Pierderea bucuriei la creștini

Un creștin care nu mai trăiește biruința morții

Ai vrea să mergi la Liturghie cu bucurie și nu se întâmplă. Ai vrea să stai în ea cu toată ființa, dar mintea îți umblă prin lucruri lumești, numeri minutele și simți o ușurare nemărturisită când se apropie sfârșitul. Te împărtășești și pleci cum ai venit: inima nefrântă, nimic simțit schimbat, deși știi că ai primit Totul. Iar duminica următoare îți vine de-a dreptul să rămâi acasă.

Nu ești o excepție. Creștinul de astăzi mărturisește duminică de duminică Învierea, dar rareori mai trăiește ca un om care crede cu adevărat că moartea a fost biruită. Slujbele se țin, posturile se numără, lumânările ard; rânduiala este întreagă și totuși ceva lipsește. Despre lipsa aceasta se vorbește puțin, poate pentru că nu se lasă măsurată cu nimic din ce se poate număra.

Că bucuria aceasta a existat cândva se vede limpede din primele veacuri creștine, pline de oameni care cântau mergând spre fiare, care își primeau osânda ca pe o cinstire, care mureau senini sub priviri ce nu înțelegeau nimic. Bucuria aceasta a fost fapt public, consemnat de prieteni și de dușmani deopotrivă. Ea nu se mai vede astăzi, sau se vede atât de rar încât a devenit excepție acolo unde era semnul de recunoaștere al unui întreg popor. Întrebarea nu este dacă s-a pierdut, ci de unde venea și pe unde a ieșit.

Bucuria unei descoperiri

Bucuria primilor creștini nu venea din firea lor veselă, nici din căldura adunării. Ea izvora dintr-un singur lucru, cel mai adânc care i se poate spune vreodată unui om: moartea a fost învinsă.

Aici stă totul, și aici se desparte creștinul de restul lumii. Orice ai face pe pământ, oricât ai izbândi, sfârșitul e același: vei muri, vei fi uitat și nu vei lua nimic cu tine. Bucuria averii, a puterii, a cinstei ține cât ține viața și se stinge cu ea. Dar dacă moartea a fost cu adevărat învinsă, dacă în locul ei stă acum învierea și viața fără sfârșit, atunci nicio izbândă pământească nu se mai poate pune alături. Nu e o mângâiere pentru cei slabi, e singura veste care schimbă totul din temelie: cel care a aflat că nu va muri cu adevărat nu mai poate fi întristat până în adânc de nimic.

De aceea Învierea este piatra de care se poticnesc cei mai mulți. Nietzsche nu a crezut-o, Cioran nu a putut-o primi, iar cei mai mulți atei nu se leapădă de morală, ci se opresc tocmai aici: nu pot crede că moartea a fost învinsă, că este viață după ea. Fără învierea lui Hristos, totul e închis în mormânt, iar bucuria creștină e o nebunie. Cu ea, mormântul e gol, iar bucuria e singurul răspuns cu putință. Primii creștini nu se bucurau pentru că erau optimiști din fire, ci pentru că descoperiseră că Cel răstignit este Dumnezeu și că, înviind, a călcat moartea pentru toți.

Un lucru mai trebuie limpezit, ca să nu fie răstălmăcit ceea ce urmează. Bucuria despre care vorbim poate locui chiar și într-un om care plânge. Nu e o stare de bine care alungă lacrimile, ci ceva care încape în ele. Părinții au numit chiar plânsul „de-bucurie-făcător”, bucuria-întristată — charmolypē — în care pocăința și nădejdea sunt o singură mișcare a inimii. Bucuria creștină este pacea adâncă a celui care știe că moartea nu mai are ultimul cuvânt. Un sfânt poate părea grav, obosit, chiar zdrobit, și să poarte întreagă bucuria Învierii. Singurul lucru pe care nu-l poate purta este deznădejdea.

Descoperirea că Cel răstignit este Dumnezeu are în Evanghelie un chip și un glas. Prima ei mărturisire deplină nu e o formulă de catehism, ci strigătul unui om care atinge rănile și înțelege: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28). Pentru un iudeu ca Toma, propoziția aceasta era cutremurul absolut, numele rezervat lui Dumnezeu rostit către un om cu semnele cuielor. Iar cel care mărturisește astfel nu mai poate rămâne același: Apostolul Petru scrie unor creștini care nu-L văzuseră niciodată pe Hristos că, iubindu-L și crezând în El, se bucură „cu bucurie negrăită şi preamărită” (1 Petru 1, 8).

Aici se deschide distincția care desparte veacurile acelea de ale noastre: ei descopereau, iar noi, cei născuți în credință, moștenim. Descoperirea și moștenirea nu se opun în sine, fiindcă predania este însăși viața Bisericii. Dar o moștenire își împlinește rostul abia când este deschisă. O ladă de zestre nedeschisă nu îmbogățește pe nimeni, oricât aur ar sta înăuntru, iar fascinația nu se transmite ereditar. Nimeni nu este uimit de ceea ce nu a descoperit niciodată.

Domnul Însuși a arătat asta, și a arătat-o pe propria piele. În Nazaret, unde crescuse, consătenii nu vedeau în El decât inventarul familiarității: teslarul, fiul Mariei, vecinul pe care îl știau de-o viață. „Nu este prooroc dispreţuit, decât în patria sa” (Marcu 6, 4). Iar urmarea e consemnată cu o sobrietate care îngheață: „Şi n-a putut acolo să facă nici o minune” (Marcu 6, 5). Singura necredință de care Se miră Hristos în Evanghelii nu este a păgânilor, ci a celor care Îl cunoșteau prea bine. Familiaritatea nu este cunoaștere. Este adesea forma cea mai rezistentă a orbirii, pentru că nu se știe oarbă.

Bucuria care greșește ținta

La lipsa bucuriei se adaugă și înțelegerea ei greșită, confuzia pe care o facem când ne credem bucuroși fără să fim. Aici e nevoie de o distincție. Bucuria despre care vorbim este bucuria în Iisus Hristos și numai în El. Iar aceasta presupune ca bucuria să urce până la El, nu să se oprească la darurile Lui. Darurile sunt bune și vin tot de la El, dar când bucuria rămâne la ele fără să urce până la Cel care le dă, se oprește la jumătatea drumului.

Un cuvânt din Pateric arată de unde începe această bucurie. Avva Alonie spunea că, până nu va zice în inima sa că numai el și Dumnezeu sunt în lumea aceasta, nu află odihnă. Nu e vorba de dispreț față de oameni, nici de singurătate, ci de adunarea sufletului în singurul raport care îl ține: cel cu Dumnezeu. Când sufletul se împrăștie în o mie de griji și de vinovății aruncate asupra altora, își pierde liniștea; iar fără liniște nu încape bucuria, fiindcă un suflet neodihnit nu are unde s-o primească. Odihna se naște din a-L avea pe Dumnezeu drept singur centru, iar din odihnă se naște bucuria. Cine nu are pace lăuntrică nu poate fi bucuros, oricâte ar avea.

O bucurie întoarsă spre sine, oricât ar părea de duhovnicească, nu este bucuria aceasta, iar bucuria cu obiect greșit nu are preț înaintea lui Dumnezeu. Lucrul acesta l-a arătat Domnul chiar ucenicilor Săi, într-un ceas de biruință.

Cei șaptezeci de ucenici, trimiși să propovăduiască, se întorc plini de bucurie: „Doamne, şi demonii ni se supun în numele Tău” (Luca 10, 17). Rostesc numele Domnului, dar greutatea cuvintelor lor stă în „ni se supun”. Bucuria alunecase de pe Nume pe ei înșiși, pe puterea lor cea nouă, pe izbânda lor. Nu se bucurau de cei izbăviți, nici de Dumnezeu făcut cunoscut prin semne, ci că prin ei se făcuseră minunile.

Domnul îi întoarce cu blândețe, dar hotărât. Întâi le amintește al cui e darul: „v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii” (Luca 10, 19), putere dată, nu proprie. Apoi mută bucuria de pe dar pe Dăruitor: „Dar nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca 10, 20).

Și este de luat aminte unde anume îi trimite. Nu le spune „bucurați-vă pentru cei vindecați”, nici „bucurați-vă că se vestește Numele”, deși ar fi fost bucurii mai curate decât cea de sine. Trece dincolo de toate, drept la apartenență: numele voastre, scrise în ceruri. Pentru că până și lucrarea pentru Dumnezeu poate ajunge idol în locul lui Dumnezeu. Singura bucurie care nu se poate strica este cea de a fi al Lui.

Aici stă o boală de care puțini se feresc: te poți bucura în biserică de reușite, de rânduieli împlinite, de rugăciuni ascultate, de sfinți care ți-au rezolvat necazuri, și să nu te fi bucurat încă niciodată de Dumnezeu.

Mijloacele fără Persoană

S-ar putea crede că bucuria s-a stins pe măsură ce Biserica a devenit așezare, cu ierarhie, Taine și tipic. Ar fi o eroare, iar viața primei comunități o dezminte. Îndată după Cincizecime, creștinii „stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2, 42), iar bucuria e legată de această rânduială, nu opusă ei: frângând pâinea, primeau hrana „întru bucurie şi întru curăţia inimii” (Fapte 2, 46).

Prototipul îl dăduse Domnul pe drumul Emausului. Celor doi ucenici li se aprinde inima când li se deschid Scripturile, dar ochii li se deschid abia la masă: L-au cunoscut „întru frângerea pâinii” (Luca 24, 35). Cuvânt și Frângere, arderea inimii și deschiderea ochilor. Aceasta este structura fiecărei Liturghii la care ai stat vreodată. Întâlnirea cu Cel înviat nu s-a petrecut pe lângă rânduială, ci înăuntrul ei.

Diferența dintre veacul acela și al nostru nu stă, așadar, în mijloace, fiindcă ele sunt aceleași. Stă în felul cum sunt trăite. Taina este ca o fereastră: prin ea privești la Hristos și lumina Lui trece în viață. Când fereastra ajunge să fie privită ca zid de care te sprijini sau ca lucru pe care îl bifezi, lumina nu mai trece, deși fereastra e neschimbată. Nu mijloacele s-au stricat. Privirea a coborât de la Hristos la lucrurile prin care El Se dăruiește.

Boala aceasta e veche, iar Biserica a dus lupta cu ea înăuntrul ei. Sfântul Simeon Noul Teolog s-a ridicat împotriva celor care socoteau că e de ajuns să ai Tainele și rânduiala, fără simțirea conștientă a harului și fără întâlnirea cu Hristos în această viață, și a plătit cu surghiunul. Sfântul Nicolae Cabasila a arătat, la rândul lui, că Tainele nu sunt semne despre o unire petrecută altundeva, ci sunt însăși unirea cu Hristos. Tocmai cei mai adânci dascăli ai Tainelor mărturisesc că Taina trăită fără căutarea Persoanei este trădată în chiar rostul ei.

Iar semnul cel mai limpede al acestei mutări e o întrebare. Viața multor credincioși se închide seara cu „mi-am făcut canonul?”, nu cu „L-am căutat?”. Rânduiala e ținută, uneori cu scumpătate, dar Cel pentru care există rânduiala nu mai e așteptat în ea.

Sfinții, urmați sau folosiți

Aceeași coborâre a privirii se vede, poate cel mai limpede, în evlavia către sfinți. Cinstirea lor și cererea mijlocirii lor sunt ortodoxe până în adânc, iar minunile lor sunt reale și se cer cu îndrăzneală. Boala nu e cererea. Boala e reducerea sfântului la un furnizor de rezolvări.

Semnele se recunosc ușor: acatistul citit ca formular de cerere, cu ochii pe rezolvare, nu pe cel lăudat în el; moaștele căutate ca un dispensar, cu rând și listă de necazuri; sfântul ales din calendar după nevoia zilei. Toate acestea pot merge mână în mână cu o totală necunoaștere a celui rugat. Sfântul căruia i-ai cerut ultima dată ceva, știi cum a trăit, pentru ce a murit, ce a iubit el mai mult?

Fiindcă viețile sfinților sunt documentele descoperirii. Fiecare viață de sfânt e cronica unui om care L-a descoperit pe Hristos și nu a mai putut trăi ca înainte, iar minunile sunt doar pecetea. Citite așa, viețile sunt molipsitoare, fiindcă arată că descoperirea e cu putință în orice veac și la orice vârstă. Folosite ca dispensar, tac. Icoana dreaptă a oricărei cinstiri rămâne Maica Domnului: cea mai cinstită dintre făpturi rostește în Evanghelie o singură poruncă, și aceea nu privește spre ea, ci spre Fiul: „Faceţi orice vă va spune” (Ioan 2, 5). Diferența dintre a cere de la un sfânt și a-l urma este diferența dintre a folosi și a iubi.

Unde bucuria nu a dispărut

Că nu e vorba de o pierdere fără întoarcere, o arată un lucru simplu: bucuria primelor veacuri reapare, neschimbată, ori de câte ori se refac condițiile ei, adică ori de câte ori credința redevine scumpă sau căutarea redevine personală.

Temnițele veacului trecut au refăcut, aproape literal, condițiile veacului mucenicilor, și au refăcut cu ele aceeași bucurie de neînțeles pentru cei din afară. Nicolae Steinhardt, botezat în închisoare, și-a numit cartea mărturiei „Jurnalul fericirii”, iar titlul este, singur, un document: fericirea aflată exact acolo unde se pierduse totul, de un om care descoperea, nu moștenea. Pe Athos, în aceleași decenii, Sfântul Siluan ieșea din ani de luptă cu deznădejdea plângând de dragoste pentru lumea întreagă, iar Sfântul Porfirie repeta până la sfârșit că Hristos este bucuria omului.

La fel se întâmplă și astăzi cu cei care descoperă credința la maturitate. Dacă ai vorbit vreodată cu un convertit adevărat, i-ai văzut în ochi tocmai ceea ce cauți, bucuria pe care moștenitorii de generații nu o mai au. Aceeași credință, aceleași Taine, aceeași Liturghie. O singură deosebire: descoperirea.

Iar înăuntrul Tradiției, de câte ori bucuria s-a stins în mulțime, Biserica a scos din adâncul ei mișcarea care o reaprinde, iar fiecare asemenea mișcare a fost o întoarcere la întâlnirea vie. Isihasmul apărat de Sfântul Grigorie Palama, colivazii care au luptat pentru deasa împărtășire, iar prin toate, neîncetată, Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.” Adresare directă, pe nume, către o Persoană. Leacul nu a fost niciodată în afara Tradiției. A fost, de fiecare dată, în adâncul ei.

Nu reformă, ci întoarcere

Diagnosticul acesta stă scris, de la început, în Scriptură, și tot acolo stă și îndreptarea. Bisericii din Efes, Domnul îi recunoaște totul: faptele, osteneala, răbdarea, dreapta credință. Și totuși: „am împotriva ta faptul că ai părăsit dragostea ta cea dintâi” (Apocalipsa 2, 4). Iar porunca ce urmează are trei trepte, niciuna de dărâmare: „adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele de mai înainte” (Apocalipsa 2, 5). Amintire, pocăință, întoarcere la faptele dintâi. Nu reformă, fiindcă nimic din ce avea Efesul nu trebuia schimbat. Nu tehnici de înviorare, fiindcă dragostea dintâi nu se fabrică. Ci întoarcere în locul unde ea s-a născut.

Iar pilda pusă de Domnul chiar pe această întoarcere arată că pocăința nu e dușmanul bucuriei, ci ușa ei. Fiul risipitor nu se întoarce vesel. Se întoarce zdrobit, cu o cuvântare de slugă pregătită pe drum, și descoperă că Tatăl îl aștepta. Veselia din casa aceea nu o aduce fiul, o poruncește Tatăl: „pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15, 24). Bucuria creștină nu e numai uimirea primei descoperiri. E și bucuria celui aflat.

De aceea Biserica nu-ți cere să-ți fabrici bucuria. Îți cere să te întorci. Bucuria nu e faptă pe care s-o poți produce cu voința, ci reacție. Nu o cauți direct, fiindcă nu se lasă prinsă când e vânată. Îl cauți pe Cel din care se naște, și ea vine pe deasupra, nedatorată, când nici nu bagi de seamă.

Nu știu leacul, dar știu că se caută

Aici ar trebui, poate, să urmeze rețeta. Cinci pași, o metodă, o încheiere care să te trimită acasă lămurit. Nu o am. Ar fi necinstit să scriu altfel.

Am scris despre boala aceasta pentru că o cunosc din mine, nu din cărți. Recunosc în mine creștinul care mărturisește Învierea fără să trăiască biruința ei, care vine la fereastră și se uită la fereastră, care își face canonul fără să-L caute. Despre boală pot vorbi, fiindcă e a mea. Despre leac pot doar să arăt încotro se uită cei care l-au găsit, pentru că eu însumi îl caut. Cine îți promite bucuria în câțiva pași ți-o vinde. Eu pot doar să-ți spun ce am pierdut și unde au aflat alții ceea ce eu încă nu stăpânesc.

Un singur lucru bănuiesc, și îl scriu ca pe o bănuială, nu ca pe o învățătură. Poate că întoarcerea nu începe cu o simțire, ci cu o hotărâre. Poate că un început de priveghere, un post ținut cu adevărat, câteva versete de Evanghelie citite încet dimineața, un ceas de Rugăciune a inimii rostită cu luare-aminte, nu ca să simți ceva, ci pur și simplu ca să-L cauți pe Cel căruia I te adresezi, sunt un pas spre locul unde bucuria se dă. Nu pentru că acestea ar produce-o. Bucuria vânată direct se ascunde, iar dacă faci nevoința ca să te simți bine, ai recăzut în bucuria celor șaptezeci, te bucuri de rezultatul tău, nu de Dumnezeu. Le faci pentru că Îl cauți pe El. Restul nu mai atârnă de tine.

Sfântul Serafim de Sarov a spus că țelul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt, nu dobândirea bucuriei. Bucuria este semnul că L-ai aflat, nu ținta către care alergi. Poate că tocmai aici greșim cei mai mulți dintre noi, o căutăm pe ea, când ar trebui să-L căutăm pe El.

„Bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 22), a spus Domnul în noaptea trădării, unor oameni care aveau să fugă peste un ceas. S-a împlinit întocmai, nimeni nu a luat-o. Nici pe a ta nu ți-a luat-o nimeni. Stă nerevendicată, în moștenirea nedeschisă. Drumul înapoi este cel al Emausului, și rămâne deschis în fiecare zi: Scripturile la care se aprinde inima și frângerea pâinii la care se deschid ochii. Îl merg și eu, cu pașii pe care îi am. Nu știu dacă scriu de la capătul lui. Știu doar că e drumul, și că nu duce nicăieri în altă parte decât la El.

Referințe

Sfânta Scriptură (ediția Sinodală): Marcu 6, 1–6; Luca 10, 17–21; 15, 11–32; 24, 13–35; Ioan 2, 5; 16, 22; 20, 28; Fapte 2, 42–46; 1 Petru 1, 8; Apocalipsa 2, 1–5.

Izvoare și autori:

• „Patericul egiptean” (Avva Alonie, despre odihnă).
• Sfântul Ioan Scărarul, „Scara”, Cuvântul VII (despre plânsul de-bucurie-făcător), Filocalia IX.
• Sfântul Simeon Noul Teolog, „Cateheze”, Ed. Deisis.
• Sfântul Nicolae Cabasila, „Despre viața în Hristos”.
• Sfântul Grigorie Palama, „Triadele în apărarea sfinților isihaști”.
• Sfântul Nicodim Aghioritul și Sfântul Macarie al Corintului, „Despre deasa împărtășire”.
• Filocalia, trad. pr. Dumitru Stăniloae (pentru Rugăciunea lui Iisus).
• Arhimandritul Sofronie (Saharov), „Viața și învățătura starețului Siluan Athonitul”, Ed. Deisis.
• „Ne vorbește părintele Porfirie”, Ed. Egumenița.
• Nicolae Steinhardt, „Jurnalul fericirii”.
• Sfântul Serafim de Sarov, „Convorbire cu Motovilov despre dobândirea Duhului Sfânt”.

Articol publicat pe OrtodoxWay.com. Textul poate fi redistribuit cu menționarea sursei și linkul către articolul original.