Petrache Lupu, „sfântul” de la Maglavit și deosebirea duhurilor

Petrache Lupu, ciobanul din Maglavit, a spus în 1935 că i s-a arătat Dumnezeu. Vedenia lui, cercetată după Scriptură și Sfinții Părinți. Cu surse.

Petrache Lupu, în cămașă albă și vestă neagră, ridicat deasupra unei mulțimi mari de oameni, în 1935.
Petrache Lupu în mijlocul mulțimii, în 1935. Fotografie din Viața ilustrată, anul II, nr. 8–9, august–septembrie 1935. Domeniu public, prin Wikimedia Commons.

În vara anului 1935, un cioban din Maglavit, un sat din sudul României, de lângă Dunăre, a spus că i s-a arătat Dumnezeu.1 Ciobanul se numea Petrache Lupu. Vestea a trecut prin marile ziare ale vremii, iar spre sat au pornit mulțimi atât de mari, încât un ierarh al vremii vorbea de „peste două milioane de oameni”. Veneau să ceară iertarea păcatelor și vindecarea bolilor, iar pe cioban îl numeau „sfântul de la Maglavit”.2 Preoți, profesori de teologie și un viitor mitropolit au vorbit public în favoarea lui.

Câțiva ani mai târziu, un mirean, Mihail Urzică, a cercetat cazul în lumina Scripturii și a Sfinților Părinți și a ajuns la încheierea opusă. Cartea lui, Minuni și false minuni, privește patru pretinse teofanii din România dintre cele două războaie mondiale.3 Teofanie înseamnă arătare a lui Dumnezeu. Cea mai cunoscută dintre ele e Maglavitul.

În acest articol

Ce s-a petrecut la Maglavit

Pe 31 mai 1935, o vineri, Petrache Lupu mergea spre stână când, la locul numit „La buturugi”, i s-a arătat un „Moș” cu barba albă. Moșul i-a poruncit să spună oamenilor să se pocăiască, să țină sărbătorile, să meargă la biserică și să nu mai facă rele. Ciobanul n-a spus nimănui. Vedenia s-a repetat în următoarele două vineri, iar a treia oară Moșul i-a poruncit să vorbească. Pe 15 iunie, Petrache Lupu le-a povestit sătenilor, preotului și primarului ce văzuse.4

A doua zi era Duminica Rusaliilor. În timpul slujbei, ciobanul l-a văzut pe Moș în altar, lângă Sfânta Cruce. Moșul i-a făcut semn să vină, iar el a intrat în altar pe ușile împărătești.5 Din iunie au început să vină oameni din satele vecine, apoi din toată țara. Marile ziare din București și-au trimis reporterii, care au povestit pe larg vedeniile și mai ales vindecările pelerinilor.6 Lângă locul arătărilor, oamenii se strângeau sub niște copaci din ale căror ramuri uscate picura apă. Își întindeau mâinile și sticlele după picături, pe care le socoteau tămăduitoare.7

Cei care au crezut

Pe 28 iulie 1935, preotul Dumitru Cristescu, trimisul episcopului locului, Vartolomeu Stănescu al Râmnicului, a vorbit mulțimii adunate la buturugi. A spus că raportul lui va fi favorabil și că episcopul se va bucura că „la marginea Dunării, la Maglavit, s-a arătat Dumnezeu”.8 Nicolae Colan, rectorul Academiei teologice din Sibiu, care avea să ajungă mitropolit al Transilvaniei, a scris atunci: „Poate că şi Petrache Lupu este un asemenea «neîntelept» cu care Dumnezeu vrea să ruşineze pe «înţelepţii» veacului acestuia.”9

Preotul Dumitru Stăniloae, profesor la aceeași academie din Sibiu, care avea să traducă mai târziu Filocalia în românește, a fost la Maglavit între 22 și 25 septembrie 1935. În Telegraful Român, ziarul din Sibiu al cărui redactor era, a scris: „Mărturisesc în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, eu preotul și profesorul D. Stăniloae, despre următoarele tămăduiri minunate, pe cari le-am constatat cu ochii mei la Maglavit”. A înșirat nouă „fapte minunate”. A mărturisit apoi că a văzut el însuși, la spatele ciobanului, „o figură stranie”, „un fel de bust de proporții mari, de culoare albăstrie-verzue”.10 În ianuarie 1936 și-a încheiat studiul despre vedeniile lui Petrache Lupu, tipărit în revista Gândirea, cu aceste cuvinte: „Precum se vede, nu există nimic care să ne împiedice de a crede că Petrache Lupu a văzut pe Dumnezeu. Vedenia lui întrunește toate criteriile teofaniei.”11

În același număr al revistei, Nichifor Crainic, profesor de teologie mistică la București, a mărturisit că a văzut și el la spatele ciobanului „o fantomă luminoasă cu siluetă omenească”. Și-a încheiat totuși articolul cu o rezervă: „Dacă ne-am înșelat cumva, ceea ce este foarte probabil, timpul ne va verifica.”12

Patriarhul Miron Cristea a vorbit mai prudent. Întrebat de ziarul Universul, a spus că mulțimile „în fantezia lor născocesc și minuni pe care nu le-a văzut nimeni” și că „timpul va cristaliza adevărul”.13 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât pe 5 octombrie 1935 să trimită la Maglavit o comisie care să cerceteze la fața locului și preoți care să îngrijească de pelerini. Între temeiurile hotărârii a scris și acesta: „nici teofania despre care afirmă că a avut-o Petrache Lupu, nici cele ce el povățuiește pe oameni nu sunt în contrazicere cu învățătura sfintei noastre biserici”. Asupra vedeniei înseși, Sinodul nu s-a rostit.14

Ce învață Scriptura și Părinții despre vedenii

Scriptura avertizează că semnele, luate singure, nu dovedesc că o descoperire vine de la Dumnezeu. Mântuitorul a vestit: „Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.”15 Sfântul Apostol Pavel scrie că „însuşi satana se preface în înger al luminii”. Sfântul Ioan Evanghelistul îi îndeamnă pe credincioși: „nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume.”16 Iar despre ziua judecății Domnul spune că mulți Îi vor zice: „au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?”, iar El le va răspunde: „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi.”17

Sfântul Ioan Damaschin scrie că demonii nu au putere asupra nimănui decât cât le îngăduie Dumnezeu, ca în cazul lui Iov și al porcilor din Evanghelie. Când primesc îngăduința, se schimbă și iau orice chip în care vor să se arate.18 Părinții pustiei au păstrat de aceea o regulă: nu primeau vedeniile, chiar când păreau sfinte. Patericul, culegerea de cuvinte și întâmplări ale părinților pustiei, povestește despre un bătrân căruia diavolul i s-a arătat zicând: „Eu sînt Hristos”. Bătrânul și-a închis ochii, iar când diavolul l-a îndemnat să privească, i-a răspuns: „Eu nu vreau să văd pe Hristos cu ochii mei aici, în lumea aceasta”. Altui bătrân i s-au arătat mai mulți „îngeri”, care l-au întrebat dacă vrea să-L vadă pe Hristos. El le-a răspuns: „anatema vouă şi aceluia pentru care ziceţi; că Hristosului meu cred, Carele a zis: «De va zice vouă cineva, iată aici e Hristos sau iată-L acolo, să nu credeţi»”.19

Sfântul Grigorie Sinaitul, unul dintre părinții isihaști, adică dintre nevoitorii care se rugau neîncetat cu rugăciunea lui Iisus, a dat aceeași poruncă: „Să nu primeşti nicidecum (ca revelaţie) orice închipuire [...] sau chiar chipul lui Hristos, sau al vreunui înger, sau forma unui sfînt, sau lumină nălucindu-se în minte”. Și a adăugat: „Cel ce a văzut ceva cu mintea sau cu simţurile, chiar de ar fi de provenienţă divină şi va primi fără de cercetarea celor încercaţi, lesne se înşală”.20

Arhimandritul Arsenie Papacioc (1914–2011), duhovnic la mănăstirea de la Techirghiol, lângă Constanța, l-a întrebat, „alarmat”, pe arhimandritul Paulin Lecca: „Ce vei face [...] dacă vei face o minune?”. Lecca (1914–1996), stareț o vreme la mănăstirea Arnota, din Vâlcea, notează în jurnalul său că atunci nu-și dădea seama „de această primejdie, de mândria sfinţeniei”.21

Cartea lui Mihail Urzică

Despre Mihail Urzică știm doar ce spune cartea lui. Din ea aflăm că și el a crezut cândva în Maglavit. În încheiere mărturisește că „altă dată am crezut şi am susţinut şi eu cu multă tărie pretinsele minuni de la Maglavit”, iar concluziile cercetării au fost și pentru el „prilej de amărăciune şi tulburare sufletească”.22 În iunie 1937 a fost el însuși la Maglavit și a vorbit cu Petrache Lupu, iar cartea pomenește întâmplări până în ianuarie 1940.23 La început scrie că Biserica nu s-a pronunțat încă în sobor asupra acestor arătări, că părerile teologilor rămăseseră împărțite și că orice cercetare făcută „în frica de Dumnezeu şi pe temeiurile misticii şi dogmaticii ortodoxe” poate fi de folos. S-a sprijinit „în cea mai mare parte” pe fapte cunoscute de toți și pe mărturii scrise de ierarhi, preoți și teologi. Mărturiile din gură în gură le-a lăsat deoparte, chiar când veneau de la oameni de bună-credință.24 Cele mai multe fapte despre Maglavit le-a luat chiar din cărțile scrise de preoți care crezuseră în el, ale lui Dumitru Antal, V. I. Ouatu și D. Roman. Le răspunde, așadar, apărătorilor Maglavitului din propriile lor cărți.25

Urzică pune cinci condiții pentru ca o descoperire să fie de la Dumnezeu. Cel căruia i se face trebuie să fie curat, cu „minte sănătoasă” și cu „echilibru sufletesc”. Descoperirea trebuie să se potrivească întru totul cu Scriptura și cu Sfânta Predanie, iar „revelaţia nu trebuie să cuprindă nici o învăţătură nouă, care ar putea să se împotrivească cît de puţin celor vechi”. Adevăratele descoperiri nu dau prilej de mândrie celui care le primește. Minunile trebuie făcute „în numele lui Iisus Hristos, iar nu într-un alt chip”. Proorociile vin de la Duhul Sfânt, pe când ghicitul și prezicerile vin de la duhul înșelării.26 Le încheie astfel: „Nici un cuvînt să nu fie spus în plus sau în minus faţă de învăţăturile Bisericii noastre Ortodoxe, şi nici o ciudăţenie să nu apară din tot ceea ce se vesteşte şi se face de către un asemenea iluminat.”27

Celui care a avut o vedenie, Urzică îi arată drumul Bisericii. Nu trebuie să o creadă „fără nici o rezervă ca venind de la Dumnezeu”, ci, prin post, rugăciune și smerenie, să o ducă „la un duhovnic cît mai încercat”. Iar dacă nici duhovnicul nu poate lămuri ce a fost, „datori sîntem să rămînem în rezervă pînă se va face lumină”, căci „pînă la urmă, ce este de la Dumnezeu se va arăta că este de la Dumnezeu, iar ce este de la Satana se va trăda că este de la Satana”. Despre toți văzătorii din vremea lui observă că „primesc să li se spună sfinţi”.28

Ce a găsit Urzică la Maglavit

După prima arătare, ciobanul n-a spus nimănui și n-a mers la duhovnic, „după cum ar fi fost firesc”. A doua oară, când Moșul l-a mustrat că n-a vestit nimic, i-a răspuns: „Doamne, iartă c-am uitat”. Ciobanul îi spunea deci „Doamne” unei arătări pe care, după propriile cuvinte, încă nu o cunoștea. Nici nu uitase. Povestind mai târziu cele întâmplate, a mărturisit el însuși: „M-am dus la oi şi iar n-am spus la nimeni nimic, căci mi-era ruşine că va rîde lumea de mine”. Urzică încheie: „În realitate, prin aceste cuvinte de dezvinovăţire, el a minţit.”29 După a treia arătare a vestit-o întregului sat, iar la preot a ajuns ultimul, „numai ca să raporteze «minunea»”.30

În Duminica Rusaliilor, după ce ciobanul intrase în altar, preotul i-a spus: „Ce cauţi în Altar [...], nu e voie”. Ciobanul i-a răspuns: „N-am nevoie de tine. Pe mine moşul m-a chemat”.31 Canonul 69 al Sinodului Trulan, una dintre regulile Bisericii date de un sinod, nu îngăduie mirenilor să urce în altar. Singura excepție e împăratul, când aduce darurile sale lui Dumnezeu.32 Pe movila de pământ de pe care predica ciobanul, scrie Urzică, urca numai el. Unei fete care a încercat să urce i-a spus: „Nu te sui că ai păcătuit mult”.33

Din cuvântul ciobanului lipsea Hristos. „El nu pomeneşte de Hristos, ci numai de «moşul»”, scrie Urzică. Ciobanul nu-L mărturisea pe Dumnezeu în Treime, iar semnele lui nu se făceau în numele lui Hristos.34 Pedeapsa și răsplata le vestea în roadele câmpului și în sănătate: dacă oamenii nu se pocăiesc, „n-ai cu ce ţine nimic: nici bou, nici cal, nici oaie, nici porc”.35 Iertarea păcatelor o mutase din spovedanie la locul arătărilor: „Mergeţi, măi fraţilor, la buturugă, mergeţi la Cruce, staţi acolo şi vă rugaţi să vă ierte Dumnezeu păcatele.”36 Urzică răspunde că „adevărata pocăinţă se face numai la duhovnic, singurul care are puterea de a lega şi de a dezlega”.37 Despre roadele Maglavitului scrie: „se pocăiesc cîţiva oameni la duhovnic, iar cei mai mulţi se pocăiesc la o «buturugă»”.38

Ciobanul primea și cinstiri pe care niciun sfânt nu le-a cerut. Deși era mirean, binecuvânta mulțimile punându-și mâinile pe capetele lor. Îngăduia să i se sărute mâna, iar la București, în 1938, le-a spus credincioșilor: „Fraţilor, nu mie îmi sărutaţi mîna ci «moşului»”. Urzică răspunde că, dacă „moșul” nu era Dumnezeu, mâna aceea se săruta altcuiva.39

Ciobanul s-a apropiat și de spiritiști. Cercurile spiritiste din București, adică grupurile care cheamă duhurile morților, primeau „comunicări” care îl lăudau pe Petrache Lupu. Ciobanul și-a petrecut între spiritiști ziua numelui în 1938 și se ruga adesea împreună cu ei. Urzică însuși l-a înștiințat, în iunie 1937, ce este spiritismul. Legăturile lor, scrie el, s-au întărit de atunci.40

Ciobanul vorbea și despre păcatele altora. Întrebat de unde știe ce știe, i-a răspuns lui Nichifor Crainic: „Eu văd prin om”.41 Păcatele pe care le „vedea” le spunea în fața mulțimii. Unui om care îi cerea vindecarea unui ochi i-a zis, după un preot care a scris despre Maglavit în 1936: „Ai să te vindeci cînd o învia popa pe care l-ai omorît”.42 Pe un altul, care venise să-și dea averea pentru mănăstirea ce urma să se zidească la Maglavit, l-a alungat în fața tuturor, spunându-i că averea lui e făcută din furturi.43 Urzică pune alături femeia păcătoasă din casa fariseului, căreia Domnul nu i-a dezvăluit păcatele, deși fariseul gândea: „Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El”. Pune alături și femeia prinsă în preacurvie, căreia Domnul i-a zis: „Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti.”44 Și încheie: „Nici Domnul Hristos, nici sfinţii, şi nici cuvioşii Lui n-au dezvăluit vreodată în faţa lumii păcatele celor ce se pocăiau”.45

Despre cioban se povestea că lumânarea lui nu se stingea în vânt și că el și-a trecut mâna prin foc fără să se ardă. Urzică amintește că Sfântul Mucenic Ciprian, cât a fost vrăjitor, înainte de a se boteza, stârnea și el vânturi și ploi cu puterea diavolului.46 Despre vindecări scrie cu măsură. Unele au putut fi adevărate, dar s-au petrecut „independent de fenomenul Maglavitului”, prin rugăciunile și postul bolnavilor și prin Taina Sfântului Maslu, ungerea cu untdelemn sfințit pe care Biserica o face pentru cei bolnavi.47

La Maglavit se zidea și o biserică. Petrache Lupu însuși spunea: „«Moşul» nu mi-a spus să fac biserică.” Urzică scrie că, dacă lăcașul se ridică pe temeiul unor arătări necercetate, ridicarea lui va fi „o mare urîciune”, și amintește canonul 83 al Sinodului de la Cartagina despre altarele înălțate în urma viselor și a descoperirilor mincinoase.48 Încheierea lui despre Maglavit are tonul unei plângeri: „Ce folos că unele lucruri aparente, din cîte s-au săvîrşit cu Petre Lupu, sînt bune, dacă în schimb altele poartă cu ele otrava şarpelui!”49

Ce a urmat

Sfântul Sinod a revenit asupra Maglavitului. Pe 10 martie 1936 a hotărât ca toate comitetele care strângeau banii pelerinilor să fie desființate și ca proiectul de construcție să fie lăsat. Dacă episcopul locului nu se supunea, parohia Maglavitului urma să treacă direct sub Patriarh.50 Episcopul Vartolomeu, care ocrotise fenomenul, a fost acuzat în Parlament de purtări abuzive și de erezie.51 Hotărârile Sinodului din anii următori au privit ce se întâmpla în jurul Maglavitului, mai ales banii și zidirea. Asupra vedeniei înseși nu s-a rostit nici atunci.52

După război, regimul comunist l-a închis pe Petrache Lupu. După eliberare a tăcut până la moarte, în 1994.53 În 1952, Dumitru Stăniloae a publicat studiul „Formele și cauzele falsului misticism”, fără să pomenească Maglavitul.54 Nu cunoaștem nicio dezicere publică a lui de cele scrise în 1935 și 1936.

Concluzii

Maglavitul a avut tot ce socotesc mulțimile drept dovadă. Un om simplu chema la pocăință, oamenii vedeau arătări luminoase și se vindecau, iar preoți și profesori îl lăudau. Urzică a arătat că niciunul dintre aceste lucruri nu dovedește singur că o lucrare vine de la Dumnezeu. El a judecat după ce învață Biserica: dacă vedenia a fost dusă la duhovnic, dacă cel care o vestește Îl mărturisește pe Hristos, dacă trimite oamenii la Taine și dacă ascultă de preot.

Petrache Lupu nu a împlinit niciuna dintre aceste măsuri. A primit arătarea fără să întrebe pe cineva și a vestit-o fără binecuvântare. A intrat în altar și a trecut peste cuvântul preotului. Și-a trimis ascultătorii să ceară iertarea păcatelor la buturugă. Păcatele oamenilor le-a spus în fața mulțimii.

Maglavitul nu a fost o teofanie. Vedenia lui Petrache Lupu nu a trecut prin duhovnic, nu L-a mărturisit pe Hristos, iar ciobanul și-a trimis ascultătorii să ceară iertarea păcatelor la o buturugă, în locul spovedaniei. Dumitru Stăniloae a scris în 1936 că ea „întrunește toate criteriile teofaniei”, iar Sfântul Sinod a socotit în 1935 că nu contrazice învățătura Bisericii. Amândouă aprecierile sunt greșite, pentru că vedenia nu împlinește niciuna dintre măsurile pe care le cer Părinții și pe care le-a urmat Urzică. Când auzim de vedenii și de minuni, Părinții ne învață să facem ca bătrânul din Pateric: să nu căutăm să-L vedem pe Hristos cu ochii noștri în lumea aceasta, ci să-L primim în Biserica Lui, prin spovedanie și prin Sfânta Împărtășanie.

Note

  1. Radu Petre Mureșan, „Fenomenul Maglavit (1935). Ecouri de la «Locul Minunilor»”, Revista Teologică (Mitropolia Ardealului), serie nouă, nr. 4/2019, pp. 84–106 (numărul, după revistateologica.ro, consultat la 6 noiembrie 2026; paginile, după PDF; mai departe: Mureșan), p. 84: Maglavit, „sudul României, aproape de granița cu Bulgaria”. „La marginea Dunării”: preotul Dumitru Cristescu, după Mureșan, pp. 97–98, n. 27 (vezi nota 8). ↩
  2. Cifra: un „cunoscut prelat”, pe care nu-l numește, citat de Mihail Urzică, Minuni și false minuni, Editura Anastasia, 1993 (mai departe: Urzică; vezi nota 3), pp. 169–170. „Sfântul”: Nicolae Colan, după Mureșan, p. 97 („«Sfântul» dela Maglavit, cum îl numesc pelerinii credincioşi”); Urzică, p. 197. ↩
  3. Urzică, „O lămurire” (nepaginată, la începutul cărții): cazurile din Cuca-Argeș (Ion Popa Gheorghe, 1919–1923), Cassota-Buzău (Bănică Doleanu, 1928), Maglavit (Petrache Lupu, 1935) și Tudor Vladimirescu-Tecuci (Vasilica Barbu, 1937). Ediția, după foaia de titlu a copiei noastre: Editura Anastasia, 1993; pe copertă e numele colecției, „Teologic”. ↩
  4. Mureșan, pp. 84–85. ↩
  5. Mureșan, p. 85; Urzică, pp. 180–181, după V. I. Ouatu, Maglavitul, Tipografia Oastei Domnului, Sibiu, 1935, p. 57. ↩
  6. Mureșan, pp. 85–86 (Dimineața, Curentul, Universul). ↩
  7. Urzică, pp. 187–190, după Pr. Dumitru Antal, Ce am văzut și ce am auzit la locul minunatei întâmplări de la Maglavit, 1935, pp. 8–9, și după Ouatu. ↩
  8. Mureșan, pp. 97–98, n. 27, după Constantin Jaleș, „Ce s-a petrecut duminică la Maglavit-Dolj”, Curentul, 31 iulie 1935. ↩
  9. Nicolae Colan, „Fericiți cei curați cu inima. Minunea de la Maglavit”, Viața ilustrată, anul II, nr. 8–9 (august–septembrie 1935), pp. 1–2, după Mureșan, pp. 96–97 și n. 25. Colan era atunci rector al Academiei Andreiene din Sibiu și a fost mitropolit al Transilvaniei între 1957 și 1967 (Mureșan, p. 96). ↩
  10. Dumitru Stăniloae, „Vindecările minunate văzute de mine la Maglavit”, Telegraful Român, 29 septembrie 1935, pp. 2–3, republicat în Renașterea (Cluj), 6 octombrie 1935, și în Dumitru Stăniloae, Cultură și duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român, vol. I (1930–1936), ed. Ion-Dragoș Vlădescu, Basilica, București, 2012, pp. 712–717; după Mureșan, pp. 92–93 și n. 20. Anii lui la Sibiu și la Telegraful Român: Mureșan, p. 92. Articolul nu l-am văzut în original. ↩
  11. Dumitru Stăniloae, „Încercare despre teofanii. Interpretarea vedeniilor lui Petrache Lupu”, Gândirea, anul XV, nr. 1, ianuarie 1936, pp. 14–29, după Mureșan, p. 96 și n. 23. Studiul pornește de la cinci articole din Telegraful Român (22 septembrie 1935–19 ianuarie 1936), retipărite în Cultură și duhovnicie, vol. I, pp. 705–787. Nu l-am văzut în original. ↩
  12. Nichifor Crainic, „Vizită la Maglavit”, Gândirea, anul XV, nr. 1, ianuarie 1936, pp. 1–11 (vizita: 23 octombrie 1935), după Mureșan, pp. 93–95. Citatele, la Crainic, pp. 7 și 11. ↩
  13. „IPS Patriarh Miron Cristea despre Maglavit”, Universul, 15 septembrie 1935, pp. 1–2, după Mureșan, p. 98 și n. 28. ↩
  14. „Ședința din ziua de 5 octombrie 1935”, Biserica Ortodoxă Română, anul LIII (1935), nr. 11–12, pp. 199–200, după Mureșan, pp. 98–99 și n. 29. Că hotărârea „nu se pronunță de fapt asupra caracterului teofaniilor” scrie Mureșan, p. 99. ↩
  15. Matei 24, 24. Versetele le cităm după bibliaortodoxa.ro, consultat la 6 noiembrie 2026, ediție electronică, fără pagini. ↩
  16. II Corinteni 11, 14; I Ioan 4, 1. ↩
  17. Matei 7, 22–23. ↩
  18. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (Expunerea exactă a credinței ortodoxe), cartea a II-a, cap. 4, „Despre diavol și demoni”; traducerea noastră după versiunea engleză din Nicene and Post-Nicene Fathers, seria a II-a, vol. IX, ccel.org, consultat la 6 noiembrie 2026. Urzică (p. 120) citează același loc după traducerea românească din colecția „Izvoarele Ortodoxiei”, p. 65. ↩
  19. Urzică, p. 117, care citează Patericul, Tipografia Cozia, 1930, pp. 318–319 și 325. Ediția din 1930 nu am văzut-o. ↩
  20. Urzică, pp. 42–43, care îl citează pe Sfântul Grigorie Sinaitul după Migne, Patrologia Graeca, vol. 150, col. 1329–1345, în traducerea lui. Nu am confruntat textul cu originalul grec sau cu o ediție a Filocaliei. ↩
  21. Paulin Lecca, Jurnal duhovnicesc, ed. Ioan Gându, Studion, Bacău, 2013, p. 301. Pentru Papacioc: basilica.ro, „Remembrance Service 4 Years After The Passing Away Of Father Arsenie Papacioc”, iulie 2015 (născut în 1914, duhovnic la Techirghiol din 1976, trecut la Domnul în 2011). Pentru Lecca: textul lui Stelian Gombos despre el de pe crestinortodox.ro, reprodus în culegerea Părinții îl dezvăluie pe Părintele Arsenie Boca, pp. 31–41. ↩
  22. Urzică, p. 245. ↩
  23. Vizita: Urzică, p. 199. Cea mai târzie întâmplare pomenită: colinda despre Maglavit tipărită în Universul la 1 ianuarie 1940 (p. 190). ↩
  24. Urzică, „O lămurire”, și p. 217. ↩
  25. Pr. Dumitru Antal, Ce am văzut și ce am auzit la locul minunatei întâmplări de la Maglavit, 1935, citat de Urzică, de pildă, la pp. 176, 182 și 187–188; Pr. V. I. Ouatu, Maglavitul, Tipografia Oastei Domnului, Sibiu, 1935, citat la pp. 125, 180 și 187; Pr. D. Roman, La Maglavit Dumnezeu Se arată și vorbește, citat la pp. 192, 201 și 205. Dumitru Antal, preot în București, a ajuns mai târziu arhiereu, sub numele de Emilian (Mureșan, p. 97). ↩
  26. Urzică, pp. 102–105. ↩
  27. Urzică, p. 105. În ediție, „să un apară”: greșeală de tipar, pe care am îndreptat-o. ↩
  28. Urzică, pp. 129–130 și 121. În ediție, „cit mai încercat”: greșeală de tipar, pe care am îndreptat-o. ↩
  29. Urzică, pp. 176–177. Mărturisirea ciobanului, după C. S. Nicolăescu-Plopșor, Maglavitul, Tipografia „Ramuri”, Craiova, pp. 39–40. ↩
  30. Urzică, p. 178. ↩
  31. Urzică, p. 180, după Ouatu, p. 57. ↩
  32. Canonul 69 al Sinodului Trulan, în Nicene and Post-Nicene Fathers, seria a II-a, vol. XIV, după sacred-texts.com, consultat la 6 noiembrie 2026 (rezumatul vechi: „No layman except the Emperor shall go up to the altar”; canonul îngăduie aceasta împăratului „when he wishes to offer his gifts to the Creator”). Urzică (p. 181) îl citează în românește. ↩
  33. Urzică, p. 182, după Antal, p. 10. ↩
  34. Urzică, p. 183. ↩
  35. Urzică, p. 125, după Ouatu, p. 54. ↩
  36. Urzică, p. 187, după Ouatu, p. 26. ↩
  37. Urzică, p. 122. ↩
  38. Urzică, p. 218. ↩
  39. Urzică, pp. 191–192 și 195–196. ↩
  40. Urzică, pp. 197–199. ↩
  41. Urzică, p. 200, după Nichifor Crainic, în Sfarmă-Piatră, nr. 42, 10 septembrie 1936. ↩
  42. Urzică, p. 202, după Pr. Ioan Mihălcescu, Rolul Maglavitului în viaţa noastră religioasă, București, 1936, p. 14. ↩
  43. Urzică, p. 205, după mărturia monahului Mircea Drăghici, în cartea Pr. D. Roman, La Maglavit, p. 29. ↩
  44. Luca 7, 39; Ioan 8, 11. Urzică, pp. 203–204. ↩
  45. Urzică, p. 204. ↩
  46. Urzică, p. 212; mâna trecută prin foc, după G. Ilioniu, „La Maglavit”, Universul, 15 octombrie 1939. ↩
  47. Urzică, pp. 213–214. ↩
  48. Urzică, pp. 217–218. Canonul 83 al Sinodului de la Cartagina (86 în colecțiile grecești), „Despre falsele pomeniri ale mucenicilor”, în Nicene and Post-Nicene Fathers, seria a II-a, vol. XIV, ccel.org, consultat la 6 noiembrie 2026: altarele ridicate „on account of dreams or inane quasi-revelations of certain people” trebuie în tot chipul respinse. ↩
  49. Urzică, p. 218. ↩
  50. Mureșan, p. 102, n. 37, după Petre Sperlea, Vartolomeu Stănescu. Episcop al Râmnicului Noului Severin (1921–1938), Basilica, 2014, pp. 76–77. ↩
  51. Mureșan, p. 102. ↩
  52. Mureșan, pp. 98 și 102. ↩
  53. Mureșan, p. 100; anii vieții lui Petrache Lupu (1907–1994), p. 84. ↩
  54. Dumitru Stăniloae, „Formele și cauzele falsului misticism”, Studii Teologice, 1952, nr. 5–6, pp. 251–271, după Mureșan, p. 100 și n. 33. ↩
Newsletter OrtodoxWay

Primește noile articole OrtodoxWay

Un email scurt când apare un studiu nou despre Ortodoxie, rugăciune și viață duhovnicească. Fără spam.

Lasă un comentariu

Comentariile sunt moderate înainte de publicare. Linkurile din comentarii sunt tratate ca user-generated.