Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla a fost o femeie care și-a petrecut ultimii ani ai vieții singură, într-o peșteră din munții Neamțului, în rugăciune neîncetată și aspră nevoință. Biserica Ortodoxă o prăznuiește la 7 august. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a proclamat-o solemn în rândul sfinților prin actul sinodal din 20 iunie 1992 (proclamarea oficială fiind făcută a doua zi, la 21 iunie 1992) — anul acesta se împlinesc așadar treizeci și patru de ani de la acel act.
Ceea ce poate fi spus fără rezervă documentară este puțin și precis: Biserica a trecut-o în rândul sfinților în 1992 și o prăznuiește la 7 august. Ceea ce tradiția veche de la Sihla păstrează cu mare putere — și fără de care n-ar exista nici cult, nici canonizare — este chipul ei de femeie sihastră, nevoită în peștera din munții Neamțului. Tot restul — anul nașterii, numele soțului, drumul de la lume la pustie, soarta moaștelor — ne vine printr-o tradiție pe care articolele de popularizare o repovestesc ca pe un fapt istoric închegat, deși ea ascunde probleme reale: două cronologii care se contrazic, o filiație a moaștelor cu lacune și o identificare a relicvelor de la Kiev care ține de tradiție, nu de document. Textul de față își propune două lucruri deodată: să așeze viața Cuvioasei în lumina propriei ei axe duhovnicești — pustnicia isihastă, adică viața de singurătate închinată rugăciunii neîncetate a inimii — și, în același timp, să spună cinstit ce este atestat și ce este tradiție. Nu pentru a pune la îndoială sfințenia ei, ci pentru a o cinsti în adevăr.
Nucleul tradiției
Așa cum a fost adunată și fixată în scris, cel mai amplu, de arhimandritul Ioanichie Bălan, povestirea vieții ei sună astfel.
Teodora s-ar fi născut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în jurul anului 1650, în satul Vânători-Neamț, pe vremea domniei lui Vasile Lupu și a mitropolitului Varlaam. Tatăl ei, armașul Ștefan Joldea, era dregător ostășesc — paznic al Cetății Neamțului; numele mamei nu s-a păstrat. A copilărit alături de o soră mai mică, Maghița (Marghiolița), în preajma marilor mănăstiri ale ținutului — Neamț, Secu, Sihăstria, Agapia. Moartea timpurie a surorii a însemnat-o adânc: înțelegând deșertăciunea lumii, s-a aprins în ea dorința de a se face mireasă a lui Hristos, iar pădurile și mănăstirile din jur i-au devenit tot mai dragi. Numele ei de botez, păstrat și în monahism, înseamnă „darul lui Dumnezeu”.
Cunoscându-i dorința de călugărie, părinții nu s-au învoit, ci au căsătorit-o, împotriva voinței ei, cu un tânăr credincios din Ismail, așezat în Vânători. Ca o fiică ascultătoare, Teodora a urmat voia lor, rămânând însă în inimă credincioasă Mirelui ceresc: căsnicia a rămas una feciorelnică — trăiau între ei ca frații, mergând împreună la biserică și la mănăstiri, miluind pe săraci, rugându-se, postind și îngrijind de bătrânii ei părinți. Nu au avut copii. După ce părinții s-au mutat la Domnul, soții au plecat, la îndemnul lui, spre Ismail; acolo Teodorei i-a fost și mai greu, departe de mănăstirile și de duhovnicii Neamțului. Văzându-i însă lacrimile și râvna, soțul s-a înduioșat și, într-o duminică, după Liturghie, i-a spus să meargă mai întâi ea la mănăstire, de vreme ce toată viața dorise călugăria — el urmând să vină după o vreme. Așa s-au despărțit, înainte ca ea să fi împlinit treizeci de ani: dorința pornise dintru-nceput de la ea, iar el a binecuvântat-o să o împlinească.
S-a îndreptat spre Munții Buzăului, la mănăstirea de maici Nifon, numită și Vărzărești, unde se nevoiau câteva călugărițe sub povățuirea bunei egumene, schimonahia Paisia. Aceasta a primit-o cu dragoste, iar după aproape doi ani de încercare a tuns-o în monahism. Teodora se făcea tuturor pildă de ascultare, de lepădare de sine și de curăție, întrecându-le pe surori în rugăciune și nevoință. Între timp, văzând că ea nu se mai întoarce, soțul s-a călugărit și el, la schitul Poiana Mărului, primind numele de Elefterie și învrednicindu-se mai târziu de preoție.
Liniștea obștii a fost însă curând tulburată: oștile turcești, trecând Dunărea în drumul lor spre Ardeal, prădau și pustiau totul în cale. Egumena Paisia a luat-o atunci pe Teodora și încă două ucenice mai râvnitoare și s-au ascuns în pădure, unde și-au făcut două chilii și au viețuit ca pustnice aproape zece ani, în post și rugăciune, răbdând foame, frig și ispitele nevăzute ale pustiei. După mutarea egumenei către Domnul, cele două ucenice s-au întors la mănăstire; Teodora însă a ales să rămână. Căci pustia nu i-a fost o silnicie, ci o chemare: îndurerată de pierderea maicii ei, dar mângâiată de Dumnezeu, inima o trăgea acum spre plaiurile natale, spre Munții Neamțului, ca să-și sfârșească viața acolo unde copilărise.
S-a închinat mai întâi la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț; iar starețul, văzând-o singură și slabă, a îndrumat-o spre egumenul Sihăstriei, ieroschimonahul Varsanufie. Acesta, simțind-o întărită de har, i-a dat binecuvântare să se nevoiască în pustie mai întâi un an, ca încercare — de va putea răbda asprimea și frigul iernii, să rămână până la moarte; iar de nu, să se întoarcă la o mănăstire de maici. A încredințat-o duhovnicului Pavel, bărbat iscusit, care i-a aflat o chilie de lemn sub stâncile Sihlei, ce fusese a unui mare sihastru mutat la Domnul. Acolo, rămasă numai cu Dumnezeu, Cuvioasa a dus o viață mult mai aspră. La început nu a fost cu totul singură: duhovnicul Pavel o cerceta, o spovedea, o împărtășea și îi aducea pesmeți uscați. Dar, după o vreme, s-a mutat și el către Domnul, fără a spune nimănui taina ei; iar la scurt timp a murit și egumenul Varsanufie — astfel încât Teodora a rămas cu totul singură, neștiută și uitată de toți, numai sub acoperământul lui Dumnezeu.
Acolo a urcat Cuvioasa, în liniștea desăvârșită a Sihlei, către cele mai înalte trepte ale nevoinței: privegheri îndelungate, metanii multe cu lacrimi, rugăciune neîncetată. Când inima i se încălzea de harul Duhului Sfânt, rămânea în genunchi, cu mâinile ridicate, în ceea ce tradiția a numit rugăciunea de văpaie — iar fața și mâinile îi iradiau lumină. Hrană îi aducea când și când pădurea: alune, zmeură, afine, bureți, urzici și „măcrișul Sfintei Teodora”, care crește acolo până astăzi. Cu timpul, veșmintele i-au putrezit, încât abia o mai acopereau niște zdrențe; trupul îi era slab, părul lung și încărunțit, dar întreaga ei ființă strălucea de lumina harului. Năvălind iarăși turcii prin munți, niște călugărițe fugite din calea lor au ajuns la dânsa; iar Cuvioasa le-a cedat chilia ei și s-a retras într-o peșteră din apropiere, sporindu-și asprimea. Acolo, când păgânii au dat de peșteră, ea s-a rugat Mirelui său s-o izbăvească — și, spune tradiția, peretele din fundul peșterii s-a deschis, iar ea a scăpat în pădure; crăpătura se vede până astăzi. În această peșteră și-a petrecut Cuvioasa anii cei din urmă, ajunsă la o asemenea măsură încât nu mai simțea nici frigul, nici foamea, nici setea, nici somnul — un înger în trup, de care fugeau și diavolii.
Simțindu-și sfârșitul aproape, Cuvioasa s-a rugat patruzeci de zile ca Dumnezeu să-i trimită un duhovnic cu Sfintele Taine, spre a muri împărtășită. Și a fost descoperită prin rânduială cerească: părinții Sihăstriei au băgat de seamă că niște păsări luau în ciocuri bucăți de pâine de la trapeză și zburau cu ele spre Sihla, iar egumenul a trimis doi frați pe urma lor. I-a prins noaptea o furtună cu tunete și fulgere și au pierdut păsările; dar, contenind ploaia și înseninându-se cerul, au zărit o lumină printre stânci. Apropiindu-se, au văzut-o pe Cuvioasa plutind în văzduh, cu mâinile ridicate, învăluită într-o văpaie de raze și limbi ca de foc ce urcau spre cer — cuvintele aprinse ale rugăciunii ei. După ce s-a sfârșit rugăciunea și lumina s-a stins, le-a cerut o haină, căci era goală, și le-a spus că de mulți ani se nevoiește acolo, neștiută de nimeni; că o cheamă Teodora; și că a doua zi, la amiază, va pleca din lumea aceasta — deci să aducă dimineața pe ieromonahul Antonie și ierodiaconul Lavrentie cu Sfintele Taine. Le-a dat drept călăuză o lumină care a mers înaintea lor până la poarta mănăstirii. A doua zi, spovedindu-se și împărtășindu-se, și-a destăinuit tuturor taina vieții, a cerut iertare și binecuvântare și, slăvind pe Dumnezeu, și-a dat sufletul în mâinile Lui. Părinții i-au cântat prohodul și i-au așezat trupul în peșteră, acoperindu-l cu cetină de brad și pietre. Aceasta s-a petrecut, potrivit tradiției, la cumpăna veacurilor al XVII-lea și al XVIII-lea.
Tradiția a păstrat și sfârșitul soțului ei de odinioară. Auzind despre viața și nevoințele Cuvioasei, ieromonahul Elefterie a venit în munții Sihlei, s-a închinat la mormântul ei și s-a făcut și el pustnic, în aceeași chilie de sub stânci în care se nevoise ea. Mutându-se la Domnul la începutul veacului al XVIII-lea, a fost îngropat în Poiana Sihlei, fiind cinstit la rândul lui ca pustnic, sub numele de Cuviosul Elefterie Sihastrul.
Aceasta este povestirea primită. Înainte de a o cântări critic, se cuvine să-i ascultăm miezul duhovnicesc, fiindcă în el stă tot ceea ce a făcut-o cinstită de credincioși vreme de trei veacuri.
O pustnicie isihastă
Tot ceea ce ni se spune despre Teodora aparține unui singur tip de sfințenie: cea a sihaștrilor, a celor care duc viața monahală până la capătul ei cel mai aspru, în singurătate deplină. Acest fel de viețuire nu este o ciudățenie locală, ci o ramură veche și statornică a Tradiției ortodoxe, care își are izvorul în pustia Egiptului și care a fost trăită în munții Carpaților de un șir neîntrerupt de nevoitori. Ținutul Neamțului a fost, dintru început, cel mai bogat în asemenea vetre de sihăstrie: călugări care primiseră metania la Athos se întorceau în țara lor și căutau locuri retrase, iar acolo unde se adunau câțiva, ridicau un paraclis și o chilie. Mulți au murit neștiuți în codri și în grote. Teodora este una dintre puținii la care s-a păstrat amintirea.
Substanța acestei vieți este rugăciunea neîncetată. Porunca apostolică „neîncetat vă rugați” (I Tesaloniceni 5, 17) nu este, pentru sihastru, un îndemn la evlavie ocazională, ci programul întreg al existenței: chemarea necontenită a numelui lui Hristos, rugăciunea minții coborâtă în inimă, până ce devine respirația firească a omului. Aceasta este inima isihasmului — de la hesychia, liniștea lăuntrică în care mintea, golită de gânduri și de patimi, stă neclintită înaintea lui Dumnezeu. Nu o tehnică, ci o curățire: pustia din afară slujește pustiei dinăuntru, peștera de piatră este chip al inimii în care se face tăcere ca Dumnezeu să poată grăi.
În acest cadru trebuie citit amănuntul cel mai izbitor al povestirii: cei doi frați au văzut-o rugându-se noaptea, cu mâinile ridicate, înconjurată de o lumină ca de foc. Tradiția ortodoxă cunoaște bine acest semn. Mărturia că nevoitorii ajunși la măsura curăției au fost văzuți, în vremea rugăciunii, învăluiți de lumină este citită de Tradiția ortodoxă în aceeași cheie duhovnicească în care înțelege lumina taborică a Schimbării la Față și împărtășirea de lucrările necreate ale lui Dumnezeu, care se dăruiesc celui curățit. Lumina aceasta nu este o podoabă a povestirii, ci semnul lăuntric al lucrării: ea arată ce face rugăciunea neîncetată, dusă până la capăt, într-un om curățit. Sihastrul nu caută vedenii și nici lumină; caută numai pe Dumnezeu, în smerenie și pocăință neîntreruptă — iar lumina, când vine, vine ca dar, nu ca rod al voinței.
Celelalte trăsături ale povestirii întregesc același chip. Înfrânarea până la istovire nu are sens în sine, ci ca supunere a trupului, pentru ca mintea să rămână liberă în pomenirea lui Dumnezeu. Războiul cu duhurile, foamea și frigul sunt arena obișnuită a pustiei, locul unde omul se golește de orice sprijin pământesc spre a se rezema numai pe har. Iar hrănirea prin păsări — pe care cititorul grăbit o ia drept centrul povestirii — nu este decât semnul acestei goliri: omul care nu mai are nimic și nu mai cere nimic primește cele de nevoie din mâna proniei, așa cum proorocul a fost hrănit de corbi în pustie. Nu minunea este lucrul de seamă, ci starea care o face cu putință: dependența totală de Dumnezeu.
Dacă datarea ei este cea pe care o vom discuta îndată, viața Teodorei se așază chiar la hotarul marii înnoiri filocalice a monahismului românesc — mediul Poiana Mărului–Neamț din care avea să odrăslească, prin Sfântul Paisie de la Neamț, întreaga reîmprospătare a rugăciunii inimii în spațiul ortodox. Fie că o așezăm înainte de acea înnoire, fie chiar în pragul ei, pustnicia ei aparține aceluiași izvor carpatic al isihasmului. Aceasta este moștenirea ei, și ea nu are nevoie de nicio înfrumusețare.
Problema izvoarelor
Aici începe partea pe care articolele obișnuite o trec sub tăcere.
Nu există nicio Viață a Cuvioasei Teodora scrisă în vremea ei sau aproape de ea. Nu ne-a rămas niciun text din secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea care să o pomenească. Cel mai vechi izvor scris pe care s-a putut sprijini arhimandritul Ioanichie Bălan este un manuscris de la Mănăstirea Neamț de la începutul secolului al XIX-lea — adică deja la o sută de ani și mai bine după moartea ei, și el însuși o consemnare a tradiției, nu o mărturie contemporană. Bălan a fixat povestirea în forma ei amplă în anii ’50 ai secolului trecut, adunând tradiția orală a Sihăstriei alături de acel manuscris. Însuși el consemnează că la începutul secolului al XX-lea circulau două variante ale vieții Cuvioasei — semn că instabilitatea pe care o observăm nu este o invenție a privirii critice de astăzi, ci ține de însăși transmiterea tradiției. Viețile de popularizare care circulă astăzi derivă, aproape toate, din lucrarea lui și din dosarul de documentare alcătuit înaintea canonizării (cuprins în volumul Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești, București, 1987).
Asta nu înseamnă că Teodora este o legendă. Cultul ei era viu cu mult înainte de canonizarea din 1992: în secolul al XIX-lea, peștera și amintirea sihastrei din Sihla apar la cărturari și scriitori care nu aveau niciun interes hagiografic — arhiereul Narcis Crețulescu în istoriile lui despre mănăstirile Neamțului, Calistrat Hogaș în evocarea sălbăticiei Sihlei, poetul Nicolae Beldiceanu în versuri despre peștera muceniței. Aceste mărturii nu sunt izvoare biografice — nu ne spun cine a fost, ci doar că era cinstită — însă ele dovedesc continuitatea unui cult vechi, neîntrerupt, în chiar locurile nevoinței ei.
Tabloul cinstit este, așadar, acesta: miezul istoric este vechi și solid — o femeie sihastră cinstită la Sihla, o peșteră, un trup aflat acolo, un cult local statornic și un schit (Sihla, întemeiat în 1731) ridicat, după tradiție, în amintirea ei. Detaliul biografic, în schimb — numele, ordinea întâmplărilor, soțul Elefterie, stareța, drumul de la Buzău–Vrancea la Neamț — ne vine printr-o tradiție al cărei cel mai vechi martor scris este de abia de la începutul secolului al XIX-lea. Aceasta este situația obișnuită a sfinților pustnici transmiși pe cale orală — așa ni s-au păstrat și mulți părinți ai pustiei egiptene — și ea nu scade cu nimic sfințenia lor. Dar onestitatea cere ca distincția să fie făcută limpede.
Cele două cronologii
Cea mai gravă problemă, și cea pe care nicio variantă publicată nu o pune față în față, este că tradiția însăși cuprinde două ancore cronologice care se exclud reciproc.
Datarea dintâi, cea răspândită — și cea pe care o folosește însuși Sinaxarul Mănăstirii Sihla — o așază în a doua jumătate a secolului al XVII-lea și la începutul celui următor. Aici nașterea e dată „pe la jumătatea secolului al XVII-lea”, în jurul anului 1650, pe vremea lui Vasile Lupu și a mitropolitului Varlaam, iar mutarea la cumpăna celor două veacuri (un izvor o precizează chiar „în al treilea deceniu al veacului al XVIII-lea”). În sprijinul ei vine și un amănunt al povestirii: năvălirile turcești care au silit-o pe egumena Paisia să se ascundă în munți, oștile mergând — după izvoare — „spre Ardeal” ori „spre Viena”, ceea ce ar trimite la marea campanie otomană din 1683.
A doua datare o așază însă în secolul al XVIII-lea, cu moartea în jurul anului 1780, înfățișând-o ca aparținând mediului Sfântului Vasile de la Poiana Mărului (†1767). Și această datare se sprijină pe un amănunt al povestirii: soțul ei, Elefterie, s-ar fi călugărit la schitul Poiana Mărului — dar Poiana Mărului a devenit un centru isihast însemnat abia în secolul al XVIII-lea, sub Sfântul Vasile. Dacă Elefterie a intrat acolo, atunci familia lor monahală nu poate fi din vremea lui Vasile Lupu.
Cele două ancore sunt la mai bine de o sută de ani depărtare una de alta și nu pot sta amândouă. Amănuntul năvălirii din 1683 (oștile mergând spre Ardeal ori spre Viena) trage tradiția spre veacul al XVII-lea; amănuntul „Poiana Mărului” o împinge spre al XVIII-lea — dacă nu cumva el însuși este o retroproiecție ulterioară a unui mediu monahal devenit între timp celebru. Iar ancorarea în vremea lui Vasile Lupu și a mitropolitului Varlaam poate fi, la rândul ei, o așezare onorifică într-o „epocă de aur”. Hagiografia obișnuită le reproduce pe amândouă, una lângă alta, fără să observe că se contrazic. Izvoarele de care dispunem nu îngăduie o rezolvare sigură, și ar fi necinstit să pretindem altfel; nu întâmplător istoricul Mircea Păcurariu o așază prudent „la cumpăna veacurilor XVII–XVIII”, fără a alege. Se poate observa doar atât: detaliile monahale și geografice ale povestirii — Poiana Mărului, schiturile rupestre din zona de curbură, însuși climatul de reînviorare a sihăstriei — se potrivesc mai firesc cu veacul al XVIII-lea. Mai mult nu se poate spune fără a forța mărturiile.
La aceasta se adaugă mici nepotriviri de amănunt între izvoare: schitul Vărzărești este așezat când în Vrancea, când în munții Buzăului; schitul în care s-a călugărit Elefterie apare când la Poiana Mărului, când într-o sihăstrie buzoiană; iar egumenul care a descoperit-o în cele din urmă nu este numit la fel pretutindeni. Toate acestea nu ating miezul — o sihastră reală, cinstită la Sihla — dar arată de ce un articol serios nu poate înșira datele ca pe un fapt sigur.
Moaștele: o tradiție cu lacune
Filiația moaștelor, așa cum o dă tradiția consemnată în izvoarele bisericești, este următoarea. Trupul a rămas tăinuit în peșteră multă vreme. Tradiția hagiografică așază începuturile schitului Sihla în jurul anului 1725, în amintirea ei; istoricul publicat al Mănăstirii Sihla dă însă anul 1731 pentru întemeierea schitului (biserica de lemn din vale fiind ctitorită de familia Cantacuzino în 1741). Moaștele au rămas în peșteră până prin anii 1830, când familia domnitorului Mihail Sturza (domn al Moldovei între 1834 și 1849), care a înnoit schitul Sihla, le-a așezat într-o raclă de preț în biserica schitului, spre închinare; apoi le-a strămutat la noua biserică zidită pe moșia familiei de la Miclăușeni, în ținutul Iașilor. În anul 1856, familia Sturza ar fi convenit cu starețul Lavrei Pecerska din Kiev să cedeze moaștele în schimbul unor veșminte preoțești și arhierești. De atunci s-ar afla în peșterile Lavrei, într-o raclă purtând inscripția, în română și slavonă, „Sfânta Teodora din Carpați” / „Sveti Teodora Carpatina”. Părticele din moaște se păstrează astăzi la schitul Sihla; o raclă aflată odinioară la Mănăstirea Sf. Nicolae–Mihai Vodă din București a fost furată și ulterior recuperată, însă fără părticelele din moaștele Sfintei Teodora.
Și această filiație are nevoie de o privire critică. În primul rând, datele dinăuntrul ei nu se potrivesc perfect: așezarea moaștelor în raclă „după 1830” și strămutarea lor la Kiev abia în 1856, prin diferite izvoare, sunt date cu mici nepotriviri. În al doilea rând, înstrăinarea „în schimbul unor veșminte” este o tranzacție care sună necanonic și care nu este singura versiune: alte relatări spun, mai simplu, că moaștele ar fi fost „luate” în timpul ocupației rusești a Principatelor. Cele două explicații coexistă în surse, fără ca vreuna să fie documentată ferm — iar însuși Sinaxarul Mănăstirii Sihla le consemnează pe amândouă și recunoaște deschis că „nu se știe exact” când și cum au ajuns moaștele la Kiev. În al treilea rând — și aceasta este partea cea mai importantă — identificarea „Teodorei din Carpați” de la Kiev cu sihastra de la Sihla se sprijină pe inscripție și pe tradiția familiei Sturza, nu pe o dovadă independentă. Cititorul atent o va ține drept o identificare probabilă prin tradiție, nu drept un fapt stabilit.
În anii din urmă, statul român a făcut demersuri pentru readucerea moaștelor, iar războiul din Ucraina și statutul incert al Lavrei au complicat și mai mult situația. Aceste lucruri țin însă de actualitatea politică, nu de istoria duhovnicească a Cuvioasei, și nu schimbă cu nimic ceea ce contează aici; le pomenim doar pentru exactitate.
Ce rămâne
Rostul acestei cântăriri critice nu este de a clătina cinstirea Cuvioasei, ci de a o așeza pe temei adevărat. Biserica nu trece pe cineva în rândul sfinților pe puterea unui dosar de documente, ci pe puterea unui cult viu și încercat și a mărturiei despre sfințenie păstrate în Trupul lui Hristos. Sfinții pustnici transmiși pe cale orală — întreaga tradiție a pustiei — sunt firea însăși a acestei moșteniri, nu o excepție jenantă.
Iar ceea ce rămâne, dincolo de orice nepotrivire de date, este solid: o femeie care a lăsat lumea, a ales asprimea cea mai de sus a vieții monahale, s-a nevoit ani de zile în rugăciune neîncetată într-o peșteră de munte, și a cărei amintire au păzit-o codrii și monahii vreme de trei veacuri. Acest miez nu cere nicio podoabă.
Și tot aici stă și lecția ei, care nu este a unui neam, ci a oricărui creștin. Pustia este lăuntrică; peștera este inima; iar rugăciunea neîncetată nu este dată numai sihaștrilor, ci tuturor: „neîncetat vă rugați” este spus fiecăruia. Mărturia Cuvioasei Teodora de la Sihla este aceea că rugăciunea inimii, dusă până la capăt, preface omul — iar lumina ca de foc văzută în jurul ei rămâne icoana a ceea ce lucrează în cel curățit chemarea necontenită a numelui lui Hristos.
Notă asupra izvoarelor
Prezentarea de față se întemeiază pe următoarele surse, cu observația că Wikipedia și compilațiile neverificate de pe internet au fost excluse ca izvoare:
- Arhim. Ioanichie Bălan, Sfânta Teodora de la Sihla – floarea duhovnicească a Moldovei, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2004; și Patericul românesc, aceeași editură — izvorul narativ principal, fixând în scris tradiția orală a Sihăstriei și un manuscris de la Mănăstirea Neamț de la începutul secolului al XIX-lea.
- Pr. Constantin Galeriu (coord.), Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1987, p. 432–442 — dosarul de documentare alcătuit înaintea canonizării.
- Viața și acatistul Sfintei Teodora de la Sihla, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993 — text liturgic.
- Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Sfinți daco-romani și români, Editura Trinitas a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994 (capitolul despre Cuvioasa Teodora de la Sihla, unde este așezată „la cumpăna veacurilor XVII–XVIII”) — paginație de confirmat din ediție.
- Mărturii ale cultului din secolul al XIX-lea, anterioare canonizării: arhiereul Narcis Crețulescu (istorii ale mănăstirilor Neamțului); Calistrat Hogaș, Pe drumuri de munte (schița „Spre mănăstiri”, unde descrie vizitarea peșterii Sfintei Teodora); Nicolae Beldiceanu (versuri despre peștera Sfintei). Acestea atestă cultul viu, nu sunt izvoare biografice.
- Viața Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla, în versiunea publicată de Mănăstirea Sihla — relatare amplă a tradiției primite (copilăria, căsătoria feciorelnică, nevoința la Vărzărești și în pustia Buzăului, viața la Sihla, aflarea și mutarea Sfintei), folosită aici ca text de referință pentru partea narativă.
- Istoricul publicat al Mănăstirii Sihla (Arhiepiscopia Iașilor) — pentru cronologia așezământului: întemeierea schitului în 1731, biserica de lemn din 1741, ridicarea la rang de mănăstire în 2011.
- Actul sinodal al canonizării: hotărârea Sfântului Sinod al BOR nr. 2929 din 20 iunie 1992, cu proclamarea solemnă la 21 iunie 1992; zi de prăznuire 7 august.