Așezarea acestei sărbători în calendar nu este întâmplătoare — și tocmai în ea stă cheia ei. Cu o săptămână înainte, la Rusalii, Biserica a prăznuit Pogorârea Duhului Sfânt. Iar acum, în duminica imediat următoare, ea arată ce face Duhul când Se pogoară în oameni: îi sfințește. Sfinții sunt, la propriu, rodul Cincizecimii. Praznicul de azi nu vine după Rusalii la întâmplare, ci printr-o legătură de rădăcină și de rod: Pogorârea Duhului este rădăcina, sfinții sunt roada.
De aceea Duminica Tuturor Sfinților nu este, cum s-ar putea crede, o sărbătoare „de completare” — o zi în care i-am aduna laolaltă pe sfinții care nu au fost pomeniți fiecare cu ziua lui în calendar. Este, dimpotrivă, sărbătoarea care arată însuși rostul Cincizecimii. Pentecostarul așază una după alta izvorul și rodul: mai întâi Duhul, apoi sfinții pe care Duhul i-a făcut. Sinaxarul zilei o spune limpede — venirea Preasfântului Duh a lucrat prin Apostoli lucruri atât de mari, încât i-a sfințit pe oameni și i-a ridicat la treapta îngerilor: pe unii prin mucenicie și sânge, pe alții prin viață virtuoasă. Sfințenia, cu alte cuvinte, nu este o izbândă a omului, ci roada Duhului într-un om care s-a deschis lucrării Lui.
Roada Duhului
Cuvântul „rod” nu este aici o metaforă fericită, ci limbajul Sfântului Apostol Pavel. „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea” (Galateni 5, 22). Iată ce crește într-un om în care lucrează Duhul. Sfinții sunt locul unde această roadă a ajuns la deplina coacere. Ce la cei mai mulți dintre noi rămâne în mugur sau în pârgă, la ei s-a copt întreg: aceeași dragoste, aceeași pace, aceeași blândețe, dar ajunse la măsura la care străbat tot omul și îl prefac.
Sfântul Pavel așază această roadă în răspăr cu „faptele trupului” (Galateni 5, 19–21) — vrajba, mânia, desfrânarea, pizma — ca pe două creșteri cu totul deosebite din aceeași fire omenească. În sfinți a biruit cea dintâi: locul pe care la cei mai mulți îl țin încă patima și risipirea l-a luat, în ei, roada Duhului.
Și tocmai de aici se vede de ce sărbătoarea sfinților urmează Cincizecimii, și nu o precede. Nimeni nu se sfințește din puterea lui. Precum mlădița nu rodește de la sine, ci numai câtă vreme rămâne în viță, tot așa omul nu aduce roada sfințeniei decât rămânând în Hristos, prin Duhul. Sfântul nu este un erou al voinței proprii, ci un om care s-a lăsat lucrat de Duh până la capăt. De aceea, în acești sfinți, Biserica nu prăznuiește vrednicia lor, ci pe Duhul Care a rodit în ei.
Cei cunoscuți numai lui Dumnezeu
Aici se lămurește și de ce este o singură sărbătoare, comună tuturor. În fiecare zi a anului, calendarul pomenește un sfânt sau altul, cu nume și cu zi proprie. Dar cei pomeniți astfel sunt doar o mică parte. Cei mai mulți sfinți nu au nici icoană, nici zi, nici nume rostit de noi: au trăit și s-au sfințit în tăcere și au rămas necunoscuți lumii — cunoscuți numai lui Dumnezeu. Calendarul nu-i încape; ziua aceasta îi cuprinde pe toți.
Este nota cea mai smerită a praznicului și poate cea mai mângâietoare. Căci ea spune că marea parte a celor mântuiți nu sunt nume mari, ci oameni mărunți și neștiuți: o mamă care și-a crescut copiii în frica lui Dumnezeu, un bolnav care a răbdat fără cârtire, un sărac care a miluit din puținul lui, un creștin oarecare a cărui sfințenie n-a văzut-o nimeni. Sunt o mulțime fără număr, în mijlocul căreia stăm fără s-o vedem. Sfințenia nu este, așadar, privilegiul câtorva aleși cu renume, ci chemarea fiecărui botezat.
„De care lumea nu era vrednică”
Cine sunt, totuși, acești sfinți fără număr? Epistola care se citește la praznic — luată tocmai din capitolul în care Sfântul Pavel face pomenirea drepților — ne dă un chip al lor. Unii au strălucit în putere și biruință: „prin credință, au biruit împărății, au făcut dreptate… au astupat gurile leilor, au stins puterea focului” (Evrei 11, 33–34). Sfințenia poate purta, așadar, și haina izbânzii văzute.
Dar aceeași pagină se întoarce îndată spre cei mărunți și zdrobiți: alții au fost chinuiți, batjocoriți, închiși, uciși cu pietre, pribegind „în piei de oaie și în piei de capră”, lipsiți și prigoniți — „ei, de care lumea nu era vrednică” (Evrei 11, 38). Iată răsturnarea pe care o aduce praznicul: cei pe care lumea i-a lepădat sunt tocmai cei de care lumea nu era vrednică. Măsura sfințeniei nu este măsura lumii.
Și peste toți — cei slăviți și cei neștiuți deopotrivă — Apostolul așază un cuvânt uimitor: „toți aceștia, mărturisiți fiind prin credință, n-au primit făgăduința, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârșirea” (Evrei 11, 39–40). Sfinții nu sunt o lume încheiată, despărțită de a noastră: desăvârșirea lor ne așteaptă pe noi. Plinătatea cetei lor nu se împlinește fără cei ce vin după ei. De aceea le ținem praznicul nu ca unor străini de alt veac, ci ca unora de care suntem legați și care sunt legați de noi.
O sfințenie care se poate atinge
Și aici ajungem la ceea ce privește pe fiecare dintre noi. Sărbătoarea de azi este Biserica arătând cu degetul spre cei care au ajuns. Sfinții sunt dovada vie că ținta vieții creștine nu este o vorbă frumoasă, ci o stare la care se poate ajunge cu adevărat — de vreme ce atâția au ajuns deja, din toate veacurile, din toate neamurile, din toate stările. Ceea ce ni se cere nouă a fost cu putință și altora, oameni de aceeași fire, supuși acelorași ispite.
De aceea Apostolul nu ne lasă doar să-i admirăm, ci ne cheamă în aceeași alergare: „având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară… și să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte” (Evrei 12, 1). Sfinții nu sunt o galerie de chipuri privite de departe, ci martori care ne înconjoară pe noi, cei ce alergăm încă, fiindu-ne în același timp pildă și chezășie că drumul are capăt. Tocmai de aceea Părintele Cleopa Ilie spunea fără ocol: „Nu ne putem mântui, dacă nu imităm după putere viața sfinților.” Sfinții nu se mulțumesc să ne uimească, ci ne cheamă să-i urmăm. Cântările praznicului văd în ei chiar împlinirea cetei îngerești, știrbită prin căderea îngerilor trufași: locul lăsat gol de îngerii căzuți îl umplu acum oamenii sfințiți.
De la mucenici la toți sfinții
La început, sărbătoarea aceasta a avut un caracter mucenicesc: era pomenirea tuturor celor care L-au mărturisit pe Hristos până la sânge. Tradiția ei este atestată foarte devreme în Răsărit, încă din veacul al patrulea, iar numele Sfântului Ioan Gură de Aur rămâne legat de această cinstire prin omilia sa la sfinții mucenici, păstrată în Patrologia Graeca 50, 705–712. Mai târziu, pomenirea s-a lărgit de la mucenici la toate cetele sfinților și s-a așezat statornic în prima duminică după Pogorârea Duhului.
Această obârșie mucenicească se vede și astăzi în Evanghelia zilei, în care Domnul spune: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32). Cei dintâi sfinți au fost cei care L-au mărturisit pe Hristos până la sânge. Dar mărturisirea nu se face numai în temniță și la moarte: Sinaxarul însuși deosebește cele două căi prin care Duhul i-a sfințit pe oameni — pe unii prin mucenicie și sânge, pe alții prin viață virtuoasă. Mucenicul mărturisește murind; cuviosul mărturisește trăind. Amândoi sunt aceeași roadă a aceluiași Duh.
Spre ce mergem
Iată, așadar, ce prăznuim astăzi: nu o listă de nume, ci rodul copt al Cincizecimii — o omenire făcută sfântă prin Duhul, în care ținta vieții creștine se arată atinsă. Și fiindcă această țintă este adevărată și cu putință, Biserica nu ne lasă doar s-o privim de departe. A doua zi, lunea, începe Postul Sfinților Apostoli: drumul pe care pornim și noi ca să ne facem, la rândul nostru, rod. Astăzi vedem capătul; mâine pornim la cale.
Căci sfinții nu ne sunt dați spre a-i admira de departe, ca pe niște oameni de alt aluat, ci spre a ne ști în aceeași alergare cu ei — frați mai mici ai aceleiași familii, înconjurați de același nor de mărturii, chemați la aceeași roadă a Duhului. Ceea ce a copt în ei poate coace și în noi, dacă, asemenea lor, ne lăsăm până la capăt în lucrarea Duhului Care S-a pogorât o dată pentru totdeauna la Cincizecime și nu încetează să lucreze, în fiecare an liturgic și în fiecare inimă care I se deschide.