În dimineața zilei de 8 iunie 2022, statul Arizona a executat prin injecție letală un bărbat pe nume Frank Jarvis Atwood. Cu o zi înainte primise schima mare, adică treapta cea mai înaltă a călugăriei ortodoxe, și numele Efrem. În camera execuției a stat lângă el duhovnicul său, arhimandritul Paisie, egumenul Mănăstirii Sfântul Antonie din Florence, care îl botezase cu douăzeci și doi de ani mai devreme. Potrivit Departamentului penitenciarelor din Arizona, era pentru prima dată când un preot se afla în camera unei execuții în acest stat.
Fusese condamnat în 1987 pentru răpirea și uciderea unei fetițe de opt ani. Până în ultima clipă a susținut că nu el a făcut-o.
În anumite medii ortodoxe, moartea lui a fost primită ca o mărturie de convertire și de pocăință. Doi ierarhi cunoscuți au scris despre el, un cerc monahal l-a pomenit, cartea lui a fost tradusă și în românește, iar Mitropolitul Atanasie de Limassol l-a asemănat cu tâlharul cel bun.
Despre vinovăția lui s-a scris mult și de o parte, și de alta. Ceea ce nu s-a cercetat aproape deloc este altceva, deși materialul stă la vedere: ce scria omul acesta despre viața lui lăuntrică, și cât seamănă aceasta cu ceea ce s-a scris despre el. Acolo se află partea cu adevărat folositoare a cazului, și tot acolo se află și problema.
Copilul
O chema Vicki Lynne Hoskinson. Se născuse la 2 februarie 1976 și era în clasa a treia. În după-amiaza zilei de 17 septembrie 1984, mama ei a trimis-o cu bicicleta până la cutia poștală din apropiere, să pună la poștă o felicitare de ziua mătușii. După douăzeci de minute, mama a trimis-o pe sora ei mai mare, Stephanie, să o caute. Stephanie a găsit bicicleta căzută pe marginea drumului. Rămășițele copilului au fost găsite în aprilie 1985, în deșertul de la nord-vest de Tucson.
Mama ei, Debbie Carlson, și-a petrecut deceniul următor luptând pentru drepturile victimelor și a avut un rol hotărâtor în adoptarea, în 1990, a legii din Arizona privind drepturile victimelor. Trei ani mai devreme, la procesul ucigașului fiicei ei, familia stătuse pe hol: fiind martori în cauză, nu aveau voie să intre în sala de judecată.
După execuție, mama a spus în fața presei că fiica ei fusese un copil vioi, cu un râs molipsitor, și că nasul ei pistruiat se vede astăzi la nepoții pe care Vicki nu i-a cunoscut.
Începem cu ea fiindcă în relatările ortodoxe despre acest caz pe care le-am putut citi ea apare la sfârșit, sau nu apare deloc.
Procesul
Juriul l-a găsit vinovat de răpire și de omor de gradul întâi săvârșit în cursul acesteia. Curtea Supremă din Arizona a confirmat condamnarea în 1992, iar Curtea Supremă a Statelor Unite a refuzat să reexamineze cauza în 1993.
Probele erau indirecte, dar nu puține. Hotărârea din 1992 le strânge în patru puncte: inculpatul, pe care instanța îl numește „un pedofil condamnat”, a fost văzut la câțiva metri de fetiță, cu câteva clipe înainte ca ea să dispară; martori l-au recunoscut drept bărbatul pe care îl văzuseră conducând cu un copil mic în mașină; în aceeași după-amiază a fost văzut cu sânge pe mâini și pe haine; și tot atunci, cu ace de cactus în brațe și în picioare. La acestea se adaugă expertizele care au arătat contact între bara mașinii lui și bicicleta fetiței. Iar martorii au mai spus că, întrebat despre sânge, Atwood le-ar fi răspuns că înjunghiase un bărbat într-o afacere cu droguri și îi dusese trupul în deșert, iar mai târziu a susținut că născocise povestea ca să pară aspru; unul l-a văzut și șlefuind lama unui cuțit.
La data faptei era eliberat condiționat de patru luni dintr-o condamnare pentru răpirea unui băiat mic. Potrivit dosarului, l-a întâlnit pe copil mergând cu motocicleta, iar când băiatul a refuzat plimbarea oferită, i-a aruncat bicicleta la pământ, l-a tras pe motocicletă, l-a silit la un act sexual și l-a amenințat cu moartea dacă țipă.
Mai fusese condamnat în 1975, în California, pentru lewd and lascivious conduct with a child under the age of fourteen (acte indecente și lascive asupra unui copil sub paisprezece ani). Aceasta este încadrarea juridică. Copilul avea zece ani.
Băiatul din 1980 a fost smuls de pe bicicletă. Patru ani mai târziu, o fetiță de opt ani a dispărut de lângă bicicleta ei căzută pe marginea drumului. Asemănarea nu dovedește că el a răpit-o și pe Vicki. Explică însă de ce antecedentul a cântărit atât de greu.
Un singur lucru trebuie așezat aparte, fiindcă schimbă felul în care se citește tot restul.
Condamnarea din 1975 a fost singura împrejurare agravantă reținută împotriva lui. În legea din Arizona, fără o asemenea împrejurare, pedeapsa cu moartea nu putea fi dată. Cu alte cuvinte: uciderea lui Vicki l-a făcut vinovat de omor de gradul întâi, dar fapta din 1974 a fost aceea care a făcut cu putință osânda la moarte.
Așadar între el și masa execuției stătea, juridic, și o faptă săvârșită la optsprezece ani, cu treisprezece ani înaintea procesului.
A contestat-o de la cea dintâi cale de atac până la ultima, cu o săptămână înaintea morții. Nu a izbutit niciodată.
Slăbiciunile dosarului sunt și ele reale. Nimeni nu a văzut răpirea și nimeni nu a văzut omorul. Din rămășițe nu s-a putut stabili cauza morții. Experții apărării au contestat concluziile privind vopseaua, iar apărarea a susținut, începând cel târziu din 1996, că urma fusese pusă pe bară de anchetatori. Instanțele au respins această teorie, iar în 2017 Curtea de Apel a Circuitului al Nouălea a găsit-o neverosimilă față de dosar. În 2021 a fost descoperit un memorandum al FBI din 1984 privind un apel anonim care ducea spre o altă suspectă; Curtea de Apel l-a cercetat în 2022 și a hotărât că materialele nu îndeplineau pragul legal cerut pentru autorizarea unei a doua petiții federale de habeas corpus.
Povara dovezii apasă asupra acuzării, iar condamnatul nu are îndatorirea de a-și dovedi nevinovăția. Dar în treizeci și cinci de ani de căi de atac nicio instanță nu i-a anulat condamnarea și niciuna nu a constatat că probele noi i-ar stabili nevinovăția.
Nimic din toate acestea nu ne spune cine a ucis-o pe Vicki. Ne spune doar că nevinovăția lui nu a fost nicicând stabilită, deși despre ea s-a vorbit ca despre un lucru știut.
Drumul spre Biserică
Copilăria a petrecut-o într-un mediu înstărit din sudul Californiei, în cartierul Brentwood din Los Angeles, iar cea mai mare parte a anilor de gimnaziu la o academie militară cu nume bun. A fost crescut în Biserica episcopaliană, mergea des la slujbe și fusese chiar copil de altar și cântăreț în cor. Cartea lui pune tot ce a urmat sub un singur lucru petrecut în vara anului 1970. Avea paisprezece ani când a fost răpit și necinstit. Despre stresul de după o asemenea lovitură, spune ea, nu se știa aproape nimic în anii aceia, iar urmarea a fost năprasnică.
De acolo s-a surpat tot ce fusese mai înainte: biserica de mai multe ori pe săptămână, muzica — cânta la trompetă, la violoncel și la pian, și mergea la concerte cu părinții — școala, sportul. În locul lor au venit astrologia, filosofiile răsăritene, muzica rock, drogurile, răzvrătirea împotriva oricărei rânduieli și, cum spune cartea fără ocol, perversiunea sexuală.
La optsprezece ani era în închisoare de stat, iar din următorii unsprezece ani a petrecut mai bine de nouă în penitenciare californiene. Învățătura i s-a oprit în 1975, la un examen de echivalare a liceului.
Tot ce a învățat mai departe a învățat din celulă. Ajuns pe culoarul morții, s-a înscris îndată la cursuri prin corespondență și a strâns, într-un deceniu, o licență în engleză cu specializare secundară în drept și un masterat în literatură, ultimul în 1998. Voia să ajungă avocat.
Așadar, când a scris pentru întâia oară în Cipru, avea în urmă zece ani de studiu și un masterat. La Ortodoxie nu a venit un om fără carte. A venit un scriitor format.
Și-a cunoscut viitoarea soție în 1987, anul procesului. S-au căsătorit în decembrie 1991. Prin ea s-a întors la creștinism, într-o formă protestantă care i-a lăsat, spune el, un gol lăuntric. A scris atunci Mitropolitului Atanasie de Limassol, în Cipru. Ierarhul nu s-a mărginit să-i trimită cărți. L-a pus în legătură cu Mănăstirea Sfântul Antonie, ctitorită în 1995 de Părintele Efrem în deșertul Arizonei, în același oraș cu penitenciarul, și, după propria lui mărturie, s-a îngrijit ca egumenul Paisie să meargă la el, să-l boteze și să-și ia asupra sa ocrotirea și răspunderea lui duhovnicească. Paisie a început să vină la închisoare. Au trecut câțiva ani de corespondență și de citire până la botez. În iulie 2000 a fost botezat și a primit numele Antonie. Soția a fost botezată în 2007 și a primit numele Sarah.
Au urmat douăzeci și doi de ani de rânduială zilnică de rugăciune sub ascultarea aceluiași duhovnic.
Trebuie spus în ce condiții. A petrecut aproape treizeci și cinci de ani pe culoarul morții, o mare parte din acest răstimp în regim de maximă siguranță. O degenerare a coloanei l-a țintuit în scaun cu rotile și l-a lăsat în durere neîntreruptă. Când a cerut amânarea execuției pe acest temei, statul a propus o pană medicală și înclinarea mesei, ca să apropie poziția lui de aceea pe care oricum o lua în celulă spre a-și potoli durerea.
Nimic din acestea nu vine din memoriile lui. Sunt fapte de dosar și de presă. Pravila, postul și privegherea s-au făcut într-o încăpere mică, în durere și fără un public de față.
Dar celula nu este chilie. Toată rânduiala de ocrotire a tradiției isihaste stă în oameni de față: un părinte care te vede zilnic, frați care îți taie voia în lucruri mărunte și care te contrazic, un egumen care bagă de seamă ce nu spui. Atwood a avut un duhovnic care îl vizita și îl îndruma, nu viață de obște. Izolarea lucrează astfel în amândouă părțile. O nevoință purtată ani întregi fără martori nu se lasă ușor coborâtă la spectacol, dar nici nu poate fi cântărită cum se cântărește viața unui monah într-o mănăstire.
Ce scria el despre sine
Aici începe partea care a rămas aproape nevăzută în relatările despre el, deși a fost publicată chiar de ortodocși, în engleză și în greacă, în zilele morții lui.
Cu puțin înainte de execuție, Mitropolitul Ierotheos de Nafpaktos a dat la lumină corespondența lor. Se așteaptă acolo mărturia unui om ajuns la măsuri înalte. Se găsește altceva.
Despre rugăciune scrie că a încercat metodele isihaste, cu respirația și celelalte, și că o singură dată a simțit ceva despre care crede că a fost rugăciunea coborâtă în inimă. Adaugă îndată că gândurile lumești o alungă. Și încheie spunând despre sine că se simte un ratat.
Scrie apoi că se teme. Se teme de vămile văzduhului. Spune că demonii îi șoptesc că nu va putea trece de ele. Vorbește despre partea lui rea, pe care ceilalți nu o văd.
Iar când ajunge la ceea ce nădăjduiește de la moartea lui — tunderea, mucenicia, Raiul — se oprește singur și adaugă că i se pare o îngâmfare să spună asta.
Omul acesta nu se descrie nicăieri ca ajuns la vreo măsură. Se descrie ca începător speriat, cu o singură cercetare a harului de care nu e sigur, cu o parte ascunsă de care se teme, și cu o sfială când vine vorba despre Rai.
Aceasta este vocea lui din scrisori.
Antonie al Pustiei
Există însă și o a doua voce a lui, publică, tipărită și încă la vedere pe internet. Deosebirea dintre ele spune mai mult decât tot dosarul din Arizona.
La botez a primit numele Antonie. Adaosul „al Pustiei” și l-a pus singur. Explicația o dă tot el, pe site: nu se gândea la deșertul Arizonei, nici la pustia culoarului morții, ci voia să rămână cu mintea la pustia păcatului în care trăiește și se luptă. Explicația este bună și smerită. Numele însă este al Sfântului Antonie cel Mare, părintele monahilor.
Site-ul pe care își publica scrierile se cheamă Church Father Theology — Teologia Sfinților Părinți.
Ce a scris acolo se poate vedea din descrierile pe care le-a alcătuit el însuși.
Fără să fi putut cunoaște Athosul nemijlocit, alcătuiește o antologie de patruzeci și șase de pagini despre Sfântul Munte, pe temeiul bibliografiei și al propriei cercetări: istoria, tipiconurile, cele douăzeci de mănăstiri, schiturile, cu desene.
O broșură despre depresie. Scrie că în vremea noastră a atâtor „tulburări” — cuvântul îl pune el între ghilimele — este de trebuință să știm ce învață Sfinții Părinți. Tratează depresia ca patimă și ca boală, arată pricina și leacul, iar cititorul, spune el, va rămâne înarmat cu arme puternice ca să biruie acest demon pierzător. Textul a fost scris dintr-o celulă, de pe culoarul morții, de un om care trăia în durere neîntreruptă și în singurătate.
O broșură despre cosmos și om: starea zidirii înainte de cădere, stricăciunea intrată în lume prin păcat, întoarcerea la nestricăciune la a Doua Venire. Adică dogmatică.
Și o broșură împotriva New Age-ului, în care sunt puse laolaltă literatura științifico-fantastică, Star Trek, Harry Potter și literatura fantastică, arătându-se legăturile lor cu ocultismul și primejdia ca aceste lucruri să fie socotite doar o distracție nevinovată. A scris-o omul despre care biografia de pe același site spune că, în anii de închisoare din California, se făcuse iscusit în studii oculte.
Cărțile poartă titluri pe măsură: West of Jesus, Spiritual Alchemy, The Gates of Hades Prevaileth Not, Noetic Jerusalem.
Tiparul se vede de la început, dinainte de Ortodoxie. Încă din deceniul protestant fusese redactor la două reviste creștine, publicase acolo articole cu titluri precum Mândria omului și Unirea dumnezeiască, și scrisese broșuri de învățătură pentru două lucrări misionare cu tineri. Apoi, ortodox fiind, a început un program de teologie de trei ani și a publicat, în același răstimp, broșuri de dogmatică.
Din primii ani ai întoarcerii lui la credință, omul acesta a învățat pe alții. În biografia publică pe care o putem urmări nu se vede un răstimp îndelungat de tăcere înainte de a începe să-i învețe pe ceilalți.
Unde se pierd faptele din carte
Pe site-ul dedicat scrierilor lui se află o prezentare a vieții lui, la persoana a treia. Nu știm cine a redactat-o. Ea spune că în vara anului 1984 punea pe picioare o rețea de droguri în mai multe state, că a petrecut un sfârșit de săptămână la Tucson și că, lângă Austin, a fost arestat pentru o răpire și o crimă despre care nu știa nimic. Despre cei nouă ani petrecuți în închisorile californiene spune doar că a continuat activitatea ilegală și s-a făcut iscusit în studii oculte. Pentru ce a stat acolo nu spune.
În propria lui carte, faptele sunt însă la vedere.
Injustice for All, trei sute douăzeci și șapte de pagini tipărite în 2018, este întâi de toate un memoriu de nevinovăție, cu hărți, fotografii, declarații și anexe. Introducerea ei spune totuși pe față ceea ce site-ul trece sub tăcere: că la optsprezece ani a sărutat o fetiță de zece, că la douăzeci și patru a molestat un băiat de șapte, și că dosarele psihiatrice arată că vânduse favoruri sexuale unor bărbați maturi în anii adolescenței.
Așadar la izvor faptele sunt rostite. Nu sunt rostite însă ca păcate mărturisite, ci ca urmări ale a ceea ce i se făcuse lui la paisprezece ani.
Dacă lucrul acesta e adevărat, el cere milă, nu dispreț. Iar noi nu avem cum să hotărâm din afară cât de mult atârnă.
Ce se poate urmări este altceva: ce s-a ales de faptele acestea pe drum.
În carte sunt. În prezentarea de pe site nu mai sunt. În repovestirile românești nu mai sunt. În omilii nu mai sunt.
Aceeași povestire a ajuns și la noi. Autobiografia scrisă împreună cu soția lui a apărut în românește la Editura Sophia, sub titlul Lumina din spatele gratiilor, cu subtitlul „Povestea adevărată a unui condamnat la moarte convertit la Ortodoxie în închisorile Arizonei”.
Data are însemnătatea ei. La 7 iunie 2022, în ajunul execuției, blogul editurii o anunța încă drept carte care avea să iasă de sub tipar în curând. Iar textul de prezentare, preluat apoi de toate librăriile, începe cu vocea lui: fusese condamnat pentru asasinarea unui copil, „crimă pe care nu am săvârşit-o”.
Afirmația inculpatului despre propria cauză intra astfel, fără nicio delimitare a editurii, într-o carte înfățișată cititorului drept povestea adevărată.
Nimeni nu a mințit pe drumul acesta. Fiecare a repovestit ce primise, mai scurt și mai limpede decât îl primise. Iar la fiecare trecere a căzut ce era mai greu de purtat.
Pierderea aceasta are însă o urmare pe care nimeni nu pare să o fi văzut.
Fapta din 1974 nu era o pată oarecare dintr-un trecut încurcat. Era chiar împrejurarea care a făcut cu putință osânda la moarte. Cine a repovestit viața lui fără ea nu a lăsat deoparte doar un păcat vechi. A lăsat deoparte pricina pentru care omul acela avea să fie ucis.
Iar apoi a scris despre nedreptatea execuției.
Ce s-a scris despre el
Acum așează alături ceea ce s-a spus despre el, adesea de oameni care aveau scrisorile în mână.
O relatare ortodoxă spune limpede că ajunsese la rugăciunea inimii. El scrie că i s-a părut o dată, și că a pierdut-o.
Duhovnicul lui a declarat în fața comisiei de clemență că are certitudinea unei schimbări depline și că nu mai întâlnise o asemenea autenticitate a credinței la sutele de oameni care veniseră la el. El scrie că se simte un ratat.
Mitropolitul Ierotheos a scris, cu o zi înainte de execuție, că el crede personal în nevinovăția lui. Mitropolitul Atanasie a spus că pedeapsa nu a fost dreaptă, fiindcă nu săvârșise omorul.
Iar Atwood relatează, într-una din scrisori, că Mitropolitul Atanasie îi spusese că, dacă Dumnezeu îngăduie execuția, înseamnă că I-a primit pocăința și că este gata să plece în Rai. El se temea de vămi. I s-a spus că e gata.
Privită de la depărtare, încredințarea aceasta are o formă anume.
Atwood scrie unui ierarh din Cipru că nu a făcut-o. Ierarhul îl socotește vrednic de ajutor și se îngrijește să-i fie trimis un duhovnic. Duhovnicul vine ani de-a rândul și vede o schimbare pe care o socotește fără seamăn. Schimbarea ajunge, pentru cei din jur, temei că omul spunea adevărul de la început. În 2022, duhovnicul mărturisește despre schimbare, iar ierarhul vorbește despre nevinovăție ca despre un lucru știut.
În materialele publice nu se află o cercetare a faptei făcută de vreunul dintre ei. Temeiurile pe care le-au dat la lumină pentru nevinovăția lui se întorc, până la urmă, la omul pe care îl păstoreau și la încredințarea lor că schimbarea lui îi făcea vrednică de crezare mărturia.
Nu spunem că vreunul a lucrat cu vicleșug. Spunem doar că o încredințare care se întoarce la izvorul ei nu se face mai tare prin drumul parcurs, oricât de vrednici ar fi cei care au străbătut drumul.
Exagerarea cea mai grea nu îi aparține în forma în care a fost dusă mai departe. În scrisori el este vădit mai prevăzător cu privire la starea lui decât sunt relatările despre el, iar aceasta i se cuvine spus.
Ar fi însă fals să încheiem că el a fost smerit și ceilalți l-au umflat. Vocea lui publică este alta: scrie, învață, alcătuiește tratate și vorbește cu încredere despre viața duhovnicească, sub un nume de pustnic, pe un site numit după Sfinții Părinți. Încordarea dintre cele două voci este tocmai lucrul de privit. Nu avem în față un om smerit ridicat de alții peste măsura lui, nici un prefăcut. Avem un om care, în același răstimp, vorbea cu multă siguranță când îi învăța pe ceilalți și cu mult mai puțină atunci când trebuia să spună unde se află el însuși.
Când omul devine o cauză
Un om intrat în Biserică la patruzeci și cinci de ani, dintr-o viață grea și dintr-o celulă, a devenit în douăzeci de ani o cauză. Ierarhi din Cipru și din Grecia i-au scris. Mănăstiri l-au pomenit. La audierea lui de clemență au venit, după propria lui socoteală, vreo două duzini de monahi și monahii și peste o sută cincizeci de credincioși. Cărțile lui au fost tipărite și traduse.
Tradiția nevoinței se întoarce mereu la aceeași grijă. Slava deșartă este numită de Părinți spinul care crește din fiecare virtute și primejdia care se lipește tocmai de cele bune, iar graba de a-l așeza pe cel încă neîncercat în locul povățuitorului este primejduitoare nu fiindcă acela ar fi mai păcătos decât ceilalți, ci fiindcă puțini pot purta cinstirea fără să se vatăme.
Lui i s-a dat toată cinstirea deodată, și nu de la oameni oarecare, ci de la oameni pe care îi socotea sfinți. Iar spre lauda lui trebuie spus că apăsarea aceasta, care mergea toată într-o singură direcție, nu l-a mutat cu totul. A urmat să se socotească neputincios chiar și atunci.
Nu este puțin lucru.
Întrebarea nu i se adresează lui. Ce le-a folosit celor din jur să-l așeze acolo? Un om care se teme de vămi are nevoie de rugăciune, nu de asigurări. Un om care spune că a simțit o dată ceva are nevoie de tăcere în jurul acelui lucru, nu de tipărirea lui. Un om care merge spre moarte are nevoie de duhovnic, nu de o cauză.
Tâlharul de pe cruce
Paralela cu tâlharul cel bun poate fi înțeleasă în două feluri, și trebuie despărțite.
Mitropolitul Atanasie pare să o folosească privind spre viața lui de dinainte: Frank a fost tâlhar, Antonie a devenit ortodox, Efrem a devenit monah. Citită astfel, paralela este îndreptățită. Și trebuie spus limpede un lucru pe care critica grăbită îl trece cu vederea: dacă un om este cu adevărat nevinovat de o anumită faptă, pocăința nu îi cere să mintă și să mărturisească o crimă pe care nu a săvârșit-o. Adevărul nu se pocăiește prin minciună.
Rămâne totuși de spus cum arată pocăința în Tradiție.
Tâlharul cel bun nu spune că i se face nedreptate. Spune: „Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău” (Luca 23, 41). Abia după aceste cuvinte vine cererea, și abia după cerere vine făgăduința raiului. Sfântul Moise Etiopianul, care fusese tâlhar și ucigaș, și-a plâns faptele până la sfârșitul vieții. Sfânta Maria Egipteanca i-a povestit Cuviosului Zosima tot ce fusese, fără să se cruțe.
Mărturisirea limpede a păcatului este una dintre trăsăturile de căpătâi ale pocăinței. Omul nu se pocăiește de un păcat pe care se ferește cu bună știință să-l recunoască.
Ce nu putem face este să hotărâm noi, din afară, dacă omul acesta a trecut sau nu prin ușa aceea. Dacă a ucis-o pe Vicki și a tăgăduit până la capăt, atunci a murit fără să mărturisească fapta cea mai grea a vieții lui. Dacă nu a ucis-o, atunci tăgada lui a fost adevăr. Care dintre cele două s-a petrecut nu ne este dat să știm.
Schima mare, cu o zi înainte de moarte
Rămâne întrebarea de la care am pornit, și care a fost pusă cel mai puțin.
La 7 iunie 2022, cu o zi înaintea execuției, arhimandritul Paisie l-a tuns în schima mare și i-a dat numele Efrem, după bătrânul care ctitorise mănăstirea. A doua zi, la ora 10:16, a fost executat.
Schima mare este treapta din urmă a călugăriei. La ea se ajunge, după rânduiala obișnuită, prin ani de ascultare ca frate, apoi prin rasoforie, apoi prin schima mică. Cel tuns făgăduiește ascultare, feciorie, sărăcie și statornicie în mănăstirea lui.
Tunderea în ceasul morții este însă și ea veche în Biserică, iar acolo treptele se strâng într-una singură. Așa că scurtarea nu e, prin ea însăși, o scăpare. Iar un om cu mandat de execuție semnat se află în ceasul morții mai neîndoielnic decât mulți bolnavi.
Nici făgăduințele nu ridică o problemă. Monahul făgăduiește până la moarte, iar dacă moartea vine peste o zi, el le păzește o zi.
Două lucruri rămân totuși nelămurite în tot ce s-a publicat, și le însemnăm ca atare, fără să tragem din tăcere vreo încheiere.
Cel dintâi este căsătoria. Soția lui trăia, era ortodoxă din 2007 și a rămas văduvă a doua zi.
Tradiția canonică nu îngăduie ca unul dintre soți să iasă singur din căsătorie pentru o stare mai înaltă. Canonul 48 al Sinodului Trulan rânduiește ca soția celui ridicat la episcopie să se despartă de el prin învoiala amândurora. Canonul acesta privește episcopatul, nu monahismul. Dar socotința lui — că niciunul dintre soți nu iese singur dintr-o legătură care îi ține pe amândoi, după cuvântul Apostolului că nu se stăpânesc pe ei înșiși unul fără celălalt — a fost aplicată de tradiția canonică și celui care intră în monahism.
În relatările publice despre tunderea lui nu se pomenește nimic despre încuviințarea soției, deși toate celelalte amănunte ale acelor zile au fost povestite pe îndelete. Tăcerea aceasta nu dovedește că încuviințarea nu a fost cerută și dată. Înseamnă doar că din materialul public nu se poate ști.
Trebuie spus și ce vorbește în apărarea tunderii. El nu părăsea o căsătorie ca să intre într-o mănăstire. Era închis de treizeci și cinci de ani și urma să fie omorât a doua zi dimineață. Într-o asemenea împrejurare Biserica are pogorământul ei, iar canonul rămâne în putere fără să hotărască singur ce era de făcut.
Al doilea privește autoritatea sub care s-a făcut. Tunderea a fost săvârșită de egumen, ceea ce nu are în sine nimic neobișnuit. Egumenii tund, cu binecuvântarea episcopului locului. Sursele publice nu spun dacă pentru aceasta fusese cerută și primită binecuvântarea chiriarhului. Nici aici tăcerea nu ne îngăduie să presupunem ceva într-o parte sau în alta.
Ce a lucrat atunci tunderea?
Pentru el, mângâiere, și poate începutul unei vieți noi, chiar dacă viața aceea a ținut o zi. Nu este puțin lucru, și nimeni nu are dreptul să i-o socotească.
Pentru ceilalți, tunderea a lucrat altfel. A dat un nume și o imagine. În multe dintre relatările ortodoxe, din clipa aceea nu mai murea Frank Atwood, condamnatul din dosarul Vicki Hoskinson, ci Monahul Efrem, iar sub numele acesta a fost pomenit, îngropat și povestit mai departe.
Și aici trebuie spus limpede ce este și ce nu este tunderea.
Tunderea este o rânduială de pocăință și de dăruire lui Dumnezeu, iar tradiția folosește pentru ea limbajul celui de-al doilea Botez. Dar ea nu poate fi întoarsă înapoi și folosită ca probă că pocăința celui tuns fusese deplină, și cu atât mai puțin ca probă asupra unui fapt penal. În amândouă cazurile ea nu spune nimic despre ce s-a petrecut în septembrie 1984.
Iar la a doua întrebare — dacă pocăința arătată a fost îndestulătoare — răspunsul cinstit este că nu ni se cuvine nouă. Spovedania lui este pecetluită. Ceea ce s-a lucrat între el, duhovnicul lui și Dumnezeu nu ne stă înainte, iar aceasta taie în amândouă părțile: nici nu putem spune că pocăința a fost deplină, nici nu putem spune că a lipsit.
Putem privi doar ce s-a văzut.
S-a văzut un om care își recunoștea viața de dinainte în trăsături largi: drogurile, faptele penale, egoismul care îl despărțea de har, partea lui rea, lenevirea la rugăciune. S-a văzut un om care tăgăduia omorul, ceea ce este îngăduit dacă era nevinovat. Iar în relatările ortodoxe despre convertirea lui pe care le-am putut citi, faptele împotriva copiilor pentru care fusese condamnat mai înainte fie lipsesc, fie nu au nicidecum locul pe care îl au în propriul lui memoriu.
Iar la puțin peste o zi după ce primise schima mare, ultimele lui cuvinte publice au mulțumit lui Hristos pentru mântuirea venită printr-un proces judiciar pe care îl numea nedrept.
Nimic din toate acestea nu ne îngăduie să spunem că nu trebuia să fie tuns. Un preot care merge la un condamnat și îi dă tot ce are Biserica face lucrarea preotului, iar tunderea în ceasul morții are temei vechi. Greșeala nu stă în tundere.
Ea stă în ceea ce a fost pusă să însemne după aceea. În unele relatări și argumente de mai târziu, schima a ajuns să fie chemată ca semn al curățirii, al nevinovăției, al Raiului deja câștigat.
Din faptul că a fost tuns se poate deduce ceva despre grija duhovnicului lui și, poate, despre dorința lui de a se dărui lui Dumnezeu în ceasul din urmă. Nu se deduce cine a ucis-o pe Vicki. Nu se deschide spovedania lui. Nu se dovedește nepătimirea. Și nu se face o canonizare.
Unde s-a pierdut copilul
Scena care urmează o cunoaștem numai din relatarea lui, scrisă cu două zile înainte de moarte. La 24 mai 2022, după audierea de clemență, familia lui Vicki a trecut pe lângă cușca în care era ținut, iar unchiul fetiței i-ar fi spus zâmbind că acum va primi în sfârșit acul în braț. Scrie că s-a înclinat și a zâmbit. Că omul acela îl disprețuiește de patruzeci de ani și că acum a avut prilejul să-l blesteme în față. Că nu e de acord cu ura lui, dar crede că o înțelege, și că îi pare rău că omul are nevoie de asta ca să se simtă mai bine. Încheie spunând că a fost un moment interesant și îmbucurător.
Mitropolitul Ierotheos a tipărit pasajul ca fiind ultimele lui cuvinte și l-a numit uimitor.
Durerea unchiului unei fetițe ucise ajunge acolo o slăbiciune de care condamnatul are milă, iar un ierarh o publică drept rod al schimbării lui duhovnicești. Răsturnarea din toată povestea aceasta se vede aici întreagă.
Ar fi nedrept să spunem că nu le-a arătat niciodată compasiune. Într-o declarație publicată cu puțin înaintea execuției le-a vorbit familiei de-a dreptul, recunoscându-le suferința și spunând că se roagă ca moartea lui să le aducă o ușurare și un capăt al chinului. Chiar și acolo a repetat că nu el a luat copilul. În camera execuției nu s-a mai întors spre ei.
Se aude adesea și cerința ca mama lui Vicki să fi iertat. Porunca iertării este dată celui care iartă, ca leac pentru el. Ea nu se cuvine prefăcută de ceilalți în mustrare adresată unei mame pentru felul în care își poartă moartea copilului. Și mai este o deosebire care ar trebui să ne oprească pe toți. Familia poate ierta răul făcut ei prin pierderea lui Vicki. Nu poate ierta însă, în locul lui Vicki, ceea ce i s-a făcut ei. Singura care ar fi putut face aceasta avea opt ani.
Ce rămâne
Nu știm ce s-a petrecut între el și Dumnezeu. Poate că pocăința lui a fost adâncă. Poate că a fost și nevinovat de această faptă. Putem nădăjdui în mila lui Dumnezeu și ne putem ruga pentru el, așa cum ne rugăm pentru toți cei adormiți.
Dar cinstirea unui om ca sfânt este a Bisericii, nu a impresiei unui duhovnic și nici a încredințării personale a unui ierarh. Putem nădăjdui că Dumnezeu l-a primit. Nu putem preface nădejdea aceasta într-o canonizare de-a noastră, nici pacea cu care a murit într-o dovadă că se afla deja în rai.
Iar folosul cazului acestuia, pentru noi, nu stă în dosarul din Arizona.
Omul acela se contrazicea singur. Într-un loc se temea de vămi și de partea lui pe care ceilalți nu o vedeau; în altul scria că are deplină încredere că sufletul lui va trăi veșnic în Rai. Se socotea neputincios la rugăciune și alcătuia, în același răstimp, învățături despre viața duhovnicească. Nu știa bine ce este, ca oricare dintre noi.
Peste omul acesta nesigur s-a așezat o singură icoană, netedă și fără cusur. Din ea au fost șterse mai întâi îndoielile lui, apoi faptele lui, apoi copilul.
Când punem peste un om mai mult decât poate purta, nu îl cinstim. Îl acoperim. Iar sub tot ce s-a așezat deasupra lui a fost acoperit și altcineva.
O chema Vicki Lynne Hoskinson. Avea opt ani. Mergea să pună la poștă o felicitare.
Articole relevante
- Sfinții știuți și neștiuți: de ce nu orice viață evlavioasă trebuie proclamată — despre deosebirea dintre nădejdea personală și cinstirea rânduită de Biserică.
- Părintele Serafim Rose între pocăință, hagiografie și discernământ — despre felul în care o viață reală poate fi netezită de hagiografie.
- Sfântul Cuvios Moise Etiopianul: pocăința care a ținut până la moarte — măsura patristică a pocăinței asumate până la capăt.
- Părintele Efrem din Arizona — perioada americană — contextul mănăstirii și al lucrării athonite din Arizona.
Imagine editorială generată pentru OrtodoxWay. Scena este simbolică și nu reprezintă o persoană sau un loc real.
Cărți pentru aprofundare
Memoriul analizat în articol și trei cărți despre pocăință, discernământ și străpungerea inimii.
Prețurile și disponibilitatea au fost verificate pe Booksell.ro la 2 septembrie 2026.