Ce căutau sfinții în post

Cei mai mulți creștini știu de ce postește Biserica: postul înfrânează trupul și întărește duhul. Când citim însă în viețile sfinților că unii mâncau doar o bucată de pâine pe zi, că alții treceau zile întregi fără să mănânce și fără să bea nimic, se ridică în noi o întrebare simplă și cinstită: ce căutau acești oameni? Nu căutau suferința pentru ea însăși, căci Biserica n-a lăudat niciodată chinul fără rost. Căutau ceva ce nu se vede din afară, ceva ce se petrecea înăuntrul lor în timp ce trupul flămânzea.

Despre post s-au scris multe predici și multe cărți, iar pe acest site am vorbit deja despre postul de patruzeci de zile din Scriptură și din viețile sfinților¹ și despre postul ca unul dintre cei doi stâlpi ai vieții creștine². Rândurile de față urmăresc drumul lăuntric al celui care postește: ce se schimbă în om când pântecele rămâne gol, de ce sfinții au mers atât de departe, de ce Părinții n-au lăsat aceeași măsură tuturor și de ce postul rămâne fără rod când nu este împreunat cu rugăciunea.

Acolo unde a început căderea

Sfântul Isaac Sirul observă că postul a fost cea dintâi poruncă dată firii omenești, ca să o păzească tocmai în privința gustării din mâncare, și că prin această poruncă a căzut cel dintâi om. De aceea, spune el, cei ce se nevoiesc își încep lupta acolo unde s-a dat cea dintâi înfrângere³. Omul a pierdut Raiul prin neascultare, iar neascultarea aceasta s-a săvârșit printr-o mâncare. De aceea Părinții au văzut în înfrânarea de la mâncare una dintre cele dintâi lucrări prin care omul căzut învață din nou ascultarea.

Părinții pustiei au văzut aici o lege a vieții duhovnicești. Sfântul Ioan Casian, care a trăit printre monahii Egiptului și le-a scris învățătura pentru Apus, spune că cea dintâi luptă pe care o avem de dus este cea împotriva lăcomiei pântecelui și că omul care nu-și poate opri pofta mâncării nu va putea stăpâni nici aprinderea trupească⁴. Patimile nu stau fiecare în colțul ei. Ele se țin una de alta ca verigile unui lanț, iar lanțul acesta se apucă cel mai ușor de la prima verigă. Nu întâmplător Sfântul Ioan Scărarul așază în Scara cuvântul despre lăcomia pântecelui imediat înaintea celui despre curăție: cel dintâi deschide calea celui de-al doilea.

Trupul este zidirea lui Dumnezeu și va învia, de aceea postul nu se naște din dispreț față de el. Se naște din înțelegerea că pofta mâncării este locul cel mai de jos și cel mai adânc prin care patimile intră în om, și că cine nu poate spune „nu” unei bucăți de pâine nu va putea spune „nu” nici unui gând de mânie, de slavă deșartă sau de desfrânare.

Ce se petrece înăuntrul celui care postește

Postul nu lucrează asupra omului dintr-odată și nici în chip mecanic. Foamea singură nu naște pocăința și nici lacrimile. Când însă postul este împreunat cu rugăciunea, cu privegherea și cu metaniile, harul lui Dumnezeu lucrează prin el câteva schimbări lăuntrice, pe care Părinții le-au descris cu o mare limpezime, pentru că le trăiseră ei înșiși.

Foamea scoate la lumină ce era ascuns

Omul sătul crede adesea despre sine că este liniștit, răbdător și blând. Când postește câteva zile, descoperă că se aprinde repede, că gândurile îi fug la mâncare, că se supără pe cel de lângă el pentru un lucru mic. Foamea nu a pus aceste patimi în el. Le-a scos doar la vedere. Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă să râdem de dracul care, după ce ne-am săturat, ne șoptește că de acum înainte vom mânca mai târziu⁵, pentru că omul sătul face ușor făgăduințe pe care foamea de mâine le va surpa. Aceste mici dialoguri lăuntrice sunt începutul cunoașterii de sine. Cel care postește începe să-și vadă inima așa cum este, iar fără această vedere nu există pocăință adevărată.

Inima se smerește

Postul ajută apoi la smerirea inimii. Sfântul Ioan Scărarul o spune foarte scurt: „Când pântecele e strâmtorat, se smerește inima”⁶. Omul care simte foamea simte în același timp că este dependent, că nu-și ajunge sieși, că viața lui atârnă de o bucată de pâine pe care nu și-a dat-o singur. Această simțire trupească devine, încet, o simțire duhovnicească. Omul înțelege că atârnă de Dumnezeu așa cum trupul lui atârnă de hrană.

Mintea se trezește

Tot el ajută la limpezirea minții. „Mintea postitorului se roagă cu trezvie”, scrie același Sfânt Ioan⁷. Prin trezvie Părinții înțeleg starea minții care veghează, care nu se lasă luată de gânduri și care stă atentă înaintea lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Sinaitul, unul dintre marii dascăli ai rugăciunii lui Iisus, spune despre cel care se îngreunează cu mâncare că „nu mai poate zice rugăciunea cu tărie și curăție”⁸. Pântecele plin trage mintea în jos, o face grea și somnoroasă. Pântecele ușor o lasă liberă să se ridice.

Sfântul Isaac Sirul merge mai departe. El arată că trupul care postește nu mai poate dormi toată noaptea fără să se trezească, iar omul, chiar dacă simțurile îi sunt slăbite, rămâne cu mintea trează spre Dumnezeu în rugăciune. Pentru el postul este maica rugăciunii, iar dorința de rugăciune însoțește postul ținut cu dreaptă socoteală, așa cum vederea luminii însoțește ochii sănătoși⁹.

Se deschid izvoarele lacrimilor

Postul pregătește și străpungerea inimii. Sfântul Isaac spune că atunci când postul pune pecete pe buzele omului, gândul lui se mișcă spre umilință, adică spre acea străpungere a inimii care o face să plângă pentru păcat, și inima lui revarsă rugăciune¹⁰. Sfântul Ioan Scărarul spune același lucru din partea cealaltă: „Săturarea pântecelui a uscat izvoarele [lacrimilor]”¹¹. Lacrimile despre care vorbesc Părinții nu sunt o emoție trecătoare. Ele sunt semnul că inima împietrită a început să se înmoaie și că omul își simte păcatul și, în același timp, mila lui Dumnezeu.

Dorința își schimbă ținta

În sfârșit, postul mută dorința omului. Omul nu poate trăi fără să dorească ceva, pentru că Dumnezeu l-a zidit cu dor. Când dorința nu mai este hrănită zi de zi cu plăcerile gâtlejului, ea nu dispare. Ea rămâne flămândă și caută altă hrană. Dacă în acest timp omul se roagă, dorința lui se întoarce încet spre Cel pentru care a fost făcută. Foamea trupului devine atunci chipul unei alte foamete, a sufletului care Îl caută pe Dumnezeu.

Sfântul Ignatie Brianceaninov folosește pentru toate acestea chipul unui ogor. Inima noastră, spune el, „are nevoie de a fi lucrată prin post, prin priveghere, îngenuncheri și alte nevoințe trupești, pentru ca simțămintele trupești și pătimașe ce o stăpânesc să cedeze locul simțămintelor duhovnicești”¹². Postul este plugul care întoarce pământul, dar un pământ arat rămâne gol până ce cineva aruncă în el sămânța.

De ce au postit sfinții atât de aspru

Dacă postul lucrează astfel, se înțelege de ce unii sfinți au mers mult mai departe decât rânduiala obișnuită a Bisericii. Motivele lor nu erau aceleași la toți, dar se pot cunoaște din ce au lăsat scris.

Pe unii i-a purtat pocăința. Sfântul Ioan Scărarul descrie o mănăstire de lângă Alexandria, numită „închisoarea”, unde monahii care căzuseră în păcate grele se pocăiau. Unii dintre ei, spune el, gustau puțină apă doar cât să nu moară de sete și se opreau, iar alții, după ce mușcau puțină pâine, aruncau restul, zicând că nu sunt vrednici de hrana oamenilor¹³. Nu era la ei o tehnică, ci durerea unui suflet care își simțea depărtarea de Dumnezeu și nu mai găsea gust în nimic altceva.

Pe alții i-a purtat dorința curăției. Sfântul Ioan Casian arată că nu doar felul mâncărurilor, ci și mulțimea lor aprinde poftele trupului, și adaugă un lucru pe care puțini îl știu: „nu numai aburii vinului fac mintea să se îmbete, ci și săturarea de apă, precum și prisosul a orice fel de hrană o moleșește și o face somnoroasă”¹⁴. Pentru Părinți, chiar și apa băută peste nevoie îngreuna omul.

Pentru mulți dintre ei, postul era strâns legat de rugăciune. Sfinții care posteau aspru erau de obicei și oameni ai rugăciunii de noapte. Trupul ușor priveghea mai ușor, iar mintea golită de grija mâncării se aduna mai ușor în inimă. Postul lor nu era un scop. Era o pregătire a locului în care să-L întâlnească pe Dumnezeu.

Postul total, fără mâncare și fără apă

Când vorbim despre post fără apă, înțelegem postul total: zile în care omul nu mănâncă nimic și nu bea nimic. Acesta se cuvine privit aparte, pentru că este cea mai aspră și cea mai primejdioasă formă a postului. Scriptura vorbește despre Moise, care a stat înaintea lui Dumnezeu fără pâine și fără apă¹⁵, iar viețile sfinților cunosc și ele asemenea nevoințe. Sfântul Ioan Scărarul notează că „de multe ori setea pune capăt setei”¹⁶, vorbind despre pofta băuturii pe care nevoitorul învață să o înfrâneze. Cuvântul lui privește lupta cu pofta, nu nevoia trupului de apă, care rămâne aceeași chiar când setea nu se mai simte. Lipsa de apă slăbește trupul repede și poate fi primejdioasă pentru viață, de aceea sfinții nu au făcut din ea o rânduială de urmat de către oricine.

Tot aici trebuie spus limpede că Biserica nu cunoaște un „post doar cu apă”, în care omul să nu mănânce zile întregi și să bea apă cât vrea. Cea mai aspră treaptă a postului bisericesc este ajunarea, adică a nu mânca și a nu bea nimic până la ceasul rânduit, iar postul negru înseamnă fără mâncare și fără apă, așa că un „post negru cu apă” se contrazice singur. Foamea de multe zile cu apă nelimitată, care se răspândește astăzi printre creștini, vine din lumea tratamentelor de detoxifiere și nu din Predania Bisericii. Am arătat pe larg acest lucru într-un articol anterior¹⁷.

În afara acestor zile de post total, Părinții nu despărțeau hrana de apă: pâinea, oricât de puțină, se mânca împreună cu apă. Sfântul Grigorie Sinaitul, scriind pentru isihaștii care trăiau în liniștire deplină, socotește că acestora „îi ajunge o litră de pâine, iar din apă și vin, trei sau patru pahare la zi”¹⁸. O litră bizantină avea aproximativ 320 de grame, așa că pentru o zi întreagă era vorba de o pâine mică. Prin isihast se înțelege monahul care trăiește în liniște, dedicat rugăciunii neîncetate. Așadar rânduiala obișnuită, chiar și pentru cei mai nevoitori monahi, era puțină pâine și puțină apă. Postul total era o nevoință rară, de scurtă durată, legată de o pocăință anume sau de o zi mare, și se ținea cu binecuvântare. Cine are o boală sau ia un tratament nu-l începe fără să ceară și sfatul medicului.

O singură masă, mai spre seară

Părinții nu s-au gândit doar la cât mănâncă omul, ci și la când mănâncă. Rânduiala veche a monahilor era o singură masă pe zi, iar aceasta nu se lua dimineața. Ziua începea cu rugăciunea și cu lucrul, iar masa venea mai târziu, de obicei după ceasul al nouălea. În numărătoarea veche, orele zilei se socoteau de la răsăritul soarelui, așa că ceasul al nouălea cade pe la trei după-amiaza. Unii nevoitori amânau masa până după apusul soarelui.

Sfântul Ioan Casian păstrează rânduiala pe care Părinții pustiei o dăduseră ucenicilor. Măsura pentru o zi întreagă erau doi pesmeți mici. Monahul mânca unul la ceasul al nouălea și îl păstra pe celălalt pentru seară, ca să aibă ce pune pe masă dacă îl cerceta vreun frate. Dacă nu venea nimeni, îl mânca seara. Avva Moise explică și de ce masa se lua tocmai atunci: hrana luată la ceasul al nouălea apucă să se mistuie până la rugăciunile de seară și de noapte, așa că nu îngreunează mintea când vine vremea rugăciunii¹⁹. Ora mesei era așezată după ora rugăciunii.

Dimineața rămânea, astfel, a lui Dumnezeu. Mintea este atunci cea mai limpede, iar pântecele gol o lasă liberă. Biserica păstrează până astăzi acest lucru într-o rânduială pe care o cunoaște orice credincios: Sfânta Liturghie se săvârșește dimineața, iar cel care se împărtășește primește Trupul și Sângele Domnului înainte de orice altă hrană. Ziua creștinului începe cu Hristos, nu cu masa.

Ceasul al nouălea are pentru creștini o greutate aparte. Evanghelia spune că de la ceasul al șaselea s-a făcut întuneric peste tot pământul până la ceasul al nouălea și că atunci a strigat Iisus de pe Cruce cu glas mare²⁰. Cel care postește până la acest ceas își petrece ziua aproape de Patimile Domnului, mai ales Miercurea și Vinerea, zilele vânzării și răstignirii. Scriptura mai păstrează o mărturie: sutașul Corneliu, omul evlavios din Cezareea la care Dumnezeu l-a trimis pe Apostolul Petru, povestește că postea până în ceasul acela și se ruga în casa sa la ceasul al nouălea când i s-a arătat îngerul²¹.

Rânduiala Bisericii a păstrat aceeași măsură a zilei. În Postul Nașterii Domnului, pravilele cer ca în mănăstiri să se ajuneze lunea, miercurea și vinerea până la ceasul al nouălea, iar abia atunci să se mănânce hrană uscată sau legume fierte fără untdelemn²². A ajuna înseamnă a nu mânca și a nu bea nimic până la ceasul rânduit. În Ajunul Crăciunului se ajunează până la ceasul al nouălea, iar în zilele de lucru ale Postului Mare rânduiala este o singură masă cu hrană uscată, seara²³. Pentru mireni, Biserica nu face din această ajunare o poruncă pentru toți. Ziua de post rămâne zi de post de dimineața până seara, iar amânarea mesei este o nevoință pe care fiecare o primește după puterea lui și cu sfatul duhovnicului²⁴.

Un singur prânz luat mai târziu lucrează în om altfel decât mai multe mese mici împrăștiate peste zi. Când omul mănâncă des, gândul lui se învârte toată ziua în jurul mâncării. Când știe că mănâncă o dată, gândul se liniștește, iar puțina foame care rămâne trează îi amintește mereu pentru ce postește. Avva Moise o spune foarte simplu: foamea de fiecare zi trebuie să meargă mână în mână cu masa de fiecare zi²⁵.

De ce măsura nu s-a dat tuturor la fel

Părinții au scris mult despre post: de ce postim, ce lucrează postul în om, ce primejdii are. Au lăsat scrise și măsuri concrete, cum sunt litra de pâine a Sfântului Grigorie Sinaitul sau cei doi pesmeți ai monahilor din Egipt. Aceste măsuri erau însă date unor oameni anume, într-o viață anume. Ceea ce Părinții n-au scris niciodată este o măsură valabilă pentru toți, iar tăcerea aceasta nu ascunde o taină de nespus, ci izvorăște dintr-o hotărâre luată cu bună știință.

Sfântul Ioan Casian o explică limpede: „Au cercat Părinții și aceea că nu tuturor le este potrivită mâncarea verdețurilor sau a legumelor și nici posmagul nu-l pot folosi ca hrană toți. Și au zis Părinții că unul mâncând două litre de pâine e încă flămând, iar altul mâncând o litră, sau șase uncii, se satură”²⁶. Socotite în măsurile de azi, două litre înseamnă aproape 650 de grame de pâine, o litră circa 320 de grame, iar șase uncii doar vreo 160 de grame, adică două-trei felii. Din această deosebire între oameni, Părinții au tras o concluzie: le-au dat tuturor „o singură regulă pentru înfrânare: să nu se amăgească nimeni cu săturarea pântecelui și să nu se lase furat de plăcerea gâtlejului”²⁷. Regula a rămas aceeași pentru toți, iar măsura a fost lăsată fiecăruia.

Sfântul Grigorie Sinaitul spune același lucru în cuvintele lui: fiecare se îndestulează „după puterea și deprinderea lui”²⁸. Iar Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria, care a purtat această învățătură până în zilele noastre, le spunea credincioșilor că nu se poate cere aceeași măsură de înfrânare tuturor, pentru că nu toți au aceeași alcătuire trupească. Tot el le amintea cuvântul Sfântului Isaac Sirul: „Pe tot lucrul îl împodobește măsura”²⁹.

Primejdia postului ținut după voia proprie

Măsura nu s-a dat tuturor la fel și dintr-un al doilea motiv, mai grav. Părinții au văzut cu ochii lor ce se întâmplă cu omul care postește aspru după părerea sa. Sfântul Ioan Casian păstrează cuvântul avvei Moise despre dreapta socoteală. Avvă înseamnă „părinte” și era numele dat bătrânilor încercați ai pustiei. Avva Moise le spune ucenicilor că Părinții socoteau la fel de vătămătoare „atât întinderea peste măsură a postului, cât și săturarea pântecelui”, și la fel de vătămătoare privegherea peste măsură ca somnul fără măsură³⁰.

Ca pildă, avva Moise aduce căderea unui bătrân pe nume Iron, care trăise cincizeci de ani în pustie într-o nevoință foarte aspră. Fiindcă s-a luat după părerea sa, spune el, „într-atât a urmărit postul și despărțirea de oameni” încât a ajuns să primească pe un înger al satanei drept înger al luminii și a pierit în chip jalnic³¹. Căderea lui n-a venit din lipsă de nevoință, ci din faptul că nu și-a supus niciodată postul judecății altcuiva.

Sfântul Grigorie Sinaitul rezumă primejdia într-o singură frază: „trecerea peste măsură, în toate, e urmată cu ușurință de părerea de sine”³². De aceea el cere celui ce se liniștește să țină „pururea calea împărătească”, adică drumul de mijloc, care nu se abate nici spre săturare, nici spre o asprime fără socoteală. Sfântul Ignatie Brianceaninov vede același lucru în chipul ogorului său: un pământ arat cu grijă, dar în care nu s-au semănat poruncile lui Hristos, dă neghină mai deasă decât un pământ nelucrat. Postul fără smerenie hrănește mândria.

De la avvă la ucenic

Avva Moise spune că „adevărata dreaptă socoteală nu se dobândește decât prin adevărata smerenie”³³, iar smerenia aceasta se arată prin faptul că ucenicul își descoperă gândurile înaintea Părinților încercați și nu se încrede în judecata sa. De aceea măsura a trecut de la avvă la ucenic, din gură în gură. Ea nu era o învățătură ascunsă, ci o măsură croită pe un om anume, pe trupul lui, pe patimile lui, pe puterea lui din acel an al vieții. O asemenea măsură nu se putea pune într-o carte, pentru că o carte vorbește tuturor, iar măsura privește pe unul singur.

Pentru creștinul de astăzi, măsura postului se află împreună cu duhovnicul. Cărțile Părinților ne dau principiile, iar duhovnicul ne ajută să le așezăm pe viața noastră.

Cum îți afli măsura

Dacă o măsură pentru toți nu se poate scrie, drumul spre măsura fiecăruia se poate totuși descrie. Părinții au lăsat câteva semne sigure, pe care orice creștin le poate urma împreună cu duhovnicul său.

Pornește de la postul Bisericii. Primul pas nu este o nevoință aleasă de noi, ci postul pe care Biserica îl cere tuturor: Miercurea și Vinerea și cele patru posturi de peste an. Cine nu ține încă acest post nu are de ce să caute posturi mai aspre.

Urcă treptat. Sfântul Ioan Scărarul povestește că un Părinte sfătuia ca, atunci când sufletul poftește mâncăruri felurite, să fie strâmtorat cu pâine și apă. Sfântul Ioan nu primește acest sfat pentru începători și îl aseamănă cu sfatul dat unui copil să urce toată scara dintr-un singur pas. El propune alt drum: „tăiem întâi mâncările care îngrașă, pe urmă pe cele care ne aprind, apoi pe cele ce ne fac plăcere”³⁴. Tot el arată că, pe măsură ce omul luptă cu pântecele, acesta se strânge, iar după o vreme omul are nevoie de mai puțină hrană și devine postitor aproape de la sine³⁵.

Oprește-te înainte de săturare. Aceasta este regula pe care Părinții au dat-o tuturor. Sfântul Grigorie Sinaitul deosebește trei hotare ale mâncării: „înfrânarea, îndestularea și săturarea”. Înfrânarea „stă în a se scula cineva flămând de la masă”. Îndestularea înseamnă „a mânca atâta cât să nu rămână flămând, dar nici să nu se îngreuneze”. Săturarea „stă în a se îngreuna puțin”³⁶. Cine poate duce mai mult se ridică de la masă puțin flămând. Cel bolnav, cel în vârstă sau cel care muncește greu se poate opri la îndestulare, fără să se îngreuneze. Pentru toți, postul începe acolo unde omul se oprește înainte de a se sătura.

Prețuiește postul de fiecare zi mai mult decât faptele mari. Sfântul Ioan Casian învață că hrana luată zilnic cu măsură este mai de folos decât un post aspru și lung urmat de săturare, și arată că postul fără măsură poate slăbi puterea rugăciunii prin oboseala trupului³⁷. Cine postește trei zile cu totul și apoi se ospătează nu a câștigat mai mult decât cel care, zi de zi, se ridică de la masă puțin flămând.

Cercetează roadele. Măsura bună se cunoaște după roade. Când postul este potrivit, mintea devine mai limpede, rugăciunea mai ușoară, vorba mai puțină, iar omul mai blând cu ceilalți. Când postul trece de măsură, apar iritarea, judecarea celor care postesc mai puțin, o mulțumire ascunsă de sine sau o slăbiciune care oprește rugăciunea în loc să o ajute. Aceste semne trebuie spuse duhovnicului.

Nu începe ziua cu mâncare. Cine poate, să dea dimineața întâi lui Dumnezeu și să lase masa pentru mai târziu. Pentru unii, primul pas este să nu mai mănânce nimic până la prânz. Alții, cu vremea și cu binecuvântare, ajung să mănânce o singură dată pe zi, după ceasul al nouălea. Cel care lucrează din greu sau are o slăbiciune trupească își așază această rânduială împreună cu duhovnicul.

Postește în ascuns. Domnul a spus: „Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns”³⁸. Primejdia nu stă în faptul că alții află că postim, ci în dorința de a fi văzuți, care preface postul în hrană pentru slava deșartă.

Nu începe postul aspru fără binecuvântare. Postul îndelungat și mai ales postul total, fără mâncare și fără apă, nu se încep fără duhovnic, iar celor care sunt bolnavi, care iau tratamente sau care au o slăbiciune trupească duhovnicul le dă o altă măsură. Sfântul Ioan Casian îi liniștește pe aceștia: „Slăbiciunea trupului nu dăunează curăției inimii, când dăm trupului nu ceea ce voiește plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea”³⁹.

Postul care nu se face cu rugăciune

Toate acestea ar rămâne fără rost dacă am uita pentru ce se postește. Când ucenicii L-au întrebat pe Domnul de ce nu au putut să scoată duhul necurat din copilul adus la ei, Hristos le-a răspuns mai întâi că din pricina puținei lor credințe, apoi a adăugat: „Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post”⁴⁰. Domnul nu a vorbit despre post singur. L-a pus alături de rugăciune, iar rugăciunea este numită cea dintâi.

Sfântul Cuvios Cleopa spunea același lucru cu cuvinte simple, pe care le putea înțelege oricine: „Nu ajută nimic postul trupesc fără cel duhovnicesc. Și diavolii postesc și niciodată nu mănâncă, nici nu beau, dar tot diavoli sunt”⁴¹. Când explica ce este postul trupesc, el îl numea înfrânare de la mâncare pe un timp, „cu scopul de a ne ruga mai curat lui Dumnezeu și de a ne stăpâni firea”. Iar despre legătura dintre ele spunea: „Milostenia și postul sunt aripile rugăciunii. Rugăciunea noastră niciodată nu zboară mai repede la Dumnezeu ca atunci când e ajutată de post și milostenie”⁴².

Sfântul Serafim de Sarov a lăsat cea mai cunoscută lămurire a acestui lucru în convorbirea sa cu Nicolae Motovilov, din iarna anului 1831. El îi spunea acolo că rugăciunea, postul, privegherea și celelalte fapte creștinești, oricât de bune ar fi, nu sunt scopul vieții creștine, ci mijloacele prin care omul ajunge la scop, iar scopul este dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu⁴³. Sfântul Ioan Casian numește curăția inimii ținta nemijlocită a nevoinței, prin care omul înaintează spre Împărăția lui Dumnezeu. Cele două învățături se luminează una pe alta: omul nu se curățește ca să rămână în sine, ci ca să trăiască în comuniune cu Dumnezeu, iar inima curățită devine locaș al Duhului.

Postul golește omul, iar rugăciunea vine să umple golul acesta. Un pântece gol și o inimă goală seamănă cu o cameră măturată și pregătită pentru un oaspete. Dacă oaspetele nu este chemat, camera rămâne goală, iar postul se preface într-o simplă înfrânare, care poate face din om un ascet mulțumit de sine, dar nu un ucenic al lui Hristos.

Cei trei tovarăși ai postului

Părinții nu au lăsat postul singur. Lângă el au așezat privegherea, metaniile și rugăciunea lui Iisus. Toate patru lucrează asupra aceluiași om, din părți diferite, și se sprijină una pe alta.

Privegherea

A priveghea înseamnă a lua din timpul somnului pentru rugăciune. Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Ochiul veghetor curăță mintea, iar somnul mult împietrește sufletul”, și numește privegherea „potolirea aprinderii (trupești), izbăvire de visuri (întinate), ochi umezit, inimă înmuiată”⁴⁴. Tot el spune că monahul care priveghează este un „pescar de gânduri”, pentru că în liniștea nopții le poate vedea și le poate prinde cu ușurință⁴⁵.

Legătura dintre post și priveghere se vede ușor. Noaptea lumea tace, grijile zilei se așază, iar mintea, pe care ziua o trăgeau în toate părțile lucrurile din afară, se poate aduna. Trupul care a postit nu se afundă în somn greu, pentru că nu este îngreunat de mâncare. Sfântul Isaac Sirul a scris pagini întregi despre lucrarea privegherii de noapte și despre roadele ei⁴⁶.

Părinții cer însă și aici măsură. Același Sfânt Ioan Scărarul observă că somnul „e un prieten viclean; după ce ne-am săturat, de multe ori pleacă, dar când ne e foame și sete, ne războiește cu tărie”⁴⁷. Cine adaugă la un post aspru și o priveghere aspră, fără sfat, va fi biruit de somn sau de slăbiciune. Pentru mireanul care lucrează, privegherea poate fi foarte simplă: un sfert de ceas de rugăciune noaptea, înainte de culcare sau dimineața devreme, înainte ca zgomotul zilei să înceapă.

Metaniile

Metania este închinăciunea până la pământ, făcută cu rugăciune. Prin ea trupul ia parte la rugăciune: se pleacă până la pământ, iar odată cu el se pleacă și sufletul. Sfântul Ignatie Brianceaninov o leagă direct de rugăciunea lui Iisus. El sfătuiește ca începătorul să-și facă o rânduială zilnică de metanii, după putere, fiecare făcută fără grabă, cu simțire de pocăință și cu rugăciunea lui Iisus pe buze. La început, spune el, douăsprezece metanii sunt de ajuns, iar numărul poate crește încet, după putere și împrejurări. Cel mai potrivit timp este seara, înainte de somn, când grijile zilei au trecut. Metaniile încălzesc trupul și îl obosesc puțin, iar starea aceasta ușurează atenția și umilința în rugăciune⁴⁸.

Sfântul Ignatie vede și primejdia: cel care se îngrijește doar de numărul metaniilor ajunge ușor la părere de sine și la înșelare. Roadele metaniilor făcute cum trebuie sunt pocăința, smerenia și lacrimile. Sfântul Teofan Zăvorâtul dădea un sfat asemănător: înainte de rugăciune, câteva metanii adună mintea, iar între rugăciunile din carte omul poate face metanii sau poate spune rugăciunea lui Iisus, ca rugăciunea să crească în putere⁴⁹.

Rânduiala Bisericii nu face metanii mari Duminica și în zilele dintre Paști și Rusalii⁵⁰. Câte metanii și când le face fiecare se hotărăște tot cu duhovnicul.

Rugăciunea lui Iisus

Toate acestea duc spre un singur loc. Rugăciunea lui Iisus este rugăciunea scurtă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Ea nu este o formulă care să înlocuiască rugăciunile Bisericii. Sfântul Grigorie Sinaitul, care a învățat-o pe mulți, scria pentru isihaști și despre cum să cânte psalmii, iar Psaltirea și Ceaslovul au rămas totdeauna rugăciunea monahilor. Rugăciunea lui Iisus, fiind scurtă, ajută mintea să se adune într-un singur Nume și să rămână acolo.

A te ruga înseamnă, până la urmă, a-L căuta pe Dumnezeu, nu doar a rosti cuvinte despre El. Când omul cheamă numele lui Iisus, el nu vorbește despre Hristos. Îl strigă pe Hristos, așa cum strigau orbii și leproșii din Evanghelie. De aceea postul și rugăciunea lui Iisus se cer una pe alta. Postul ușurează mintea, iar mintea ușurată poate rămâne în Nume. Sfântul Grigorie Sinaitul a pus, în aceeași învățătură, capitolul despre mâncare lângă capitolele despre rugăciune, tocmai pentru că, așa cum am văzut, cel îngreunat de mâncare „nu mai poate zice rugăciunea cu tărie și curăție”⁵¹.

Pentru mireanul de astăzi, totul se poate aduna într-o zi simplă. Dimineața câteva minute de rugăciune a lui Iisus, ziua o masă din care se ridică puțin flămând, seara rugăciunile din carte, câteva metanii făcute încet și apoi din nou Numele lui Hristos, rostit fără grabă. Măsura fiecărui lucru o stabilește duhovnicul. Legătura dintre ele o vede oricine începe să le lucreze împreună.

Răspunsul sfinților

Sfinții care posteau atât de aspru Îl căutau pe Cel pe care foamea îi învăța să-L dorească. Își ușurau trupul ca mintea să se poată ridica, posteau în ascuns ca numai Tatăl să vadă și își supuneau măsura ascultării ca nevoința să nu se prefacă în mândrie. Postul lor era o golire de bunăvoie, făcută ca să încapă în ei Dumnezeu.

Golirea aceasta nu rămânea închisă în ei. Sfântul Ioan Casian arată că folosul postului nu poate acoperi paguba pe care o face mânia și că inima curată se cunoaște după iubire⁵². Postul nu se măsoară, așadar, doar prin ce a refuzat omul trupului său, ci și prin ce a început să dea aproapelui. Dacă înfrânarea nu-l face mai milostiv, mai răbdător și mai încet la judecată, ea nu și-a atins încă rostul.

Sfântul Ioan Scărarul spune că „postul este o silire a firii”⁵³. Silirea aceasta are însă un rost. Firea omului, căzută prin neascultare, este silită să se întoarcă la Cel care i-a dat viață. Fiecare masă de la care ne ridicăm puțin flămânzi, fiecare noapte în care furăm un sfert de ceas pentru rugăciune, fiecare metanie făcută cu numele lui Iisus pe buze este un pas pe acest drum de întoarcere. Măsura pașilor o primim de la duhovnic. Drumul este același pentru toți, iar la capătul lui ne așteaptă Hristos.

Note

1. Postul de 40 de zile în Scriptură și în viețile sfinților. ↩︎
2. De ce să postesc? Cei doi piloni ai vieții creștine. ↩︎
3. Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, Cuvântul LXXXV, în Filocalia, vol. X, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 433–434. ↩︎
4. Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mănăstirești, cartea a V-a, despre duhul lăcomiei pântecelui, cap. 3 și 11. ↩︎
5. Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul XIV, despre pântece, în Filocalia, vol. IX. ↩︎
6. Scara, Cuvântul XIV, 17. ↩︎
7. Scara, Cuvântul XIV, 16. ↩︎
8. Sfântul Grigorie Sinaitul, capitolul „Despre mâncare”, în Filocalia, vol. VII. ↩︎
9. Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, Cuvântul LXXXV, în Filocalia, vol. X, București, 1981, p. 433. ↩︎
10. Ibidem. ↩︎
11. Scara, Cuvântul XIV, 16. ↩︎
12. Sfântul Ignatie Brianceaninov, Fărâmiturile ospățului, Editura Renașterea. ↩︎
13. Scara, Cuvântul V, despre pocăință. ↩︎
14. Sfântul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutății, despre înfrânarea pântecelui, în Filocalia, vol. I. ↩︎
15. Deuteronom 9, 9 și 18. ↩︎
16. Scara, Cuvântul XIV, 21. ↩︎
17. Postul cu apă în Ortodoxie — ajunarea uitată a Bisericii. ↩︎
18. Sfântul Grigorie Sinaitul, „Despre mâncare”, Filocalia, vol. VII. ↩︎
19. Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, a II-a, cu avva Moise, cap. 19, 23 și 26. ↩︎
20. Matei 27, 45–46. ↩︎
21. Faptele Apostolilor 10, 30. ↩︎
22. Rânduiala din pravile pentru Postul Nașterii Domnului, în mănăstiri. ↩︎
23. Rânduiala pentru Ajunul Nașterii Domnului și pentru zilele de lucru ale Postului Mare. ↩︎
24. Pentru Miercuri și Vineri, întreaga zi este zi de post; ajunarea până după-amiaza sau seara ține de nevoința personală, cu sfatul duhovnicului. ↩︎
25. Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, a II-a, cap. 23. ↩︎
26. Sfântul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutății, Filocalia, vol. I. Uncia romană avea aproximativ 27 de grame, iar litra (livra romană), de 12 uncii, circa 320–330 de grame. ↩︎
27. Ibidem. ↩︎
28. Sfântul Grigorie Sinaitul, „Despre mâncare”, Filocalia, vol. VII. ↩︎
29. Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria, cuvinte despre post; cuvântul Sfântului Isaac, citat în cuvântul de la începutul Postului Mare (1983). ↩︎
30. Sfântul Ioan Casian, Cuvânt despre sfinții părinți din Sketia și despre dreapta socoteală, Filocalia, vol. I; în textul complet, Convorbiri duhovnicești, a II-a, cu avva Moise, cap. 16–17. ↩︎
31. Ibidem; Convorbiri, a II-a, cap. 5. ↩︎
32. Sfântul Grigorie Sinaitul, „Despre mâncare”, Filocalia, vol. VII. ↩︎
33. Sfântul Ioan Casian, Cuvânt despre dreapta socoteală, Filocalia, vol. I. ↩︎
34. Scara, Cuvântul XIV, 8. ↩︎
35. Scara, Cuvântul XIV, 20. ↩︎
36. Sfântul Grigorie Sinaitul, „Despre mâncare”, Filocalia, vol. VII. ↩︎
37. Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mănăstirești, cartea a V-a, cap. 9. ↩︎
38. Matei 6, 17–18. ↩︎
39. Sfântul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutății, Filocalia, vol. I. ↩︎
40. Matei 17, 19–21. ↩︎
41. Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria, cuvânt la începutul Postului Mare (1984). ↩︎
42. Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria, cuvinte despre post. ↩︎
43. Sfântul Serafim de Sarov, Convorbirea cu Nicolae Motovilov despre scopul vieții creștine (noiembrie 1831). ↩︎
44. Scara, cuvântul despre privegherea trupească, 2–3 (în Filocalia, vol. IX, la Cuvântul XIX; Cuvântul XX în numărătoarea grecească). ↩︎
45. Ibidem, 4. ↩︎
46. Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, Cuvintele XXVIII–XXIX, despre privegherea de noapte, în Filocalia, vol. X, București, 1981, p. 154–160. ↩︎
47. Scara, cuvântul despre privegherea trupească, 9. ↩︎
48. Sfântul Ignatie Brianceaninov, Experiențe ascetice, vol. I, „Despre rugăciunea lui Iisus”, partea a III-a, despre practicarea rugăciunii lui Iisus. ↩︎
49. Sfântul Teofan Zăvorâtul, sfaturi despre rugăciune. ↩︎
50. Canonul 20 al Sinodului I Ecumenic (Niceea, 325). ↩︎
51. Sfântul Grigorie Sinaitul, „Despre mâncare”, Filocalia, vol. VII. ↩︎
52. Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, I, cu avva Moise, cap. 6–7. ↩︎
53. Scara, Cuvântul XIV, 30. ↩︎