Psalmul 2 stă la începutul Psaltirii, îndată după „Fericit bărbatul”. El vorbește despre neamurile și împărații pământului care se ridică împotriva lui Dumnezeu și a Unsului Său. Uns se numește cel pe care Dumnezeu l-a ales și l-a pus deoparte prin ungere pentru o slujire sfântă. În ebraică, Unsul se numește Mesia, iar în grecește Hristos. De aceea Biserica a citit dintotdeauna acest psalm ca pe o proorocie despre Domnul nostru Iisus Hristos. Așa l-au tâlcuit înșiși Sfinții Apostoli, în rugăciunea pe care au înălțat-o după ce au fost amenințați de mai-marii poporului.
În acest articol
Textul psalmului
Redăm psalmul după Biblia Sinodală de la 1914, cu ortografia și formele vechi aduse la limba de astăzi. Versetele sunt numerotate ca în Psaltirile folosite azi în biserici.
Psalmul lui David
- Pentru ce s-au întărâtat neamurile și noroadele au cugetat cele deșarte?
- Stat-au de față împărații pământului, și boierii s-au adunat întru una asupra Domnului și asupra Unsului lui.
- Să rupem legăturile lor și să lepădăm de la noi jugul lor.
- Cel ce locuiește în ceruri va râde de dânșii, și Domnul va batjocori pe ei.
- Atunci va grăi către dânșii întru iuțimea sa, și întru mânia sa va tulbura pe ei.
- Iar eu sunt pus împărat de dânsul peste Sion, muntele cel sfânt al lui, vestind porunca Domnului.
- Domnul a zis către mine: fiul meu ești tu, eu astăzi te-am născut;
- Cere de la mine, și voi da ție neamurile moștenirea ta, și biruința ta marginile pământului.
- Paște-vei pe dânșii cu toiag de fier; ca vasele olarului vei zdrobi pe dânșii.
- Și acum împărați înțelegeți; învățați-vă toți care judecați pământul.
- Slujiți Domnului cu frică, și vă bucurați lui cu cutremur.
- Luați învățătură, ca nu cândva să se mânie Domnul, și să pieriți din calea cea dreaptă. Când se va aprinde degrab mânia lui; fericiți toți care nădăjduiesc spre dânsul.
Doi psalmi legați între ei
Ca și Psalmul 1, acest psalm nu are titlu în textul ebraic. Psaltirile de rugăciune îl însemnează ca psalm al lui David și adaugă că la evrei este fără titlu.
În tâlcuirea transmisă sub numele Sfântului Atanasie cel Mare, cei doi psalmi sunt legați prin oamenii despre care vorbesc. În Psalmul 1, psalmistul i-a numit pe necredincioși, pe păcătoși și pe pierzători. În Psalmul 2 îi arată din nou pe cei care s-au făcut părtași la faptele lor. Fericitul Teodoret al Cirului adaugă că Psalmul 1 se încheie cu pieirea căii necredincioșilor, iar Psalmul 2 începe tocmai cu cei care s-au ridicat asupra Mântuitorului, ca să arate că și pe aceștia îi așteaptă sfârșitul vestit mai înainte. Primul psalm începe cu „Fericit bărbatul”, iar al doilea se încheie cu „fericiți toți care nădăjduiesc spre dânsul”, așa încât amândoi stau sub aceeași fericire.
Biserica îi citește împreună. Psalmul 2 face parte din prima stare a catismei întâi. Starea este fiecare dintre cele trei părți ale unei catisme, după care se zice „Slavă… Și acum…” și „Aliluia”. Prima stare cuprinde Psalmii 1, 2 și 3, iar potrivit rânduielii, catisma întâi se citește la Vecernia de sâmbătă seara. Între stihurile alese din „Fericit bărbatul” care se cântă la priveghere se află și două versete din acest psalm: „Slujiți Domnului cu frică și vă bucurați lui cu cutremur” și „Fericiți toți care nădăjduiesc spre dânsul”.
Biserica citește Psalmul 2 și în ziua Patimilor. În Vinerea Mare se săvârșesc Ceasurile împărătești, o rânduială deosebită a Ceasurilor, cu citiri din Prooroci, din Apostol și din Evanghelie despre Patimile Domnului. La Ceasul întâi se citesc Psalmii 5, 2 și 21. Psalmul care vorbește despre neamurile adunate asupra Unsului Domnului răsună astfel în ziua în care Hristos a fost judecat și răstignit.
Proorocia despre Patimi
Despre tâlcuirea acestui psalm, spune Fericitul Teodoret, nu e nevoie de multe cuvinte, pentru că Sfinții Apostoli au lăsat-o ei înșiși. Sfinții Petru și Ioan fuseseră aduși înaintea sinedriului și opriți să mai învețe în numele lui Iisus. Când au fost lăsați liberi, s-au întors la ai lor, iar toți împreună s-au rugat așa:
„Stăpâne, tu Dumnezeule, cel ce ai făcut cerul și pământul, și marea, și toate cele ce sunt într-însele; care ai zis prin gura lui David, robului tău: pentru ce s-au întărâtat neamurile și noroadele au cugetat cele deșarte? Stat-au de față împărații pământului, și boierii s-au adunat împreună asupra Domnului și asupra unsului lui. Că s-au adunat cu adevărat, în cetatea aceasta, asupra sfântului tău Fiu Iisus, pe care l-ai uns, Irod și Pilat din Pont, cu neamurile și cu noroadele lui Israil. Să facă câte mâna ta și sfatul tău mai înainte a rânduit să fie.” (Faptele Apostolilor 4, 24–28)
Apostolii îi numesc pe împărații și pe dregătorii din psalm: pe Irod și pe Pilat din Pont, guvernatorul roman al Iudeii. Sfântul Atanasie adaugă că boierii, adică mai-marii care „s-au adunat împreună”, sunt cetele cărturarilor, ale fariseilor și ale învățătorilor de Lege. Toți s-au adunat „întru una”, adică laolaltă, într-un singur gând.
Întărâtarea, spune Sfântul Atanasie, numește cugetul fără judecată, pornit orbește. Cuvântul grecesc arată nechezatul și zvâcnirea cailor nărăvași, care nu se lasă struniți. Iar cugetarea lor a fost deșartă, adaugă el, pentru că nu L-au primit pe Mântuitorul neamului lor. Fericitul Teodoret arată de ce a fost deșartă: nu L-au putut da uitării pe Cel pe care L-au răstignit, pentru că El a înviat a treia zi și a stăpânit toată lumea.
Psalmul spune că s-au adunat „asupra Domnului și asupra Unsului lui”. Sfântul Atanasie spune că uneltirea împotriva lui Hristos trece la Tatăl Însuși. Dacă Tatăl este întru Fiul și Fiul întru Tatăl, hula împotriva Unuia este hulă și împotriva Celuilalt. Domnul a spus același lucru: cine nu-L cinstește pe Fiul nu-L cinstește nici pe Tatăl, Care L-a trimis (Ioan 5, 23).
„Să rupem legăturile lor”
Versetul al treilea redă cuvintele celor care s-au ridicat asupra lui Hristos. Sfântul Atanasie arată că psalmul lasă nescris cuvântul „zicând”: s-au adunat împotriva Domnului și a Hristosului Său, zicând: „Să rupem legăturile lor”. Ei nu voiau să intre în năvodul cel sfânt despre care a spus Domnul că „asemenea este împărăția cerurilor unui năvod” (Matei 13, 47). Jugul pe care voiau să-l lepede este, spune Sfântul Atanasie, legea lui Hristos, despre care Domnul a zis:
„Luați jugul meu peste voi și vă învățați de la mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre; că jugul meu este bun și sarcina mea ușoară.” (Matei 11, 29–30)
Cei care voiau să scape de jugul lui Dumnezeu uitau că, prin însăși firea lor, sunt făpturi ale Lui și că toate Îi slujesc, cum spune psalmistul în alt loc: „toate sunt slujitoare ție” (Psalmul 118, 91).
„Cel ce locuiește în ceruri va râde de dânșii”
Cei care L-au răstignit pe Hristos credeau că L-au biruit. Sfântul Atanasie spune că au plănuit lucruri nebunești. Cel pe care ei L-au pironit și L-au dat morții este în ceruri și le cuprinde pe toate, de aceea sfaturile lor se arată deșarte și zadarnice. Tatăl Său, Stăpânul tuturor, le va da dreapta Lui răsplătire. Cuvintele „Domnul va râde de dânșii” înseamnă, spune Sfântul Atanasie, că Domnul îi va disprețui, îi va urî și Se va întoarce de la ei. Râsul și batjocura sunt cuvinte omenești. Spuse despre Dumnezeu, ele arată că El Își întoarce fața de la cei ce se împotrivesc Lui.
„Atunci va grăi către dânșii întru iuțimea sa.” Când anume? Sfântul Atanasie răspunde: atunci când spuneau „să rupem legăturile lor”. Cuvintele spuse întru iuțime sunt mustrările Domnului din Evanghelie: „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor” (Matei 23, 13), „Se va lua de la voi împărăția lui Dumnezeu” (Matei 21, 43) și „Vai vouă învățătorilor de Lege” (Luca 11, 52). Fericitul Teodoret vede împlinirea versetului și în pedeapsa care a venit asupra Ierusalimului, când oastea romană a pustiit cetatea și a ars templul.
Sfântul Nicodim Aghioritul aduce aici, în notele sale la tâlcuirea lui Eftimie Zigabenul, deosebirea pe care o făcea Sfântul Vasile cel Mare între iuțime și mânie și adaugă că în Dumnezeu nu este nicio patimă. Iuțimea lui Dumnezeu poate numi pedeapsa dreaptă, iar mânia Lui mustrarea care tulbură cugetul celui ce a greșit.
„Iar eu sunt pus împărat”
De la versetul al șaselea vorbește însuși Unsul. Sion este numele muntelui pe care stă Ierusalimul. Sfântul Atanasie spune că Sion numește aici Biserica. Când cei din Israel care nu L-au primit au rămas pe dinafară, Hristos Însuși le arată că credința a trecut la neamuri. Fericitul Teodoret adaugă că Hristos nu împărățește doar peste un munte, ci peste cele văzute și cele nevăzute și peste toată făptura. În Sion El a adus mai întâi învățătura Sa, iar de acolo, prin Apostoli, ea a ajuns în toată lumea. Domnul le-a spus ucenicilor după Înviere:
„Datu-mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ. Drept aceea mergând învățați toate neamurile, botezându-i pe ei în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.” (Matei 28, 18–19)
Hristos a primit această împărăție ca om. Ca Dumnezeu, El o are din veci. „Vestind porunca Domnului”, Hristos vestește, spune Sfântul Atanasie, cunoștința Unui singur Dumnezeu și porunca Lui.
„Fiul meu ești tu, eu astăzi te-am născut”
Versetul al șaptelea este unul dintre cele mai citate versete ale Vechiului Testament în Noul Testament. Sfântul Apostol Pavel l-a vestit în sinagoga din Antiohia Pisidiei, vorbind despre Învierea Domnului:
„Și noi binevestim vouă făgăduința cea făcută către părinți. Că pe aceea Dumnezeu a plinit-o nouă fiilor acelora, înviind pe Iisus; precum și în psalmul al doilea scris este: Fiul meu ești tu, eu astăzi te-am născut pe tine.” (Faptele Apostolilor 13, 32–33)
În Epistola către Evrei, același verset arată că Fiul este mai presus de îngeri:
„Căci căruia din îngeri a zis cândva: Fiul meu ești tu, eu astăzi te-am născut? Și iarăși: eu voi fi lui Tată, și acela va fi mie Fiu?” (Evrei 1, 5)
Sfântul Chiril al Alexandriei, a cărui tâlcuire o păstrează Eftimie Zigabenul, arată că versetul are două părți. Cuvintele „fiul meu ești tu” privesc nașterea cea mai înainte de veci a Fiului din Tatăl, după dumnezeire. Cuvintele „eu astăzi te-am născut” privesc iconomia, adică lucrarea prin care Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru mântuirea noastră. „Astăzi” numește ziua din timp, ziua în care s-a împlinit această lucrare. Toate aceste înțelesuri, și cel despre Înviere, și cel despre Întrupare, privesc lucrarea mântuitoare a aceluiași Fiu veșnic. El nu începe să fie în timp, ci, născut din Tatăl mai înainte de veci, Se naște după trup din Fecioara Maria.
„Cere de la mine, și voi da ție neamurile”
Tatăl îi spune Fiului să ceară neamurile ca moștenire. Sfântul Nicodim Aghioritul aduce, în notele sale la tâlcuirea lui Eftimie Zigabenul, cuvântul Sfântului Grigorie Teologul: „Cu adevărat noi, neamurile, suntem moștenirea lui Hristos, pe care, ca Dumnezeu, a făcut-o și, ca om, a moștenit-o.” Ce are cineva nu mai cere, spune Sfântul Grigorie. Fiul cere ca om, pentru că S-a făcut om ca să mântuiască, ca pe o moștenire a Sa, pe cei de pe pământ, pe care îi răpise satana.
Fericitul Teodoret arată cum s-a împlinit această făgăduință. Mai întâi au crezut mulți din poporul lui Israel. Au crezut cei doisprezece Apostoli, apoi cei șaptezeci de ucenici, cei o sută douăzeci cărora le-a grăit Sfântul Petru, cei cinci sute cărora li S-a arătat Hristos după Înviere, cei trei mii care au primit cuvântul Sfântului Petru la Cincizecime, apoi credincioșii al căror număr a ajuns la aproape cinci mii de bărbați, și zecile de mii de iudei credincioși de care pomenește Sfântul Iacov (Faptele Apostolilor 21, 20). Lângă ei au venit apoi neamurile din toată lumea. Așa s-a împlinit cuvântul Domnului:
„Și alte oi am, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea mi se cade a le aduce, și glasul meu vor auzi; și va fi o turmă și un păstor.” (Ioan 10, 16)
„Biruința” înseamnă aici stăpânirea câștigată, iar „marginile pământului” arată cât de largă este această moștenire. Fericitul Teodoret observă că niciun împărat din neamul lui David nu a stăpânit atât de departe. Cuvintele acestea nu se potrivesc nimănui altcuiva decât lui Hristos, a Cărui Evanghelie a ajuns până la marginile lumii.
„Paște-vei pe dânșii cu toiag de fier”
A paște înseamnă aici a păstori, a conduce turma. Sfântul Atanasie spune că toiagul de fier este Crucea: materia ei este lemnul, dar puterea ei este ca fierul. El amintește că alții au văzut în toiag stăpânirea romanilor. Fericitul Teodoret urmează această a doua tâlcuire și o leagă de proorocul Daniel, care văzuse puterea romană ca pe un fier.
Fericitul Teodoret arată însă și un alt înțeles al zdrobirii, pe care Eftimie Zigabenul îl dezvoltă prin chipul olarului. Olarul care vede că vasele făcute din lut au ieșit netrebnice le sfărâmă înainte să le pună în cuptor și le face din nou. Tot așa, Hristos zdrobește cugetările neamurilor prin Evanghelie, îi face din nou pe oameni în baia Sfântului Botez și îi întărește cu focul Duhului Sfânt. În această tâlcuire, zdrobirea arată începutul unei zidiri noi, iar chipul olarului vorbește despre refacerea omului.
„Slujiți Domnului cu frică”
După proorocia despre Hristos, psalmul se întoarce spre cei care stăpânesc pământul: „Și acum împărați înțelegeți; învățați-vă toți care judecați pământul.” Sfântul Atanasie tâlcuiește: pricepeți și întoarceți-vă la pocăință. Fericitul Teodoret adaugă că Cel care părea odinioară că împărățește numai peste un singur popor este acum Împăratul nostru, al tuturor.
„Slujiți Domnului cu frică și vă bucurați lui cu cutremur.” Fericitul Teodoret spune că, bucurându-ne pentru mântuire, nu se cuvine să nădăjduim numai în iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ci să ne și temem, pentru că dreptatea Lui este unită cu iubirea. El amintește cuvântul Apostolului: „Celui ce i se pare că stă, să ia aminte ca să nu cadă” (1 Corinteni 10, 12). Cutremurul, spune el, înseamnă umilință, adică inima zdrobită și smerită, ca bucuria de Dumnezeu să nu se prefacă în bucurie lumească.
Sfântul Nicodim Aghioritul aduce aici, în notele sale la tâlcuirea lui Eftimie Zigabenul, întrebarea Sfântului Ioan Gură de Aur: cum se poate bucura cineva de Dumnezeu cu frică? Sfântul Ioan răspunde prin pilda serafimilor. Ei se află pururea în bucurie, pentru că văd frumusețea Făcătorului lor, și totuși își acoperă fețele și picioarele cu aripile, ca să-și arate evlavia. Așa se amestecă bucuria cu frica și în inima omului care stă înaintea lui Dumnezeu.
„Luați învățătură”
Sfântul Atanasie vede o creștere de la un verset la altul. „Învățați-vă” arată sporirea, iar „luați învățătură” arată desăvârșirea. Învățătura pe care trebuie s-o luăm este, spune el, cea evanghelică. Eftimie Zigabenul explică verbul grecesc prin chipul omului care prinde ceva în pumn și îl ține strâns: tot așa trebuie păstrată învățătura Evangheliei.
Fericitul Teodoret spune că pentru desăvârșire nu ajunge doar cunoștința de Dumnezeu. Se cuvine să lucrăm și fapta bună, iar cine face aceasta călătorește pe calea cea neabătută. Cât despre „calea cea dreaptă”, Sfântul Atanasie spune că este Hristos Însuși, Care a zis: „Eu sunt Calea” (Ioan 14, 6). Este calea drepților despre care Psalmul 1 spune că o știe Domnul.
„Când se va aprinde degrab mânia lui” arată ziua judecății. Eftimie Zigabenul, monahul bizantin care a adunat în tâlcuirea sa cuvintele Părinților de dinaintea lui, spune că acum Dumnezeu Se mânie rar și mai puțin decât s-ar cuveni, ca să le dea păcătoșilor vreme de pocăință. În ziua judecății însă mânia Lui se va aprinde degrab. Fericitul Teodoret adaugă că și în viața aceasta cei care se nevoiesc în fapta bună au fericirea, dar o vor primi cu adevărat în ziua aceea.
Psalmul se încheie astfel cu o fericire: „fericiți toți care nădăjduiesc spre dânsul”. Fericiți sunt cei care și-au pus toată nădejdea în Dumnezeu, Care Și-a pus Unsul împărat peste Sion.
Cum ne rugăm cu Psalmul 2
Psalmul 2 se potrivește vremurilor în care pare că lumea întreagă s-a ridicat împotriva lui Hristos și a Bisericii Sale. El arată că sfaturile adunate împotriva Domnului sunt deșarte și că Cel ce locuiește în ceruri rămâne Împărat. Rugăciunea Apostolilor din Faptele Apostolilor este pilda unei asemenea rugăciuni. Amenințați, ei nu au cerut pedepsirea vrăjmașilor, ci au cerut îndrăzneală să grăiască mai departe cuvântul lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 4, 29).
Psalmul se poate citi și ca o oglindă a inimii. Cine îl rostește se poate întreba când a vrut și el să rupă legăturile poruncilor și să lepede jugul lui Dumnezeu. Răspunsul îl dă Domnul Însuși, Care spune că jugul Lui este bun și sarcina Lui ușoară.
Dimineața, omul poate lua cu sine un singur verset al psalmului, pe care Biserica îl cântă între stihurile alese din „Fericit bărbatul”: „Slujiți Domnului cu frică și vă bucurați lui cu cutremur”. Cine îl poartă toată ziua în minte învață să-și facă lucrul cu evlavie și să se bucure fără să uite de Dumnezeu.
Cine citește acest psalm cu credință îl poate face rugăciunea lui: să-l păzească Dumnezeu de deșertăciunea sfaturilor lumii, să-l învețe să poarte jugul cel bun al lui Hristos, să-i dea frica de Dumnezeu împreună cu bucuria și să-l numere între cei fericiți care nădăjduiesc spre El.
Izvoare
- Biblia adică Dumnezeeasca Scriptură a Legii Vechi și a celei Nouă, ediția Sfântului Sinod, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1914.
- Sfântul Atanasie cel Mare, Tâlcuiri la Psalmi – cuprinzând și fragmente atribuite altor scriitori bisericești, trad. monahia Parascheva Enache, ed. îngrijită de Dragoș Mîrșanu, Iași, Editura Doxologia, 2021, Psalmul 2, p. 74–77. Comentariul păstrat sub numele Sfântului Atanasie cuprinde și fragmente ale altor scriitori bisericești, după cum precizează ediția; am folosit doar textul pe care ediția i-l atribuie Sfântului.
- Fericitul Teodorit, episcopul Kirului, Tâlcuire a celor o sută cincizeci de psalmi ai Prorocului împărat David, ed. Florin Stuparu, București, Editura Sophia, 2018 (după traducerea tipărită la Buzău în 1840), Tâlcuirea Psalmului 2, p. 12–17.
- Eftimie Zigabenul, Tâlcuirea Psaltirii, vol. I (Psalmii 1–69), trad. rom. de Mitropolitul Veniamin Costachi, Iași, 1850, după ediția Sfântului Nicodim Aghioritul, Constantinopol, 1819–1821, cu notele Sfântului Nicodim; reeditată sub titlul Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. 1, Editura Egumenița.
