Postul de 40 de zile în Scriptură și în viețile sfinților

Când vorbim despre postul de patruzeci de zile, cele dintâi nume pe care le întâlnim în Scriptură și în tâlcuirile Părinților sunt Moise, Ilie și Hristos. La fiecare apare aceeași măsură, patruzeci de zile și patruzeci de nopți, însă împrejurările și rostul acestei nevoințe sunt diferite.

Moise și Ilie au trecut prin această nevoință fiind întăriți de Dumnezeu. Moise a primit Legea și s-a rugat pentru iertarea poporului, iar Ilie a ajuns la Horeb, unde Dumnezeu i-a vorbit și i-a arătat ce avea de făcut mai departe. Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, a postit fără să aibă nevoie de curățire de păcat și a biruit ispitele diavolului pentru mântuirea noastră.

Moise a postit de două ori câte patruzeci de zile

„Când m-am suit eu pe munte, ca să primesc lespezile de piatră, tablele legământului, am stat în munte patruzeci de zile și patruzeci de nopți, și nici pâine n-am mâncat, nici apă n-am băut” (Deuteronomul 9, 9). Moise amintește aici cea dintâi ședere de patruzeci de zile pe munte, despre care vorbește și cartea Ieșirii (24, 18).

Când a coborât cu tablele legământului, a găsit poporul închinându-se vițelului de aur. A sfărâmat lespezile, iar apoi s-a rugat pentru cei care păcătuiseră: „Am îngenuncheat a doua oară înaintea Domnului, ca și întâia oară, patruzeci de zile și patruzeci de nopți, fără să mănânc pâine și fără să beau apă; m-am rugat pentru păcatele voastre cu care ați greșit voi” (Deuteronomul 9, 18).

Cele două postiri sunt legate de împrejurări diferite. În timpul celei dintâi, Moise a primit tablele Legii. A doua oară, a mijlocit pentru poporul care încălcase legământul, cerându-I lui Dumnezeu să-l ierte. Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea, a cruțat poporul și i-a încredințat din nou tablele legământului. Despre această înnoire vorbește și Ieșirea 34, 28.

Sfântul Grigorie Palama, în omilia sa despre post, amintește apropierea de Dumnezeu la care a ajuns Moise: a vorbit cu El față către față, așa cum vorbește omul cu prietenul său. Postul apare astfel împreună cu rugăciunea, cu primirea cuvântului dumnezeiesc și cu grija pentru mântuirea celorlalți.

Ilie a mers patruzeci de zile până la Horeb

Proorocul Ilie fugea de Izabela, care hotărâse să-l ucidă. Ajuns în pustie, s-a așezat sub un ienupăr și, copleșit de suferință, și-a dorit moartea. Îngerul l-a trezit și i-a dat pâine coaptă în spuză și apă. După ce Ilie a adormit din nou, îngerul l-a trezit a doua oară și l-a îndemnat să mănânce, fiindcă drumul pe care îl avea înainte era lung.

„Și s-a sculat Ilie și a mâncat și a băut și, întărindu-se cu acea mâncare, a mers patruzeci de zile și patruzeci de nopți, până la Horeb, muntele lui Dumnezeu” (3 Regi 19, 8).

Scriptura spune că Ilie a mers patruzeci de zile întărit de hrana primită prin înger. Cuvântul „post” nu apare în acest verset, însă Părinții înțeleg astfel nevoința proorocului din timpul călătoriei.

Sfântul Grigorie Palama arată că Ilie, după această postire, a avut parte de întâlnirea cu Dumnezeu pe munte, în adierea de vânt subțire. În tâlcuirea sa, leagă această întâlnire de puterea primită de prooroc pentru continuarea slujirii sale, de chemarea unui urmaș și de ridicarea sa de pe pământ. Acestea aparțin însă unor momente diferite din viața lui Ilie. La Horeb, Dumnezeu îl întărește și îl trimite din nou la lucrarea pe care o avea de împlinit. Sfântul Grigorie Palama, Omilia a VI-a, despre post.

De ce a postit Mântuitorul patruzeci de zile

După Botezul în Iordan, când glasul Tatălui L-a mărturisit ca Fiu iubit, iar Duhul Sfânt S-a pogorât peste El, Mântuitorul a mers în pustie. Acolo a petrecut patruzeci de zile, fiind ispitit de diavol.

„Și după ce a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți, la urmă a flămânzit” (Matei 4, 2). Sfântul Luca precizează că n-a mâncat nimic în zilele acelea, iar Sfântul Marcu amintește că era împreună cu fiarele și că îngerii Îi slujeau.

Hristos postește după firea Sa omenească, pe care a luat-o cu adevărat. El nu avea păcate de curățit și nici patimi păcătoase de biruit în Sine. A primit însă de bunăvoie foamea și încercarea, lucrând pentru mântuirea noastră.

Sfântul Ioan Gură de Aur vede în faptul că ispitirea urmează Botezului o învățătură pentru cei botezați: primirea harului nu înseamnă că încercările au încetat. Omul este chemat să păzească darul primit și să rămână statornic în credință.

Același Părinte explică și de ce Mântuitorul a rămas la cele patruzeci de zile cunoscute din viețile lui Moise și Ilie. Dacă ar fi postit mai mult, aceasta ar fi putut da prilej îndoielii că luase cu adevărat firea omenească. Prin foamea pe care a primit-o la sfârșitul postului, arată că trupul Său este real și că împărtășește nevoile firești ale oamenilor. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a XIII-a la Matei.

Cele patruzeci de zile amintesc de încercarea lui Israel în pustie

Răspunsurile pe care Mântuitorul le dă diavolului sunt luate din Deuteronomul, cartea în care Moise îi amintește poporului încercările prin care trecuse în pustie și îl cheamă la ascultarea de Dumnezeu.

În Deuteronomul 8, cei patruzeci de ani sunt prezentați ca o vreme în care s-a arătat ce se afla în inima poporului și dacă acesta avea să păzească poruncile. Foamea și hrănirea cu mană trebuiau să-l învețe că viața omului depinde de Dumnezeu, Cel care îi dăruiește și pâinea, și puterea de a trăi.

Tocmai din acest loc răspunde Hristos la îndemnul de a preface pietrele în pâini: „Nu numai cu pâine va trăi omul”.

Citite împreună, aceste pasaje ne ajută să vedem o legătură între cele patruzeci de zile ale Mântuitorului și cei patruzeci de ani ai lui Israel în pustie. În încercarea Sa, Hristos rămâne pe deplin ascultător de Tatăl și împlinește ceea ce poporul fusese chemat să învețe în călătoria lui.

Hristos biruiește acolo unde Adam căzuse

Sfântul Irineu al Lyonului leagă ispitirea Mântuitorului de căderea lui Adam. În rai, omul avea hrană din belșug, dar a primit îndemnul șarpelui și a încălcat porunca lui Dumnezeu. În pustie, Hristos este flămând, însă nu primește îndemnul diavolului și rămâne în ascultare.

Prin această apropiere, Sfântul Irineu arată că Fiul lui Dumnezeu a venit să-l ridice pe omul căzut. Luând firea noastră, El înfruntă pe cel care îl amăgise pe Adam și îl biruiește. Sfântul Irineu, Împotriva ereziilor, V, 21.

Sfântul Chiril al Alexandriei spune că firea omenească primește biruința în Hristos. De aceea, folosul postului Mântuitorului pentru noi cuprinde mai mult decât o pildă de înfrânare: El lucrează ca Mântuitor al nostru, iar prin unirea cu El primim putere să ne împotrivim păcatului. Sfântul Chiril al Alexandriei, Omilia a XII-a la Luca.

Ce urmărea diavolul prin cele trei ispite

În prima ispită, diavolul Îi cere Mântuitorului să prefacă pietrele în pâini, punând această faptă ca dovadă că este Fiul lui Dumnezeu. Foamea este o nevoie firească a trupului. Ispita stă în îndemnul de a asculta de diavol și de a săvârși minunea la cererea lui. Hristos respinge acest îndemn și răspunde prin cuvântul lui Dumnezeu.

În a doua ispită, după ordinea relatării Sfântului Matei, diavolul Îi cere să Se arunce de pe aripa templului, invocând făgăduința ocrotirii îngerești. În acest fel, încearcă să transforme încrederea în Dumnezeu într-o cerere de a dovedi acea ocrotire printr-o minune. Mântuitorul răspunde că omul nu trebuie să-L ispitească pe Dumnezeu.

În a treia ispită, diavolul Îi făgăduiește împărățiile lumii și slava lor, cerând în schimb închinare. Hristos îl îndepărtează, mărturisind că numai lui Dumnezeu I se cuvin închinarea și slujirea.

În toate trei, Mântuitorul rămâne ascultător de Tatăl. Biruința Sa în pustie face parte din întreaga lucrare a mântuirii, care se împlinește prin Cruce și Înviere.

De ce tocmai patruzeci de zile?

Sfântul Grigorie Dialogul pune această întrebare într-o omilie despre postul și ispitirea Mântuitorului. Răspunsul său pornește de la o legătură simplă: zece porunci și patru Evanghelii — zece înmulțit cu patru înseamnă patruzeci.

Cele zece porunci, primite de Moise pe munte, își găsesc împlinirea în învățătura Mântuitorului, păstrată în cele patru Evanghelii. În această tâlcuire, numărul patruzeci leagă postul de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

Înțelesul privește întreaga viață a celui care postește. Înfrânarea de la hrană trebuie însoțită de îndreptarea faptelor: să spună adevărul, să se ferească de nedreptate, să-și înfrâneze mânia, să ierte și să-și iubească aproapele. Cele patruzeci de zile devin astfel o vreme în care omul se străduiește să trăiască mai deplin după poruncile lui Dumnezeu, în lumina Evangheliei.

Aceasta este tâlcuirea duhovnicească propusă de Sfântul Grigorie Dialogul în Omilia a XVI-a la Evanghelii, §5.

Moise și Ilie se arată lângă Hristos la Schimbarea la Față

Moise și Ilie se arată lângă Mântuitorul și pe muntele Schimbării la Față. Sfântul Luca spune că vorbeau cu El despre sfârșitul pe care avea să-l împlinească la Ierusalim, îndreptând astfel privirea ucenicilor spre Pătimirea Sa (Luca 9, 28–35).

Moise, prin care s-a dat Legea, și Ilie, unul dintre marii prooroci ai lui Israel, stau lângă Hristos ca slujitori ai Lui. Legea și proorocii își află împlinirea în Fiul lui Dumnezeu, iar glasul Tatălui le cere ucenicilor să-L asculte.

Cei doi, ale căror postiri de patruzeci de zile sunt amintite de Părinți, dau acum mărturie despre Mântuitorul. Întâlnirea lor pe munte ne ajută să privim nevoința în legătură cu întreaga lucrare a lui Dumnezeu pentru mântuirea omului.

Postul lui Ioachim, păstrat într-o scriere din afara Scripturii

O altă istorisire despre un post de patruzeci de zile se găsește în Protoevanghelia lui Iacov. Această scriere veche nu face parte din Sfânta Scriptură. Unele tradiții pe care le cuprinde se regăsesc în viața liturgică a Bisericii, fără ca aceasta să însemne primirea întregii scrieri ca autoritate scripturistică.

Potrivit istorisirii, Ioachim, tatăl Maicii Domnului, a fost împiedicat să-și aducă darurile fiindcă nu avea urmași. Îndurerat, nu s-a mai întors acasă, ci a plecat în pustie, unde și-a așezat cortul și a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Hotărâse să stăruie în rugăciune până când Dumnezeu avea să-l cerceteze.

Îngerul i-a vestit că rugăciunea îi fusese auzită și că Ana îi va naște un copil. Anei îi fusese vestit că va zămisli și că despre rodul pântecelui ei se va vorbi în toată lumea.

Istorisirea pune astfel postul lui Ioachim în legătură cu rugăciunea sa stăruitoare și cu vestirea nașterii Maicii Domnului. Protoevanghelia lui Iacov, capitolele 1–4.

Cum a postit Sfântul Simeon Stâlpnicul

Despre Sfântul Simeon Stâlpnicul avem mărturia lui Teodoret, episcopul Cirului, un contemporan care l-a cunoscut și i-a descris nevoințele pe când sfântul era încă în viață.

Simeon a dorit să petreacă patruzeci de zile fără hrană și l-a rugat pe Vasos să-i pecetluiască ușa chiliei cu lut. Vasos s-a împotrivit, arătându-i că primejduirea voită a vieții nu trebuie socotită virtute. Au fost lăsate în chilie zece pâini și un ulcior cu apă, pentru ca Simeon să poată mânca și bea dacă avea nevoie.

La sfârșitul celor patruzeci de zile, Vasos a intrat și a găsit pâinile neatinse și ulciorul plin. Simeon era însă aproape fără suflare și nu putea nici să vorbească, nici să se miște. Vasos i-a umezit gura cu un burete și i-a adus Sfintele Taine. După ce s-a întărit, sfântul a luat puțină hrană. Teodoret al Cirului, Istoria monahilor din Siria, capitolul XXVI.

Istorisirea păstrează împreună nevoința sfântului și grija celui care îl supraveghea. Pâinea și apa lăsate în chilie arată că viața trebuia ocrotită chiar și în mijlocul unei asemenea râvne.

Cum petreceau monahii Postul Mare în pustie

În Viața Sfintei Maria Egipteanca, atribuită Sfântului Sofronie al Ierusalimului, este descrisă rânduiala unei mănăstiri de lângă Iordan.

La începutul Postului Mare, monahii participau la Liturghie, se împărtășeau, gustau puțin din hrana mănăstirii și își cereau iertare unii altora. După ce primeau binecuvântarea egumenului, plecau în pustie. În mănăstire rămâneau unul sau doi frați, pentru ca slujbele să continue.

Fiecare lua hrană după măsura sa: pâine, smochine, curmale ori linte muiată în apă. Unii nu luau provizii și se hrăneau cu ierburile pe care le găseau în pustie.

După trecerea Iordanului, se îndepărtau unii de alții, ca fiecare să se poată ruga în liniște. Dacă zăreau un alt frate, se abăteau din drum, respectându-i retragerea. Se întorceau în Duminica Floriilor, fără să se întrebe între ei cât postise fiecare sau ce nevoințe săvârșise. Viața Sfintei Maria Egipteanca.

O rânduială asemănătoare este amintită și în viețile părinților din pustia Iudeii, scrise de Chiril de Schitopolis. Sfântul Eftimie cel Mare se retrăgea în fiecare an în pustie, însoțit de Domețian, iar mai târziu și de Sfântul Sava. Plecau la 14 ianuarie și se întorceau în Duminica Floriilor.

Această retragere dura mai mult de patruzeci de zile. Era un obicei al anumitor comunități și părinți, nu o rânduială urmată de toți monahii. În centrul ei se aflau liniștea, rugăciunea și pocăința, iar hrana se deosebea de la om la om.

Nu toate cele patruzeci de zile pomenite în Scriptură înseamnă post

Numărul patruzeci apare în mai multe locuri din Scriptură, dar împrejurările trebuie deosebite.

La Ninive, cele patruzeci de zile sunt răgazul anunțat de Iona până la nimicirea cetății, potrivit textului folosit în Biblia sinodală românească. Cartea nu spune că ninivitenii au postit fără hrană pe toată durata acestui răgaz (Iona 3, 4–10).

Iezechiel a stat patruzeci de zile culcat pe partea dreaptă, ca semn pentru casa lui Iuda (Iezechiel 4, 6). Iscoadele au cercetat pământul făgăduinței patruzeci de zile, Goliat a provocat oștirea lui Israel vreme de patruzeci de zile, iar ploaia potopului a căzut patruzeci de zile și patruzeci de nopți. După Înviere, Mântuitorul S-a arătat ucenicilor timp de patruzeci de zile.

Nici postul lui Daniel nu trebuie trecut între posturile de patruzeci de zile. El vorbește despre trei săptămâni în care s-a lipsit de bucatele alese, de carne și de vin (Daniel 10, 2–3).

Fiecare dintre aceste locuri are un înțeles propriu, pe care îl aflăm citind întâmplarea în întregime.

Poate oricine să urmeze asemenea nevoințe?

Postirile fără hrană descrise în viețile unor sfinți sunt nevoințe deosebite. Ele nu alcătuiesc o regulă pe care fiecare creștin ar trebui să o împlinească.

Viața Sfântului Sava arată cât de necesară era purtarea de grijă chiar și pentru monahii încercați. Sava intrase în mănăstire din copilărie și avea mulți ani de nevoință când l-a însoțit pe Sfântul Eftimie în pustie. Cu toate acestea, într-un loc lipsit de apă, a căzut sfârșit de sete.

Eftimie s-a depărtat cât o aruncătură de piatră, s-a rugat și a săpat de trei ori în pământ cu un lemn. A izvorât apă, iar Sava a băut și s-a întărit. Părintele care îl luase cu sine s-a îngrijit ca ucenicul să primească ceea ce îi era necesar pentru a trăi. Viața Sfântului Cuvios Sava cel Sfințit.

La fel, monahii de lângă Iordan plecau în pustie cu provizii diferite. Aveau aceeași chemare la pocăință, însă nu aceeași putere trupească.

Rânduiala personală a postului se așază cu discernământ și cu îndrumarea duhovnicului, ținând seama de sănătate și de îndatoririle fiecăruia. Citirea vieților sfinților ne poate întări râvna, iar ascultarea ne ajută să o îndreptăm spre ceea ce ne este de folos.

Postul se împlinește prin pocăință și ajutorarea aproapelui

Prin proorocul Isaia, Dumnezeu arată ce fel de post Îi este plăcut: încetarea nedreptății, eliberarea celor asupriți, împărțirea pâinii cu cel flămând, primirea săracului fără adăpost și îmbrăcarea celui gol (Isaia 58, 6–7).

Înfrânarea de la hrană trebuie să rodească în felul în care ne purtăm cu ceilalți. Omul care postește este chemat să-și cerceteze mânia, judecata, zgârcenia și nedreptățile pe care le săvârșește. Ceea ce economisește printr-o masă mai simplă poate deveni ajutor pentru cineva care nu are ce mânca.

O vreme de post poate trece și peste o inimă care rămâne împietrită. De aceea, alături de cercetarea felului în care am păzit rânduiala hranei, se cuvine să ne întrebăm pe cine am iertat, cui i-am cerut iertare și cui i-am ușurat povara.

Aici se vede și înțelesul tâlcuirii Sfântului Grigorie Dialogul: postul își găsește rostul în viața trăită după poruncile lui Dumnezeu, în lumina Evangheliei.

Cum ținem cele patruzeci de zile în rânduiala Bisericii

În rânduiala ortodoxă, cele patruzeci de zile ale Postului Mare sunt urmate de Sâmbăta lui Lazăr, de Duminica Floriilor și de Săptămâna Pătimirilor. Postul Nașterii Domnului are, de asemenea, patruzeci de zile, de la 15 noiembrie până în ajunul praznicului.

Aceste perioade nu presupun lipsirea continuă de hrană. Creștinii mănâncă potrivit rânduielii postului și măsurii lor, însoțind înfrânarea cu rugăciune, pocăință și milostenie.

Sfântul Grigorie Teologul deosebește limpede postul Mântuitorului de felul în care postim noi. Hristos a postit în chip desăvârșit patruzeci de zile, iar noi ne măsurăm nevoința după putere. Tot el arată că postul dinaintea Paștilor ne pregătește pentru praznic și exprimă participarea noastră la moartea lui Hristos. Suntem chemați să ne lepădăm de păcat și să trăim viața nouă pe care El ne-o dăruiește. Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântarea a XL-a, §30.

Urmăm astfel postul Mântuitorului prin credință, ascultare și înfrânare, cerându-I ajutorul în lupta cu păcatul. Cele patruzeci de zile ne dau timp să stăruim în această lucrare și să ne pregătim pentru întâlnirea cu El în bucuria praznicului.

De la monahii care se întorceau din pustie fără să-și compare nevoințele putem păstra și această învățătură: postul se socotește înaintea lui Dumnezeu, nu între oameni.

Izvoare

• Sfânta Scriptură: Ieșirea 24 și 34; Deuteronomul 6, 8 și 9; 3 Regi 19; Matei 4; Marcu 1; Luca 4 și 9; Isaia 58; Daniel 10; Iona 3; Iezechiel 4; Facerea 7; Numerii 13–14; 1 Regi 17; Faptele Apostolilor 1.
• Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a XIII-a la Evanghelia după Matei.
• Sfântul Irineu al Lyonului, Împotriva ereziilor, cartea a V-a, capitolul 21.
• Sfântul Chiril al Alexandriei, Omilia a XII-a la Evanghelia după Luca.
• Sfântul Grigorie Dialogul, Omilia a XVI-a la Evanghelii, §5.
• Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântarea a XL-a, despre Sfântul Botez, §30.
• Sfântul Grigorie Palama, Omilia a VI-a, despre post, în The Homilies, traducere Christopher Veniamin, Mount Thabor Publishing, 2009.
• Protoevanghelia lui Iacov, capitolele 1–4, scriere necanonică.
• Teodoret al Cirului, Istoria monahilor din Siria, capitolul XXVI, despre Sfântul Simeon Stâlpnicul.
• Viața Sfintei Maria Egipteanca, atribuită Sfântului Sofronie al Ierusalimului.
• Chiril de Schitopolis, viețile Sfinților Eftimie cel Mare și Sava cel Sfințit. Pentru episodul setei lui Sava a fost folosită relatarea românească publicată de Doxologia.