Cum se apără credința atunci când rătăcirea îmbracă haina cuvioșiei — și de ce un singur cuvânt, „Născătoare de Dumnezeu”, a despărțit Ortodoxia de erezie
Un sfânt pe care îl prăznuim de două ori
Sfântul Chiril al Alexandriei este unul dintre puținii Părinți pe care Biserica îi cinstește de două ori în cursul anului: o dată în ziua adormirii sale, 9 iunie, și încă o dată la 18 ianuarie, împreună cu marele său înaintaș pe scaunul Alexandriei, Sfântul Atanasie cel Mare. Această dublă pomenire nu este o întâmplare a calendarului. Ea așază pe Chiril în aceeași lumină cu Atanasie — cei doi stâlpi ai Alexandriei, cei doi care au apărat, fiecare la vremea lui, însuși miezul credinței: Atanasie, dumnezeirea Fiului împotriva lui Arie; Chiril, unitatea Persoanei lui Hristos împotriva lui Nestorie.
Tradiția i-a dat un nume care spune totul despre locul lui în Biserică: „Pecetea Părinților”. Adică acela în care se adună și se încheie, ca într-o pecete, mărturisirea celor dinaintea lui. Nu un începător de drum, ci un încheietor; nu o voce nouă, ci glasul care adună și pecetluiește mărturisirea întregii Tradiții de până atunci.
Articolul de față nu este o simplă viață de sfânt. Este o privire asupra felului în care Sfântul Chiril a apărat dreapta credință — pentru că lupta lui ne învață ceva ce rămâne valabil în orice veac: erezia rareori vine spunând „eu sunt erezia”. De cele mai multe ori vine cu argument aparent evlavios, cu aparență de evlavie, ba chiar — ca la Nestorie — cu pretextul că apără cinstea lui Dumnezeu. Și tocmai de aceea trebuie deosebită.
Cine a fost Sfântul Chiril
S-a născut în Egipt în jurul anului 378, dintr-o familie creștină cu stare. Fratele mamei sale era Teofil, patriarhul Alexandriei — cetatea care, în acel veac, se afla la culmea însemnătății ei în Imperiul Roman, atât ca putere, cât și ca strălucire teologică. Sub ocrotirea unchiului său, tânărul Chiril a primit o aleasă creștere duhovnicească și învățătură, deprinzând Scripturile și Părinții.
În anul 412, la moartea lui Teofil, Chiril este ales arhiepiscop al Alexandriei. Va păstori această Biserică vreme de treizeci și doi de ani, până la adormirea sa, scriind în tot acest răstimp o mulțime de lucrări: tâlcuiri întinse la cărțile Scripturii, atât ale Legii Vechi, cât și ale celei Noi, tratate despre Sfânta Treime, scrieri împotriva rătăcirilor și, mai presus de toate, lucrările hristologice prin care numele lui avea să rămână pentru totdeauna în conștiința Bisericii.
A adormit în Domnul la 9 iunie 444, lăsând în urmă o moștenire teologică pe care Sinoadele de mai târziu o vor primi ca pe un temei al dreptei credințe.
Dar pentru a înțelege de ce a fost numit „apărător al dreptei credințe”, trebuie să privim la încercarea cea mare a vieții lui.
Rătăcirea lui Nestorie: când un singur cuvânt schimbă totul
În anul 428, un anume Nestorie a fost ridicat patriarh al Constantinopolului. Era un om cu faimă de cuvântător, aspru și plin de sine. Curând după așezarea sa pe scaun, a început să propovăduiască o învățătură nouă, care părea — la prima vedere — doar o nuanță de limbaj, dar care lovea în însăși inima credinței.
Biserica numea pe Preasfânta Fecioară Maria „Născătoare de Dumnezeu” — în grecește, Theotokos (Θεοτόκος). Nestorie s-a ridicat împotriva acestui cuvânt. El spunea că Fecioara nu trebuie numită „Născătoare de Dumnezeu”, ci cel mult „Născătoare de Hristos” — Hristotokos — căci, după el, Maria nu L-a născut pe Dumnezeu, ci pe omul Iisus, în care abia mai apoi S-a sălășluit Dumnezeu Cuvântul.
La prima vedere, pare o ceartă de cuvinte. În realitate, în spatele cuvântului se ascundea o întreagă rătăcire despre Cine este Hristos.
Căci Nestorie, refuzând cuvântul Theotokos, despărțea de fapt pe Hristos în două: pe de o parte Dumnezeu Cuvântul, pe de alta omul Iisus — ca și cum ar fi fost două persoane alăturate, două subiecte unite doar printr-o legătură de cinstire, de bunăvoire, de conlucrare. După această învățătură, Cel răstignit nu era Dumnezeu, ci doar omul; Cea care a născut nu era Maica lui Dumnezeu, ci maica unui om în care locuia Dumnezeu.
Iată de ce nu era o ceartă de cuvinte. Dacă Maria nu este Născătoare de Dumnezeu, atunci Cel născut din ea nu este Dumnezeu — și întreaga mântuire se prăbușește. Căci dacă pe Cruce a murit doar un om, atunci moartea aceea nu ne-a mântuit pe noi; iar dacă Cel ce S-a întrupat nu este cu adevărat Dumnezeu, atunci nu Dumnezeu S-a făcut om, ci doar a locuit într-un om — și omenirea n-a fost cu adevărat unită cu Dumnezeu.
Răspunsul Sfântului Chiril: o singură Persoană, Dumnezeu și Om
Aflând de propovăduirea lui Nestorie, Sfântul Chiril nu a tăcut. Mai întâi, după rânduiala părintească, a încercat calea blândă: i-a scris lui Nestorie scrisori de îndemn, chemându-l să se întoarcă de la rătăcire și arătându-i, cu limpezime, învățătura dreaptă a Bisericii. A scris totodată și împăratului Teodosie cel Tânăr, și papei Celestin al Romei, înfățișând primejdia.
Învățătura pe care Sfântul Chiril o așază înaintea lui Nestorie este aceasta: Hristos este o singură Persoană — unul și același — Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Fiul lui Dumnezeu, născut din veci din Tatăl mai înainte de toți vecii, S-a născut în timp, ca om, din Preasfânta Fecioară. Nu sunt doi fii — unul al lui Dumnezeu și altul al Mariei — ci unul și același Fiu: Cuvântul lui Dumnezeu, Care, rămânând ceea ce era, a luat asupra Sa ceea ce nu era, făcându-Se om pentru noi.
De aici urmează, cu necesitate, cuvântul Theotokos. Dacă Cel născut din Fecioară este cu adevărat Dumnezeu Cuvântul, întrupat — iar nu un om de sine stătător, în care abia apoi a venit Dumnezeu — atunci Fecioara este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu. Nu pentru că ar fi născut dumnezeirea cea fără de început (lucru cu neputință și hulitor), ci pentru că Cel pe Care L-a născut după trup este Una dintre Persoanele Sfintei Treimi, Dumnezeu Cuvântul însuși, făcut om.
Așadar, Theotokos nu este un titlu adus de prisos Maicii Domnului. Este piatra de hotar a întregii hristologii: cuvântul care mărturisește că Cel întrupat este Dumnezeu, și că unirea dintre dumnezeire și omenitate în Hristos este atât de adâncă și de adevărată, încât putem spune, fără teamă, că Dumnezeu S-a născut, Dumnezeu a pătimit, Dumnezeu a fost răstignit — după trup, iar nu după firea cea dumnezeiască, dar cu adevărat El însuși, iar nu un altul în locul Lui.
Pentru a tăia rătăcirea din rădăcină, Sfântul Chiril a alcătuit cele Douăsprezece Anatematisme (numite și cele Douăsprezece Capitole) împotriva învățăturii lui Nestorie — douăsprezece osândiri scurte și tăioase, fiecare lovind într-un cap al rătăcirii, fiecare așezând în locul ei mărturisirea dreaptă. Nestorie a răspuns cu douăsprezece contra-anatematisme ale sale, întărindu-se în rătăcire. Calea împăcării prin scrisori se închisese.
Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431)
Văzând că rătăcirea creștea pe zi ce trece și că tot mai mulți episcopi se vătămau de ea, dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tânăr a poruncit adunarea unui sinod a toată lumea. Locul ales a fost Efesul — cetate legată de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan și de cinstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Tocmai acolo, într-o cetate unde numele Maicii Domnului avea o puternică rezonanță în evlavia credincioșilor, avea să fie pecetluită mărturisirea că Fecioara Maria este cu adevărat Theotokos, Născătoare de Dumnezeu. Anul a fost 431.
S-au adunat la Efes peste două sute de episcopi din toată lumea creștină; iar cei ce nu puteau veni au trimis delegați. Sfântul Chiril a prezidat lucrările Sinodului. Sub conducerea lui, după cercetarea învățăturii lui Nestorie și cumpănirea ei față de Scriptură și de mărturisirea Părinților, Sinodul a hotărât:
- că Preasfânta Fecioară Maria este, cu adevărat și cu dreptate, Născătoare de Dumnezeu (Theotokos);
- că Hristos este o singură Persoană, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, iar nu doi fii și nici două persoane alăturate;
- că învățătura lui Nestorie este rătăcire și că el însuși, stăruind în ea, se cade a fi îndepărtat din scaunul patriarhal și despărțit de Biserică.
Astfel, Nestorie a fost caterisit și trimis în surghiun. Predania ne spune că, la vestea hotărârii drepte, mulțimea credincioșilor din Efes a izbucnit în bucurie și, cu făclii aprinse, a petrecut pe Părinții Sinodului — căci poporul cel binecredincios simțise că, prin cuvântul Theotokos, fusese apărată însăși mântuirea lui.
Drumul Sfântului Chiril nu a fost ușor nici după aceea. Au urmat zile grele, întemnițări, clevetiri și uneltiri ale celor ce nu primeau hotărârea. Dar adevărul a biruit: cercetarea făcută din porunca împăratului a dat la iveală nedreptatea clevetirilor, iar Sfântul Chiril, dovedindu-se nevinovat, s-a întors la scaunul său în toamna aceluiași an, 431.
Tulburările nu s-au stins însă deodată. Abia în anul 433, prin împăcarea cu Ioan al Antiohiei și prin așa-numita Formulă de Unire, s-a arătat mai limpede că dreapta mărturisire nu desparte pe Hristos în doi, dar nici nu amestecă dumnezeirea și omenitatea Lui: unul este Hristos, unul Fiul, unul Domnul — Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit. Iar Fecioara Maria este numită în această mărturisire Născătoare de Dumnezeu tocmai pentru că Dumnezeu Cuvântul S-a unit cu trupul luat din ea.
Ce ne învață lupta Sfântului Chiril
Aici se cuvine să ne oprim și să privim mai adânc, căci tocmai în această luptă se vede de ce Sfântul Chiril este, pentru noi, un dascăl al apărării dreptei credințe — nu doar un nume din istoria veche a Bisericii.
Întâi: lupta lui ne arată că în Biserică un singur cuvânt poate cântări cât întreaga credință. Nestorie părea că se ceartă pentru o nuanță. În realitate, în acel cuvânt — Theotokos sau Hristotokos — se hotăra dacă Cel răstignit pentru noi este Dumnezeu ori doar om, și deci dacă suntem sau nu mântuiți. Sfântul Chiril nu a fost un certăreț pentru vorbe. A fost un om care a văzut că, sub vorbă, se ascunde fie viața, fie moartea sufletului. De aceea nu a cedat.
Al doilea: lupta lui ne arată că rătăcirea se îmbracă adesea în haina evlaviei. Nestorie nu spunea „să-L coborâm pe Dumnezeu”. Dimpotrivă — el credea că apără cinstea lui Dumnezeu, ferindu-L de a fi „supus” nașterii și pătimirii. Părea mai cucernic, mai cu luare-aminte la măreția dumnezeiască. Și tocmai aceasta îl făcea primejdios: o rătăcire care se laudă că păzește cinstea lui Dumnezeu este mai greu de deosebit decât una fățișă. Discernământul ortodox nu se mulțumește cu aparența cucerniciei; el cercetează ce se mărturisește cu adevărat despre Hristos.
Al treilea: lupta lui ne arată rânduiala dreaptă a apărării credinței. Sfântul Chiril nu a sărit numaidecât la osândire. A încercat mai întâi calea blândă — scrisorile de îndemn, chemarea la întoarcere. Abia după ce s-a vădit că rătăcirea era statornică și că vătăma turma, a trecut la mărturisirea hotărâtă și, în cele din urmă, la osândirea soborului. Aceasta este calea Bisericii: nu pripeala, nu osândirea de la cel dintâi cuvânt, dar nici tăcerea lașă în fața rătăcirii dovedite. Mai întâi îndelunga-răbdare și chemarea; iar când acestea sunt disprețuite, mărturisirea limpede și apărarea turmei.
Al patrulea: și poate cel mai important pentru vremea noastră — apărarea credinței nu este vrăjmășie față de om, ci dragoste față de adevăr și față de cei ce pot fi vătămați de rătăcire. Sfântul Chiril nu l-a urât pe Nestorie. L-a chemat, i-a scris, a stăruit. Dar nu a îngăduit ca, de dragul păcii cu un om, să se piardă pacea cea adevărată — care este unirea în adevăr cu Dumnezeu și între noi. Există o pace mincinoasă, care tace ca să nu supere; și există pacea cea adevărată, care uneori trebuie să rostească un cuvânt greu, ca turma să nu se rătăcească.
O lămurire pentru cititorul care a auzit de „o singură fire”
Pentru cititorul mai cercetat se cuvine o scurtă lămurire, ca să nu rămână cu o nedumerire.
Sfântul Chiril, apărând unitatea Persoanei lui Hristos împotriva despărțirii nestoriene, a folosit uneori o formulare care, scoasă din rostul ei, poate suna nedumeritor: că în Hristos întrupat ar fi „o singură fire a Cuvântului lui Dumnezeu, întrupată”. Prin aceasta, Sfântul Chiril nu tăgăduia firea omenească deplină a Domnului. Cuvântul „fire” îl folosea aici într-un înțeles concret — acela de subiect unic, unul și același Hristos care lucrează și pătimește, iar nu doi fii alăturați. Așa au și citit-o Părinții de mai târziu: în formula chirilină, „firea” cea una a fost înțeleasă ca arătând un singur Ipostas, o singură Persoană a Cuvântului întrupat — același adevăr pe care îl rostește Evanghelistul Ioan: „Și Cuvântul trup S-a făcut” (Ioan 1, 14). Iar Sfântul Chiril însuși mărturisea limpede, în alte locuri, că Hristos este desăvârșit în dumnezeire și desăvârșit în omenitate, fără amestecare și fără schimbare.
Această citire nu este o îndreptare de mai târziu adusă cuvintelor lui, ci însuși înțelesul lor drept, recunoscut sobornicește: la Sinodul al V-lea Ecumenic (553), Biserica a primit formula Sfântului Chiril tocmai în acest înțeles — „firea” cea una însemnând Persoana, Ipostasul Cuvântului întrupat.
Mai înainte de aceasta, la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451), Biserica limpezise și întărise aceeași mărturisire, statornicind cuvintele care până astăzi sunt temeiul dreptei credințe: un singur Hristos, cunoscut în două firi — dumnezeiască și omenească — neamestecate și neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite, unite într-o singură Persoană și un singur Ipostas. Aceasta este și învățătura cea adevărată a Sfântului Chiril, citită în lumina deplină a Sinoadelor: o singură Persoană, în două firi.
Așadar, cuvântul „fire” la Sfântul Chiril nu lovește în Calcedon, ci, înțeles drept, îl pregătește. Cel ce vrea să-l citească pe Chiril trebuie să-l citească în lumina întregii mărturisiri a Bisericii — iar nu să se oprească la o singură formulare, ruptă din întreg.
Pecetea Părinților
Sfântul Chiril a fost numit „Pecetea Părinților” pentru că în el s-a adunat și s-a încheiat mărturisirea hristologică a Bisericii din veacurile dinaintea lui. Sinoadele de mai târziu nu au făcut decât să citească și să întărească ceea ce el mărturisise. La Sinodul al IV-lea de la Calcedon, când Părinții căutau temei pentru dreapta credință, scrisorile Sfântului Chiril către Nestorie au fost primite ca măsură a Ortodoxiei — semn că, la mai bine de douăzeci de ani de la adormirea lui, glasul său rămăsese glasul Bisericii.
De aceea, atunci când astăzi rostim în Crez „Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii” și, mai jos, „Care… S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara, și S-a făcut om”, mărturisim, fără să băgăm de seamă, tocmai biruința Sfântului Chiril: că unul și același Fiu este și Cel născut din veci din Tatăl, și Cel întrupat în timp din Fecioara. Iar când o numim pe Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu — în fiecare slujbă, în fiecare rugăciune — pecetluim, fără să știm, hotărârea de la Efes.
Încheiere
Sfântul Chiril al Alexandriei ne arată că dreapta credință nu se păzește de la sine. Ea se apără — uneori cu preț greu, cu osândă și surghiun, cu clevetiri și uneltiri. Dar se apără pentru că în ea este viața noastră.
Astăzi, când atâtea glasuri ne îndeamnă la o „pace” care cere tăcerea în fața rătăcirii, și când deosebirea adevărului de minciună pare tot mai grea, pilda Sfântului Chiril rămâne limpede: mai întâi îndelunga-răbdare și chemarea la întoarcere; iar acolo unde rătăcirea stăruie și vatămă turma, mărturisirea hotărâtă a adevărului — nu din vrăjmășie față de om, ci din dragoste pentru adevăr și pentru sufletele ce pot fi pierdute.
Pentru aceea, Biserica îl cinstește de două ori în an, și de fiecare dată îi rostește numele alături de Atanasie cel Mare — cei doi stâlpi ai Alexandriei, cei doi care au păzit, fiecare la rândul lui, însuși miezul mărturisirii noastre.
Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.