Un mitropolit care s-a retras din scaun luptând pentru popor
Un sfânt aproape uitat al veacului fanariot
Când Biserica Ortodoxă Română a hotărât, în ședința Sfântului Sinod din 6–7 iunie 2016, trecerea în rândul sfinților a Mitropolitului Iacob Putneanul al Moldovei, mulți credincioși din afara Bucovinei aflau pentru prima dată numele acestui ierarh. Proclamarea solemnă a canonizării s-a făcut la Mănăstirea Putna, în ziua de 14 mai 2017, împreună cu ucenicii săi de la Sihăstria Putnei, Cuvioșii Sila, Paisie și Natan. Ziua de pomenire a fost rânduită la 15 mai, ziua adormirii sale.
Faptul că un sfânt de o asemenea statură duhovnicească a rămas decenii în umbră ne spune ceva despre felul în care s-a scris istoria bisericească modernă: cu accent pe ierarhii care au lăsat în urmă opere teologice scrise, sisteme dogmatice, școli academice. Sfântul Iacob nu a lăsat nici „Dogmatică”, nici „Filocalie”, nici tratate sistematice. A lăsat în urmă un popor luminat prin cărțile tipărite în limba sa, un scaun mitropolitan părăsit de bună voie pentru ca focul jurământului împotriva unui impozit nedrept să nu fie călcat, și o mănăstire — Putna — pregătită ca să poată fi „unul dintre stâlpii Ortodoxiei românești în vremurile grele ce aveau să vină odată cu răpirea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, în anul 1775”, după cum spune Viața sa publicată pe basilica.ro (Patriarhia Română, 8 iunie 2016).
În rândurile care urmează, vom încerca să privim patru fețe ale lucrării sale: formarea sa în tradiția isihastă putneană; lucrarea de luminare a poporului prin slujbă și carte; mărturisirea sa împotriva nedreptății fanariote din 1760; și sfârșitul său ca smerit monah la Sihăstria Putnei, cu numele de Eftimie.
I. Putna ca școală a duhului — formarea unui ierarh isihast
Familia și intrarea în mănăstire
Sfântul Iacob s-a născut la 20 ianuarie 1719, după însemnările păstrate la Mănăstirea Putna, într-o familie dreptcredincioasă din nordul Moldovei — probabil chiar din Rădăuți. Părintele Mircea Păcurariu, în Istoria Bisericii Ortodoxe Române, a observat că această dată ridică unele dificultăți cronologice (ar însemna o tundere monahală la 12 ani și o hirotonie episcopală la 26, iar în diata sa din 1762 sfântul scrie că se află „la vârsta bătrânețelor”), însă datele formării sale la Putna sunt confirmate de mai multe surse independente.
Cazul familiei sale este, în sine, o mărturie: părinții — Adrian și Maria — s-au călugărit la bătrânețe și au fost îngropați în pridvorul Mănăstirii Putna, alături de fiul lor. Un frate, Ioil, o soră, monahia Pelaghia, și soțul surorii sale, ieromonahul Misail de la Schitul Doljești, au luat și ei calea monahală. Aceasta nu este o familie obișnuită — este o familie care a rodit o adevărată chemare monahală, o vatră în care vocația duhovnicească s-a transmis pe orizontală, prin sânge, dar și pe verticală, prin har.
În anul 1731, tânărul a intrat ca frate la Mănăstirea Putna. Doi ani mai târziu, în 1733, a primit schima mică. La 17 ani, în 1736, a fost hirotonit diacon, apoi preot. La 25 de ani, în 1744, a fost ales egumen al Putnei. La 26 de ani — în august 1745 — a ajuns episcop de Rădăuți. La 31 de ani, în 1750, a fost ridicat în scaunul mitropolitan al Moldovei.
Acest parcurs vertiginos nu pare să fi fost rodul ambiției, ci al recunoașterii unanime a unei vieți alese. Patericul românesc al Arhimandritului Ioanichie Bălan păstrează însemnarea că „toți se foloseau de înțelepciunea și blândețea lui”, văzând în tânărul Iacob o purtare ce avea „înțelepciune de bătrân și viață aleasă”.
Putna secolului al XVIII-lea: un nod al tradiției athonite
Pentru a înțelege ce fel de formație a primit Sfântul Iacob, trebuie să rectificăm o imagine cu care suntem deprinși: aceea că Putna ar fi fost, în veacul fanariot, doar un monument al lui Ștefan cel Mare în declin până la sosirea Cuviosului Paisie de la Neamț în obștea de la Dragomirna. Realitatea istorică este alta. Putna a rămas, chiar în mijlocul epocii fanariote, un însemnat centru duhovnicesc și cultural, în care funcționau o școală elementară, o școală pentru pregătirea preoților și o „școală latinească” pentru cei care doreau studii teologice și umaniste aprofundate. La aceste școli veneau călugări și tineri din Moldova, din Maramureș, din ținutul Năsăudului, din Galiția — și chiar din Grecia.
Aici, tânărul Iacob a învățat limbile greacă și slavonă, tâlcuirea Vechiului și Noului Testament, dogmele și canoanele Bisericii, muzica psaltică, tipicul, scrierile patristice. Mai presus însă de programa didactică, Putna lui era încă pătrunsă de duhul ștefanian al rugăciunii — un duh care, înainte de iluminismul fanariot, cunoscuse, prin părinți precum Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei, o continuitate isihastă tăcută, neispitită încă de logica academică.
Veriga directă: Mitropolitul Antonie al Moldovei
Formarea duhovnicească a Sfântului Iacob este legată în chip direct de o personalitate de o importanță capitală pentru toată tradiția neptică românească: Mitropolitul Antonie al Moldovei (1730–1740). El l-a hirotonit pe Iacob diacon și preot, în 1736, și i-a fost duhovnic.
Importanța lui Antonie nu se oprește însă aici. Este același mitropolit care, după pacea de la Belgrad (1739), însoțind trupele rusești în retragere, a ajuns la Kiev, unde slujea Sfânta Liturghie în limba română la Lavra Pecerska. Tot acolo, prin 1741–1742, un tânăr rasofor pe nume Platon — viitorul Cuvios Paisie de la Neamț — l-a auzit slujind. Frumusețea limbii române în slujbă, mărturia despre o țară ortodoxă în care monahismul putea înflori nestingherit, dorul după un părinte duhovnicesc adevărat — toate acestea l-au îndreptat pe Paisie spre Moldovlahia. Așa povestește însuși Paisie în Autobiografia sa.
Cu alte cuvinte: același mitropolit care i-a fost părinte duhovnicesc Sfântului Iacob a fost și omul prin care viitorul stareț al Neamțului a fost atras către Țările Române. Linia duhovnicească este una singură. Sfântul Iacob și Sfântul Paisie nu sunt două tradiții paralele — sunt două ramuri ale aceluiași trunchi neptic, cu Antonie al Moldovei la rădăcină.
Iar acest fapt nu este o simplă curiozitate biografică. El ne ajută să recompunem geografia spirituală a Moldovei dinaintea marii reînnoiri paisiene de la Dragomirna și Neamț. Înainte de Paisie, există deja la Putna o tradiție monahală vie, în care sfințenia se transmite prin ucenicie tăcută. Sila, Paisie și Natan, contemporani cu Sfântul Iacob și ucenici ai săi (Sfântul Natan a fost duhovnicul lui Iacob în ultimele zile ale vieții acestuia), au fost canonizați împreună cu el în 2016. Tradiția putneană nu este anulată de înnoirea paisiană, ci o precede, o întâmpină și, într-un anumit fel, o pregătește.
Roadele formării: un egumen care nu pleacă
Despre Iacob ca egumen al Putnei, Patericul românesc păstrează această imagine: a mărit numărul părinților din obște, a dezvoltat mult școala mănăstirii, aducând „elevi și dascăli din cei mai buni”, a format „aleși duhovnici și preoți de mir, caligrafi și dascăli de greacă și slavonă”, a tradus cărți de cult „pe limba și înțelesul poporului” și „a înnoit rânduiala mănăstirii”.
Trebuie să remarcăm un lucru pe care textul îl spune în treacăt și care e, în fond, capital: Iacob nu s-a desprins de Putna nici după ce a fost făcut episcop, apoi mitropolit. Putna a rămas punctul său de referință permanent. A folosit veniturile mitropoliei la restaurarea Putnei (1756–1760). În diata sa din 1762 a lăsat o parte din bunurile sale Putnei. La Putna s-a întors după retragerea din 1760. La Putna a murit și a fost îngropat. Pentru el, mitropolia era o ascultare, dar Putna era casa. Mănăstirea era ascultarea originară, iar scaunul era unul vremelnic.
II. Luminarea poporului — slujba și cartea ca lucrare pastorală
Continuarea operei Sfântului Dosoftei
Către sfârșitul veacului al XVII-lea, Sfântul Mitropolit Dosoftei începuse traducerea în limba română a cărților de slujbă și tipărirea lor — efortul prin care, pentru prima dată, slujba bisericească a Moldovei era pe deplin înțeleasă de popor. După moartea Sfântului Dosoftei (1693), această lucrare a stagnat decenii întregi. Veacul al XVIII-lea începuse, pentru tiparul bisericesc moldovean, sub semnul unei stagnări apăsătoare.
Între 1700 și 1750, în Moldova fuseseră tipărite doar 10 cărți, în timp ce în Țara Românească apăruseră 66. În cei zece ani ai păstoririi sale ca mitropolit (1750–1760), Sfântul Iacob a tipărit el singur 15 cărți. Această cifră nu trebuie privită doar cantitativ, ci ca expresia unei opțiuni pastorale clare: limba liturgică a poporului este limba pe care poporul o înțelege. Aceasta nu este o concesie făcută „înnoirilor”, ci o aplicare riguroasă a principiului paulin: „Mai bine voiesc să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe alții, decât zece mii de cuvinte într-o limbă străină” (1 Corinteni 14, 19).
Cărțile de slujbă
La Rădăuți, încă din 1745, Sfântul Iacob a tipărit un Liturghier slavo-român — al doilea Liturghier românesc din Moldova, după cele două ediții ale Sfântului Dosoftei (1679 și 1683). Apoi, mutând tipografia la Iași, a tipărit, succesiv: Adunare de rugăciuni (1751), Synopsis sau Adunarea celor șapte taine și a celor șapte laude ale Sfintei Biserici și canoane din Sfânta Pravilă ce sunt trebuincioase la taina duhovniciei (1751), Târnosania (1752), Evhologhion adică Molitvenic (1754), Penticostar (1754), Antologhion (1755), Apostol (1756), Psaltirea (1757), Liturghier (1759), Antologhion (1760).
Pentru cine cunoaște aceste cărți, lista vorbește singură. Un Evhologhion este cartea pe care preotul o ține în mână când săvârșește Botezul, Cununia, Maslul, slujbele celor aflați în primejdie. Un Penticostar cuprinde slujbele celor cincizeci de zile de la Paști la Pogorârea Sfântului Duh — perioada de bucurie a Bisericii. Un Antologhion conține tropare, condace și slujbele praznicelor de peste an. Sfântul Iacob nu a tipărit cărți rare, pentru cărturari, ci cărțile pe care preotul de țară le folosește zilnic în slujirea sa.
Cărțile pentru viața duhovnicească
Alături de cărțile de slujbă, Sfântul Iacob a tipărit cărți de adâncă folosință duhovnicească: Adunare de multe învățături pentru preoți (1753), Carte de duhovnicie (1755), Alfavita sufletească pentru folosul de obște (1755), Despre lemnul Sfintei Cruci (1759).
Lucrarea Carte de duhovnicie este, privită atent, una dintre cele mai importante tipărituri ale veacului al XVIII-lea românesc. Ea oferea preotului de mir un îndreptar pentru taina Spovedaniei, un manual prin care duhovnicul își putea îndruma fiii duhovnicești după rânduiala canoanelor. Este o lucrare prin care un mitropolit are grijă ca scaunul de spovedanie din cea mai îndepărtată parohie să nu fie încredințat improvizației.
Alfavita sufletească — o culegere de învățături așezate alfabetic — făcea accesibilă mireanului obișnuit învățătura părinților duhovnicești. Era, în vremea în care a fost tipărită, o adevărată Filocalie populară, pe înțelesul tuturor.
Sfântul Iacob a rânduit, de asemenea, să fie traduse și Viețile Sfinților după Sfântul Dimitrie al Rostovului — adevărate manuale de viață creștină. În vremea păstoririi sale s-a reușit traducerea a șase dintre cele douăsprezece volume (lunile septembrie, octombrie, noiembrie, martie, aprilie, mai), însă, după retragerea sa din 1760, manuscrisele au rămas netipărite. Este una dintre marile pierderi ale culturii bisericești românești — o pierdere legată direct de episodul din 1760, despre care vom vorbi.
Bucvarul de la 1755 — întâiul abecedar moldovean
În anul 1755, Sfântul Iacob a tipărit Bucvar sau Începere de învățătură — primul abecedar din istoria Moldovei. În prefață, el scria, după cum reproduce De veghe în casa Măriei Sale (Editura Mitropolit Iacov Putneanul, Putna, 2017):
„Cum dar vei nădăjdui de bine unde nu este hrană bună copiilor? Iar de hrană ca aceea în țara aceasta, cine nu vede câtă lipsă este?”
Trei observații pe marginea acestui cuvânt. Întâi, întrebarea retorică spune ceva grav despre starea de duh a țării — nu lipsa cărților este plânsă, ci „hrana” copiilor, adică deopotrivă cunoașterea și formarea morală. Al doilea: răul de la rădăcină dă rod până la capăt — Sfântul Iacob nu se ferește să spună că „din creșterea copiilor, ca dintr-o rădăcină bună sau rea, toată viața curge”. Al treilea: răspunderea pentru hrana copiilor este așezată asupra întregului — domn, ierarh, dascăl, părinte, mănăstire — nu doar asupra unei „instituții educaționale”.
Bucvarul a fost retipărit în 1759 într-o ediție îmbunătățită, iar în 1771 a fost republicat la Viena pentru școlile din Bucovina ocupată de Imperiul Habsburgic — semn că superioritatea sa fusese recunoscută inclusiv de cei care nu-l prețuiau pe autor.
Prima școală rurală din Moldova
La propunerea Sfântului Iacob, prin hrisovul domnesc al lui Teodor Callimachi din 25 iunie 1759, s-a înființat prima școală rurală atestată documentar din Moldova, pentru copiii satului Putna. În primele decenii de funcționare, Sfântul Iacob a încredințat arhimandritului Vartolomei Mazereanu și altor monahi putneni ascultarea de a preda copiilor și de a purta grija întreținerii școlii. Școala funcționează fără întrerupere până astăzi și poartă numele „Mitropolit Iacob Putneanul”.
Este greu de exagerat semnificația acestui gest. Într-un veac în care educația rurală era exclusiv informală și sătească, un mitropolit instituționalizează școala rurală, o așază sub purtarea de grijă a mănăstirii și o întemeiază pe hrisov domnesc. Iar conexiunea Putnei cu școala — monahul ca dascăl — păstrează educația în matricea ei eclezială. Educația nu este despărțită de Biserică pentru a fi mutată în „cultură”, cum se va întâmpla un veac mai târziu.
Grija pentru românii din afara Moldovei
Sfântul Iacob a vegheat și asupra românilor din Transilvania, Maramureș, ținutul Clujului — credincioși atunci sub presiunea greco-catolicismului impus de Imperiul Habsburgic. Le-a trimis antimise pentru parohiile fără păstori, a hirotonit preoți pentru ei, le-a trimis cărțile sale.
Aici este unul dintre rosturile fundamentale ale tipăririlor lui: cărțile de la Iași nu erau exclusiv pentru Moldova, ci „pentru toate ținuturile locuite de români”. Sfântul Iacob nu a păstorit doar o mitropolie locală — a păstorit comuniunea ortodoxă pan-românească, în vremea în care această comuniune era amenințată concret de uniație în Transilvania și de elenizare în Moldova. Iar în prefețele sale, el a insistat asupra anulării obligației de a se studia limba greacă în școli și biserici, obligație impusă atât de domnii fanarioți, cât și de clericii greci care îi însoțeau.
III. Mărturisirea din 1760 — văcăritul și focul jurământului
Aceasta este partea biografiei sale care s-a păstrat cel mai viu în memoria poporului. N. Iorga îl numea „păstorul celor săraci și smeriți, care a dus o viață de Sfânt”.
Văcăritul — un impozit care înfometa țăranii
Pentru a înțelege gravitatea episodului, este nevoie să spunem ce era văcăritul. Într-o economie țărănească medievală, vita — boul, vaca — nu era „bun de prisos”, ci instrument de muncă (jugul care trage plugul) și sursă de subzistență (laptele, untul, brânza pentru post). A impune o dare pe fiecare vită însemna a lovi în însăși capacitatea omului de a-și hrăni familia și de a-și lucra pământul. În epoca fanariotă, văcăritul (alături de „vădrărit” — darea pe vin — și „pogonărit” — darea pe pământ) a devenit unul dintre instrumentele principale prin care domnitorii fanarioți, dornici să-și acopere datoriile uriașe făcute la Constantinopol pentru ocuparea scaunului, stoarceau țara.
Ierarhii moldoveni înțeleseseră de mult că, pe terenul politic, lupta era pierdută — autoritatea Porții stătea în spatele domnului. Singura armă rămasă era duhovnicească: legarea cu blestem. Pentru întâia oară, în anul 1698, Mitropolitul Sava al Moldovei (strămoșul duhovnicesc al Sfântul Iacob, după cum îl numește o tradiție putneană) reușise să oprească văcăritul prin blestem. La fiecare nouă încercare de reintroducere, ierarhii reînnoiau blestemul.
În 1749, Sfântul Iacob — încă episcop de Rădăuți — luase parte la legarea prin blestem a văcăritului împreună cu toți ierarhii moldoveni. În 1756, ca mitropolit, a obținut desființarea „vădrăritului”. La 1 martie 1757, împreună cu episcopii sufragani, a legat din nou cu blestem și văcăritul.
Domnul Scarlat Ghica și încercarea de a forța blestemul
Curând după aceasta, Constantin Racoviță a fost mazilit, iar pe scaunul Moldovei a venit Scarlat Ghica. Acesta avea datorii uriașe contractate la Constantinopol pentru cumpărarea domniei și a încercat să-l convingă pe mitropolit să dezlege blestemul. În fața refuzului categoric, Scarlat Ghica a apelat la sultan și a obținut un firman prin care i se permitea să reintroducă văcăritul, fără ca ierarhii să dezlege blestemul.
Cronica vremii consemnează însă, după cum reproduce Viața de pe Doxologia:
„S-a cunoscut că nu a fost voia lui Dumnezeu să treacă ruga și lacrimile lui Iacob Mitropolitul și ale altor arhierei; că atunci când gătise toată rânduiala slujbei să pornească văcăritul, i-a sosit mazilirea și s-a dus în Țara Muntenească, rupând toate rânduielile slujbei ce făcuse.”
În 1758, sultanul a numit ca domn pe Ioan Teodor Callimachi. Acesta a insistat și el doi ani, prin intermediul unor dregători și prin presiuni asupra altor episcopi (cazul episcopului Inochentie de Huși, care, pentru a-și plăti datoriile la urcarea în scaun, a stăruit pe lângă mitropolit să dezlege blestemul) — fără rezultat. Sfântul Iacob nu putea fi clintit din hotărârea pe care o încredințase, prin blestem, conștiinței sale.
Lepădarea de mitropolie — 1760
În primele luni ale anului 1760, înțelegând că rezistența sa ar fi provocat o ruptură care ar fi făcut mai mult rău decât bine, Sfântul Iacob a luat hotărârea de a părăsi scaunul mitropolitan. Cuvintele rostite atunci în fața domnului și a divanului, păstrate de Mănăstirea Putna pe pagina oficială dedicată chipurilor sale de sfințenie, reprezintă crezul vieții sale:
„Iată că m-am lepădat și de mitropolie, și de cinste, și de toate ale acestei lumi, numai focul jurământului să nu-l iau în cap și în suflet, și socotiți că suntem musafiri acestei lumi, și în ceea lume avem a trăi și a răspunde de toate faptele noastre și fiți sănătoși.”
Sunt puține texte din veacul fanariot în care vocea unui ierarh răsună atât de limpede patristic. Trei lucruri merită subliniate aici.
Întâi, structura argumentului: nu „nu pot să dezleg pentru că legea ar fi nedreaptă” — nu un argument moral sau politic — ci „focul jurământului să nu-l iau în cap și în suflet”. Jurământul, odată făcut înaintea lui Dumnezeu, are, pentru sfânt, realitatea unui „foc” — un foc duhovnicesc care arde sufletul celui ce și-l calcă. Nu e o metaforă. Este tocmai învățătura patristică despre jurământ, regăsită la Sfântul Vasile cel Mare și la Sfântul Ioan Gură de Aur, care vorbesc despre cuvântul rostit înaintea lui Dumnezeu ca despre un lucru de care se va da seamă.
Al doilea: contrastul „cinste” / „musafir”. Mitropolia este „cinste” — adică demnitate, rang, locul așezat de oameni. Sfântul o leapădă pentru că recunoaște că este, în această lume, doar „musafir”. Iar musafirul nu se așază pe scaun, ci stă în picioare gata de plecare. Imaginea este adâncă, scriptural-monahală. Este, în fond, expresia vieții pământești ca paroikia — pelerinaj.
Al treilea: răspunderea. „În ceea lume avem a trăi și a răspunde de toate faptele noastre.” Aici sfântul vorbește deopotrivă către sine și către cei de față — către domn, către boieri. Le pune înainte ochilor judecata, fără dorința de a-i mustra direct. Cei prezenți au „izbucnit în plâns”, după cuvântul cronicii.
La 20 februarie 1760, domnul Callimachi a dat mitropolitului retras un hrisov prin care îi acorda anumite drepturi și scutiri — un gest de pioasă inutilitate, cum a remarcat istoria. Cinstea, sfântul o lăsase. Restul era de prisos.
Observăm însă că efectul retragerii a fost cel pe care sfântul îl pregătise prin chiar gestul ei: niciun domn nu a mai îndrăznit să reintroducă văcăritul în Moldova multă vreme. Inelul cu sigiliul lui Iacob Putneanul și semnătura sa de pe actul de blestem se păstrează la Putna.
O cheie pentru înțelegere
Pentru tradiția noastră, episodul din 1760 nu este un act de „opoziție politică” și nici o „demisie de protest”, în sensul modern. Este altceva. Este parresia — îndrăzneala duhovnicească a celui ce ține cuvântul lui Dumnezeu mai presus de presiunea lumii. Este kenosis — golirea de sine, lepădarea de rang pentru a păstra integritatea sufletului. Este martyria — mărturisirea adevărului prin renunțare, nu prin discurs.
Distincția aceasta este importantă în zilele noastre, când prea adesea actele de mărturisire sunt înțelese ca poziționări publice, declarații sau comunicate. Sfântul Iacob nu a lăsat un comunicat — a lăsat un scaun gol. Și a plecat acasă, la mănăstirea sa de metanie.
IV. Întoarcerea la Putna — al doilea ctitor și legătura cu Sfântul Paisie
Cei optsprezece ani de la Putna
Din primăvara anului 1760 până în mai 1778, Sfântul Iacob a viețuit la Mănăstirea Putna ca smerit monah. Optsprezece ani — aproape un sfert din viață și jumătate din anii săi de slujire a Bisericii. Acești ani sunt, în chip propriu, vârsta sa duhovnicească.
În acești ani, el a fost, după cum recunoaște oficial Viața sa de pe basilica.ro, „al doilea mare ctitor al Putnei, întărind-o duhovnicește și material”. Continuase deja restaurarea mănăstirii încă din vremea când era mitropolit (1756–1760). După retragere, i s-a dăruit cu și mai multă intensitate. A întărit obștea, a sprijinit Sihăstria Putnei, a păstrat legătura cu ucenicii săi.
Sihăstria Putnei devenise, în acei ani, o vatră ascetică de mare adâncime. Acolo viețuiau cei care, în 2016, aveau să fie canonizați împreună cu el: Cuvioșii Sila, Paisie și Natan. Sfântul Sila fusese egumen al Sihăstriei, Sfântul Paisie i-a urmat, iar Sfântul Natan a fost duhovnicul Sfântul Iacob în ultima parte a vieții sale.
Sfântul Iacob însuși mărturisește, într-un cuvânt păstrat în Viața sa publicată de Patriarhie pe basilica.ro, ce a însemnat pentru el această întoarcere la rugăciune:
„Dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletele noastre și risipind dintru dânsul negura ce-l vatămă pe el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea știut este că cel ce vorbește cu Dumnezeu este mai sus de moarte și de stricăciune.”
Acest text — fără să fie un tratat sistematic — este în chip neîndoielnic isihast. Lumina lui Hristos, negura ce vatămă sufletul, cel ce vorbește cu Dumnezeu este mai sus de moarte și de stricăciune — limbajul este al rugăciunii inimii, al theoriei, al îndumnezeirii prin rugăciune. Nu este un sfânt care se „odihnește” în mănăstire. Este un sfânt care se nevoiește, la vârsta bătrâneții, la lucrarea cea mai grea: rugăciunea curată.
Întâlnirea cu Sfântul Paisie
Aici se închide un cerc istoric remarcabil. În august 1763, prin hrisovul domnitorului Grigorie Callimachi (fratele mitropolitului Gavriil Callimachi, urmașul Sfântului Iacob), Sfântul Paisie Velicicovschi a primit Mănăstirea Dragomirna — la doar câțiva kilometri de Putna — pentru obștea sa adusă de la Athos. Obștea număra 64 de călugări, între care se aflau și ucenici români moldoveni veniți la Muntele Athos.
Or, după cum mărturisesc sursele istorice ale paisianismului, slujbele de la Dragomirna se săvârșeau, pe lângă slavonă, în limba română — și anume de pe cărțile tipărite la Iași de către Sfântul Iacob Putneanul. Cărțile tipărite de Sfântul Iacob au ajuns cărți de slujbă pentru obștea Sfântului Paisie. Au cântat de pe ele cei dintâi ucenici care, peste câteva decenii, aveau să ducă rugăciunea inimii și Filocalia în toate părțile lumii ortodoxe — de la Optina la Cernica.
Această legătură nu este simbolică, ci concretă. Lucrarea de luminare a Sfântului Iacob (cărțile) și lucrarea de înnoire athonită a Sfântului Paisie (obștea filocalică) s-au întâlnit concret, în slujba zilnică de la Dragomirna, în chiar anii în care Sfântul Iacob viețuia, retras, la Putna. Ele nu sunt două tradiții care s-au înlocuit, ci două lucrări complementare ale aceluiași Duh.
Este o pildă pentru cei ce, astăzi, ar separa misiunea pastorală de viața isihastă, ca și cum ar fi două vocații concurente. Nu sunt. Cărțile tipărite de un mitropolit retras au sprijinit slujirea unui stareț athonit. Limba poporului a slujit rugăciunea inimii. Tipografia a sprijinit Filocalia.
Răpirea Bucovinei și pregătirea unei vremuri grele
În 1775, cu trei ani înainte de adormirea Sfântului Iacob, Imperiul Habsburgic a anexat Bucovina. Putna a trecut sub stăpânire austriacă, iar austriecii priveau cu suspiciune ortodoxia răsăriteană. În acea vreme, mănăstirea pe care Sfântul Iacob o întărise duhovnicește și material în cei optsprezece ani avea să devină, după cum spune Viața oficială, „unul dintre stâlpii Ortodoxiei românești în vremurile grele”.
Sfântul Paisie a fost și el silit, în 1775, să părăsească Dragomirna pentru Secu, apoi pentru Neamț. Bucovina avea să rămână, încă un veac și jumătate, sub stăpânire străină — austriacă, apoi austro-ungară. Iar Putna, întărită de Sfântul Iacob, a rămas în acest interval centrul rugăciunii și al conștiinței românești ortodoxe în Bucovina robită. La mormântul lui Ștefan cel Mare au venit, sub stăpânire austriacă, Mihai Eminescu și generația sa.
Sfântul Iacob nu a apucat să trăiască toate aceste vremuri. Dar pregătise mănăstirea pentru ele.
V. Sfârșitul — schima cea mare cu numele Eftimie
Ultima săptămână
În primăvara anului 1778, simțindu-și sfârșitul aproape, după Paștile acelui an, Sfântul Iacob a mers la Sihăstria Putnei. Acolo a primit schima cea mare prin mâna duhovnicului său, Cuviosul Natan. La schima mare a primit numele de Eftimie — după Sfântul Eftimie cel Mare, în a cărui zi de pomenire (20 ianuarie) se născuse el însuși cu cincizeci și nouă de ani înainte.
Detaliul nu este accidental. Sfântul Eftimie cel Mare (377–473) este unul dintre marii părinți ai pustiei palestiniene, dascăl al rugăciunii și al cinstirii dreptei credințe împotriva monofizitismului. A primi la sfârșitul vieții numele sfântului pomenit în ziua nașterii sale — adică numele sub care a stat în calendarul liturgic toată viața — este un gest de adâncă întoarcere la origine. La 59 de ani de la nașterea după trup, viitorul sfânt închidea cercul: începea, în alt fel, sub aceeași ocrotire.
După patru zile, pe 15 mai 1778, „a trecut cu pace la Hristos Domnul”. A fost îngropat, după porunca sa, „ca un monah, fără veșminte și însemne arhierești, în pridvorul Mănăstirii Putna” — alături de părinții săi, ieroschimonahul Adrian și monahia Maria.
Aceasta este o moarte de mărturisitor și de monah. Nu de mitropolit. Sfântul nu duce înaintea Domnului rangul, ci ascultarea originară: cea de călugăr al Putnei.
Prin testament — diata din 1762 — rânduise ca din bunurile sale mișcătoare și nemișcătoare o parte să rămână mănăstirii, iar restul să se împartă la călugări, la săraci sau la cei care îl slujiseră. Nu a păstrat nimic pentru sine.
Moaștele
În ziua de 15 iunie 2016, la opt zile după hotărârea sinodală de canonizare, în prezența Înaltpreasfințitului Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, părinții Mănăstirii Putna au desfăcut cripta din pridvorul bisericii voievodale, unde Sfântul fusese înmormântat în 1778. La aflarea moaștelor s-a văzut că fusese pus în mormânt în veșminte de schimnic, cu o simplă cruce mică de argint la piept — chipul îngropării sale pecetluind, încă o dată, felul în care își trăise viața, lepădând slava lumii. Racla pentru sfintele moaște a fost sfințită la 24 septembrie 2016 de către Preafericitul Părinte Ioan al X-lea, Patriarhul Antiohiei și al Întregului Orient — un gest cu o frumoasă deschidere panortodoxă, prin care un întâistătător al altei Biserici Ortodoxe a luat parte la cinstirea Sfântului Iacob, așezând-o în lumina comuniunii dintre Biserici. Punerea moaștelor în raclă a avut loc a doua zi, la 25 septembrie 2016, ca parte a sărbătoririi celor 550 de ani de la punerea pietrei de temelie a Mănăstirii Putna de către Sfântul Voievod Ștefan cel Mare.
Astăzi, baldachinul cu racla moaștelor Sfântului Iacob se află în Paraclisul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” al Mănăstirii Putna — paraclis care este chiar ctitoria sfântului mitropolit. Aceasta închide, parcă, ultimul cerc al vieții sale. Iacob nu și-a primit cinstea în Catedrala mitropolitană din Iași, scaunul de care s-a lepădat în 1760. Își odihnește moaștele în paraclisul pe care l-a zidit el însuși la Mănăstirea care îi fusese leagăn duhovnicesc. Locul ales de el în viață i-a fost rânduit și după moarte.
Câteva fragmente din moaștele sfântului au fost dăruite, după canonizare, unor așezăminte legate de lucrarea sa. La 13 octombrie 2022, un fragment din mâna dreaptă a Sfântului Iacob a fost dăruit Mănăstirii Piatra Sfântă – Tărâța (sat Pietrăria, județul Iași), ctitorie a sa din vremea păstoririi ca mitropolit; delegația de la Putna a fost condusă de arhimandritul Dosoftei Dijmărescu, exarhul cultural al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, iar sfântul a fost rânduit, cu acel prilej, al doilea ocrotitor al mănăstirii. În mai 2023, un alt fragment a fost dăruit comunității românești din Statele Unite, intrând în patrimoniul Mănăstirii „Sfântul Dimitrie cel Nou” din Middletown, New York — semn că lucrarea sa de luminare a poporului român îl însoțește astăzi și în diaspora.
Se cuvine totuși să remarcăm că fragmentul trimis în zona Iașiului nu a fost așezat la Catedrala mitropolitană — scaunul de care sfântul s-a lepădat în 1760 — ci la o mănăstire de țară, ctitorită prin grija sa pastorală. Chiar și după cinstirea sa de către Biserică, locul moaștelor pare să urmeze opțiunea pe care sfântul a făcut-o în viață: nu scaunul, ci ctitoriile smerite ale nevoinței sale.
Moaștele Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan, ucenicii săi, se odihnesc la Mănăstirea Sihăstria Putnei. În fiecare 15 mai, racla Sfântului Iacob este adusă spre închinare în pridvorul bisericii voievodale, iar la apusul soarelui se face „Pelerinajul Sfinților — În sunetul clopotelor”: cele două racle — cea a Sfântului Iacob de la Putna și cea a Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei — sunt purtate, pe jos, în pelerinaj între cele două mănăstiri. La pelerinajul din 2017, anul proclamării canonizării, au participat peste 2.000 de credincioși.
Pomenirea de astăzi
Pomenirea Sfântului Ierarh Iacob Putneanul a fost rânduită de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la 15 mai. Troparul, glasul al 3-lea, după podobia „Mare apărător”:
„Grija cea lumească lepădând și viața pustnicească trăind, ca un bun păstor turma cea cuvântătoare a Moldovei ai păzit, pentru aceasta cu îngerii în ceruri te veselești, Sfinte Ierarhe Iacob, Arhiereul lui Hristos, roagă-te pentru sufletele noastre.”
Troparul rezumă viața în două gesturi: „grija cea lumească lepădând”, „viața pustnicească trăind”. Adică, exact, lepădarea din 1760 și anii de la Putna. Nu se face mențiune de tipărituri sau de școli; nu pentru că ar fi neînsemnate, ci pentru că rădăcina tuturor acestor lucrări este în actele lepădării și ale viețuirii pustnicești.
Condacul, glasul al 4-lea, după podobia „Cel ce te-ai înălțat”:
„Cu fapte bune și cu virtuți împodobindu-te, Sfinte Ierarhe Iacob, dascăl iscusit al credincioșilor te-ai arătat și înnoitor al mănăstirii Binecredinciosului Voievod Ștefan cel Sfânt te-ai învrednicit. Pentru aceasta, Hristos te-a preamărit în ceruri, unde te rogi neîncetat pentru sufletele noastre.”
Încheiere — ce ne învață astăzi Sfântul Iacob
Întorcându-ne la întrebarea de la început — de ce un sfânt de această statură a rămas atâta vreme în umbră? — răspunsul se conturează limpede. Sfântul Iacob nu se potrivește schemelor cu care suntem deprinși să măsurăm „mărimea” unui ierarh.
Nu a fost teolog sistematic ca Sfântul Vasile cel Mare; nu a fost dogmatist ca Sfântul Maxim Mărturisitorul; nu a fost legiuitor canonist ca Sfântul Sava de Serbia. A fost altceva — și anume un episcop-păstor, în înțelesul cel mai vechi și mai patristic al cuvântului. Un ierarh care nu a confundat slujirea cu cariera. Care nu a confundat ascultarea de Biserică cu complicitatea cu puterea. Care a înțeles că poporul se hrănește în primul rând prin slujbă, nu prin propagandă. Care a știut că împotriva fanariotismului nu este nevoie de discurs, ci de blestem ținut până la capăt și de pridvor de mănăstire la sfârșit.
Trei lucruri ne învață astăzi.
Întâi: că tradiția isihastă autentică nu se opune lucrării pastorale concrete. Sfântul Iacob a tipărit cărți, a întemeiat școală rurală, a luptat împotriva unui impozit — toate acestea sunt fețe ale aceleiași rugăciuni. Nu există o opoziție între „Marta” și „Maria” într-un ierarh isihast. Există o singură lucrare, care își ia formele după nevoile poporului.
Al doilea: că ascultarea de Biserică nu este același lucru cu ascultarea de puterea seculară, chiar și atunci când această putere este creștină doar în formă. Domnul fanariot al Moldovei era „dreptcredincios” și se închina; aceasta nu l-a făcut pe sfânt să dezlege blestemul. Mărturisirea nu se face prin discurs politic, ci prin ascultarea integră de cuvântul lui Dumnezeu, până la pierderea scaunului.
Al treilea: că sfârșitul vieții este mai grăitor decât toate lucrările dinainte. Sfântul Iacob nu a murit ca mitropolit, ci ca monah. A pus în act, în chiar ultimele sale zile, ceea ce spusese în 1760: „suntem musafiri acestei lumi”. Schima cea mare, apoi plecarea la Domnul, pe 15 mai 1778. În pridvor, alături de părinții săi monahi. Fără veșminte arhierești. Așa a vrut.
Este, poate, lecția cea mai grea pentru noi, cei de astăzi: că ortodoxia nu se ține prin discurs, prin „prezență în spațiul public”, prin construcții, prin proiecte. Se ține prin oameni care, ajunși pe treapta cea mai înaltă, sunt gata să coboare până la pridvor și care, având toate în mână, lasă toate pentru ca focul jurământului să rămână întreg.
Sfinte Ierarhe Iacob, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Surse principale
- Pr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă
- Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria
- De veghe în casa Măriei Sale. File de pateric de la Mănăstirea Putna, Editura Mitropolit Iacov Putneanul, Putna, 2017 — sursa pentru prefața Bucvarului
- Viața Sfântului Ierarh Iacob Putneanul, basilica.ro (Patriarhia Română, 8 iunie 2016) — sursa pentru cuvântul despre rugăciune și pentru detaliile sfârșitului și ale aflării moaștelor
- Mănăstirea Putna, Sf. Ier. Iacob Putneanul — chipuri de sfințenie, putna.ro — sursa pentru cuvântul lepădării din 1760
- Viața Sfântului Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei, Doxologia — sursa pentru cronica privind mazilirea lui Scarlat Ghica
- Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor — pentru caracterizarea „păstorul celor săraci și smeriți”
- Mitropolitul Calinic al Argeșului, Cuvânt despre Sfântul Ierarh Iacob Putneanul, în Monitorul de Suceava
- Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț, Autobiografia (ed. rom., Mănăstirea Neamț) — pentru întâlnirea de la Kiev cu Mitropolitul Antonie și venirea în Moldova
- Pentru fragmentele de moaște: Ziarul Lumina și Basilica.ro, relatări din octombrie 2022 (Mănăstirea Piatra Sfântă – Tărâța) și mai 2023 (Mănăstirea „Sfântul Dimitrie cel Nou”, Middletown, NY)
Notă editorială: pentru o eventuală versiune cu aparat critic, citatele directe (cuvântul despre rugăciune, cuvântul lepădării, prefața Bucvarului, cronica despre Scarlat Ghica) ar trebui trimise prin note de subsol la pagina exactă a fiecărei ediții tipărite, nu doar la bibliografia finală.
