit cu Pelaghia Todescu, care avea să trăiască până la nouăzeci de ani. Nunta a fost una măsurată, fără petrecere. Au avut cinci copii: doi băieți, Ioan și Vasile, cel din urmă mort în pruncie, și trei fete, Maria, Ana și Marta. Marta a povestit mai târziu ce auzise de la mama ei: a doua zi după nuntă tânărul soț a lipsit din casă și a fost găsit în fundul grădinii, îngenuncheat, cu mâinile ridicate.
Și-a ridicat casa la depărtare de sat, spre munte, unde își avea pășunea. Citea Psaltirea zilnic, ieșea noaptea la marginea pădurii și făcea metanii, împărțea din puținul lui.
Cuvântul care i-a hotărât viața
După paisprezece ani de căsnicie, cu învoirea soției, a plecat spre Ierusalim împreună cu alți țărani din satul lui. A mers pe jos până la Constanța, apoi cu vaporul. La Ierusalim a stat patru zile, mergând de trei ori pe zi la Sfântul Mormânt, apoi a cercetat celelalte locuri sfinte și a petrecut o vreme prin mănăstirile Palestinei.
Acolo a primit cuvântul care i-a rânduit restul vieții. Un pustnic la care ajunsese pentru binecuvântare i-a spus că nu este chemat la călugărie, ci la o nevoință purtată prin lume: să umble din loc în loc rugându-se, să nu adune avere, să cinstească pe preoți și pe monahi, să sfătuiască pe mireni și să ajute pe săraci. Ca pregătire, l-a trimis să postească patruzeci de zile în pustie.
A împlinit postul, s-a întors la pustnic și a primit de la el încredințarea că va umbla toată viața desculț și cu capul descoperit, iar vremea nu-l va vătăma. A trecut apoi pe la Sfântul Munte, unde a rămas un an și jumătate, și s-a întors acasă.
Aici stă osebirea acestei vieți de altele asemenea ei. Omul care ajunsese la măsura aceea de nevoință a primit cuvânt că drumul lui nu este călugăria, ci o nevoință purtată prin lume; pustnicul i-a spus că ea va întrece pe a unui călugăr. El a primit cuvântul și l-a urmat. A rămas mirean până la moarte, cu familie vie în Transilvania, purtând o rânduială ascetică de o asprime neobișnuită. Tipul nu este singular în Ortodoxia veacului al XIX-lea: pelerinul rus din Mărturisirea unui pelerin, text anonim din aceeași epocă, umblă la fel, cu rugăciunea neîncetată și cu cartea în traistă, fără să intre în mănăstire.
Drumul
Nu a mai zăbovit mult la Șugag. A pus rânduială în treburile familiei, a primit din nou învoirea Pelaghiei și a pornit la drum. A străbătut Transilvania oprindu-se prin sate și pe la mănăstiri, cerând să fie primit la priveghere de noapte în bisericile locului. Când nu se putea, se ruga afară.
S-a îndreptat apoi spre mănăstirile Moldovei. A luat la rând Neamțul, Sihăstria, Sihla, Agapia, Bistrița, Nechitul, Văratecul, rămânând câte o săptămână la fiecare. La Văratec își avea o colibă în afara mănăstirii, unde se retrăgea noaptea; maicile îi dădeau de mâncare seara și vedeau că din tălpile lui crăpate curgea sânge.
Turnul din Piatra Neamț
A primit o chilie în turnul-clopotniță de lângă biserica „Sfântul Ioan Domnesc” din Piatra Neamț, ctitorie a Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, și a rămas acolo până la sfârșit. Sursele diferă asupra anului. Viața primită la canonizare și materialele publicate atunci dau 1895, adică douăzeci și unu de ani petrecuți în turn. Tradiția mai veche, întărită de cifra celor douăzeci și șase de ani care circulă constant, duce la 1890.
Rânduiala zilei se știe de la ucenicii lui. Ziua străbătea orașul rostind psalmii cu glas tare și rar, oprindu-se din ei doar când i se cerea cuvânt de învățătură. Din banii de milostenie, pe care îi primea câte unul de la fiecare, cumpăra pâine și o împărțea seara săracilor adunați la turn. Mânca o dată pe zi, după asfințit, iar lunea, miercurea și vinerea ajuna. Pe la unsprezece noaptea cobora din turn, intra în biserică cu cheia primită de la preot și se ruga singur până spre ziuă, pomenind pe nume pe toți cei de la care primise ceva.
Nu a primit haine groase și încălțăminte de la cei care i le ofereau. Celor care stăruiau le răspundea că picioarele lui sunt calde.
Ucenicii
Mulți din cei care l-au urmat au intrat în mănăstire. Între ei se numără Damaschin Trofin, Mina Prodan, frații Chiril și Atanasie Păvălucă și, cel dintâi dintre ei, Ioanichie Moroi.
Ioanichie Moroi (1859–1944) s-a născut la Zărnești, lângă Brașov, s-a căsătorit și a avut doi copii, apoi a intrat în viața monahală împreună cu familia. S-a nevoit un deceniu la un schit românesc din Athos, a petrecut nouă ani la Neamț, iar din 1909 până la moarte a fost egumen al Sihăstriei. Patericul românesc consemnează că tânărul Ioan Moroi, înainte de a se călugări, a cerut sfat de la Gheorghe Lazăr, al cărui ucenic era, iar acesta l-a trimis un an sub ascultare la Schitul Peștera Ialomicioarei, cu îndatorirea de a citi zilnic o Psaltire.
Ioanichie Moroi a strâns la Sihăstria o obște de peste patruzeci de monahi. Între cei primiți de el se numără, din decembrie 1929, tânărul Constantin Ilie, viitorul Sfânt Cuvios Cleopa de la Sihăstria.
De aici se vede unul dintre firele care duc spre înnoirea duhovnicească a Sihăstriei în veacul următor: cuvântul unui mirean pelerin a rodit în Ioanichie Moroi, iar prin obștea crescută de acesta a ajuns până la generația Cuviosului Cleopa.
Firul acesta nu explică singur ce s-a petrecut la Sihăstria. Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria, celălalt mare duhovnic al locului, vine pe altă cale: s-a nevoit la Schitul Cozancea din 1921, i-a fost acolo întâiul povățuitor lui Cleopa și a venit la Sihăstria abia în 1947, la trei ani după moartea lui Ioanichie Moroi.
Prorociile și minunile
Patericul românesc adună mărturii despre înainte-vederea și darul vindecării, primite de la martori numiți: Evdochia Ștefan, care a auzit de la tatăl ei cuvântul despre războiul ce avea să vină și despre fratele care se va întoarce ciuntit; Maica Zenovia Iacov de la Văratec, căreia i-a spus copil fiind că va rătăci ani în lume și va sfârși în mănăstire; Arhimandritul Mina Prodan, care a văzut cum îi ieșea fiecăruia din traistă exact cât cerea.
Tot acolo se află și cuvântul spus lui Ioanichie Moroi cu vreo treizeci de ani înainte de împlinire, că la sfârșitul vieții va avea multe ispite. Starețul și-a adus aminte de el în 1941, când Sihăstria a ars din temelii, iar el a fost bătut de tâlhari și a pierdut vederea unui ochi.
Mărturiile acestea au fost strânse de la martori la câteva decenii după adormirea lui și țin de tradiția orală a mănăstirilor din zonă. Așa trebuie și primite.
Ziua morții
Călugării apropiați îl întrebau când va muri. Le răspundea cu formula lui de adresare, „drăguță”, și adăuga: „eu am să mor când s-or tulbura popoarele”.
România a intrat în Primul Război Mondial la 14 august 1916 pe calendarul iulian, atunci în uz, adică 27 august pe calendarul de astăzi. A doua zi, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, clopotarul bisericii „Sfântul Ioan Domnesc” a urcat în turn ca să sune mobilizarea generală și l-a găsit pe bătrân adormit în chilia lui, cu Psaltirea alături.
La înmormântare au venit ierarhi, stareți, monahi și mii de oameni din oraș. A fost îngropat în cimitirul din Piatra Neamț, îmbrăcat în cojocul lui, desculț, cu toiagul pus alături în sicriu.
Cum au ajuns moaștele la Văratec
În vara anului 1934, Protosinghelul Damaschin Trofin, ucenicul lui, pe atunci stareț la Mănăstirea Râșca, a dezgropat osemintele ca să le ducă la Râșca. A pornit cu ele într-un sicriaș, în căruță. La intersecția cu drumul spre Văratec, caii s-au oprit și nu au mai mers înainte, apoi au luat-o singuri spre Văratec și nu s-au oprit până la poarta mănăstirii.
Protosinghelul Damaschin a înțeles întâmplarea ca pe un semn. A făcut prohodul în biserica mănăstirii împreună cu soborul maicilor și a așezat osemintele în gropniță. De acolo au fost mutate mai târziu într-o raclă de argint. La Văratec au rămas.
Canonizarea
Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei a înaintat propunerea la 15 iunie 2017, cu numele de Sfântul Gheorghe Pelerinul și cu ziua de pomenire 17 august. Sfântul Sinod a hotărât canonizarea la 5 octombrie 2017, în aceeași ședință în care a canonizat pe Mitropolitul Iosif Naniescu, sub numele de Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv.
Proclamarea solemnă s-a făcut la 25 martie 2018, de praznicul Bunei Vestiri, la Iași. Au urmat proclamările locale: la 23 iunie 2018 la Piatra Neamț și la 17 august 2018 la Văratec.
Actul de canonizare nu a așezat înaintea numelui lui niciuna dintre titulaturile hagiografice obișnuite, ierarh, cuvios sau mucenic, ci l-a înscris simplu: Sfântul Gheorghe Pelerinul. Este cel dintâi sfânt din sinaxarul românesc care poartă apelativul de pelerin.
Sfântul Sinod a hotărât canonizarea la o sută unu ani de la adormirea lui. În tot acest răstimp oamenii au venit la moaștele lui, iar cei care l-au cunoscut, între care Ioanichie Moroi și, prin el, obștea Sihăstriei, l-au socotit sfânt. Biserica nu l-a făcut sfânt prin hotărârea din 2017; a recunoscut liturgic o sfințenie pe care credincioșii și oamenii duhovnicești o mărturiseau de multe decenii.
Ce se vede din cele trei zile
Cele trei zile de la Văratec așază lângă praznicul Adormirii un ieroschimonah, trei monahii și un mirean căsătorit care nu a fost tuns niciodată. Nu starea, ci lucrarea îi adună. Duhovnicul a crescut o obște; monahiile au ridicat o mănăstire și au dus-o mai departe; mireanul a umblat prin lume rugându-se, iar cuvintele lui au rodit într-un ucenic care a format la rândul lui pe alții.
Un om care a rămas până la capăt mirean căsătorit, cu casă în Transilvania și cu soție în viață, odihnește astăzi într-o mănăstire de maici născută din lucrarea cercului paisian, prin Iosif, Nazaria și Olimpiada. Asta spune ceva despre cine poate ajunge la sfințenie și pe ce cale.
Notă despre surse
Datele de mai sus urmează viața primită de Sfântul Sinod la canonizarea din 2017 și mărturiile adunate de Arhimandritul Ioanichie Bălan. Câteva precizări pentru cine caută mai departe:
Titulatura. Actul de canonizare din 5 octombrie 2017 dă numele „Sfântul Gheorghe Pelerinul”, fără calificativ de treaptă, iar episcopul care a citit tomosul a stăruit public asupra acestui lucru. Comunicatele bisericești din 2026 folosesc însă și forma „Sfântul Cuvios Gheorghe Pelerinul”. Articolul urmează forma din actul de canonizare.
Data morții și calendarul. Ziua de 15 august 1916 este pe calendarul iulian, în uz în România până în 1919, și corespunde zilei de 28 august pe calendarul de astăzi. Pomenirea la 17 august se face pe calendarul actual. Data înmormântării apare în unele relatări ca 18 august 1916; nu am putut-o verifica pe un document.
Anii pelerinajului la Ierusalim. Sursele dau când 1883, când 1884. Socoteala „paisprezece ani de viață de familie” după căsătoria din 1870 duce la 1884.
Cele patru zile și cele patruzeci de zile. Viața publicată dă patru zile de ședere la Ierusalim și patruzeci de zile de post în pustie. Cele două cifre se confundă ușor între ele. Relatările mai vechi vorbesc, pe lângă acestea, de peste un an petrecut prin mănăstirile din pustia Iordanului și a Sinaiului, ceea ce acoperă răstimpul dintre Ierusalim și cei doi ani și jumătate de la Athos.
Locul postului de patruzeci de zile. Patericul îl așază în pustia Iordanului. Alte relatări vorbesc de pustia Sinaiului sau de Egiptul de Sus. Articolul urmează Patericul.
Anii din turn. Viața primită la canonizare și materialele publicate în 2018 dau anul 1895, ceea ce lasă douăzeci și unu de ani în turn. Cifra de douăzeci și șase de ani, repetată constant în literatura de popularizare, cere anul 1890. Articolul lasă amândouă variantele la vedere, fiindcă nu am găsit un document care să tranșeze.
Paginația Patericului. Viața Protosinghelului Ioanichie Moroi se află în Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 548–549. Pentru capitolul despre Gheorghe Lazăr nu am o paginație verificată, iar edițiile diferă între ele. Citarea verbatim a prorociei cere confruntarea cu exemplarul avut la îndemână.
Formularea sinodală. Descrierea lui ca propovăduitor al Evangheliei prin viață și prin cuvânt apare în comunicatul de presă al proclamării din 25 martie 2018. Nu am putut-o confrunta cu tomosul tipărit și nu o dau ca text al tomosului.
Racla. Osemintele au stat în gropnița de sub altar de la 1934 până după canonizare, iar astăzi se află într-o raclă de argint. Data exactă a mutării nu mi-a fost accesibilă. Se știe că racla a fost dusă în procesiune la Catedrala Mitropolitană din Iași și înapoi la Văratec în octombrie 2021.
Mărturiile despre minuni. Au fost consemnate de la martori numiți, la câteva decenii după 1916. Sunt tradiție orală păstrată în obștile din zonă, iar articolul le prezintă ca atare.
Sursa care stă sub viața publicată. O parte însemnată din relatarea care circulă astăzi, între care șederea la Ierusalim, anul 1895 și descrierea umbletului prin țară, vine din paginile scrise de Părintele Dumitru Stăniloae despre Gheorghe Lazăr, preluate de literatura de după canonizare. Nu l-am citat în text.
O confuzie de evitat. Prorocia despre moartea „când s-or tulbura popoarele” este a Sfântului Gheorghe Pelerinul. Mai multe site-uri o atribuie Cuviosului Iosif de la Văratec, adormit în 1828, fiindcă tratează laolaltă sfinții mănăstirii. Prorocia Cuviosului Iosif privește răzmerița din 1821.
Imagine: icoana Sfântului Gheorghe Pelerinul, pictată de Florentina Mardari și publicată de Doxologia. Adaptare pentru formatul Facebook realizată de OrtodoxWay.
Cărți recomandate
Patru volume despre Psaltire, rugăciunea neîncetată, ucenicul Ioanichie Moroi și sfinții români.
