Ce deosebește un om mântuit de un sfânt proclamat? O lămurire ortodoxă despre canonizare, sfințenia ascunsă, cinstirea poporului și discernământul Bisericii.
Există în viața Bisericii o întrebare pe care evlavia, lăsată singură, o ocolește din delicatețe, dar pe care discernământul nu o poate ocoli fără pagubă: prin ce se deosebește omul mântuit de sfântul proclamat? La prima vedere, întrebarea pare necuviincioasă. Cine suntem noi să cântărim sfințenia altuia? Și totuși, însăși Biserica o cântărește ori de câte ori înscrie un nume în Sinaxar — fiindcă a proclama un sfânt nu este același lucru cu a nădăjdui că un om s-a mântuit. Sunt două lucrări de natură diferită, iar confuzia dintre ele, oricât de bine intenționată, slăbește tocmai ceea ce vrea să cinstească.
Articolul de față nu privește spre niciun caz anume. Nu este nici acuzație, nici apărare. Este o așezare a criteriului — o încercare de a pune din nou pe masă rigla pe care Părinții și rânduiala canonică a Bisericii au folosit-o dintotdeauna, înainte ca ea să fie aplicată la ceva. Căci mai întâi trebuie să știm ce măsurăm, și abia apoi să măsurăm.
Ce este, de fapt, un sfânt
Înainte de a vorbi despre proclamare, trebuie să spunem ce anume se proclamă. Căci în limbajul de toate zilele „sfânt” a ajuns să însemne, slăbit, „om foarte bun” sau „om evlavios”. Tradiția înțelege cu totul altceva. Sfântul nu este, în primul rând, cel ce face fapte bune, ci cel în care s-a sălășluit harul până la a-i preface ființa — cel ajuns, prin curățirea de patimi și unirea cu Hristos, la îndumnezeire. Sfințenia, spun Părinții, este participare la sfințenia lui Dumnezeu însuși, prezență roditoare a Duhului în om, asemănare cu Dumnezeu prin har.
Sfântul Ioan Damaschin, ultimul dintre marii Părinți, așază lucrul acesta în chiar inima dogmaticii Bisericii. Sfinții, scrie el, trebuie cinstiți „pentru că sunt prieteni ai lui Hristos, fii și moștenitori ai lui Dumnezeu”; iar fiindcă Dumnezeu se numește „Dumnezeul dumnezeilor”, pe drept se pot numi și sfinții, după har, „dumnezei” — nu prin fire, ci prin părtășia la viața dumnezeiască. Aceasta este măsura adevărată a sfântului: nu purtarea aleasă, ci firea pătrunsă și prefăcută de har, devenită, cum spune tradiția, deopotrivă purtătoare și arătătoare de Dumnezeu.
De aici izvorăște și temeiul cinstirii lor, statornicit dogmatic de Sinodul al VII-lea Ecumenic (Niceea, 787), care a rânduit să fie cinstiți și chemați spre mijlocire apostolii, proorocii, mucenicii și toți „sfinții purtători de Dumnezeu”. Ne închinăm lor, lămurește același Damaschin, nu ca unora ce ar fi dumnezei prin fire, ci ca unora pe care Dumnezeu i-a slăvit și i-a făcut părtași slavei Sale — iar cinstea adusă lor urcă spre Dumnezeu, izvorul a toată sfințenia.
Trebuie spus apăsat, ca să nu se nască o neînțelegere: chemarea la sfințenie este a tuturor, fără osebire. „Fiți sfinți, că Eu sfânt sunt”, poruncește Domnul deopotrivă tuturor (Lev. 11, 44; I Petru 1, 16); sfințenia nu este rezervată clerului, monahilor sau celor „mai evlavioși”, ci este, cum frumos s-a spus, „realizarea deplină a umanului” — ținta firească a oricărui botezat. Tocmai de aceea distincția care urmează nu privește cine se poate sfinți — căci toți pot și toți sunt chemați — ci cine este arătat și proclamat drept sfânt înaintea întregii Biserici. Una este chemarea, deschisă tuturor; alta este proclamarea, care adeverește că într-un anume om chemarea s-a împlinit în chip vădit.
Două lucrări care nu se confundă
Mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu în om, primită prin pocăință, nevoință și har. Ea privește veșnicia sufletului și rămâne, în cea mai mare parte, ascunsă — cunoscută deplin numai lui Dumnezeu. Noi nădăjduim pentru cei adormiți, ne rugăm pentru ei, îi pomenim; dar nu pronunțăm sentințe asupra stării lor, fiindcă judecata aparține Stăpânului, nu nouă.
Proclamarea unui sfânt este altceva. Ea nu este o „producere” a sfințeniei de către Biserică, ci recunoașterea solemnă a faptului că Dumnezeu a arătat deja sfințenia acelui om în viața Bisericii. Biserica nu dăruiește sfințenia, ci o constată și o mărturisește public: sfințenia vine de la Dumnezeu, prin nevoințele celui ales, iar Biserica doar o adeverește. Și nu adeverește astfel doar mântuirea cuiva, ci faptul că în acel om lucrarea harului s-a arătat într-o măsură care îl face model și mijlocitor pentru întreaga obște. Însuși cuvântul grecesc din care vine „canonizarea” — kanon — înseamnă măsură, dreptar: a numără pe cineva între sfinți înseamnă a-l recunoaște drept măsură și model de viețuire creștină, care poate fi urmat de ceilalți. Sfântul proclamat nu este, așadar, doar un mântuit; este o icoană vie, o dovadă arătată tuturor că Evanghelia poate fi trăită până la capăt. De aceea proclamarea privește nu doar pe cel proclamat, ci pe noi, cei care privim spre el.
Sfântul Apostol Pavel surprinde această dublă realitate atunci când scrie corintenilor despre cei adormiți: fiecare va lua plată după osteneala sa, dar „stea de stea se deosebește în slavă” (I Cor. 15, 41). Toți cei mântuiți sunt în slavă; nu toți strălucesc la fel, și nu toți sunt arătați Bisericii drept făclii puse în sfeșnic. Unii rămân, după cuvântul Mântuitorului, lumină care „luminează tuturor celor din casă” (Mt. 5, 15); alții, nu mai puțin mântuiți, rămân ascunși, după voia lor și după rânduiala lui Dumnezeu.
Ceata sfinților neștiuți
Biserica nu a uitat niciodată că marea mulțime a celor sfințiți rămâne fără nume în calendar. De aceea a rânduit pomenirea Tuturor Sfinților — și, în Biserica noastră, Duminica Sfinților Români — tocmai ca să cinstească deopotrivă pe cei știuți și pe cei neștiuți: pe cei trecuți în calendar și sinaxar, dar și pe cei necunoscuți de oameni și cunoscuți numai de Dumnezeu, pe care El îi descoperă atunci când voiește și cum voiește. Această ceată neștiută nu este o categorie inferioară. Dimpotrivă: ea cuprinde, fără îndoială, suflete care întrec în curăție pe mulți dintre cei pomeniți cu nume. Ascunderea lor nu este o lipsă, ci adesea însăși forma desăvârșirii lor — căci cel ce a fugit de slava oamenilor în viață nu o caută nici după moarte.
Aici se cuvine să ascultăm un cuvânt al Părintelui Cleopa Ilie, povățuitorul a zeci de mii de credincioși, despre care însuși mărturisea, cu acea smerenie care era pecetea lui, că frații săi de mănăstire se nevoiau mai aspru decât el. Mărturisirea aceasta nu este doar modestie; ea atinge un adevăr al vieții călugărești: nevoința aspră — postul, privegherea, puținul somn, osteneala neîncetată — este, în obștile cu viață autentică, rânduiala obișnuită, nu excepția. Sute de monahi au trăit și au murit în această asprime, fără ca numele lor să fie scris vreodată în Sinaxar.
Și totuși — iată întrebarea care lămurește totul — nu i-am canonizat pe toți. Nimeni nu propune să fie proclamați individual toți cei care s-au nevoit cu vrednicie în obștile noastre, deși mulți dintre ei stau, neîndoielnic, înaintea Tronului. De ce? Pentru că nevoința, oricât de aspră, mântuiește pe cel ce o poartă, dar nu îl face prin sine însăși icoană pentru ceilalți. Asceza este calea spre Dumnezeu; ea nu este, prin simpla ei măsură, temei de proclamare publică.
Ce ridică un suflet din ceata neștiută
Dacă nevoința comună nu este temei, ce este? Tradiția răspunde printr-un exemplu de o limpezime aparte: Sfântul Siluan Athonitul.
Sfântul Siluan a fost un călugăr simplu la Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Athos, printre sute de monahi care posteau, privegheau și se rugau ca și el. Mulți dintre cei din jurul lui duceau o nevoință cel puțin la fel de aspră. Prin ce s-a deosebit, atunci, încât a fost proslăvit în 1987, iar ceilalți au rămas în ceata neștiută? Nu prin durata privegherilor, nici prin asprimea postului — acelea erau ale tuturor. S-a deosebit printr-un vârf anume: cuvântul pe care l-a primit de la Hristos în ceasul deznădejdii — „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui” — și treapta de rugăciune și de smerenie la care a ajuns prin el. Mai mult: această experiență nu a rămas a lui singur, ci a fost transmisă și a hrănit Biserica întreagă prin ucenicul său, Arhimandritul Sofronie, care i-a scris viața și i-a păstrat învățătura.
Iată distincția întreagă, cuprinsă într-un singur om. Siluan și frații lui se nevoiau la fel; dar la Siluan s-a adăugat un dar duhovnicesc identificabil, o lucrare a harului arătată și transmisibilă, care l-a făcut model pentru toți. Ceilalți s-au mântuit, foarte probabil, în aceeași nevoință; dar nu au lăsat acel vârf vădit care ridică o viață din tăcerea cuvioșiei în lumina proclamării.
Tot astfel se lămurește și calea cea mai neașteptată a sfințeniei — nebunia cea pentru Hristos. Sfânta Xenia din Petersburg a fost o văduvă, o femeie laică, fără slujire în Biserică, fără mucenicie de sânge, fără dispută dogmatică. Și totuși a fost proslăvită — pentru că asceza ei a atins o culme rară: patruzeci și cinci de ani de nebunie de bunăvoie pentru Hristos, lepădarea totală a averii, a casei, a numelui bun, alegerea batjocurii și a sărăciei desăvârșite, încununate cu darul înainte-vederii și cu nenumărate minuni. Xenia nu a fost proclamată fiindcă a suferit — mulți au suferit mai mult, fără voia lor — ci fiindcă a ales și a dus până la capăt o nevoință care a făcut din viața ei o icoană.
Semnele proslăvirii, după rânduiala Bisericii
Această deosebire nu este o părere particulară, ci se regăsește în chiar criteriile canonice ale proslăvirii, așa cum le-au formulat tratatele de drept bisericesc ortodox. Pentru ca un om să fie numărat între sfinți, se cer, îndeobște, trei condiții: dreapta credință neclintită; proslăvirea de către Dumnezeu prin cel puțin unul dintre semne; și cinstirea spontană a poporului credincios.
Cel de-al doilea punct — proslăvirea de către Dumnezeu — este tocmai ceea ce am numit vârful. El se arată printr-o lucrare vădită a harului, recunoscută de conștiința Bisericii, pe cel puțin una dintre căi: mucenicia pentru dreapta credință; mărturisirea ei sub primejdii și cazne, până la moarte; nevoința ascetică deosebită, dusă la cea mai înaltă măsură; apărarea eroică a credinței și a Bisericii; facerea de minuni, în viață sau după moarte; ori alte roade duhovnicești recunoscute de obștea credincioșilor. Lista nu este o grilă rigidă, ci o descriere a felurilor în care s-a arătat, de-a lungul veacurilor, sfințenia vădită.
Două lucruri trebuie observate cu luare-aminte în această rânduială. Întâi, că se cere cel puțin unul dintre semne — deci nu toate cumulativ; un singur vârf, dar real, este de ajuns. Mucenicul nu trebuie să fi făcut și minuni; cuviosul nu trebuie să fi pătimit mucenicie. Al doilea, și mai important: fiecare semn este cerut în formă eroică — „cea mai desăvârșită trăire”, mărturisirea „până la moarte”, devotamentul „eroic”. Nu se cere doar prezența nevoinței, ci intensitatea ei culminantă. Tradiția nu proclamă pe cel ce a fost bun, ci pe cel ce a fost desăvârșit pe cel puțin o cale.
De aici se vede și de ce facerea de minuni, deși semn prețios, nu a fost socotită de Părinți o condiție absolut necesară, și nici nestricăciunea trupului. Sunt sfinți, precum Sfântul Nicodim Aghioritul sau Sfântul Inochentie al Moscovei, despre care nu se cunosc minuni, și care totuși au fost proslăviți — pentru că aveau o altă arătare vădită a harului. Minunile pot lipsi, dacă există un alt vârf. Dar o arătare vădită și eroică a harului trebuie să existe — pe cel puțin una dintre căi. Altfel nu avem un sfânt de proclamat, ci un suflet de pomenit, cu dragoste și nădejde, în ceata neștiută.
De ce contează: sfinții ca modele vii
S-ar putea întreba cineva: dacă cel mântuit-fără-vârf este oricum în slavă, ce pagubă aduce a-l proclama totuși? Nu este aceasta o cinstire în plus, o faptă de evlavie? Răspunsul este că nu — și aici se atinge miezul întregii chestiuni.
Sfinții nu sunt o podoabă a Bisericii; ei sunt măsura ei. Sunt dovada vie că îndumnezeirea omului nu este o teorie, ci o realitate trăită până la capăt. Când Biserica arată spre un sfânt și spune „iată, se poate”, puterea acelui gest stă întreagă în certitudinea că acolo este cu adevărat plinătate, nu doar viață cuviincioasă. Sfântul este, totodată, și mijlocitor: îl chemăm în rugăciune tocmai pentru că, fiind „prieten al lui Hristos” după cuvântul Damaschinului, rugăciunea lui are îndrăznire înaintea lui Dumnezeu. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață că alergarea la mijlocirea sfinților nu ne scutește de osteneală, ci ne cheamă să lucrăm și noi „după pilda pe care ne-au dat-o ei” — căci sfântul este deopotrivă rugător pentru noi și model de urmat. De aceea claritatea lui este un bun de obște, de care atârnă felul în care trăim noi toți: dacă nu mai știm limpede cine este model, nu mai știm limpede nici încotro urcăm.
Iar aici lucrează o lege pe care orice om o cunoaște din viața de zi cu zi: legea inflației. Când moneda se înmulțește peste măsură, nu se subțiază doar bancnota nouă — se devalorizează tot ce era deja în circulație. Tot astfel, fiecare proclamare făcută fără vârf nu rănește doar acel caz; ea slăbește însuși cuvântul „sfânt”, îl face mai ieftin, și prin aceasta coboară cutremurarea cu care privim chiar și spre sfinții cei neîndoielnici. Un model la jumătate de măsură nu adaugă un model; el slăbește puterea tuturor modelelor, fiindcă învață ochiul să se mulțumească cu mai puțin.
Părinții cu adevărat purtători de Duh au avut totdeauna această sfială. Nu împrăștiau numele de sfânt, tocmai pentru că știau cât atârnă. Smerenia lor înaintea sfințeniei — sfiala de a o numi acolo unde nu erau încredințați de plinătatea ei — nu era răceală, ci pază. Pază a unui bun pe care îl primiseră și pe care erau datori să-l predea neștirbit.
Mântuirea pe care o nădăjduim, modelul pe care îl arătăm
Să așezăm, așadar, lucrurile la locul lor, fără a tăgădui nimic din ce este vrednic de cinstire.
Cel ce s-a nevoit cu vrednicie, a răbdat necazurile cu credință, a iubit pe aproapele și a murit în pocăință — acela se află, prin mila lui Dumnezeu, în ceata celor mântuiți, și se cuvine să-l pomenim cu dragoste și nădejde. Nu îi tăgăduim sfințenia ascunsă; dimpotrivă, o mărturisim, cinstindu-l între „cei știuți și neștiuți”.
Dar a-l ridica din această ceată în rândul celor proclamați individual, ca icoană pentru întreaga Biserică, este o lucrare care cere mai mult: un vârf vădit, verificat, eroic, pe cel puțin una dintre căile sfințeniei. Lipsind acel vârf, proclamarea nu îl cinstește mai mult pe cel adormit — care oricum se odihnește în slavă — ci slăbește înțelesul proclamării pentru toți ceilalți.
A păstra această distincție nu este asprime, nici lipsă de evlavie. Este însăși grija pastorală pentru ca modelele să rămână modele, iar cuvântul „sfânt” să-și păstreze greutatea care îl face folositor mântuirii noastre. Căci de claritatea sfinților atârnă limpezimea drumului nostru spre ei.
„Voi sunteți lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie și o pun sub obroc, ci în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă.” (Matei 5, 14–15)
Cetatea pe vârf de munte se vede de departe tocmai pentru că este pe vârf. Acesta este, în chip tainic, și înțelesul sfințeniei proclamate: nu orice lumină este pusă în sfeșnic înaintea tuturor, ci aceea care, prin înălțimea la care a ajuns, luminează întregii case. Celelalte lumini — nu mai puțin adevărate — luminează în ascuns, înaintea lui Dumnezeu, Care vede în ascuns și răsplătește în ascuns.
Surse: Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (despre cinstirea sfinților ca „prieteni ai lui Hristos” și „dumnezei după har”); Sinodul al VII-lea Ecumenic, Niceea 787 (temeiul dogmatic al cinstirii sfinților și al chemării lor spre mijlocire); Sfântul Ioan Gură de Aur (mijlocirea sfinților împreună cu osteneala noastră); învățătura patristică despre sfințenie ca îndumnezeire și participare la harul lui Dumnezeu; criteriile canonizării după rânduielile dreptului bisericesc ortodox (dreapta credință, proslăvirea de către Dumnezeu prin semnele sfințeniei, cinstirea poporului); viața Sfântului Siluan Athonitul scrisă de Arhimandritul Sofronie (Saharov); Sf. Cuvioasă Xenia din Petersburg, proslăvită în 1988; sfinți proslăviți fără minuni cunoscute (Sf. Nicodim Aghioritul, Sf. Inochentie al Moscovei). Citate scripturistice: Levitic 11, 44; I Petru 1, 16; I Corinteni 15, 41; Matei 5, 14–15.