Un om se roagă luni de zile pentru un loc de muncă și nu îl primește. Altul cere sănătate pentru copilul lui, merge în pelerinaj, citește acatiste, postește, iar boala rămâne. Amândoi au citit în Evanghelie că cine cere primește, și amândoi ajung, mai devreme sau mai târziu, la aceeași întrebare: dacă Domnul a făgăduit atât de limpede, de ce cerem uneori și nu primim?
Întrebarea nu vine din puțină credință. Vine din faptul că în Evanghelie stau alături cuvinte care, citite unul fără celălalt, par să se bată cap în cap.
Cuvintele care par să se contrazică
În rugăciunea pe care ne-a dat-o Însuși Domnul spunem „Facă-se voia Ta”. Ne predăm și nu cerem nimic anume.
În aceeași Evanghelie, El spune: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7, 7).
La Sfântul Evanghelist Marcu, cuvântul este și mai îndrăzneț: „De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea” (Marcu 11, 24).
Iar ucenicilor care nu izbutiseră să izbăvească un copil bolnav le spune: „Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Matei 17, 20).
Care este adevărat, cuvântul predării sau cuvântul îndrăznelii? Amândouă sunt adevărate, iar felul în care stau împreună se vede cel mai limpede în Ghetsimani.
Ghetsimani
În noaptea dinaintea Crucii, Domnul nu rostește numai „Facă-se voia Ta”. Mai întâi cere, și cere un lucru foarte precis: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta!”
Nu ocolește durerea și nu o preface în vorbire generală. Spune Tatălui exact ce dorește.
În aceeași rugăciune adaugă: „Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26, 39). Iar a doua oară, rugându-Se din nou, rostește cuvânt cu cuvânt cererea din Tatăl nostru: „Părintele Meu, dacă nu este cu putinţă să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta” (Matei 26, 42).
Cererea și predarea nu sunt aici două rugăciuni potrivnice. Sunt una singură, în care omul spune ce dorește și apoi își așază dorința în mâinile Tatălui.
Paharul nu a trecut. Rugăciunea Fiului lui Dumnezeu, rostită cu o credință pe care nimeni nu a mai avut-o, nu a dobândit lucrul cerut, iar prin acel „nu” s-a mântuit lumea.
O rugăciune al cărei sfârșit nu seamănă cu ce am cerut noi rămâne o rugăciune ascultată. Uneori răspunsul lui Dumnezeu este chiar ceea ce noi, în ceasul acela, numim refuz.
Ce făgăduiește Evanghelia
După cuvântul despre cerere, Domnul vorbește despre un tată și copilul lui: „Sau cine este omul acela între voi care, de va cere fiul său pâine, oare el îi va da piatră?” Și încheie: „Deci, dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El?” (Matei 7, 11).
Tatăl dă cele bune. Noi însă nu știm întotdeauna care sunt cele bune.
Aceeași învățătură se află și la Sfântul Evanghelist Luca, cu aceleași cuvinte până aproape de capăt, iar acolo capătul este altul: „Deci dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi fiilor voştri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care Îl cer de la El!” (Luca 11, 13).
Matei spune „cele bune”. Luca spune „Duh Sfânt”. Cele două Evanghelii se luminează una pe alta, iar darul pe care Dumnezeu nu îl refuză niciodată se arată a fi Dumnezeu Însuși.
Lucrurile pământești nu sunt disprețuite. Domnul ne-a poruncit să cerem pâinea cea spre ființă în fiecare zi. Boala copilului intră în rugăciune, la fel necazul casei și lipsa banilor. Toate sunt însă așezate într-o rânduială, în care Împărăția vine întâi, iar celelalte se adaugă. Nu ni se cere să nu mai dorim nimic. Ni se cere ca niciun lucru dorit să nu ajungă mai mare decât Dumnezeu.
Cuvântul care leagă totul
Sfântul Apostol Ioan strânge întreaga problemă într-o singură propoziție: „Şi aceasta este încrederea pe care o avem către El, că, dacă cerem ceva după voinţa Lui, El ne ascultă” (I Ioan 5, 14).
După voința Lui. Aceasta nu este o clauză adăugată la sfârșit, ca să acopere cazurile în care rugăciunea nu se împlinește. Este însăși inima rugăciunii creștine.
Rugăciunea schimbă mai întâi pe cel care se roagă
Domnul spune: „Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă” (Ioan 15, 7).
Citim de obicei numai jumătatea a doua. Făgăduința începe însă cu „dacă rămâneţi întru Mine”.
Omul care rămâne în Hristos poate cere ceea ce voiește tocmai pentru că, încetul cu încetul, voia lui încetează să mai fie străină de voia lui Hristos. Dumnezeu nu este înduplecat să facă voia omului. Omul învață voia lui Dumnezeu.
Aici se vede lucrarea cea mai adâncă a rugăciunii. Ea nu schimbă doar împrejurările din jurul nostru, ci îl schimbă întâi pe cel care cere. Intrăm în rugăciune spunând „Doamne, fă să se întâmple aceasta” și ieșim spunând „Doamne, rămâi cu mine chiar dacă nu se întâmplă”. Aceasta nu este o înfrângere, ci o rugăciune care a coborât mai adânc.
De ce cerem și nu primim
Sfântul Apostol Iacov numește două neputințe una după alta. Prima: „nu aveţi, pentru că nu cereţi”. A doua: „Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri” (Iacov 4, 2-3).
Se poate deci să cerem mult și totuși să cerem rău. Lucrul cerut nu este întotdeauna rău în sine, dar dorința noastră poate fi strâmbă. Cerem bani din iubire de bani. Cerem izbândă din slavă deșartă. Cerem dreptate, când de fapt vrem răzbunare. Putem cere chiar lucruri bune, dorindu-le mai mult decât Îl dorim pe Dumnezeu.
Aici stă și primejdia cea mai mare. Ea începe în clipa în care îi spunem lui Dumnezeu, cu inima dacă nu cu gura: ori îmi dai aceasta, ori nu mai cred în Tine. Atunci lucrul cerut a luat locul Celui căruia Îi cerem.
Mai este o piedică pe care o trecem aproape întotdeauna cu vederea. Îndată după „să credeţi că le-aţi primit”, Domnul adaugă: „Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre” (Marcu 11, 25). Noi am despărțit cele două versete. Hristos nu le-a despărțit. Cine își ține pumnul strâns împotriva fratelui său nu poate cere Tatălui să-și deschidă mâna.
Grăuntele de muştar
Cuvântul despre credința cât un grăunte de muștar este cel mai des scos din locul lui.
Domnul îl rostește după ce ucenicii nu izbutiseră să izgonească demonul dintr-un copil. Ei întreabă de ce, iar El le răspunde: „Pentru puţina voastră credinţă.” Și îndată după făgăduința despre munte adaugă: „Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 20-21).
Credința aceasta nu este o încordare a minții, ca și cum lucrul dorit ar veni dacă îl închipuim destul de tare. Ar fi dorința de a avea puterea lui Dumnezeu fără ascultarea de Dumnezeu.
Credința evanghelică crește într-un om care se curățește, iar Domnul spune pe loc prin ce se lucrează ea: prin rugăciune și prin post. Grăuntele este mic, dar este viu.
Gândul stăruitor
Cine poartă un gând ani de zile bagă de seamă un lucru tulburător: lucrul acela sfârșește adesea prin a se împlini. Nu îndată, uneori după foarte mulți ani, dar se împlinește.
Stăruința nu este, în sine, ceva de care să ne ferim. Domnul a spus două pilde tocmai despre ea, cu prietenul care bate noaptea la ușă până i se deschide și cu văduva care nu îl lasă în pace pe judecător. Ne-a poruncit să cerem și să nu ne pierdem nădejdea.
Sub aceeași stăruință se pot ascunde însă lucruri foarte deosebite între ele.
Este mai întâi stăruința pe care Dumnezeu o primește. Omul cere ani de-a rândul, primește în ceasul ales de Dumnezeu, iar întârzierea îl curățește pe drum.
Este apoi puterea firească a unui gând așezat. Cine poartă îndelung un gând își rânduiește în jurul lui, fără să bage de seamă, atenția, alegerile, cunoștințele, anii. Lucrul se împlinește pentru că omul a lucrat spre el o viață întreagă. Aceasta nu este nici har, nici păcat, ci felul în care este alcătuit omul.
Iar a treia este patima. Părinții au descris treptele prin care trece un gând până ajunge să stăpânească: întâi se apropie fără voia noastră, apoi zăbovim cu el, apoi ne învoim cu el, apoi ne robește, iar la urmă se face patimă, adică deprindere care mișcă omul dinlăuntru. Și patima își ajunge ținta, fiindcă omul i s-a făcut slugă și lucrează pentru ea fără să mai fie întrebat.
Din afară, cele trei arată la fel. Aceeași cerere ținută ani de zile, aceeași stăruință, aceeași împlinire la capăt.
Împlinirea nu dovedește, așadar, nimic despre obârșia cererii.
Psalmul spune lucrul acesta despre poporul din pustiu: „Ci au fost cuprinşi de mare poftă, în pustiu, şi au ispitit pe Dumnezeu, în loc fără de apă. Şi le-a împlinit cererea lor şi a săturat sufletele lor” (Psalmul 105, 14-15). Au cerut cu stăruință și au primit ce au cerut.
O cerere ținută fără „facă-se voia Ta” se poate împlini tocmai pentru că am stăruit asupra ei, iar împlinirea ajunge atunci să fie ea însăși cercetarea noastră.
Semnele după care se cerne un gând se află pe drum, nu la capăt.
Privește ce lasă gândul în tine cât îl porți. Pacea vine de la Dumnezeu, iar tulburarea și graba au altă obârșie, oricât de bun ar părea lucrul dorit.
Spune-l duhovnicului. Un gând care se ofilește când este rostit cu glas tare era bolnav mai înainte de a fi rostit.
Vezi dacă rugăciunea lui Iisus crește alături de el sau este împinsă afară de el. Gândul care nu rabdă „miluieşte-mă” alături nu mai este o cerere, ci un stăpân.
Iar cea mai scurtă cercetare ne întoarce la Ghetsimani. Poți spune peste lucrul acela „însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti”, fără ca inima să ți se strângă? Dacă poți, este cerere. Dacă nu poți, gândul te ține pe tine.
Virtutea și încercarea
Omul care se nevoiește primește mai lesne, iar Sfântul Apostol Ioan o spune deschis: „Iubiţilor, dacă inima noastră nu ne osândeşte, avem îndrăznire către Dumnezeu. Şi orice cerem, primim de la El, pentru că păzim poruncile Lui şi cele plăcute înaintea Lui facem” (I Ioan 3, 21-22). Cine rămâne în Hristos cere altfel și i se dă altfel.
Din aceeași virtute se naște însă și încercarea. Iov este cazul cel mai limpede.
Iov era bogat, cu casă întreagă și cu bună stare, și nu era pedepsit pentru nimic. Dumnezeu Însuși îl arată vrăjmașului: «Te-ai uitat la robul Meu Iov, că nu este nici unul ca el pe pământ fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău?» (Iov 1, 8).
Încercarea nu a venit peste dreptatea lui, ci prin ea. Iov a fost ales tocmai pentru că nu era altul ca el. Virtutea lui a fost pricina cercetării, nu pavăza împotriva ei.
Scriptura așază acest lucru ca pe o rânduială, chiar la începutul apropierii de Dumnezeu: „Fiule! Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită.” Și adaugă îndată pentru ce: „Că în foc se lămureşte aurul, iar oamenii cei plăcuţi Domnului, în cuptorul smereniei” (Ecclesiasticul 2, 1 și 5).
Iov cere necontenit. Cere să fie ascultat, cere să i se spună pentru ce, cere judecată. Iar răspunsul primit nu este lămurirea pe care o ceruse. La capăt spune: „Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut” (Iov 42, 5). Ceruse un răspuns și L-a primit pe Dumnezeu.
Nu urmează de aici că orice suferință ar fi semn de virtute, nici că am face bine să căutăm încercarea. În aceeași noapte a Ghetsimanilor, Domnul le-a spus ucenicilor: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41). Cerem să fim cruțați, și facem bine cerând.
Când însă încercarea vine peste un om care umbla drept, el nu are temei să o citească drept semn că Dumnezeu S-a întors de la el. Virtutea nu schimbă ce putem scoate de la Dumnezeu. Schimbă ce poate Dumnezeu să ne încredințeze.
Sfântul Apostol Pavel a cerut și nu a primit
Sfântul Apostol Pavel vorbește despre un ghimpe în trup, o suferință a cărei fire nu o lămurește. Spune: „Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine.” De trei ori, și ghimpele nu a fost îndepărtat.
Răspunsul a fost altul: „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Corinteni 12, 8-9).
Ceruse să i se schimbe împrejurarea. A primit schimbarea omului. Iar după aceea poate spune ceva ce mai înainte ar fi părut cu neputință: „Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele.” Suferința nu se făcuse bună. Harul lui Dumnezeu se dovedise mai mare decât ea.
Avem voie să cerem lucruri anume
Nimic din toate acestea nu ne oprește să cerem lucruri limpezi și mărunte. Hristos ne-a poruncit să cerem, iar credința nu ne cere să ne prefacem că nu ne doare ceea ce ne doare.
Mama copilului bolnav se cuvine să ceară vindecarea lui. Omul rămas fără lucru se cuvine să ceară un loc de muncă. Cel singur poate cere o familie, iar cel apăsat de datorii poate cere ajutor. Nu este mai duhovnicesc cel care a încetat să mai ceară ceva. Hristos Însuși a spus în Ghetsimani ce dorea.
Locul sfinților
Biserica a cerut dintotdeauna rugăciunile sfinților, și le-a cerut pe nume, pentru nevoi anume. Așa stă scris în slujbele ei. Așa au învățat și părinții care ne stau mai aproape. Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria îi trimitea pe studenți la Sfântul Ierarh Nicolae înainte de examen. Părintele Arsenie Papacioc, ca mulți alții înaintea lui, îi trimitea pe oameni la Maica Domnului. Nu este aici o evlavie de rând, îngăduită celor slabi. Este rânduiala Bisericii.
Cea dintâi minune a Domnului s-a făcut la o astfel de cerere. La nunta din Cana, Maica Sa Îi spune că gazdele au rămas fără vin. Nu este o cerere înaltă, ci o strâmtorare gospodărească, rușinea unei familii în fața oaspeților. Iar răspunsul pe care îl primește seamănă cu o amânare: „Încă n-a venit ceasul Meu.”
Ce face ea atunci arată tot ce trebuie știut despre mijlocirea sfinților. Nu stăruie cu vorba și nu caută să-L înduplece. Se întoarce către slujitori și le spune: „Faceţi orice vă va spune” (Ioan 2, 5). Este ultimul cuvânt al ei rostit în Evanghelie, și el nu îndreaptă spre ea, ci spre Fiul ei. Iar apa s-a făcut vin.
Sfinții nu sunt o cale de a ocoli voia lui Hristos. Ei ne duc înăuntrul ei.
Rătăcirea începe atunci când acest capăt se pierde și rugăciunea ajunge să semene cu un mecanism: citește acatistul de atâtea ori și lucrul se rezolvă, aprinde atâtea lumânări și cerul se îndatorează. Postul devine monedă de schimb, iar pelerinajul o plată. Se mai întâmplă ca un om să aibă câte un sfânt pentru fiecare nevoie, dar să nu se fi spovedit de ani de zile și să nu se apropie de Sfântul Potir.
Mai grav este atunci când Hristos ajunge să fie simțit ca Judecătorul greu de înduplecat, iar Maica Domnului și sfinții ca niște mijlocitori mai buni care trebuie să-L convingă. Aceasta răstoarnă Evanghelia. Hristos este Cel care Și-a dat viața pentru noi, iar sfinții nu ne apără de iubirea Lui, ci trăiesc în ea.
Sfinții nu dau. Sfinții se roagă. Tot ce se dă, se dă de la Dumnezeu.
Îndrumarea părinților presupunea o viață întreagă. Când Sfântul Cleopa îl trimitea pe student la Sfântul Nicolae, îl trimitea pe un om care se spovedea, care postea, care se împărtășea. Sfatul se dădea înăuntrul acestei vieți, nu ca o lucrare de sine stătătoare.
Cum să cerem
Părinții nu ne-au lăsat o metodă prin care să-L înduplecăm pe Dumnezeu. Ne-au lăsat o rânduială a inimii.
Cere limpede. Spune lucrul pe numele lui, fără rușine. Dumnezeu nu are trebuință să-I lămurim noi împrejurarea, dar noi avem trebuință să ne deschidem inima înaintea Lui.
Caută mai întâi Împărăția. Întreabă-te dacă lucrul cerut te apropie de Dumnezeu sau te depărtează de El.
Spune și ce a spus Hristos: „însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti.” Nu ca pe o formulă de încheiere, ci cu adevărat.
Iartă. De multe ori piedica din rugăciunea noastră nu este lipsa credinței, ci omul pe care nu voim să-l iertăm.
Stăruie. Întârzierea nu înseamnă refuz. De multe ori Dumnezeu schimbă întâi omul care cere și abia apoi lucrul cerut.
Și mai presus de toate, cere-L pe Dumnezeu, fiindcă toate darurile Lui sunt mici pe lângă El.
Rugăciunea care ne schimbă cererile
De aceea rugăciunea lui Iisus stă atât de adânc în viața Bisericii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.”
Ea nu Îi spune lui Dumnezeu cum trebuie să arate ziua de mâine și nu Îi rânduiește dezlegarea. Cere ceea ce omul are trebuință în orice împrejurare: mila Lui.
Cine o ține vreme îndelungată bagă de seamă un lucru ciudat. La început credea că rugăciunea trebuie să schimbe lumea din jurul lui. După o vreme descoperă că rugăciunea îl schimbă mai întâi pe el. Unele cereri cad de la sine. Altele rămân, dar încetează să mai fie idoli. Unele se împlinesc, altele nu. Iar peste toate se așază o cerere mai adâncă: Doamne, orice s-ar întâmpla, să nu mă despart de Tine.
Dacă Dumnezeu nu îmi dă ceea ce cer
Omul de la începutul acestor rânduri are voie să ceară mai departe. Să ceară astăzi și mâine, cu lacrimi, prin rugăciunile Maicii Domnului și ale sfinților, să bată până când mâna nu mai poate bate. Nimic din Evanghelie nu îi spune să tacă.
Evanghelia îl învață doar să adauge că el vede ziua de astăzi, iar Dumnezeu vede sfârșitul; că el vede lucrul dorit, iar Dumnezeu vede ce va face lucrul acela cu sufletul lui.
Aceasta este credința. Nu încredințarea că Dumnezeu va face ceea ce vrem noi, ci încredințarea că Dumnezeu rămâne bun și atunci când nu face ceea ce vrem noi.
Uneori ne dă lucrul cerut. Alteori ne scapă tocmai de lucrul pe care îl cerem. Uneori schimbă împrejurarea, alteori ne dă puterea de a trece prin ea. Iar când toate celelalte răspunsuri par să lipsească, face ceea ce i-a făcut Apostolului Său și spune: „Îţi este de ajuns harul Meu.”
Atunci omul înțelege ceva ce nu ar fi putut înțelege la începutul rugăciunii. Cea mai mare împlinire a unei cereri nu este întotdeauna să primești lucrul cerut. Este să ajungi, prin ceea ce ai cerut, la Cel căruia I-ai cerut.
Pentru că uneori Dumnezeu ne dă darul. Iar alteori nu ne dă darul, și ni Se dă pe Sine.
Imagine: Rugăciunea Domnului în Ghetsimani, frescă de Teofan Cretanul, secolul al XVI-lea, Mănăstirea Stavronichita, Sfântul Munte Athos; domeniul public, prin Wikimedia Commons.
Cărți recomandate
Patru cărți despre rugăciune, stăruință și lucrarea lăuntrică.
Prețurile și disponibilitatea au fost verificate pe Booksell.ro la 28 august 2026.