Iubirea vrăjmașilor, semnul harului

În Duminica a 19-a după Rusalii, Biserica citește la Sfânta Liturghie porunca prin care Hristos le cere ucenicilor Săi să-și iubească vrăjmașii. Porunca aceasta este păstrată de Sfântul Evanghelist Matei în Predica de pe munte și de Sfântul Evanghelist Luca în cuvântarea pe care Domnul a rostit-o înaintea ucenicilor și a mulțimii, într-un loc șes. Amândouă cuvântările se deschid cu Fericirile, cuvintele Domnului care încep cu „Fericiți”. Despre cele nouă Fericiri din Evanghelia după Matei am scris în articolul Cum putem fi fericiți?. Ele spun cine este fericit înaintea lui Dumnezeu: cel sărac cu duhul, cel blând, cel milostiv, cel care face pace. Evanghelia acestei Duminici ne învață cum se poartă un asemenea om cu cel care îi face rău.

Evanghelia Duminicii

„Și precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea;

Și dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Căci și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.

Și dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii același lucru fac.

Și dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai.

Ci iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi.

Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv.”

(Luca 6, 31-36)

Iubirea care nu așteaptă nimic în schimb

Domnul începe cu o regulă pe care o poate înțelege oricine: să le facem oamenilor ceea ce am vrea să ne facă ei nouă. Apoi arată că iubirea care se oprește la cei ce ne iubesc rămâne la măsura păcătoșilor. Și păcătoșii îi iubesc pe cei care îi iubesc, le fac bine celor care le fac bine și dau cu împrumut ca să primească înapoi întocmai. Domnul nu osândește iubirea dintre cei din aceeași familie sau dintre prieteni. Ea rămâne însă neîndestulătoare atunci când numai cei care ne iubesc ni se par vrednici de bunătatea noastră.

Evanghelia a fost scrisă în limba greacă. În textul grec, Domnul pune de trei ori aceeași întrebare și folosește de fiecare dată cuvântul haris, pe care traducerea românească îl redă o dată prin „răsplată” și de două ori prin „mulțumire”. În alte locuri ale Noului Testament, același cuvânt numește harul, darul nemeritat prin care Dumnezeu îl luminează pe om și îi dă putere să trăiască în Hristos. Aici, Domnul ne cheamă să trecem dincolo de schimbul dintre oameni și să ne asemănăm bunătății Tatălui.

Urmează porunca: „Ci iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți nimic în schimb” (Luca 6, 35). Domnul le cere ucenicilor mai mult decât să-i îndure pe cei care îi urăsc. Le cere să-i iubească și să le facă bine.

În același verset, Domnul adaugă: „răsplata voastră va fi multă”. Făgăduința aceasta nu contrazice îndemnul de a da fără să nădăjduim nimic în schimb. Cel care iubește astfel încetează să-i cântărească pe oameni după folosul pe care i-l pot aduce și își pune nădejdea în Dumnezeu.

Domnul le mai făgăduiește: „veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi”. O făgăduință asemănătoare stă în Fericiri: „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9). Cuvântul cu care se încheie Evanghelia acestei Duminici, „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36), se leagă de o altă Fericire: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7).

În Evanghelia după Matei, Domnul vorbește și despre soarele pe care Tatăl îl face să răsară „și peste cei răi și peste cei buni” (Matei 5, 45). Acolo unde Sfântul Luca scrie „milostivi”, Sfântul Matei scrie: „Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48). Desăvârșirea Tatălui se vede în bunătatea Lui față de cei nemulțumitori și răi.

Treptele Sfântului Ioan Gură de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește această învățătură în omiliile sale la Evanghelia după Matei. El arată că iubirea vrăjmașilor este vârful unei scări pe care Hristos o urcă pas cu pas în Predica de pe munte:

„Vezi câte trepte a urcat și cum ne-a așezat pe însăși culmea virtuții? Ia aminte și numără-le de la început. Prima treaptă este să nu începi tu nedreptatea; a doua, după ce altul a început, să nu te răzbuni decât cu măsură egală; a treia, să nu-i faci celui care te necăjește ceea ce ai pătimit de la el, ci să rămâi liniștit; a patra, să te dai pe tine însuți să pătimești pe nedrept; a cincea, să dai mai mult decât vrea cel care ți-a făcut nedreptatea; a șasea, să nu-l urăști pe cel care ți-a făcut acestea; a șaptea, chiar să-l iubești; a opta, să-i faci și bine; a noua, să-L rogi pe Dumnezeu Însuși pentru el.” (Omilii la Matei 18, 4)

Măsura de pe a doua treaptă este cea a Legii vechi: „Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” (Matei 5, 38). Sfântul Ioan explică în aceeași omilie că Legea a poruncit răsplata egală ca să înfrâneze mâna celui care vrea să se răzbune. Hristos îi ridică pe ucenici până la ultima treaptă, unde omul se roagă pentru cel care i-a făcut rău.

Sfântul Ioan subliniază și înălțimea răsplății făgăduite pentru această poruncă. Celor blânzi Domnul le-a făgăduit pământul, celor care plâng mângâierea, iar celor milostivi mila. Celor care își iubesc vrăjmașii le făgăduiește ceea ce este mai minunat decât toate: să se facă asemenea lui Dumnezeu, atât cât îi este cu putință omului (Omilii la Matei 18, 4). Comparația arată cât de sus cheamă porunca aceasta. Ea nu deosebește o mântuire mai mică de una mai mare, căci și în Fericiri celor care fac pace li se făgăduiește că se vor chema fii ai lui Dumnezeu.

Cine aude porunca aceasta se întreabă cum o poate împlini. Sfântul Ioan îl îndreaptă spre Cruce: „Ai văzut pe Dumnezeu făcându-Se om, coborându-Se atât de jos și pătimind atâtea pentru tine, și încă mai întrebi și te îndoiești cum este cu putință să le ierți celor împreună-slujitori cu tine nedreptățile lor?” (Omilii la Matei 18, 5). Domnul Însuși S-a rugat pentru cei care Îl răstigneau: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34).

Tot în această omilie, Sfântul Ioan îl aseamănă pe cel care ne face rău cu un bolnav: „Așa fac și doctorii: când cei ieșiți din minți îi lovesc cu picioarele și îi batjocoresc, atunci le este cel mai milă de ei și se îngrijesc de vindecarea lor deplină, știind că ocara vine din cumplita lor boală” (Omilii la Matei 18, 6). Doctorul nu numește boala sănătate. El vede omul dincolo de boală și se îngrijește de el.

Sfântul Siluan Athonitul

Iubirea vrăjmașilor stă în centrul învățăturii Sfântului Siluan Athonitul. Sfântul s-a născut în 1866, într-un sat din ținutul Tambov, în Rusia, și a primit la Botez numele Simeon. În toamna anului 1892 a venit în Sfântul Munte Athos, la mănăstirea rusească a Sfântului Pantelimon. Acolo a viețuit ca monah până la 24 septembrie 1938, când a trecut la Domnul. Viața și scrierile lui le-a făcut cunoscute ucenicul său, Sfântul Sofronie (Saharov).

În tinerețe, Simeon era un flăcău foarte puternic. La o sărbătoare din sat, un tânăr beat a vrut să-i smulgă acordeonul, ca să se fălească înaintea celorlalți. Simeon s-a rușinat la gândul că fetele vor râde de el și l-a lovit cu putere în piept. Omul a căzut cu sânge și spumă la gură și abia după mai bine de o jumătate de oră s-a putut ridica. Sfântul Sofronie a păstrat întâmplarea așa cum i-a povestit-o Sfântul însuși.

Omul care în tinerețe lovise atât de greu a ajuns să plângă pentru toată lumea. Pe când era încă frate începător, Domnul i S-a arătat în bisericuța Sfântului Proroc Ilie, de lângă moara mănăstirii. Sfântul Siluan mărturisea că Domnul Însuși l-a învățat să-și iubească vrăjmașii.

Sfântul spunea că, fără harul lui Dumnezeu, nu ne putem iubi vrăjmașii. Numai Duhul Sfânt învață această iubire. Sufletul care nu L-a cunoscut pe Duhul Sfânt nici nu înțelege cum poate cineva să-și iubească vrăjmașii și nu primește această învățătură. Cuvintele lui arată cum poate omul să împlinească porunca auzită în Evanghelie.

Sfântul cerea însă și osteneala omului. Îl sfătuia pe cel care vrea să-și iubească vrăjmașii să-și silească de la început inima. Domnul, spunea el, văzând bunăvoința omului, îl va ajuta în toate, iar experiența însăși îi va arăta calea.

Când cineva te ocărăște, îți ia ce este al tău sau prigonește Biserica, Sfântul Siluan îndemna să te rogi Domnului, spunându-I că toți suntem făpturile Lui și cerându-I să aibă milă de robii Săi și să le întoarcă inimile la pocăință. Cine se roagă așa, spunea el, simte harul în sufletul său.

Dacă te rogi pentru vrăjmași, învăța Sfântul, la tine va veni pacea. Iar dacă ajungi să-i iubești, să știi că sălășluiește în tine o mare măsură din harul lui Dumnezeu. Cel care se gândește cu răutate la vrăjmașii săi nu are în el iubirea lui Dumnezeu și nu-L cunoaște pe Dumnezeu.

Sfântul Sofronie notează că Sfântul Siluan cântărea după aceeași măsură și trăirile cele mai înalte ale rugăciunii. Dacă sufletul nu avea după aceea iubire pentru vrăjmași și pentru toată zidirea, Sfântul Siluan vedea în aceasta semnul că trăirea nu fusese o adevărată împărtășire cu Dumnezeu.

Sfântul Sofronie a păstrat și o convorbire la care a fost de față. Un pustnic spunea, vădit mulțumit, că Dumnezeu îi va pedepsi pe toți ateii și că aceștia vor arde în focul cel veșnic. Sfântul Siluan, tulburat, l-a întrebat dacă ar fi fericit să ajungă în rai și să vadă de acolo pe cineva arzând în focul iadului. Pustnicul a răspuns că nu ar avea ce face, fiindcă ar fi vina lor. Sfântul i-a spus atunci, cu fața îndurerată: „Iubirea n-ar putea suferi aceasta. Trebuie să ne rugăm pentru toți.”

Pustnicul își închipuia o fericire care putea privi liniștită chinul altora. Sfântul Siluan cunoștea fericirea omului care îi poartă pe toți în rugăciunea lui. Cuvântul lui ne cheamă să cerem neîncetat mântuirea oamenilor și să lăsăm judecata lor lui Dumnezeu.

Aceeași iubire o descria, în veacul al VII-lea, Sfântul Isaac Sirul. Inima milostivă, spune el, este o ardere a inimii pentru toată zidirea. Omul care are o asemenea inimă se roagă neîncetat cu lacrimi și pentru vrăjmașii adevărului și pentru cei care îi fac rău, ca să fie păziți și să fie miluiți (Cuvinte despre nevoință, 81). La această milostivire ne cheamă Evanghelia acestei Duminici.

Pentru ce a dat Domnul această poruncă

Sfântul Maxim Mărturisitorul se întreabă pentru ce a poruncit Domnul iubirea vrăjmașilor. Domnul a dat-o, răspunde el, ca să-l elibereze pe om de ură, de supărare, de mânie și de pomenirea răului, adică de ținerea de minte a răului cu vrăjmășie și cu dorință de răzbunare, și ca să-l învrednicească de dragostea desăvârșită. Omul ajunge la această dragoste când, urmând pilda lui Dumnezeu, îi iubește pe toți oamenii la fel. Dumnezeu îi iubește pe toți la fel și vrea ca toți să se mântuiască (Capete despre dragoste I, 61).

Dragostea desăvârșită, scrie tot el, privește la firea omenească, una în toți oamenii, și îi cuprinde pe toți deopotrivă, oricare ar fi felul de a fi al fiecăruia. Îi iubește pe cei buni ca pe prieteni și pe cei răi ca pe vrăjmași, le face bine, îi rabdă și pătimește chiar pentru ei, ca să-i facă prieteni, dacă se poate. Când nu izbutește, nu se schimbă și le dă tuturor mai departe roadele iubirii. Așa a pătimit Hristos pentru toți oamenii și le-a dăruit tuturor aceeași nădejde a învierii, deși fiecare se face pe sine vrednic de slavă sau de osândă (Capete despre dragoste I, 71).

Primii pași

Sfântul Ioan Gură de Aur așază rugăciunea pentru vrăjmaș pe cea mai înaltă treaptă, iar Sfântul Siluan o arată și ca pe un început. Omul începe să se roage cu osteneală, din ascultare de poruncă, și cu vremea rugăciunea lui poate ajunge să izvorască din iubire. Harul lui Dumnezeu îl însoțește și în primii pași, și în creștere. De aceea, cel dintâi lucru este să-l pomenim în rugăciune pe cel care ne-a făcut rău, chiar atunci când inima încă se împotrivește.

Rana poate durea încă multă vreme după ce omul a început să se roage pentru cel care l-a rănit. Durerea aceasta nu este același lucru cu ura pe care omul o alege. Apostolul ne încredințează că „Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre” (Romani 8, 26).

Sfântul Siluan leagă iubirea vrăjmașilor de smerenie. Unde este mândrie, spunea el, nu poate fi har. Sufletul trebuie să se smerească și să-și iubească vrăjmașii, pentru că altă cale de a-I plăcea lui Dumnezeu nu există. Omul care încă se luptă cu mândria nu este însă lăsat singur. Dumnezeu îl cheamă și îl ajută să se smerească, iar harul lucrează și în cel care se pocăiește și cere ajutor, nu doar în cel ajuns la desăvârșire.

Sfântul Ioan Gură de Aur își încheie omilia cu un sfat foarte simplu: să nu așteptăm ca celălalt să ne vorbească cel dintâi. Mulți așteaptă să fie salutați primii, iar obiceiul acesta, spune el, a stricat nenumărate prietenii și a născut multe dușmănii (Omilii la Matei 18, 10).

Iubirea vrăjmașilor nu cere ca răul să fie numit bine. Când unul dintre slujitorii care erau de față I-a dat o palmă, Domnul i-a răspuns: „Dacă am vorbit rău, dovedește ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă bați?” (Ioan 18, 23). Același Domn S-a rugat apoi pe Cruce pentru cei care Îl răstigneau. Putem, așadar, să oprim răul, să-i apărăm pe cei slabi și să cerem ajutor fără să dorim pierzarea celui care îl săvârșește. Cel care iartă nu este dator să spună că fapta nu s-a întâmplat și nici să se prefacă că are încredere acolo unde încrederea a fost distrusă.

Fii ai Celui Preaînalt

Fericirile se încheie cu cei ocărâți și prigoniți pentru Hristos, cărora Domnul le spune: „Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5, 12). Ucenicii lui Hristos se poartă cu cei care îi prigonesc așa cum cere Evanghelia acestei Duminici: îi iubesc, le fac bine și se roagă pentru ei. Așa trăiesc ca fii ai Celui Preaînalt, Care este bun cu cei nemulțumitori și răi. Înfierea, adică primirea noastră ca fii ai lui Dumnezeu, este darul Lui în Hristos. Iubindu-ne vrăjmașii, învățăm să trăim potrivit acestui dar și ne asemănăm tot mai mult Tatălui, Care ne-a iubit cel dintâi.

Sfântul Siluan Îl ruga pe Domnul, zi și noapte, să-i dea iubirea vrăjmașilor, iar Domnul i-a dat lacrimi pentru toată lumea. Calea aceasta este deschisă oricui. Ea începe cu o rugăciune smerită pentru cel care ne-a rănit și cu cererea pe care Sfântul o înălța neîncetat: să ne învețe Domnul, prin Duhul Său cel Sfânt, să ne iubim vrăjmașii și să ne rugăm pentru ei cu lacrimi.

„Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36).

Notă. Citatele din Sfântul Ioan Gură de Aur sunt traducere proprie după versiunea engleză din Nicene and Post-Nicene Fathers, seria I, vol. 10 (1888). Învățăturile Sfântului Siluan sunt redate după cartea Sfântului Sofronie (Saharov), Saint Silouan the Athonite, în traducerea engleză a lui Rosemary Edmonds; cuvintele din convorbirea cu pustnicul se află la p. 48 a ediției din 1991 (Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Tolleshunt Knights, Essex). Cuvântul Sfântului Isaac Sirul este numerotat după ediția grecească; în traducerea engleză a Mănăstirii Sfânta Schimbare la Față este Omilia 71.