În 19 mai, Biserica prăznuiește intrarea Sfintei Nina în țara Iviriei — cea pe care, peste câțiva ani, avea să o întoarcă la Hristos. Sărbătoarea aceasta urmează la o zi după pomenirea Sfinților Apostoli Andronic și Iunia, „vestiți între apostoli”, despre care am scris în articolul precedent. Nu trebuie trecută cu vederea această apropiere de calendar: în două zile alăturate, Biserica ne pune înainte două chipuri de femeie a căror lucrare a avut caracter apostolic în sensul cel mai propriu al cuvântului — femei trimise să vestească Evanghelia, să zidească Biserici, să întoarcă popoare la Hristos.
Articolul de față încearcă să răspundă la o întrebare simplă, pe care orice cititor ortodox onest și-o pune privind icoana Sfintei Nina cu crucea ei din viță-de-vie în mână: cum a putut o femeie singură să creștineze un întreg popor? Răspunsul nu este o apologie a femeii moderne, ci o întoarcere la Tradiție. În Biserica Ortodoxă, chemarea apostolică nu se confundă cu slujirea preoțească, iar Hristos a chemat, încă din zilele Învierii, femei la lucrarea apostolică. Sfânta Nina nu este o excepție. Este parte dintr-o filiație care începe cu Mironosițele și se prelungește până astăzi.
Cea mai veche mărturie despre Sfânta Nina vine din afara Georgiei
Cea mai veche relatare a creștinării Iviriei (numele vechi al Georgiei) nu vine din izvoarele georgiene, ci dintr-o istorie bisericească latină scrisă pe la anii 402-403. Pentru cititorul român este surprinzător să afle că despre Sfânta Nina ne-a vorbit, cu aproape un veac înaintea oricărei surse georgiene scrise, un cărturar latin: Rufin de Aquileea (cca. 345-411), traducătorul și continuatorul în limba latină al lui Eusebiu de Cezareea.
Mai surprinzător este altceva: Rufin, scriind pentru lumea greco-romană, nu o numește pe sfântă cu numele. În cartea a X-a, capitolul 11, el povestește pe scurt cum „în acea vreme, neamul iviriților, care locuiesc în ținuturile Pontului, a primit legile cuvântului lui Dumnezeu și credința Împărăției cerurilor” — iar aceasta s-a săvârșit „printr-o oarecare femeie captivă căzută între ei, care ducea o viață de credință, de adâncă sobrietate și virtute, și care zi și noapte aducea neîncetat rugăciuni lui Dumnezeu”. Surprinși de noutatea unei asemenea purtări, „barbarii” au întrebat-o pe femeie ce înseamnă aceasta, iar ea le-a răspuns simplu cu adevărul — că ea se închină lui Hristos, Dumnezeul ei.
Rufin încheie mărturisind sursa lui: „Aceste lucrări ni le-a istorisit Bacurius, bărbat foarte vrednic de crezare, el însuși rege al acelui neam și conducător al gărzii curții la noi (care purta cea mai mare grijă atât de religie cât și de adevăr), pe vremea când stătea cu noi la Ierusalim în multă bună înțelegere, fiind atunci comandantul granițelor Palestinei”.
Mărturia aceasta este de o importanță aparte. Rufin a auzit istoria direct, la Ierusalim, de la un prinț georgian convertit, fost guvernator imperial al Palestinei. Nu este o legendă târzie, transmisă oral peste veacuri, ci o mărturie timpurie, primită în mediul bisericesc greco-latin la câteva decenii după adormirea sfintei (cca. 338) și legată de mărturia unui principe georgian de rang înalt. Aceeași istorisire — cu aceleași elemente esențiale — apare apoi, fără variații semnificative, și în trei istorii bisericești grecești din secolul al V-lea: la Socrate Scolasticul (HE I.20), Sozomen (HE II.7) și Teodoret de Cir (HE I.24). Toate, fără excepție, o numesc „o femeie captivă”, „o femeie creștină luată în robie”, „o femeie credincioasă și evlavioasă” — niciodată Nina.
De ce contează această tăcere a izvoarelor greco-latine? Pentru că ea ne arată două lucruri. Întâi: că la sfârșitul secolului al IV-lea, în lumea ortodoxă din afara Georgiei, faptele creștinării Iviriei erau cunoscute, dar identitatea personală a sfintei rămăsese ascunsă — semn al smereniei care a însoțit întreaga ei lucrare. Al doilea: că numele Nino (Nina), pe care îl folosim astăzi, ne vine pe altă filieră — tradiția internă a Bisericii georgiene, păstrată în compilațiile medievale ale Kartlis Tskhovreba („Viața Kartliei”) și transmisă mai apoi în Sinaxar. Avem, deci, două mărturii care nu se contrazic, ci se completează: una externă, în limba greacă și latină, care vede faptele; alta internă, în limba georgiană, care păstrează numele și amănuntele vieții.
Mărturia dinăuntru: viața dictată reginei Salomeea
Tradiția georgiană autentică, păstrată cu binecuvântarea Bisericii și transmisă în veacuri, are o sursă remarcabilă: relatarea dictată de însăși Sfânta Nina, în pragul morții, Sfintei Salomeea, regina Udjarmei, nora regelui Mirian și ucenița ei duhovnicească. Salomeea a așternut în scris cuvintele sfintei, „iar aceste însemnări au constituit izvorul de căpătâi pentru biografia sfintei”, cum mărturisește Patericul Georgian.
Iată ce ne spune această tradiție.
Sfânta Nina s-a născut spre sfârșitul secolului al III-lea în Capadocia, „unde locuiau mulți georgieni”. Era rudă apropiată a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe — după un vechi manuscris, chiar verișoară. Tatăl ei, Zabulon, era un ostaș vestit și plin de cucernicie, slujitor al împăratului Maximian; mama ei, Susana, era sora episcopului Ierusalimului — numit în unele tradiții Iuvenalie, deși această identificare trebuie primită ca element hagiografic, iar nu ca dată istorică strictă, întrucât Sfântul Iuvenalie cunoscut din istoria bisericească aparține secolului al V-lea. Doi părinți, deci, cu rădăcini ascetice profunde: tatăl s-a retras în pustia Iordanului ca pustnic, mama a slujit ca diaconiță la Biserica Învierii din Ierusalim. Sfânta Nina, dată în grija evlavioasei diaconițe Niofora-Sara încă din copilărie, a crescut între Biserica Învierii și Sfântul Mormânt.
Citirea zilnică a Scripturii a aprins-o pentru Hristos. Iar într-o zi, citind în Evanghelie despre Răstignire, gândul ei s-a oprit asupra unui amănunt care părea uitat de toți: cămașa Domnului. Unde se află acum cămașa cea fără cusătură, pe care ostașii nu au îndrăznit să o rupă? Niofora i-a răspuns cu tradiția pe care o cunoștea: „Se găsește în orașul Mțheta din Iviria, la nord-est de Ierusalim. Cămașa a fost adusă acolo de rabinul acestui oraș, Elioz, după ce a luat-o de la soldatul care o câștigase la sorți lângă cruce. Locuitorii țării acesteia se numesc kartveli, se învecinează cu armenii și au rămas până azi în întunericul idolatriei”.
Aceste cuvinte au rămas adânc întipărite în inima fecioarei. Zi și noapte se ruga Născătoarei de Dumnezeu să-i îngăduie să meargă în Iviria, să se închine la cămașa Fiului ei. Iar Preasfânta i-a ascultat rugăciunea. I s-a arătat în vis și i-a spus: „Mergi în Iviria, așa cum îți dorești! Însă acolo vei și predica Evanghelia lui Hristos, care îți va dărui din plin harul Său. Și te voi ajuta și eu”.
Răspunsul Sfintei Nina este cuvântul-cheie al întregii ei vieți, și răspunde anticipat la întrebarea pe care ne-am pus-o noi astăzi: „Dar eu sunt o femeie neputincioasă. Voi putea oare eu să duc la bun sfârșit o asemenea lucrare?”
Atunci Maica Domnului i-a pus în mână o cruce făcută din tulpini de viță-de-vie și i-a spus: „Ia această cruce. Îți va fi scut și pază împotriva tuturor vrăjmașilor văzuți și nevăzuți. Cu puterea ei vei aduce țara iviriților la credința iubitului meu Fiu, care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”.
Trezindu-se, fecioara a văzut crucea aceea minunată în mâinile ei. A tăiat din părul ei o șuviță, a împletit-o pe cruce, și a mers la unchiul ei, episcopul. Acesta — recunoscând în această arătare voia lui Dumnezeu — a dus-o pe nepoata sa în Biserica Învierii, a pus mâna pe capul ei și s-a rugat: „Doamne, Dumnezeule și Mântuitorul nostru! Încredințez în mâinile Tale această fecioară, care cu multă râvnă a hotărât să se afierosească lucrării de binevestire a Evangheliei Tale oamenilor. Binecuvântează-o și fă-Te însoțitor și dascăl al ei, oriunde Te va binevesti ea”.
Gestul acesta — episcopul Ierusalimului punându-și mâna pe capul unei fecioare și binecuvântând-o pentru propovăduire în Biserica Învierii — nu este hirotonie și nu trebuie confundat cu hirotonia. Este însă o binecuvântare misionară, o trimitere apostolică recunoscută de Biserică, dată cu autoritate arhierească.
Visul cu sulul scris în limba elinească
Sfânta a pornit la drum împreună cu Sfânta Ripsimia și cu cele aproximativ treizeci de fecioare care fugeau din Roma de prigoana lui Dioclețian (a căror mucenicie se prăznuiește la 30 septembrie). În Armenia, însă, fecioarele au fost prinse și ucise; numai Sfânta Nina, ocrotită miraculos de un trandafir sălbatic, a scăpat. Un înger i-a apărut și i-a spus: „Ridică-te acum și mergi la nord, acolo unde este mult seceriș”.
Drumul către Iviria a fost lung, pustiu și plin de primejdii. Iar într-o seară, slăbită, înfricoșată și singură pe o piatră în pustie, sfânta a îngenuncheat cu gândul: „Unde mă duce Dumnezeu? Vor aduce roadă ostenelile mele sau poate în zadar m-am înhămat la o sarcină atât de grea?” Atunci a avut un vis pe care îl putem socoti, fără teamă de exagerare, momentul pecetluirii lăuntrice a trimiterii ei apostolice.
I s-a înfățișat un bărbat plin de mare cuviință, cu părul căzându-i pe umeri, ținând în mâini un sul scris în limba elinească. I l-a întins și i-a spus: „Citește-l cu atenție!” Trezindu-se, sfânta a văzut sulul cu adevărat în mâinile ei. Pe el erau scrise cuvintele Domnului din Evanghelie:
„Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune și ce-a făcut ea, spre pomenirea ei” (Matei 26, 13).
„Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28).
„Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeți. Duceți-vă și vestiți fraților Mei, ca să meargă în Galileea, și acolo Mă vor vedea” (Matei 28, 10).
„Cine vă primește pe voi pe Mine Mă primește, și cine Mă primește pe Mine primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Matei 10, 40).
„Căci Eu vă voi da gură și înțelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă toți potrivnicii voștri” (Luca 21, 15).
„Iar când vă vor duce în sinagogi și la dregători și la stăpâniri nu vă îngrijiți cum sau ce veți răspunde, sau ce veți zice, că Duhul Sfânt vă va învăța chiar în ceasul acela, ce trebuie să spuneți” (Luca 12, 11-12).
„Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheena” (Matei 10, 28).
„Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin” (Matei 28, 19-20).
Acesta este cuvântul-cheie al întregii istorii. Tradiția nu identifică în chip explicit pe cel ce i s-a arătat sfintei în vis — păstrarea unei sfinte tăceri este, ea însăși, un semn al adevărului hagiografic. Dar cuvintele pe care i le pune în mână sunt cuvintele Domnului Însuși din Evanghelie. Iar dacă privim atent cele opt pasaje scrise pe sul, vedem că ele nu sunt un șir oarecare de versete: alcătuiesc un manual desăvârșit al apostolului trimis. Mandatul propovăduirii la toate neamurile (Matei 28, 19-20) este așezat lângă universalitatea harului care șterge granițele de neam, stare și gen (Galateni 3, 28). Vestea Învierii și depășirea fricii (Matei 28, 10) deschid drumul. Identificarea apostolului cu Cel ce l-a trimis (Matei 10, 40) îi dă autoritate. Făgăduința că Hristos Însuși îi va da „gură și înțelepciune” căreia nu-i va putea sta împotrivă nici un potrivnic (Luca 21, 15), și că Duhul Sfânt îl va învăța în chiar clipa mărturisirii (Luca 12, 11-12), îl întăresc lăuntric. Iar biruința asupra spaimei celei din urmă — frica de moarte (Matei 10, 28) — îi dă neînfricarea muceniciei dacă va fi nevoie. Mandatul „Mergând, învățați toate neamurile”, dat în Evanghelie celor unsprezece apostoli pe muntele Galileii, este aici dat unei fecioare capadociene singure pe piatră, în pustia Caucazului — și împreună cu el îi este dată întreaga ucenicire apostolică.
Aceasta este Marea Trimitere a Sfintei Nina. De aici încolo, lucrarea ei nu mai este „a unei femei neputincioase”, ci a unei trimise — apostol în sensul cel mai propriu, apostolos însemnând în greacă trimis.
Mțheta: dărâmarea idolilor și luminarea Iviriei
Convertirea Iviriei nu s-a făcut prin cuvântări savante, nici prin pretenții ierarhice, nici prin armate. S-a făcut prin trei lucruri foarte simple: rugăciune, semne dumnezeiești și milostenie.
Ajunsă la Mțheta, capitala Iviriei, sfânta s-a așezat smerit într-o chilie din colțul grădinii regale. Acolo, prin rugăciunile ei, soția grădinarului Anastasia — femeie stearpă — a primit copii; apoi prin atingerea crucii din viță-de-vie a fost înviat din pragul morții pruncul unei femei sărace. De la aceste minuni, oamenii au început să vină la ea — în mod deosebit femeile evreilor din Mțheta, între care fiica mai-marelui sinagogii, Aviatar — și să asculte „noua învățătură din buzele ei dulci precum mierea, cele despre Împărăția lui Dumnezeu”.
Cea mai răsunătoare biruință a fost însă dărâmarea idolului Armazi, divinitatea pe care regele Mirian și poporul o cinsteau cu jertfe pe vârful muntelui. Sfânta s-a urcat amestecată în mulțime, a privit idolul de bronz îmbrăcat în aur, a suspinat — și s-a rugat: „Dumnezeule atotputernic! Împrăștie acești idoli, precum împrăștie vântul praful și cenușa”. Nu și-a sfârșit rugăciunea, și au venit din apus nori grei. A izbucnit o furtună, idolul cel trufaș s-a făcut bucăți, templul a căzut. A doua zi, regele și poporul căutau zadarnic prin noroi rămășițele dumnezeilor lor.
Convertirea s-a făcut, apoi, pe rând. Mai întâi regina Nana, bolnavă grav, a fost adusă pe targă la chilia sfintei. Aceasta a îngenuncheat lângă ea, s-a rugat, a făcut semnul crucii pe trupul ei — și regina s-a ridicat sănătoasă. Întoarsă la palat, a mărturisit înaintea regelui că Hristos este Dumnezeul cel adevărat. (Sfânta Nana este prăznuită la 1 octombrie.)
Regele Mirian s-a împotrivit la început cu îndârjire. Era fiu al regelui persan Chosroes, și se temea de mânia împărăției păgâne dacă ar fi îmbrățișat creștinismul. Întoarcerea lui s-a făcut printr-o experiență asemenea celei a Sfântului Pavel pe drumul Damascului: vânând în pădurile de lângă Muhrani, dintr-o dată cerul s-a întunecat, fulgerele l-au orbit, tunetele i-au risipit alaiul. A strigat în zadar către zeii lui. Atunci a strigat: „Dumnezeule al Ninei! Îndepărtează întunericul de pe ochii mei, și Te voi mărturisi și voi slăvi numele Tău!” Și pe loc s-a făcut lumină.
Întorcându-se la oraș, regele a strigat pe străzi: „Slăviți-L toți pe Dumnezeul Ninei, pe Hristos!” Apoi, văzând-o pe sfântă, a căzut la picioarele ei și a spus: „O, maica mea! Povățuiește-mă și fă-mă vrednic să chem numele marelui tău Dumnezeu, al izbăvitorului meu!”
A doua minune, cea care a încununat lucrarea sfintei, a fost ridicarea Stâlpului de viață dătător la Mțheta. Regele a hotărât să zidească o biserică pe locul în care, după tradiția evreilor locali, era îngropată Sfânta Sidonia (verișoara rabinului Elioz) împreună cu cămașa Domnului adusă din Ierusalim. Din cedrul care creștea peste mormânt s-au făcut șase stâlpi; însă cel al șaselea, făcut din trunchiul însuși al cedrului, nu putea fi mișcat din loc de niciun meșter. Sfânta Nina a rămas toată noaptea la locul construcției, în rugăciune, udând cu lacrimi stâlpul nemișcat. Spre zori, „i s-a înfățișat un tânăr minunat, încins cu un brâu de foc. S-a apropiat de ea și i-a șoptit trei cuvinte tainice”. Ce a auzit sfânta atunci, tradiția nu ne spune — și nu trebuie să ne spună. Tânărul cel îngeresc a luat stâlpul în brațe, l-a ridicat în văzul tuturor și l-a așezat la locul lui. Stâlpul a început să izvorască mir tămăduitor.
Biserica acea de lemn, dintâi, a fost numită Svetițhoveli — în georgiană „Stâlpul de viață dătător” — și închinată celor 12 Sfinți Apostoli. Astăzi este catedrala patriarhală a Bisericii Georgiei, ridicată din piatră. Sub Stâlp, după tradiție, se păstrează până azi cămașa Domnului. Aceasta a fost cea pe care, ca fecioară de doisprezece ani la Ierusalim, sfânta o căuta cu toată inima.
Mirian a trimis apoi delegați la împăratul Constantin cel Mare, care i-a trimis pe Sfântul Eustatie, arhiepiscopul Antiohiei (prăznuit la 21 februarie), împreună cu doi preoți. Sfântul Eustatie a botezat familia regală și a hirotonit primul episcop al Iviriei, pe părintele Ioan. Astfel s-a întemeiat Biserica Iviriei, care până în secolul al V-lea va sta sub umbrela duhovnicească a Tronului Antiohiei.
„Întocmai cu Apostolii”: cum continuă chemarea apostolică în Biserică
Aici ajungem la întrebarea pe care ne-am pus-o de la început: cum a putut o femeie să creștineze un întreg popor? Răspunsul cere o distincție teologică pe care, din lipsă de claritate, mulți creștini ortodocși nu o mai fac.
În Tradiția Bisericii, sunt două lucrări diferite, care nu trebuie amestecate. Una este slujirea preoțească sacramentală — care înseamnă săvârșirea Sfintelor Taine, în mod deosebit a Sfintei Liturghii. Aceasta este rezervată numai bărbaților, prin hirotonie apostolică neîntreruptă, după rânduiala dată de Hristos celor doisprezece la Cina cea de Taină. Despre această slujire, Sfântul Apostol Pavel scrie clar: „Iar femeilor nu îngădui să învețe pe alții, nici să stăpânească peste bărbat” (1 Tim. 2, 12). Asupra acestui punct, Tradiția patristică este de neclintit.
Alta este însă chemarea apostolică — adică trimiterea la propovăduirea Evangheliei. Cuvântul apostol înseamnă în limba greacă, foarte simplu, trimis. A fi apostol înseamnă a fi cel care duce Vestea cea Bună la cei care nu o cunosc. Această trimitere — care nu este sacramentală, ci misionară — Hristos a încredințat-o, încă din zilele Învierii, și femeilor.
Versetul din Galateni 3, 28 — folosit adesea în Apusul modern pentru justificarea hirotoniei femeilor — apare în viața Sfintei Nina într-un cu totul alt registru: nu ca argument pentru slujirea sacramentală, ci ca temei al libertății harului de a chema la mărturisire și propovăduire pe cine voiește Dumnezeu. Sfânta Nina nu primește preoție, ci trimitere. Nu i se dă altarul, ci Evanghelia. Nu este chemată să săvârșească Tainele, ci să aducă un popor la Hristos.
Cea dintâi „trimisă” a Învierii este o femeie: Sfânta Maria Magdalena, căreia Domnul Înviat i-a spus: „Mergi la frații Mei și le spune: Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru și la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru” (Ioan 20, 17). Sfinții Părinți o numesc, pentru aceasta, „apostola apostolilor” — fiindcă ea a vestit apostolilor Învierea Domnului. Ea este cinstită în Tradiția Bisericii ca „întocmai cu Apostolii”, iar acest titlu îi este dat tocmai pentru rolul ei de trimisă a Învierii.
În Faptele Apostolilor și în Epistolele pauline, femei stau alături de bărbații care duc Evanghelia: Sfânta Tecla, ucenica Sfântului Pavel, prăznuită ca „protomartiră și întocmai cu Apostolii”; Priscila (Prisca), soția lui Acvila, care în patru din șase mențiuni nou-testamentare apare înaintea soțului ei — semn neîndoios al proeminenței ei misionare; Sfânta Iunia, despre care am scris în articolul precedent — soția lui Andronic, „vestită între apostoli” (Romani 16, 7), numărată între cei șaptezeci de apostoli ai Domnului. Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, faptul că o femeie a fost vrednică să poarte numele de apostol este „o mare laudă”, nu o problemă.
Iar dacă deschidem Sinaxarul Bisericii, vedem că titlul isapostolos — „întocmai cu Apostolii” — este purtat de un grup foarte restrâns de sfinți, în care femeile nu sunt umbră, ci stâlpi: Sfânta Maria Magdalena, Sfânta Tecla, Sfânta Elena (împreună cu Sfântul Constantin), Sfânta Nina, Sfânta Olga a Kievului, Sfinții Chiril și Metodiu, Sfântul Vladimir, Sfântul Cosma Etolianul. Lista nu este lungă. Și remarcăm: în două perechi împărătești — Constantin și Elena, Olga și Vladimir — femeia se află alături de bărbat sau, cum este cazul Sfintei Olga, înaintea bărbatului care va veni după ea (Vladimir a fost convertit prin moștenirea bunicii sale).
Patericul Georgian dă o justificare patristică limpede a titlului dat Sfintei Nina: „Sfânta Nina se cinstește ca fiind «întocmai cu Apostolii». Fiindcă dacă cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui (Iac. 5, 20) și cel ce osebește pe cel cinstit de cel necinstit (Ier. 15, 19) este — am putea spune — gura lui Dumnezeu, cu atât mai mult a fost gura lui Dumnezeu Sfânta Nina, care a condus mii de suflete de la idolatrie la Hristos”.
Aceasta este, deci, esența lucrurilor. Sfânta Nina nu a săvârșit Liturghie. Nu a săvârșit Botezul (acesta a fost adus în Iviria de Sfântul Eustatie al Antiohiei și de preoții trimiși de Constantin). Nu a hirotonit episcop (pe Sfântul Ioan al Iviriei l-a hirotonit Sfântul Eustatie). Dar a făcut ceea ce nimeni altcineva nu putea face: a predicat Evanghelia, a dărâmat idolii cu rugăciunea ei, a vindecat pe regină, a convertit pe rege, a adus la cunoștința lui Hristos un întreg popor. Și, cum mărturisește însăși Tradiția, „nou-întemeiata Biserică a Iviriei a hotărât — cu binecuvântarea Bisericii Antiohiene — să o proslăvească întocmai cu apostolii și luminătoare a Iviriei”.
Misiunea apostolică nu se reduce, deci, la slujirea sacramentală. Și nici cea sacramentală la cea apostolică. Sunt două chemări dumnezeiești, fiecare cu rânduiala ei. Și Biserica le-a cinstit deopotrivă, fără să le confunde. Tocmai pentru că nu le confundă, Biserica Ortodoxă păstrează atât hirotonia bărbătească neclintită, cât și cinstirea femeilor apostoli — fără rușine, fără concesii, fără rezerve.
Bodbe: ultima retragere și sfârșitul
După ce a văzut Iviria botezată și primele biserici ridicate, Sfânta Nina s-a retras. Nu a stat la curtea regelui pe care îl convertise. Nu a căutat slava. „Ocolind slava și cinstirile regelui și ale poporului, s-a refugiat în muntele Kazbeghi, lângă izvoarele râului Aragvi. Acolo, cu rugăciuni și posturi, se pregătea pentru noi lupte apostolești”. Pe lângă peștera ei a izvorât din rugăciunile cu lacrimi un izvor care până astăzi se numește „cea care lăcrimează”.
A urmat ultima ei misiune — propovăduirea Evangheliei în regiunile muntoase ale Caucazului și în Kaheti, în satul Bodbe, locul cel din urmă al ostenelilor ei. Acolo și-a făcut o colibă simplă pe panta muntelui, „și își petrecea zilele și nopțile cu rugăciuni înaintea Cinstitei Cruci”. Locuitorii veneau, ascultau, se botezau prin slujirea preotului Iacob care o însoțea.
Când Dumnezeu i-a descoperit că i se apropie sfârșitul, sfânta i-a scris regelui Mirian o scrisoare care merită citită întreagă: „Să aibă regatul tău veșnica binecuvântare a lui Dumnezeu, ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și acoperământul Cinstitei Cruci. Eu, ca străină și călătoare pe pământ, plec din această lume. Voi urma calea părinților mei. Trimite-mi-l, te rog, pe episcopul Ioan. Trebuie să mă pregătească pentru călătoria cea veșnică, fiindcă ziua morții mele este aproape”.
Regele a venit grabnic, cu episcopul și cu tot poporul. La căpătâiul muribundei a stat regina Salomeea, ucenița sfintei, care a așternut în scris cuvintele istoriei pe care ne-am întemeiat. Sfânta a cerut, în smerenie de neînțeles pentru cei care iubesc slava, ca „viața mea dusă în lenevie și de nimic” să fie scrisă, „pentru a fi cunoscută și de către copiii voștri”. Apoi s-a împărtășit din mâna episcopului. A cerut să fie îngropată în coliba aceea săracă, „pentru ca nou-întemeiata Biserică a Kahetiei să nu rămână orfană”.
A adormit în pace pe 14 ianuarie, cel mai probabil în anul 338.
Sfânta Nina nu a fost singură nici în clipa sfârșitului. Lângă patul muribundei vegheau două ucenice care i-au fost și biografe: Sfânta Salomeea, regina Ujarmei (nora regelui Mirian), și Sfânta Perozhavra, soția domnitorului Kartli. Sub dictarea sfintei, ele au așternut în scris viața ei, iar Biserica le prăznuiește pe amândouă pe 15 ianuarie — în ziua imediat următoare adormirii dascălului lor. Așa s-a păstrat, prin trei femei, mărturia internă a creștinării Iviriei. Cât privește numele Nino — pe care în izvoarele patristice greco-latine nu îl găsim, fiindcă acolo sfânta apare anonimă — el este atestat scris pentru prima dată într-un manuscris georgian transcris pe la anii 960-970 la Mănăstirea Șatberdi, în nord-estul Anatoliei de astăzi.
Regele și poporul, plângând, au încercat să mute sfintele moaște la catedrala din Mțheta, lângă Stâlpul de viață dătător. „Însă în pofida tuturor încercărilor lor, nu au putut să miște sicriul sfintei din locul pe care ea l-a ales”. Au îngropat-o, deci, în coliba ei smerită din Bodbe. În 342, regele Mirian a pus temelia unei biserici peste mormântul ei, închinată Sfântului Gheorghe — ruda sfintei. În jurul ei a crescut, peste veacuri, mănăstirea de maici care până astăzi păstrează mormântul Sfintei Nina și primește pelerini din toată lumea ortodoxă. Iar crucea din viță-de-vie, dăruită de Maica Domnului unei fecioare capadociene în vis, se păstrează astăzi în catedrala din Tbilisi, într-o raclă de argint pe care sunt sculptate scenele vieții sfintei.
Dragostea Georgiei pentru Sfântul Mare Mucenic Gheorghe nu este o devoțiune oarecare. Numele european al țării — „Georgia” — a fost adesea pus în legătură, în tradiția apuseană, cu cinstirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, deși etimologia lui este discutată. Cert este însă că dragostea poporului georgian pentru Sfântul Gheorghe este una dintre cele mai vii din lumea ortodoxă. Steagul național poartă cinci cruci roșii pe fond alb: o cruce mare în centru și patru cruci mai mici în cele patru cadrane (numite în georgiană bolnisi-cross), semn văzut adesea în legătură cu moștenirea creștină a Georgiei. Iar la temelia acestei iubiri stă o rudenie de sânge: ruda capadociană a Marelui Mucenic, fecioara care a adus Iviria la Hristos.
Biserica Ortodoxă prăznuiește pe Sfânta Nina de mai multe ori în an: 14 ianuarie (adormirea), 19 mai (intrarea în Iviria) și 27 octombrie (descoperirea crucii).
Ce ne învață astăzi Sfânta Nina
Privind viața Sfintei Nina cu privirea Sfinților Părinți, fără adăugiri moderne, vedem trei lucruri.
Cel dintâi: că Evanghelia se răspândește prin smerenie, nu prin putere. Iviria nu s-a botezat fiindcă a fost cucerită de o oștire creștină, ci fiindcă o fecioară singură s-a rugat într-o chilie din colțul grădinii regale. „Dumnezeul cel viu lucrează prin cei mici, prin cei smeriți, prin cei pe care lumea îi socotește neputincioși” — acesta este principiul patristic al întregii istorii a misiunii apostolice. Nu degeaba Sfânta Nina întreabă, la prima vedere a Maicii Domnului: „Dar eu sunt o femeie neputincioasă. Voi putea oare eu să duc la bun sfârșit o asemenea lucrare?” Tocmai pentru această neputință mărturisită a fost ea aleasă. „Cele neputincioase ale lumii a ales Dumnezeu, ca să le rușineze pe cele tari” (1 Cor. 1, 27).
Al doilea: că în Biserica Ortodoxă, femeia nu este redusă la tăcere — este chemată la sfințenie deplină. Sfânta Nina nu este o excepție tolerată, ci un model al chemării apostolice așa cum a rânduit-o Hristos încă din zilele Învierii. Isapostolos este un titlu pe care Biserica îl dă cu rigoare, nu cu îngăduință; și îl dă cu aceeași rigoare femeilor și bărbaților. Cinstirea aceasta înseamnă recunoașterea unei realități duhovnicești, nu o concesie făcută vreunei sensibilități moderne.
Al treilea: că între popoarele ortodoxe vechi există o frăție pe care lumea modernă a uitat-o, dar pe care Biserica o păstrează. Iviria a primit lumina lui Hristos prin Sfânta Nina, în Capadocia s-a născut sfânta și de acolo a primit ea credința, la Ierusalim s-a făcut pregătirea ei și a primit binecuvântarea apostolică, la Antiohia a fost hirotonit primul ei episcop. Patru Biserici ale Răsăritului — Iviria/Georgia, Capadocia, Ierusalimul și Antiohia — sunt legate pentru veșnicie prin viața acestei fecioare. Așa se țese, în tăcere, trupul Bisericii lui Hristos peste neamuri și granițe.
În zorii zilei de 19 mai, pomenind intrarea Sfintei Nina în țara Iviriei, putem deschide ușor calendarul nostru ortodox spre o tradiție pe care nu o cunoaștem suficient — și spre o întrebare pe care, dacă am pus-o cu inima curată, am primit deja răspunsul: o femeie a luminat un întreg popor pentru că Hristos a chemat-o, Maica Domnului a binecuvântat-o, și ea a răspuns cu lacrimi și rugăciune. Așa s-a făcut, și se face, lucrarea apostolică în Biserica Domnului.
Sfântă Nina, cea întocmai cu Apostolii și luminătoare a Iviriei, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi.
Troparul Sfintei Nina (glasul al 4-lea):
Slujitoare a cuvântului dumnezeiesc, cea întocmai cu Apostolii, Nina, lui Andrei cel întâi chemat și altor apostoli în apostolească propovăduire te-ai asemănat, luminătoarea Iviriei și alăută a Duhului Sfânt, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Surse principale:
- Patericul Georgian, secțiunea „Sfânta Nina, cea întocmai cu Apostolii”.
- Rufinus de Aquileea, Historia Ecclesiastica X.11, ediție critică Theodor Mommsen, Eusebius Werke II, GCS 9.2, Leipzig, 1903; traducere engleză Philip R. Amidon, Rufinus of Aquileia: History of the Church, The Fathers of the Church 133, Washington D.C., 2016.
- Sozomen, Historia Ecclesiastica II.7; Socrate Scolasticul, HE I.20; Teodoret de Cir, HE I.24 (ed. Sources Chrétiennes).
- Kartlis Tskhovreba — A History of Georgia, traducere engleză, Artanuji Publishing, Tbilisi, 2014, secțiunea „The Conversion of Kartli by Saint Nino” de Leonti Mroveli.
- Bernadette Martin-Hisard, „Jalons pour une histoire du culte de sainte Nino (fin IVᵉ – XIIᵉ s.)”, în From Byzantium to Iran: Armenian Studies in Honour of Nina G. Garsoïan, Atlanta, 1997, pp. 53-78.
- Sinaxarul Bisericii Ortodoxe: 14 ianuarie, 19 mai, 27 octombrie (Sfânta Nina); 15 ianuarie (Sfintele Salomeea și Perozhavra); 1 octombrie (Sfânta Nana și Sfânta Sidonia); 21 februarie (Sfântul Eustatie al Antiohiei); 30 septembrie (Sfânta Ripsimia și cele 30 de fecioare); 22 iulie (Sfânta Maria Magdalena); 17 mai (Sfinții Andronic și Iunia).