Viața lui Arsenie Boca (II). De la Prislop la Sinaia (1948–1989)

Imaginea de sus: biserica „Sfântul Ioan Evanghelistul” a mănăstirii Prislop, fotografiată în 2019. Foto: Leontin l, CC BY-SA 4.0, prin Wikimedia Commons.

Al doilea articol din seria despre ieromonahul Arsenie Boca (1910–1989). Primul, Viața lui Arsenie Boca (I). Până la Prislop (1910–1948), povestește anii de până la mutarea lui la Prislop.

Fiecare afirmație are trimitere la sursa ei.

1. Prislop: mănăstirea de lângă Hațeg la care a fost adus pe 25 noiembrie 1948 și din care a fost scos în 1959; aici a fost îngropat, pe 4 decembrie 1989.
2. Oradea: pe drumurile misiunii din 1949 a ajuns aici și i-a vizitat pe părinții lui Nicolae Bordașiu; în 1955–1956 a fost închis și în închisoarea de aici.
3. București: aici și-a dat raportul la Patriarhie, în 1949; aici a trăit din 1959 până la mutarea la Sinaia și a lucrat la atelierul de pictură al Patriarhiei. În 1955–1956 a fost închis și la Jilava, lângă București.
4. Vladimirești: mănăstirea dintre Tecuci și Galați la care a mers în 1949, împreună cu Julieta Constantinescu.
5. Timișoara: aici s-a întâlnit, în vara lui 1949, cu Nicolae Bordașiu, care se ascundea de Securitate; aici a fost anchetat în toamna lui 1955.
6. Cernavodă: aici și la Saligny, în coloniile de muncă de pe șantierul Canalului Dunăre–Marea Neagră, a fost deținut între 1951 și 1952.
7. Bogata Olteană: satul în care a primit domiciliu în toamna lui 1960 și în care a lucrat la pictura bisericii în 1962 și 1963.
8. Sinaia: orașul de pe Valea Prahovei de unde a urcat pe munte în 1962, urmărit de Securitate; aici și-a trăit ultimii ani și a murit, pe 28 noiembrie 1989.
9. Drăgănescu: satul de lângă București a cărui biserică a pictat-o între 1968 și 1983.

La Prislop (1948–1950)

Arsenie Boca a ajuns la mănăstirea Prislop pe 25 noiembrie 1948, adus de mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan. Prislopul este o mănăstire veche de lângă Hațeg, în sud-vestul Transilvaniei. Până atunci ținuse de Biserica Greco-Catolică, pe care regimul comunist o desființa în acele luni; parohiile ei erau trecute la Biserica Ortodoxă. Decretul nr. 358, care punea capăt mitropoliei, episcopiilor și mănăstirilor ei, a fost publicat în Monitorul Oficial pe 2 decembrie 1948. Boca a găsit la Prislop vechea biserică și o clădire ridicată pe vremea greco-catolicilor, cu pereții plini de igrasie, dar nicio obște, fiindcă ultimii trei călugări greco-catolici plecaseră. Fusese trimis „pentru lămurirea poporului revenit la Ortodoxie”, iar actele mănăstirii îl arată „detașat” acolo, adică trimis pentru o vreme, nu numit.¹

Pe 14 decembrie 1948 le scria fraților rămași la Sâmbăta de Sus, mănăstirea din Țara Făgărașului unde trăise până atunci, că pustietatea locului îl strânge în chilie, între scrierile Părinților. Pentru aceasta se simțea plin de recunoștință către „ocârmuirea cea de deasupra, care m-a scăpat puțin de îngrămădeala și jefuirea de la Sâmbăta”. Și adăuga: „Nu m-aș mai duce de-aci, nici printre oameni n-aș mai ieși; dar nici pe ei nu i-aș lăsa să mă mai îngrămădească. Nu poți fi și cu Dumnezeu și cu oamenii.”²

În primăvara lui 1949, Prislopul a trecut, împreună cu tot județul Hunedoara, sub ascultarea Episcopiei Aradului, condusă de episcopul Andrei Magieru. Pe 17 martie, mitropolitul Banatului, Vasile Lăzărescu, i-a cerut episcopului să-l lase pe Boca la Prislop doi-trei ani, ca să-și termine Cărarea Împărăției, cartea pe care o scria atunci, iar episcopul și-a dat asentimentul „cu plăcere”. În iunie, mitropolitul Bălan a cerut ca Boca să se întoarcă în eparhia Sibiului, și episcopul Andrei l-a întrebat pe Boca dacă vrea să rămână la Prislop. Pe 16 iulie 1949, episcopul a venit prima oară la Prislop, iar Boca l-a întâmpinat cu cuvintele: „Vă primește, cu dragoste, cea mai veche Mânăstire din Ardeal: ctitoria lui Nicodim cel Sfințit și a Domniței Zamfira.” Nicodim cel Sfințit este Sfântul Nicodim de la Tismana, iar domnița Zamfira a refăcut mănăstirea în veacul al XVI-lea. După actele episcopiei, cu acel prilej episcopul l-a făcut protosinghel, treaptă de cinstire pentru ieromonahi. Cinci zile mai târziu, Boca i-a scris mitropolitului Bălan că s-a hotărât să rămână „definitiv în Eparhia Aradului, la Prislop”, și i-a cerut „carte canonică de trecere”, actul prin care un cleric trece dintr-o eparhie în alta. Pe 8 august, mitropolitul i-a primit cererea.³

Pe 16 mai 1949, o notă a Securității, poliția politică a regimului comunist, consemna că Boca fusese chemat la patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Justinian Marina, iar arhimandritul Teoctist Arăpașu, viitorul patriarh, credea că Justinian voia să-i dea „în conducere mănăstirile din Ardeal”. Bartolomeu Anania, pe care patriarhul îl luase lângă el ca intendent al palatului patriarhal, scria în 1998, ca arhiepiscop al Clujului: „Știu cu siguranță că Patriarhul se gândea să-l cheme la treapta arhieriei, dar, precum se cunoaște, Arsenie a fost arestat, dus în lagăre de muncă forțată și apoi, practic, obligat să rămână inactiv.”⁴

Pe 19 mai 1949, patriarhul l-a trimis „în misiune specială, privind mănăstirile foste greco-catolice”. Timp de o lună, Boca a cercetat obștile de călugărițe greco-catolice de la Obreja, în județul Alba, de la Cluj și din satul Jucu de Jos, de lângă Cluj, de la Aiud și de la Beiuș, în Bihor. După un articol publicat în 2005, l-au însoțit câteva maici de la mănăstirea Bistrița din Vâlcea și starețul mănăstirii Cozia.⁵

Pe 18 iunie i-a trimis patriarhului un raport. Scria acolo că mănăstirile greco-catolice de maici „trebuie supravegheate – ceea ce se și face –, întrucât peste tot au organe de control în imediata apropiere”. Îl sfătuia să nu le mute: „Strămutarea sau împrăștierea lor pe la celelalte mânăstiri ortodoxe le-ar crea, în popor, o simpatie, ca pentru unele ce sufăr. Mai bine să rămână pe loc, să le vadă poporul că, la trebuințe de forță majoră, cer pe preoții unguri, și nu pe români. Așa se discreditează singure”. Pentru clerul venit de la greco-catolici propunea ca „tot elementul greco-catolic” să fie „concentrat la cursuri temeinice” de dogmatică, liturgică, drept bisericesc și practică liturgică, încheiate cu „examen, calificație și jurământ”. Le numea „cursuri de descatolicizare” și voia să fie chemați la ele și preoții care nu trecuseră la Ortodoxie: „Deci nu izolați, ci poftiți la cursuri, ca să nu semene a forță.”⁶

În noaptea de 9 spre 10 septembrie 1949, călugărițele greco-catolice au fost totuși duse cu camioanele la mănăstirea Bistrița.⁷

Pe drumurile misiunii, care l-au dus și la Oradea, Boca i-a vizitat, la rugămintea Julietei Constantinescu, pe părinții lui Nicolae Bordașiu; tatăl era preot. Julieta, studenta care venea la Sâmbăta din 1947, îl iubea pe Bordașiu, colegul ei de facultate, fără să mai fie iubită. Bordașiu se ascundea acum de Securitate. Boca a declarat mai târziu anchetatorilor că se dusese „a discuta despre posibilitatea căsătoriei lui Bordașiu Nicolae, fiul preotului Bordașiu, cu Julieta Constantinescu”. Tatăl i-a spus că nu știe unde e fiul său. După ce și-a dat raportul la Patriarhie, Boca a plecat spre mănăstirea Vladimirești, numită și Tudor Vladimirescu, dintre Tecuci și Galați, și a luat-o cu el pe Julieta. „Eu, văzând tulburarea ei”, a declarat Boca, „fiind în drum spre Mănăstirea Tudor Vladimirescu, cred că am invitat-o și pe ea să meargă cu mine”.⁸

Acolo au aflat că Bordașiu s-ar ascunde la Timișoara, iar în vara lui 1949 au mers amândoi într-acolo. Boca s-a întâlnit cu el de trei ori, de două ori împreună cu Julieta și o dată singur, ca să-l înduplece să se căsătorească cu ea. Bordașiu a refuzat de fiecare dată. „Cu toată insistența mea”, a declarat Boca, „Bordașiu a refuzat sub motivul că Julieta i-ar putea anula personalitatea dacă se va căsători cu ea”. Într-o altă declarație, Boca spunea că îi promisese lui Bordașiu să intervină pentru el la patriarh, „pentru a-i rezolva situația de fugar și pentru a se putea preoți”, dar că n-a făcut-o, „deoarece BORDAȘIU NICOLAE refuză categoric să se căsătorească cu JULIETA”. Bordașiu, la rândul lui, avea să declare că Boca i-a spus atunci că „Julieta este pierdută și că el a renăscut-o din nou și trebuie să se îngrijească de ea”. Bordașiu a rămas ascuns până în iulie 1955, când a fost prins.⁹

În vara lui 1949 au venit la Prislop doi absolvenți de teologie, Leonida Plămădeală, viitorul mitropolit Antonie al Ardealului, și Stelian Manolache. Boca i-a scris mitropolitului Bălan: „Mi-a ajutat Dumnezeu să găsesc doi licențiați în Teologie din Cluj și București, cei mai buni, care se călugăresc la Prislop.” La începutul lui august, episcopul Andrei i-a hirotonit la Arad, pe Manolache preot și pe Plămădeală diacon. Pe 14 septembrie 1949, la hramul mănăstirii, Boca i-a tuns în monahism cu numele Dometie și Antonie, de față fiind și episcopul. Nașul de călugărie al lui Antonie a fost monahul Agaton, chemat de la București. Agaton era scriitorul Sandu Tudor, care întemeiase la mănăstirea Antim din București grupul de rugăciune numit „Rugul aprins”.¹⁰

După întâlnirile de la Timișoara, Boca și Julieta au mers împreună la Prislop, iar Julieta a rămas acolo câteva luni. Antonie Plămădeală a povestit șederea ei în 1955, într-un interogatoriu luat de Securitate pe când era el însuși arestat. Julieta, absolventă de teologie ca și el, „admira personalitatea călugărului Arsenie din punct de vedere religios, ca o persoană sfântă”. „Rugăciunile le făcea împreună cu B. A. în biserică, la plimbare mergeau tot împreună.” Inițialele B. A. sunt ale lui Boca Arsenie. Julieta „nu a mai voit să plece de la mănăstire”, deși Plămădeală și colegul lui le-au spus amândurora că „șederea unei fete între călugări și între noi care eram mai tineri, atâta timp (2-3 luni), nu este potrivit[ă]”. Din pricina aceasta s-au certat, iar Boca le-a pus în vedere „să ne căutăm alt loc dacă nu ne place acela”.¹¹

Julieta s-a supărat pe cei doi și n-a mai vorbit decât cu Boca, „cu care studiau împreună toată ziua”. Plămădeală mai spune: „Totodată disperată că va pleca din mănăstire, i-a spus călugărului B. A. că dacă o va alunga, se va sinucide, fapt pentru care B. A. motiva față de noi reținerea ei în mănăstire.” Și adaugă: „Menționez căci nu am nici o bănuială de ordin moral asupra prieteniei ce s-a legat între B. A. și Constantinescu J.”¹²

Până la urmă, scrie Plămădeală, Julieta a plecat de la Prislop. Pe 20 ianuarie 1950, pe când Boca era la Patriarhie, a plecat și el. În Rugul aprins, cartea lui de amintiri, povestește că un frate venit din București i-a spus că îl caută Securitatea și că a plecat în aceeași noapte. În interogatoriul din 1955 pomenește și o altă pricină: „am plecat și eu, din cauza că mereu m-am certat cu călugărul B. A. pentru plecarea acestei fete, iar el fiind mereu trist și supărat”. Tot acolo spune că a auzit mai târziu că Julieta s-ar fi întors la Prislop și ar fi ajuns stareță.¹³

Pe 11 aprilie 1950, Prislopul a devenit mănăstire de maici. Hotărârea a dat-o episcopul Andrei, venit atunci din nou la Prislop, scrie istoricul bisericesc Mircea Păcurariu în istoria mănăstirii, tipărită în 1986. După Lidia Stăniloae, planul era al lui Boca, care ceruse pentru el sfatul tatălui ei, preotul profesor Dumitru Stăniloae, teologul care tradusese primele volume ale Filocaliei, culegerea de scrieri ale Părinților despre rugăciune. Lidia Stăniloae își amintea că Boca a venit pentru aceasta la București și că au vorbit îndelung. Tatăl ei „nu era de acord” și i-a spus lui Boca „că acest lucru ar putea da loc la o sumedenie de ambiguități și neînțelegeri”. Sfatul lui a fost: „Părinte, fă o mănăstire de călugări. Ar fi foarte bine venită acolo.”¹⁴

Prima monahie a noii obști a fost Julieta. Boca a tuns-o în monahism în august 1950 și i-a dat numele domniței Zamfira.¹⁵ Un document din septembrie 1950, păstrat în dosarul lui Boca de la Securitate, spune că Julieta încercase „în nenumărate rânduri să se sinucidă”. După inventarul documentelor Securității despre Boca, citat de un blog, același document adaugă: „Starețul […] căuta să-i satisfacă toate dorințele, încât în ultimul timp a devenit conducătoarea mănăstirii.”¹⁶ În aceeași lună, pe 27 septembrie 1950, Biroul de Securitate din Hațeg îi scria Securității județene: „În ziua de 30 sept. a.c. vom trimite o femeie pentru a[-l] compromite pe numitul BOCA ARSENIE conform ord. dvs. și vom raporta rezultatul acestuia.” Ofițerii adăugau că luaseră legătura cu organizația de partid din raionul Hațeg ca să ducă „o muncă de combatere a influenței acestuia în sânul populației”.¹⁷

Lumea care urca altădată la Sâmbăta a venit acum la Prislop. Pe 14 noiembrie 1949, un raport al Securității îl numea „călugăr escroc”, despre care „se spune că este făcător de minuni”, și amintea propunerea de a-l muta la o mănăstire unde nu-l cunoaște lumea. La mănăstire se vindeau fotografii cu chipul lui. La hramul din 14 septembrie 1950 au venit între două și trei mii de oameni, cu trenurile, din Făgăraș, Brașov, Sibiu și Alba, și unii din București și Ploiești. Împuternicitul de culte, funcționarul care supraveghea viața bisericească în numele statului, scria că pelerinii îl căutau pe stareț peste tot, ca să-i vorbească, să-l atingă și să-i sărute mâinile și reverenda: „Influența acestuia asupra pelerinilor este de neînchipuit.”¹⁸

În vara și în toamna lui 1950, Sfântul Cuvios Cleopa, pe atunci starețul mănăstirii Slatina din Moldova, i-a scris de două ori, rugându-l să-i cerceteze obștea. Boca îi trimisese acolo câțiva ucenici de la Sâmbăta. Scrisorile s-au păstrat în dosarul de urmărire al Securității, iar din a doua se vede că întâlnirea pe care și-o doreau amândoi nu avusese loc.¹⁹

Canalul (1951–1952)

Securitatea pregătea între timp arestarea lui. Pe 29 mai 1950, o secție a Comitetului Central al partidului comunist i-a semnalat Securității că sătenii din Șugag, în județul Alba, mergeau la Prislop, la un călugăr despre care se spunea că vindecase o femeie, și a cerut „luare de măsuri de combaterea acestor minuni și vindecători de boli”. Pe 2 iunie, un ofițer de Securitate propunea, într-un referat, „încadrarea de urgență în U.M. pe timp de doi ani a arhimandritului Boca Arsenie, stareț al mănăstirii Prislop-Hunedoara”. U.M. însemna unitate de muncă, adică o colonie de muncă silnică. Pe 14 octombrie 1950, o decizie a Ministerului Afacerilor Interne l-a trimis pentru douăsprezece luni în detenție administrativă, adică într-o închisoare hotărâtă de minister, fără judecată.²⁰

L-au ridicat zece oameni, în dimineața de 16 ianuarie 1951, între orele patru și cinci. Ieromonahul Dometie, care a fost de față, a raportat episcopiei: „nu s-a prezentat nici un ordin. Procedeul a fost brutal. Au intrat în chiliile surorilor vorbind foarte necuviincios, toate acestea fără nici o motivare”. Pe 18 ianuarie, maica Zamfira a fost primită de patriarh. Însemnările cuiva care a vorbit atunci cu ea, probabil un funcționar, spun că mașinile Securității se stricaseră și la venire, și la plecare, așa că sătenii din Silvaș, de lângă Prislop, îl văzuseră pe Boca dus într-o căruță. Faptul, scrie autorul lor, „a fost interpretat ca un semn miraculos, ca un fel de minune ce s-a făcut pentru sfântul Arsenie”.²¹ Peste vreo zece zile, Zamfira a venit din nou la Patriarhie. După istoricul Adrian Nicolae Petcu, a fost și de două ori la Ministerul Cultelor.²²

În februarie, o delegație de țărani din părțile Prislopului și ale Făgărașului a venit la Patriarhie să ceară eliberarea lui. Pe 11 martie, obștea de la Prislop, cu ieromonahul Dometie în frunte, i-a scris patriarhului: „Ne-am adunat aici, în ctitoria Sfântului Nicodim ca să reaprindem Ortodoxia.” Monahii îi cereau „măsuri părintești” și adăugau: „Dacă nu ni le puteți da, suntem hotărâți să urmăm pe ucenicii sfinților din Sinaxar: ne ducem unde este duhovnicul. […] N’am intrat în viața călugărească ca să ducem existență de viermi.” Despre autorități, obștea scria că are față de ele „atitudinea Sfântului Apostol Pavel că «orice stăpânire e de la Dumnezeu» și pe linia lui, a părintelui Arsenie că, «față de creștinism, stăpânirea de acum e mai bună ca oricare alta»”. Cuvintele atribuite aici lui Boca le scrie obștea, într-o cerere pentru eliberarea lui. A doua zi, Justinian a scris pe prima pagină a memoriului o rezoluție prin care îl trimitea ministrului de Interne, Teohari Georgescu, „cu rugămintea de a găsi o soluție pentru liniștirea spiritelor, nu numai în sânul Mănăstirii, ci și în rândul credincioșilor din Transilvania, unde Arsenie are multe mii de adepți”. Și adăuga: „Arsenie este la Canal-Cernavodă. Dacă va fi lăsat arestat, noi putem să confirmăm anticipat, că miile de credincioși adepți ai lui Arsenie vor porni spre Cernavodă.” După Petcu, memoriul i-l dăduse patriarhului Zamfira. Intervenția n-a avut niciun rezultat.²³

Boca fusese dus întâi la un centru de triere din comuna Tudor Vladimirescu, de lângă București, apoi în coloniile de muncă de la Cernavodă și Saligny, pe șantierul Canalului Dunăre–Marea Neagră. În martie 1951 îi scria maicii Zamfira: „Stabilit sănătos în Cernavodă […]. Lucrez în bune condițiuni […]. O deosebită voie bună.” Zamfira mergea să-l vadă aproape în fiecare lună. În mai 1951, un informator nota că ea aflase de la el, la o vizită, că „este mulțumit de tratament”. După biografia apărută în 2018, Zamfira povestea că „nu s-a așteptat să-l găsească într-o stare așa de bună”.²⁴ Petcu scrie că Boca a fost pus la muncă silnică. Biografia din 2018, urmând o carte apărută în 2016, spune că ținea registrele contabile ale coloniei și că era cruțat astfel de munca grea a celorlalți deținuți. Printre credincioși umbla atunci vorba, consemnată de Securitate în iunie 1951, că la Canal, „unde lucra el se surpa pământul și era mutat de la o lucrare la alta, dar până la urmă a fost nevoie să fie pus în libertate”.²⁵

La Canal a fost cercetat și despre episcopul Nicolae Popovici al Oradiei, fostul lui profesor de la Sibiu, pe care autoritățile îl trimiseseră în octombrie 1950 să trăiască închis în mănăstirea Cheia. După Petcu, Boca a declarat că îl cunoștea pe episcop de când îi fusese profesor și că îl revăzuse în 1949, la Beiuș, în misiunea printre greco-catolici, iar despre predicile episcopului împotriva regimului n-a spus nimic. După biografia din 2018, a declarat că, de când Popovici ajunsese episcop, îl vizitase o singură dată și că aflase de la patriarh și de la oameni ai Patriarhiei că predicile lui erau reacționare, adică potrivnice regimului.²⁶

Cât a lipsit Boca, mănăstirea a condus-o ieromonahul Dometie, iar de la 1 octombrie 1951, la cererea obștii, episcopul Andrei a numit-o pe maica Zamfira locțiitoare de stareță. În acele luni s-a îmbolnăvit mama lui Boca, pe care Zamfira o vizita în fiecare lună la Hălmagiu, un sat din județul Arad. Mama a murit pe 6 decembrie 1951, iar Zamfira a fost la înmormântare. În 1984, Boca i-a povestit unui tâmplar care lucra la casa lui și care dădea note Securității că atunci „se zvonise că el ar fi evadat de la Canal” și că autoritățile l-au căutat, dar că „în realitate, el nu evadase și se afla la Canal”. Presimțise „că s-a întâmplat ceva acasă, dar nu a știut, până nu s-a comunicat oficial”.²⁷

După evidențele Securității, Boca a fost închis de pe 19 ianuarie 1951 până pe 17 martie 1952, aproape paisprezece luni, deși decizia ministerului vorbea de douăsprezece. Pe 3 aprilie 1952 îi scria episcopului Andrei: „De Bunavestire, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns, acasă, la Prislop: sănătos, mult folosit și tot atâta de senin.” Episcopul l-a pus îndată din nou duhovnic al mănăstirii. Ministerul Cultelor, prin care statul ținea atunci Bisericile sub control, l-a recunoscut în această slujbă abia în februarie 1953.²⁸

Ultimii ani la Prislop (1952–1959)

Securitatea a continuat să-l urmărească după întoarcere. Împuternicitul de culte propusese ca la Prislop să fie trimis un om pregătit dinainte, care să se dea drept „refugiat politic” și să ceară adăpost, pentru ca autoritățile să aibă apoi temei să lovească mănăstirea. Omul a venit în aprilie 1952, iar Boca și Zamfira l-au denunțat la Securitatea din Hațeg. Un agent scria în aceeași vreme că Boca „a luat legătura cu toate organele puterii de stat”. După biografia din 2018, care rezumă nota, de câte ori apărea la Prislop un pelerin bănuit, Boca anunța Securitatea din Hațeg, care venea și îl verifica.²⁹

În iunie 1953, Securitatea din Cluj o înștiința pe cea din Hunedoara despre o întâlnire a antroposofilor, ucenicii filosofului și ezoteristului austriac Rudolf Steiner, ținută la Cluj pe 31 mai. Adresa spunea că „acest călugăr are «darul clarviziunii»”, că „după ce a intrat în gruparea antroposofică a făcut progrese rapide” și că participanții vorbiseră despre el „cu multă admirație”. În noiembrie, Securitatea din Deva scria că i se semnalase că Boca face parte din „organizația subversivă contrarevoluționară antroposofică din RPR”. Petcu, care publică aceste adrese, le socotește o delațiune „care nu se poate proba”. Din ele nu reiese că Boca ar fi fost la acea întâlnire.³⁰

Un document din dosarul lui de la Securitate spune că după întoarcere Boca „a luat asupra sa tăcerea”. Maica Zamfira a pus atunci mănăstirii o rânduială aspră pentru vizitatori. Celor care întrebau de părintele Arsenie le spunea că el urmează acum cuvântul auzit de Avva Arsenie cel Mare, pustnicul din Egipt al cărui nume îl purta: „Fugi de oameni și te vei mântui.” Un informator trimis de Securitate în iulie 1955 a găsit poarta încuiată și opt câini ciobănești în curte. Stareța îi cerceta pe vizitatori la poartă și pe cei mai mulți îi trimitea acasă; celor primiți le lua buletinele și de obicei nu-i ținea mai mult de o zi. Tot lui i-a povestit cum alungase odată niște vizitatori din Hunedoara care voiau să fotografieze: „Eu am luat atunci o piatră de jos […] și am poruncit călugărițelor să facă la fel.”³¹

În mai 1952, ieromonahul Dometie a fost mutat duhovnic la mănăstirea Afteia, din județul Alba, și Boca a rămas singurul preot al Prislopului. Obștea a crescut în anii următori, până la treizeci și cinci de maici și surori, adică începătoare, în 1959. Lucrau în ateliere de covoare, de țesături, de croitorie și de tricotaje, înscrise într-o cooperativă meșteșugărească, iar în mănăstire funcționa o școală monahală, la care predau Boca și stareța. Maicile au deprins cântarea psaltică, adică vechea cântare bisericească de tradiție bizantină, iar corul lor îl pregătea Boca.³²

Între 1954 și 1956, Direcția Monumentelor Istorice a restaurat biserica, cu sprijinul Ministerului Cultelor, al Patriarhiei și al Episcopiei Aradului. Strănile, ușa și sfântul chivot, adică cutia de pe Sfânta Masă în care se păstrează Sfintele Taine, le-a sculptat un meșter din Sibiu, Rudolf Lorentz, după desenele lui Boca. Boca voia să picteze el însuși biserica. Pentru aceasta a cerut, în decembrie 1954, să facă practica de șase luni cerută pictorilor de biserici, pe șantierul catedralei din Galați, iar patriarhul i-a aprobat cererea. Pe 26 martie 1958 i-a prezentat episcopului Andrei devizul picturii, adică socoteala lucrării, ca s-o aprobe comisia de pictură bisericească a Patriarhiei. În ianuarie 1959, mănăstirea l-a angajat pe pictorul Ștefan Constantinescu, care urma să picteze biserica împreună cu Boca. Pictura nu s-a mai făcut: în 1986 biserica era încă nepictată.³³

Pe 19 septembrie 1955, Securitatea i-a arestat pe amândoi, pe Boca la Prislop și pe Zamfira la cooperativa din Hațeg. Bordașiu fusese prins în iulie, iar în ancheta lui se rostiseră numele lor. La Timișoara, Boca a fost întrebat despre Bordașiu și despre alți arestați socotiți legionari, adică membri ai fostei Mișcări Legionare, mișcarea politică naționalistă dinaintea războiului. A fost întrebat și despre Antonie Plămădeală, despre fostul lui profesor Nichifor Crainic, despre principesa Ileana, din familia regală, și despre mănăstirea Vladimirești. Nichifor Crainic, condamnat el însuși de regim, a fost întrebat ca martor pe 11 octombrie și a spus despre Boca că este „un călugăr de reală valoare spirituală” și că „era cu desăvârșire apolitic”. Zamfira a fost eliberată pe 8 octombrie.³⁴

Petcu a găsit în dosar șapte procese-verbale ale interogatoriilor de la Timișoara, din 27 septembrie până pe 5 octombrie 1955. Într-unul dintre ele, Boca declară: „Precizez că eu nu m-am încadrat în organizația legionară și nici nu mi s-au făcut propuneri în acest sens.” Dintre ele s-a publicat interogatoriul din 5 octombrie, despre principesa Ileana. Procesul-verbal îl scria anchetatorul, iar Boca l-a recitit și l-a semnat. Boca a dat acolo numele câtorva oameni pe care îi cunoscuse în jurul principesei, la castelul Bran, de lângă Brașov. Despre doi dintre ei a spus că îi socotise fugari, iar despre unul, că „credința mea proprie era că el a fost legionar”. A mai spus că scrisoarea de mulțumire pe care i-o lăsase principesa „poate fi găsită” la Sâmbăta, „împreună cu mai multe cărți care sunt ascunse sub streașina casei de oaspeți a mitropolitului, la locul indicat de mine în schița pe care am făcut-o”.³⁵

Mandatul de arestare preventivă dat de Procuratura Militară din Timișoara îl învinuia de „omisiune de denunț”, adică de faptul că nu-l denunțase pe Bordașiu, pe care autoritățile îl căutau. Petcu scrie că la Timișoara, în 1949, Boca îi dăduse lui Bordașiu „sprijin moral-duhovnicesc și chiar material”. Boca a fost purtat prin închisorile de la Jilava, lângă București, și de la Oradea, unde a stat din 17 decembrie 1955. După Petcu, Tribunalul Militar din Timișoara l-a condamnat la șase luni de închisoare. A fost eliberat pe 7 aprilie 1956, printr-o adresă a Tribunalului Militar din Oradea, și a semnat la ieșire angajamentul de a nu spune ce văzuse în închisoare și la anchete. A doua zi era din nou la Prislop.³⁶ Biografia din 2018 scrie că nu există indicii că ar fi fost torturat sau supus unor tratamente inumane.³⁷

În 1958, Securitatea i-a deschis un nou dosar de urmărire. Ofițerii se plângeau că, „din lipsa unei agenturi și, mai mult, din cauza măsurilor perseverente de verificare pe care le ia legionarul Boca Arsenie împreună cu stareța Constantinescu Julieta, posibilitățile noastre informative sunt limitate”.³⁸

Regimul pregătea atunci scoaterea din mănăstiri a unei mari părți dintre monahi. Decretul 410, dat în toamna lui 1959, avea să îngăduie intrarea în monahism la orice vârstă numai absolvenților școlilor de pregătire a clerului care își făcuseră serviciul militar; ceilalți puteau fi primiți doar după 55 de ani, bărbații, și după 50, femeile, și cu alte condiții. Departamentul Cultelor, instituția prin care statul controla Bisericile, îi viza întâi pe cei pe care îi socotea „răi cetățeni”, adică pe cei care mai fuseseră închiși. Între aceștia îi trecuse pe Boca și pe Zamfira.³⁹

Pe 22 aprilie 1959, Episcopia Aradului le-a cerut, printr-un ordin dat prin viu grai, să părăsească mănăstirea în douăzeci și patru de ore și în haine civile. Trei zile mai târziu, în sâmbăta Floriilor, s-au plâns de măsură ofițerului de Securitate de la Hațeg și i-au cerut voie să meargă întâi la București. Zamfira i-a lăsat ofițerului un memoriu în care se arăta hotărâtă să demaște „din rădăcini” uneltirile împotriva regimului ale ierarhilor ortodocși și ale foștilor greco-catolici trecuți de formă la Ortodoxie. Ofițerul a propus atunci să fie recrutată ca informatoare. Petcu scrie, fără să citeze un document, că Boca a mers la patriarh, iar acesta i-a spus să nu iasă din mănăstire fără un ordin scris.⁴⁰

Ordinul scris l-a semnat episcopul Andrei Magieru pe 14 mai 1959, după o lungă discuție cu un inspector al Departamentului Cultelor venit de la București: „Potrivit dispozițiunilor date de Sf. Sinod, privitor la îndepărtarea din mănăstiri a viețuitorilor, care prin activitatea lor dăunează interesele bisericești, decidem, ieromonah Arsenie Boca, duhovnic la mănăstirea de maici Prislop, să părăsească îndată localul susnumitei mănăstiri. Numitul va ieși din mănăstire fără rasă, urmând ca Episcopia noastră să-i pună la dispoziție suma de bani necesară, pentru a-și achiziționa un costum civil.” O decizie asemănătoare a primit maica Zamfira. Vicarul episcopiei și trimisul Departamentului au dus deciziile la Prislop în aceeași zi, iar pe 17 mai 1959 Boca și Zamfira au plecat.⁴¹

În iulie, patriarhul Justinian i-a mulțumit episcopului Andrei că ocrotise obștea rămasă și i-a cerut să nu mai ia altă măsură „până nu mă întrebați pe mine”. Obștea a fost totuși risipită. În septembrie 1959, zece maici au primit porunca să se mute la mănăstirea Gai, de lângă Arad, iar în octombrie au plecat și altele. În septembrie 1960, Prislopul a fost închis ca mănăstire, iar până în 1976 în clădirile lui a funcționat un cămin de bătrâni.⁴²

În lume, la București (1959–1968)

De la Prislop, Boca și Zamfira au mers la București, unde s-au așezat în locuința mamei ei, Ecaterina Constantinescu, pe strada Litovoi Voievod. Din 7 august 1959, Boca a lucrat ca pictor la biserica nouă a Sfântului Elefterie din București, în echipa pictorului Vasile Rudeanu. Unui monah scos din mănăstire, domiciliul în Capitală i se dădea numai cu aprobarea Departamentului Cultelor. Pe 3 decembrie 1959, Boca l-a cerut, scriind: „Subsemnatul, rămânând de mic orfan și de mic plecând de acasă nu mai am nimic și pe nimeni în comuna natală, unde să mă pot stabili”. În toamna lui 1960 a cerut și a primit domiciliu în satul Bogata Olteană, din județul Brașov, unde urma să picteze biserica ridicată de preotul Spiridon Cândea, fost profesor de teologie la Sibiu. Împuternicitul de culte al regiunii raporta că i-a pus în vedere „să-și vadă numai de treburile lui laice, să nu se amestece în treburi bisericești”.⁴³

La începutul lui 1961, patriarhul Justinian l-a angajat „pictor șablonist” la atelierul de pictură al Patriarhiei, care ținea de Institutul Biblic și se afla la Schitul Maicilor, o biserică din București, cu un salariu de 1.061 de lei pe lună, plătit din fondurile Patriarhiei. Buletin de București pare să nu fi primit: în rapoartele Securității din 1962 și 1963 apare „locuind ca flotant”, adică doar cu o viză de ședere vremelnică în oraș. La atelier a învățat pictura în email, adică pictura cu smalț pe metal, de la pictorița Ottilia Oteteleșanu, care conducea atelierul. Un informator scria în 1966 că Boca face toate proiectele și desenele comenzilor, că „patriarhul îl apreciază foarte mult” și că „în timpul lucrului nu vrea să se discute în atelier”. Tot el nota că Boca își însușise această artă „cu multă dibăcie (furată propriu-zis)”, fiindcă pictorița o ținea secretă, și că acum pregătea el doi ucenici. Îi atribuia lui Boca vorbele: „Măi, deoarece cei bătrâni care cunosc secretele meseriei nu vor să transmită celor tineri, noi trebuie s-o furăm.”⁴⁴

Și la București l-au căutat oameni care îl știau de la Sâmbăta și de la Prislop. Un informator scria în februarie 1961 că Boca „este vizitat de foarte multă lume din provincie, care vine să-l vadă la biserica Elefterie, unii cu scrisori, alții cu pachete”. Altul nota în ianuarie 1962 că Boca „lucrează foarte puțin și în schimb – sub motiv că spovedește (deși nu mai e preot și nu aparține de Biserica Elefterie) – are convorbiri îndelungate în biserică cu diferite persoane”. În anii următori îl căutau la atelierul Patriarhiei oameni care îi cereau un sfat, o icoană sau o cruce sculptată în lemn, iar în notele informatorilor revin vorbe ca „rugăciunile lui fac minuni”.⁴⁵

În concediul din vara lui 1962, Boca a pictat la Bogata Olteană, iar în 1963 a plecat din nou acolo pentru câteva luni; Securitatea a cerut să fie urmărit și în sat.⁴⁶

Umbla acum în haine civile și nu mai purta barbă. Securitatea îl descria în 1962 cu „mustață în furculiță și ochelari de vedere cu sticle verzi”. Lidia Stăniloae l-a întâlnit odată pe stradă: „civil, fără barbă. Nu mai avea nici rasa albă care-i dădea prestanță.” Mai departe scrie: „Devenise o persoană anonimă, un trecător pe străzile Bucureștiului și atât.” Un informator nota în februarie 1965 că Boca merge la slujbele de la Patriarhie în zilele de sărbătoare și că, „ori de câte ori am vorbit cu el mi-a spus că lumea i-a făcut o falsă reclamă, a exagerat anumite lucruri și din această cauză a avut de suferit”.⁴⁷

Lidia Stăniloae povestește și o întâmplare din anii în care tatăl ei era în închisoare, iar familia nu mai avea vești de la el. Într-o zi și-a găsit mama, Maria Stăniloae, cu ochii roșii de plâns. Fusese în oraș și o întâlnise pe Zamfira, care îi spusese, scrie Lidia, „cu o totală lipsă de tact”: „Am auzit c-a murit părintele Stăniloae”. Mama a adăugat „cu amărăciune”: „Zâmbea când m-a întrebat!” Apoi a povestit: „A traversat strada ca să vină la mine. Și mi-a strigat de la zece pași, «am auzit că părintele Stăniloae a murit!»” Mama ripostase: „N-a murit! Sunt destui care se bucură să răspândească asemenea vești, dar n-a murit. Știu sigur!” Lidia scrie că au plâns amândouă toată ziua. Stăniloae trăia: mai târziu, un tânăr eliberat din închisoare, care stătuse cu el în aceeași cameră, le-a adus vești despre el.⁴⁸

În toți acești ani a locuit în aceeași casă cu Zamfira. Din 1963 au stat într-o locuință cumpărată în acel an, iar din 1968 în cartierul Cotroceni, pe strada Dr. Petrini, într-o casă care era a Zamfirei. Același informator scria în 1965: „Unii spuneau chiar că Arsenie Boca este căsătorit cu aceasta.” Ofițerul care îl urmărea scria în același an: „Prin anul 1963 și-au cumpărat o casă din contribuția la amândoi. Din această cauză, printre cunoștințele lor din biserică se consideră că sunt căsătoriți, lucru ce nu este însă adevărat, fiindcă nu au forme legale de căsătorie.”⁴⁹

Securitatea l-a urmărit și la București. La începutul lui 1962 i-a deschis un dosar sub numele „Pictorul”, iar în august a hotărât că „va fi studiat în vederea recrutării”, pentru că „este cunoscut cu o mare influență în rândul credincioșilor ortodocși și al legionarilor, creându-se în jurul lui un adevărat mit”. Între 21 august și 9 septembrie 1962 a fost urmărit pas cu pas pe stradă, sub numele „Bratu”, iar Zamfira apare în rapoarte ca „Beti”.⁵⁰

Rapoartele acestor trei săptămâni îl arată mergând dimineața cu tramvaiul la atelier, iar după lucru pe străzile din centru sau la biserica Boteanu, tot din București, unde picta seara. Pe 23 august a plecat cu Zamfira la Sinaia, oraș de munte pe Valea Prahovei. Au urcat până la cota 1400, adică la 1.400 de metri, iar a doua zi până la cabana Babele, în Munții Bucegi, și au fost fotografiați de agenți în tren și pe munte. După biografia din 2018, care reproduce fotografii din această excursie, pe munte Boca purta pantaloni scurți, o bască și un rucsac. Pe 9 septembrie, ultima zi a urmăririi, a fost de față la hirotonia întru episcop a lui Visarion Aștileanu, viitorul episcop al Aradului.⁵¹

Securitatea a încercat să-l recruteze ca informator în noiembrie 1961 și din nou în 1964. Despre purtarea lui în închisoare, ofițerii scriau în iulie 1962: „Nu posedăm informații cu privire la activitatea desfășurată eventual în penitenciar.” În aprilie 1963 au cerut să se stabilească „comportarea, activitatea desfășurată și legăturile avute cu elementele arestate” pentru vremea cât stătuse în detenție. Un ofițer nota pe 28 august 1963: „Elementul în cauză este foarte prudent. Pe lângă el nu are acces orice agent. Pentru BOCA ARSENIE trebuie un agent cel puțin de talia lui pentru a stabili adevăratele lui concepții.” Biografia din 2018, scrisă pe temeiul dosarelor, spune: „Nu există nici un angajament semnat și nici un document care să certifice o astfel de ipoteză.” Pe 12 noiembrie 1965, Ministerul Afacerilor Interne l-a trecut în „evidență pasivă”, adică l-a lăsat în evidențele Securității fără o urmărire activă, după ce o sinteză din mai constatase că „nu apare cu manifestări dușmănoase”.⁵²

În martie 1965, după notele unei informatoare, Zamfira l-a vizitat pe preotul Ioan Iovan, fost duhovnic la mănăstirea Vladimirești, eliberat în 1964 după aproape zece ani de închisoare. Iovan i-a povestit informatoarei că Zamfira îi propusese, din partea lui Boca, să intre într-o organizație secretă și că el refuzase. Boca i-ar fi spus apoi informatoarei că fusese un rămășag: „Nu-i nimic adevărat, decât o copilărie, să-i cunoaștem pulsul bietului Iovan.” Unui arhimandrit de la Patriarhie i-ar fi spus că voise să afle „de mai are gărgăuni în cap” și că aflase „că s-a lecuit în pușcărie”. Biografia din 2018 scrie că episodul ar putea ridica „unele semne de întrebare”. Notele nu arată însă că Boca ar fi lucrat pentru Securitate.⁵³

Informatorii îi notaseră în acești ani și vorbele despre noua orânduire. După una dintre note, Boca spunea: „Comunismul ajută omul să ajungă la Dumnezeu și să lucreze dreptatea, ajută omului să se mântuiască. Acesta este sensul vremurilor noastre de azi, cărora trebuie să ne supunem cu toată înțelegerea, fiindcă lucrează la mântuirea noastră, a oamenilor, cu știrea sau fără știrea celor mulți.” Altă dată a spus că, dacă n-ar fi fost călugăr, sigur ar fi fost comunist, „fiindcă așa mi-e firea mea, de a fi cât mai corect și cu spirit de echitate”. Tot el spunea însă că, atunci când comunismul va stăpâni lumea, bisericile se vor închide și va începe prigoana împotriva creștinilor, care va fi „examenul” lor. Unul dintre informatori le scria superiorilor că Boca, „dacă susține comunismul este numai de frică, că nu este convins de ce spune”.⁵⁴

În august 1965, o fostă călugăriță i-a povestit unui informator că fusese la atelier să-i spună lui Boca necazurile ei. Trecuse la stiliști, credincioșii care țin calendarul vechi și s-au despărțit de Biserica Ortodoxă Română, și se măritase cu un preot de-al lor. Boca a certat-o, fiindcă stiliștii erau „suspectați și urmăriți”, și a întrebat-o de ce nu ia pildă de la el, care „s-a lăsat de uniformă de când a ieșit de la mănăstire și astăzi nimeni nu are nimic cu el și se supune ordinelor”.⁵⁵

În ianuarie 1966, un alt informator l-a întrebat dacă are de gând să rămână „numai aci cu icoanele și sfinții”. Boca i-a răspuns că „se simte foarte fericit cu sfinții pe care îi pictează” și că, dacă patriarhul nu vrea să-i dea o altă însărcinare, „pe care a avut-o în trecut și pe care fie vorba între noi, nu depinde de mine să o doresc, înseamnă, că nu are trebuință de mine sau că nu corespund vederilor sale (ale Patriarhului) și, deci, este bine și trebuie să mă simt fericit în situația în care mă aflu”. Legea dumnezeiască, spunea el după același informator, înseamnă iubire, pace, ascultare și muncă fără preget, toate „în supunerea deplină față de conducerea spirituală și cea de stat, ca în fața lui Dumnezeu”.⁵⁶

În ianuarie 1967, în lumea bisericească se vorbea că monahii scoși din mănăstiri ar putea fi primiți înapoi. Se spunea, între altele, că ieromonahul Dometie, care condusese Prislopul cât stătuse Boca la Canal, va fi chemat cu o obște la mănăstirea Râmeț, din județul Alba, de curând refăcută. Dometie a ajuns mai târziu duhovnicul cunoscut al Râmețului.⁵⁷

Pe 24 februarie, Boca l-a întrebat pe patriarh, în biroul lui, dacă zvonul e adevărat. Un informator aflat de față a notat convorbirea: patriarhul l-a întrebat dacă vrea să-l părăsească, iar Boca a spus că ar dori să meargă „la aceeași mănăstire la care a fost, Prislop”. „I s-a răspuns că va trebui să meargă nu acolo unde vrea el, ci acolo unde va găsi de cuviință Biserica.” Patriarhul a adăugat că monahii vor fi primiți înapoi: „Bineînțeles, numai cei care mai întrunesc condițiile.” Colegilor care ar fi putut vorbi pentru el la patriarh le spunea că la Prislop pusese muncă și bani, că știe locul și oamenii și că acolo e nevoie de el, „la acel punct unde se întâlnesc influențele catolice și maghiare”, căci, „fiind bun român și bun ortodox, aduce reale servicii bisericii strămoșești și patriei prin activitatea pe care o va desfășura”. Despre răspunsul patriarhului, Boca spunea „că se va supune și va merge în orice loc unde va fi trimis, așteptând momentul când va fi chemat și trimis acolo unde dorește el”.⁵⁸

Câteva zile mai târziu, un alt informator a notat ce spunea Boca atunci când unii îl felicitau pentru o numire ca stareț: „nu mai vrea să organizeze și să pună la punct unele lucruri dintr-o mănăstire pe care i-ar fi dat-o, căci nu mai este pentru aventuri, ci pentru meditații”. În aceeași notă, Boca spune că i se făcuse observație „nu numai de ai noștri”, adică de ierarhi, „și chiar de la alții mai mari”: „Că la mine venea multă lume. Eu însă nu le făceam nimic, decât stăteam de vorbă cu ei, îi îndrumam și când plecau spuneau că au fost schimbați, și atunci ei mă considerau făcător de minuni.”⁵⁹

N-a fost trimis nicăieri. După biografia din 2018, în acei ani alți monahi scoși din mănăstiri se întorceau în ele. În notele informatorilor din aceeași vreme, Boca se plânge că muncitorii de la atelier sunt prost plătiți și spune despre unii din jurul patriarhului că „sunt niște escroci” și că „nu și-a închipuit că se poate ca în această instituție [Patriarhia] să existe atâta necinste”. Altă dată spunea că „preoții sunt mai hoți decât oricare alții”.⁶⁰

Din iunie 1967 n-a mai lucrat zilnic la atelier și a lucrat pentru Patriarhie acasă. Tot atunci i-a slăbit vederea, „din cauza lucrărilor la miniaturi”. Cărarea Împărăției, cartea începută la Sâmbăta, circula în copii între apropiații lui. O notă din dosarul de la Securitate arată că în aceeași lună o credincioasă din Brașov o dădea spre copiere unui preot, în „două caiete”. S-a tipărit la Arad în 1995, după moartea lui.⁶¹ Pe 12 octombrie 1969 era la Brad, orașul din vestul Transilvaniei unde crescuse, la centenarul liceului unde învățase. Atunci a scris câteva rânduri de recunoștință pentru familia profesorului Popa și le-a semnat „Arsenie, iconar și călugăr”.⁶²

Drăgănescu (1968–1983)

Din 1968, Boca a pictat biserica din Drăgănescu, un sat din județul Giurgiu, la vreo douăzeci de kilometri de București. Parohul era Savian Bunescu, soțul Ligiei, sora Zamfirei. Biserica, cu hramul Sfântul Nicolae, fusese ctitorită în 1870 și refăcută, probabil, în 1953. Boca a pictat-o după un proiect al lui, timp de cincisprezece ani, până în 1983. Preotul Petru Moga, care mergea acolo cu oameni din Țara Făgărașului, își amintea că Boca purta un halat alb și o bonetă de pictor și că stătea pe schelă cât ținea slujba preotului locului. După slujbă cobora și vorbea cu cei veniți să-l vadă.⁶³

Pe 7 mai 1976, Securitatea a trimis la Drăgănescu o informatoare cu numele conspirativ „Vicol Tatiana”, pe care Vasile Manea, cel care a publicat în 2009 o parte din dosarul lui Boca, o socotește o fostă călugăriță. După raportul ei, Boca a întâmpinat-o cu vorbele: „Mă, te-ai băgat și tu în niște treburi care sunt peste putințele tale”. Ea l-a întrebat dacă va mai face mănăstire, iar el i-a răspuns că nu; același răspuns i-a dat când l-a întrebat de maica Veronica. Apoi i-a spus: „Trebuie să fim dezbrăcați de orice și numai pe Dumnezeu să-L avem în suflet”.⁶⁴

În acești ani locuia cu Zamfira în casa ei din cartierul Cotroceni. Daniil Stoenescu, care avea să fie preot la Prislop și apoi episcop, autor a trei cărți despre Boca, pe care le-a prezentat în 2016 comisiei pentru canonizarea lui, scrie că în toamna lui 1971 l-a vizitat la Drăgănescu Nichifor Crainic.⁶⁵ După biografia din 2018, amândoi fuseseră în 1972 la înmormântarea lui Crainic și mergeau an de an la pomenirea lui, la biserica Boteanu. Fiica lui Crainic își lăsa cheile la Zamfira. Pe 24 septembrie 1976, cât Boca era la Drăgănescu, iar Zamfira fusese chemată sub un pretext la secția de miliție, poliția de atunci, ofițeri ai Securității au intrat pentru trei ore în casă. Au căutat manuscrise ale lui Crainic, au luat un mulaj al cheilor fiicei lui și au pus microfoane. În februarie 1977, cel care asculta convorbirile telefonice ale casei nota că acolo se asculta Europa Liberă, postul de radio care transmitea din Germania știrile interzise în România.⁶⁶

Pe 1 octombrie 1976, prin strădania episcopului Aradului, Visarion Aștileanu, viața de mănăstire a reînceput la Prislop, cu o obște de maici condusă de maica Apolinaria, una dintre fostele ucenice ale lui Boca. Duhovnic al noii obști a fost numit ieromonahul Nicodim Zaharia, călugărit la Prislop în 1949. Petcu scrie că Boca n-a fost lăsat să se întoarcă acolo și că le îndruma de departe pe noile maici.⁶⁷ După biografia din 2018, biserica de la Drăgănescu a fost sfințită în 1983 de Roman Ialomițeanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, iar pictorul n-a fost lăsat să ia parte la slujbă.⁶⁸

Sinaia și sfârșitul

Ultimii ani Boca i-a trăit la Sinaia, în casa de pe strada Privighetorilor a maicilor fostei obști de la Prislop. Maicile cumpăraseră casa în 1971 și lucrau în oraș sau la războiul de țesut din casă. În aceeași curte s-a ridicat apoi o casă nouă; după un document al Securității, lucrările au costat 179.377 de lei. Poarta de lemn sculptat s-a făcut după desenele lui Boca.⁶⁹ Petcu scrie că Boca s-a mutat acolo în 1984, după ce a terminat pictura de la Drăgănescu și a ieșit la pensie, și că atunci și-a lăsat iar barbă. După biografia din 2018, locuia la Sinaia încă de la sfârșitul anilor ’70 și stătea la Drăgănescu doar din primăvară până în toamnă. În evidențele Securității apare, la 8 ianuarie 1985, pensionar, cu domiciliul la Sinaia, pe strada Privighetorilor nr. 16. Un document al Securității descria femeile din casă: trei țesătoare, o vânzătoare și nouă pensionare; studii superioare avea numai Zamfira.⁷⁰

Maicile mergeau la slujbă la mănăstirea Sinaia și la biserica Sfântul Ilie, iar Boca le îndemna să trăiască după pravila călugărească. În 1984, la Prislop, au fost puse în catapeteasmă, peretele de icoane din fața altarului, două icoane împărătești ale Mântuitorului și ale Maicii Domnului, lucrate și dăruite de Boca. În 1986 s-au adăugat Bunavestirea, pe ușile împărătești, și Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, pe ușile diaconești, lucrate tot de el.⁷¹

Securitatea l-a urmărit și aici, sub aceeași bănuială de „activitate legionară”, dar a găsit că „duce o viață retrasă, nu primește și nu face vizite, fiind bolnav”. Tâmplarului care îl ajuta în 1984 la sculpturile casei, și care dădea note Securității, i-a spus că „atât la mănăstirea Prislop, cât și la București, unde a domiciliat, a fost controlat în permanență de Securitate și dacă cineva s-ar interesa despre el, s-ar putea convinge că și-a văzut de treabă și nu mai desfășoară nici un fel de activitate”. Același informator scria că Boca mergea o dată pe lună la București, să-și ridice pensia de la Patriarhie, și că se plimba uneori prin împrejurimi cu maicile. Într-o notă din dosarul de la Sinaia se consemna că Boca socotea că „și-a făcut datoria pe deplin față de Dumnezeu”.⁷²

În toamna lui 1988 a mai stat o dată la Prislop, de la jumătatea lui octombrie până pe 17 decembrie. Așa scrie Stoenescu, pe atunci preot la mănăstire.⁷³ Petcu scrie că acolo nu i se îngăduia să slujească, iar Manea, că ultimii treizeci de ani „i-a petrecut ca un laic” și că „nu i s-a mai îngăduit să slujească”. Niciunul nu citează actul prin care s-ar fi hotărât aceasta.⁷⁴

Un raport al Securității din 3 martie 1989, scris după spusele tâmplarului informator, consemnează că acesta lucra la sculpturi pe care i le desena Boca și că, înainte de boală, Boca „nu se angrena în discuții de natură politică; mai mult își petrecea timpul la domiciliu citind, fără să facă ori să primească vizite”. Despre boală, raportul spune: „În luna decembrie a avut un infarct, fiind suferind cu inima. După aceasta, în luna februarie 1988 a făcut o paralizie facială și apoi o paralizie la piciorul stâng, care l-a imobilizat la pat.” Anul 1988 nu se potrivește cu șederea lui la Prislop din toamna aceluiași an, așa că data bolii rămâne nesigură. Fusese internat la București, dar tratamentul n-a folosit, și acum zăcea acasă. Pe 10 aprilie 1989, ofițerul de Securitate care îl urmărea l-a găsit „paralizat și imobilizat la pat”, sub grija unei îngrijitoare: „cu greu am putut comunica cu el, deoarece are o pareză facială și abia se poate pricepe ce vrea să spună”. Ofițerul mai scria că îngrijitoarea „a fost folosită de organele noastre în rezolvarea unor sarcini informative” și că, de aceea, „a fost instruită și i-a fost dat în grijă numitul BOKA ZIAN-VĂLEAN”.⁷⁵

Pe 28 septembrie 1989, un informator al Securității scria că „cei apropiați lui sunt îngrijorați de starea sănătății și au făcut pregătirile necesare situației în care ar deceda”. În aceeași notă se spune că un preot de la biserica Sfântul Ilie din Sinaia îi făcea „unele oficii religioase”. A doua zi, un maior al Securității a propus să fie scos din „supravegherea informativă”, cu motivarea: „În prezent este grav bolnav, imobilizat la pat, și nu mai prezintă interes pentru securitatea statului.” A fost scos din supraveghere, dar păstrat în evidențele Securității.⁷⁶

Arsenie Boca a murit la Sinaia pe 28 noiembrie 1989. Pe 4 decembrie a fost îngropat în veșminte de ieromonah, în cimitirul mănăstirii Prislop. După biografia din 2018, prietenii i-au dus sicriul de la Sinaia cu o mașină Dacia 1300 break, iar slujba înmormântării au făcut-o câțiva preoți apropiați lui, între care Savian Bunescu, parohul de la Drăgănescu, și Nicolae Streza, preot la Rășinari, lângă Sibiu.⁷⁷

[Articolul următor: Arsenie Boca (III). Învățătura din Cărarea Împărăției.]

Note

1. Data, faptul că Bălan „a adus personal la Prislop pe ieromonahul Arsenie Boca” și starea mănăstirii, „părăsită de ultimii trei viețuitori uniți, — cu pereții tuturor clădirilor plini de igrasie”: Mircea Păcurariu, Istoria Mănăstirii Prislop, Tipografia Eparhială, Sibiu, 1986 (mai departe: Păcurariu), p. 56. Păcurariu, istoric al Bisericii, a lucrat cu arhivele eparhiei, dar la aceste pagini nu dă trimiteri. „Pentru lămurirea poporului” și „detașat”: Adrian Nicolae Petcu, „Părintele Arsenie Boca (o biografie documentară) I”, Tabor, XVII, nr. 2, februarie 2023, pp. 5–35 (mai departe: Petcu 2023, I), p. 20; pentru „detașat”, Petcu trimite la Arhiva Mănăstirii Prislop (mai departe: AMrii Prislop), dosar Corespondență (1949–1952), f. 63. Petcu e un autor favorabil lui Boca; de la el iau faptele sprijinite pe documente, pe care nu le-am văzut, iar unde nu dă trimitere spun aceasta. Că Bălan l-a dus la Prislop scrie și Tatiana Niculescu, „Ei mă consideră făcător de minuni”. Viața lui Arsenie Boca, Humanitas, București, 2018 (mai departe: Niculescu), p. 104, care citează un document al Securității: ACNSAS (Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității), P 13928, f. 46. Desființarea Bisericii Greco-Catolice: Petcu 2023, I, p. 20 („procesului de revenire a greco-catolicilor la Ortodoxie și de desființare a Bisericii Greco-catolice”), și Niculescu, p. 110 („Biserica lor, proaspăt desființată de comuniști”). Decretul: Portalul legislativ al Ministerului Justiției, legislatie.just.ro, „DECRET nr. 358 din 2 decembrie 1948 pentru stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic”. A fost publicat în Monitorul Oficial nr. 281 din 2 decembrie 1948, cum arată reproducerea lui din Foaia Diecezană, organul oficial al Eparhiei Ortodoxe Române a Caransebeșului, anul LXIV, nr. 1–2, 9 ianuarie 1949, p. 8. Portalul îl trece în Buletinul Oficial, gazeta care a luat locul Monitorului Oficial abia de la 1 martie 1949 (Decretul nr. 66/1949, Monitorul Oficial, partea I A, nr. 44, 22 februarie 1949, p. 1362). Art. 1 spune că organizațiile centrale și statutare ale cultului, între care mitropolia, episcopiile și mănăstirile, „încetează de a mai exista”. ↩
2. Scrisoarea: Daniil Stoenescu, Părintele Arsenie – „Omul îmbrăcat cu haină de in” și „Îngerul cu cădelnița de aur”, Charisma, Deva, ed. a II-a, 2009 (mai departe: Stoenescu 2009), p. 207. Titlul îl dau după copertă și după foaia de titlu; în titlul curent al paginilor și la Petcu e „în haină de in”. Stoenescu dă scrisoarea ca „sfârșitul unei scrisori din 14 decembrie 1948, adresată părinților și fraților rămași la Sâmbăta”. După „Nu poți fi și cu Dumnezeu și cu oamenii”, editorul trimite la o zicere a Avvei Arsenie cel Mare: „(avva Arsenie 13 n.n.)”. Scrisoarea se încheie: „Fiți mângâiați că de mult folos mă bucură Dumnezeu aici. Prislop 14.XII.1948. Arsenie”. Am citit paginile pe scanarea cărții, care n-are pagina cu datele ediției; un text din anexe e semnat „Vârșeț, Joia Mare–2009” (p. 525), deci scanarea nu e a ediției din 2008. Petcu 2023, I, pp. 20–21, citează scrisoarea după ediția din 2008 (Deva, Charisma), la aceeași pagină, 207; și celelalte pagini pe care le citează din acea ediție (206, 10, 106–107, 429–446) au, în ediția din 2009, același text. ↩
3. Trecerea județului: Petcu 2023, I, p. 21, o leagă de noul statut al Bisericii, din februarie 1949, dar episcopul Andrei nota pe 26 martie că Arhiepiscopia Sibiului „încă nu ne-a predat jud. Hunedoara”; Păcurariu, p. 56, dă ziua de 1 aprilie 1949. Petcu 2023, I, pp. 21–22: cererea mitropolitului Vasile Lăzărescu, din 17 martie 1949, și rezoluția episcopului, din 26 martie, Arhiva Arhiepiscopiei Aradului (mai departe: AAA), dosar III-396-1948, f. 235; cererea lui Bălan din 13 iunie și întrebarea episcopului din 22 iunie, ibidem, f. 270; cuvântul de întâmpinare din 16 iulie 1949, rostit, scrie Stoenescu, „cu prilejul celei dintâi vizite făcute la Prislop” de episcop: Stoenescu 2009, p. 206 (Petcu îl citează după ediția din 2008, la aceeași pagină); hirotesia întru protosinghel, AAA, dosar III-293-1949, f. nenum. (Păcurariu, p. 57, o pune pe 14 septembrie 1949, la prima Liturghie arhierească ținută la Prislop); scrisoarea lui Boca către Bălan, din 21 iulie 1949, Arhiva Mitropoliei Ardealului (mai departe: AMA), dosar V-66-1949, f. nenum.; răspunsul lui Bălan, din 8 august 1949, AAA, dosar III-317-1949, f. 579. Ctitorii: Păcurariu, p. 56, numește Prislopul „ctitoria Sfântului Nicodim de la Tismana și a domniței Zamfira”. Domnița Zamfira a pus în veacul al XVI-lea „o nouă temelie de piatră bisericii” și a împrejmuit mănăstirea cu zid, după Niculescu, pp. 106–107, care urmează istoricul din Diecesa Lugojului. Șematism istoric (1903), pp. 467–469. ↩
4. Nota din 16 mai 1949: Adrian Nicolae Petcu, „Părintele Arsenie Boca în percepția poliției politice din România”, în CNSAS, Arhivele Securității, Nemira, București, 2004 (mai departe: Petcu 2004), citit în republicarea de pe marturisitorii.ro din 29 septembrie 2014, fără paginația cărții și fără diacritice (în citate le-am pus eu); acolo nota e citată cu trimitere la Arhivele Naționale Istorice Centrale (mai departe: ANIC), fond DGP, dosar 78/1946, f. 98 (în republicare, nota 123). Anania: † Bartolomeu Anania, „Amintiri despre Patriarhul Justinian”, Biserica Ortodoxă Română, an CXVI, nr. 1–6, ianuarie–iunie 1998, pp. 110–130, aici pp. 121–122 (după Petcu 2004, nota 122, unde autorul e numit „† Bartolomeu al Clujului”); am citit textul în republicarea din Biserica Ortodoxă Română, nr. 3/2017, pp. 363–389, aici p. 377. Numirea ca intendent, după toamna lui 1948: ibidem, pp. 364–366. Teoctist ca patriarh: ibidem, p. 371, unde Anania i se adresează. Notele Securității și ale informatorilor ei, ca și declarațiile din anchete, arată ce s-a consemnat atunci; le citez ca atare, fără să le iau drept dovadă pentru fiecare afirmație din ele. ↩
5. Ordinul patriarhal nr. 617 din 19 mai 1949: AMrii Prislop, dosar Corespondență pe anii 1949–1952, f. 331, publicat de Adrian Nicolae Petcu și pr. Florin Dobrei, „Misiunea duhovnicească a Părintelui Arsenie Boca în mijlocul călugărițelor greco-catolice din ținutul Clujului (mai–iunie 1949)”, în Slujire – mărturisire – pătimire în Biserica lui Hristos. Simpozion teologic internațional (Deva, 27–28 iunie 2017), coord. pr. Florin Dobrei, Reîntregirea, Alba Iulia / Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, Deva, 2017, pp. 198–214 (mai departe: Petcu–Dobrei), p. 205. Locurile: Petcu–Dobrei, p. 201, și Petcu 2023, I, p. 23. Însoțitorii nu apar în documente; editorii îi dau după † Ambrozie Sinaitul [Meleacă], „O perspectivă ortodoxă asupra reunificării bisericești din 1948”, Studii Teologice, seria III, an I, nr. 2, 2005, pp. 12–13 (Petcu–Dobrei, p. 201). ↩
6. Raportul lui Boca, „București, 18 VI. 1949”: AMrii Prislop, dosar Corespondență pe anii 1949–1952, ff. 322–330, publicat de Petcu–Dobrei, pp. 206–214; citatele, pp. 213–214. Editorii spun că l-au publicat „cu scurte completări (întregiri de text, acolo unde a fost cazul) și actualizări de limbaj” (p. 204). Vezi și Petcu 2023, I, pp. 24–25. ↩
7. Petcu–Dobrei, p. 204, și Petcu 2023, I, p. 26, fără trimitere la un document. ↩
8. Declarația lui Boca, ACNSAS, P 001659, vol. IV, ff. 13–16, după Niculescu, pp. 110–111, care nu dă data declarației. După Adrian Nicolae Petcu, „Părintele Arsenie Boca (o biografie documentară) II”, Tabor, XVII, nr. 3, martie 2023, pp. 5–33 (mai departe: Petcu 2023, II), p. 8, Boca a fost întrebat despre Bordașiu în ancheta din toamna lui 1955 (vezi nota 34). Despre Julieta și Bordașiu la Sâmbăta, vezi articolul I. ↩
9. Declarația lui Boca (ACNSAS, P 001659, vol. IV, ff. 13–16) și declarația lui Bordașiu (ACNSAS, I 203645, vol. I, f. 93), după Niculescu, pp. 111–113. Cealaltă declarație a lui Boca, nedatată: ACNSAS, Dosar informativ 2637, vol. 2, f. 335, publicată în parte de Vasile Manea, Părintele Arsenie Boca, obiectivul „Bratu”, Patmos, Cluj-Napoca, 2009 (colecția „Document”, 1; mai departe: Manea), pp. 23–24. Manea a publicat câteva zeci de pagini din dosarul de urmărire al lui Boca, cu cotele lor; documentele pe care le citez după el le-am citit în cartea lui, nu în arhivă. Arestarea lui Bordașiu, pe 18 iulie 1955: Petcu 2023, II, p. 8. ↩
10. Petcu 2023, I, pp. 21–22: scrisoarea către Bălan, AMA, dosar V-66-1949, f. nenum.; hirotoniile din 6 și 7 august 1949, AAA, dosar III-317-1949, f. 99; tunderea, ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 3, f. 2. Antonie Plămădeală, Rugul aprins, Arhiepiscopia Sibiului, Sibiu, 2002 (mai departe: Plămădeală): data tunderii, pp. 5–6 și 20 (la p. 63 scrie „în vara lui 1949”); tunderea făcută de Boca, de față fiind episcopul, pp. 20–21 și 65; Agaton chemat de la București, pp. 63–64; Sandu Tudor și „Rugul aprins”, p. 20. Tunderea din 14 septembrie 1949, cu episcopul de față, și numele Dometie și Antonie: și Păcurariu, p. 57. Petcu îl numește pe Agaton „de la mănăstirea Crasna-Gorj”; după Plămădeală, p. 21, Agaton a ajuns stareț la Crasna abia după plecarea lui Plămădeală de la Prislop. ↩
11. Procesul-verbal de interogatoriu al lui Leonida Plămădeală, București, 1955 (ziua și luna sunt lăsate goale în document), luat de locotenentul Golea David: ACNSAS, Dosar informativ 2637, vol. 1, ff. 98–100v, publicat de Manea, pp. 49–55; citatele, pp. 53–54. În titlul procesului-verbal, Plămădeală e „arestatul” (p. 49). Despre studiile Julietei: „fiind și ea absolventă a Teologiei din București” (p. 54). Că Boca și Julieta au mers de la Timișoara la Prislop: Niculescu, p. 113. ↩
12. Manea, p. 54 (amenințarea) și p. 53 (fraza despre prietenie). Niculescu, pp. 114–115, citează același interogatoriu după ACNSAS, I 002637, vol. II, ff. 99–100, cu numele întreg, „Boca Arsenie”, în locul inițialelor. Volumul dosarului nu e același la cei doi autori (vol. 1 la Manea, vol. II la Niculescu). Dosarul pe care Niculescu îl notează „I 002637” e același cu cel citat de Petcu ca „fond Informativ, dosar 2637”. ↩
13. Plecarea, pe 20 ianuarie 1950: Petcu 2023, I, p. 22, care trimite la Mihai Plămădeală și Adrian Nicolae Petcu, Mitropolitul Antonie Plămădeală. Detalii biografice, partea I (1948–1956), Andreiana, Sibiu, 2011, pp. 59–67. Amintirea lui Plămădeală: Plămădeală, p. 66. Interogatoriul din 1955: Manea, pp. 53–54. ↩
14. Data de 11 aprilie 1950: Petcu 2023, I, p. 22, după AAA, dosar III-317-1949, ff. 582–583; actul sinodului mitropolitan întrunit la 9 noiembrie 1998, condus de mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu, spune și el că mănăstirea a fost „transformată în mănăstire de maici în luna aprilie 1950” (după Niculescu, pp. 202–203). Hotărârea episcopului și primele șase surori, intrate în mai 1950: Păcurariu, p. 57, fără trimitere la documente. Lidia Stăniloae Ionescu, Lumina faptei din lumina cuvântului. Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Humanitas, București, 2023 (paginația e aceeași cu a ediției a II-a, din 2010; mai departe: Lidia Stăniloae), p. 233: „Tata, căruia îi ceruse sfatul, se împotrivise proiectului de a face acolo o mănăstire de maici.” ↩
15. Petcu 2023, I, p. 22, după AAA, dosar III-317-1949, ff. 574–575, care dă ziua de 5 august 1950. Niculescu, p. 118, fără trimitere, o pune pe 6 august, de Schimbarea la Față. ↩
16. Prima frază: Niculescu, p. 116, după ACNSAS, I 002637, vol. III, f. 12; la aceeași filă, Petcu trimite pentru raportul împuternicitului de culte despre hramul din 14 septembrie 1950 (vezi nota 18). Continuarea o dă Grozăviile neasemănate de la Drăgănescu și viața Părintelui Arsenie Boca în lumina Sfinților Părinți – v 11, blogul „Adevărul despre Părintele Arsenie Boca” (888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com), 2016 (citez pagina tipărită), pp. 834 și 839, după blogul anomismia.wordpress.com (22 octombrie 2014), care o citează din Florian Bichir, Romeo Petrașciuc, Raluca Toderel, Părintele Arsenie Boca în arhivele Securității. Opis de documente, vol. II, Agnos, fără pagină. E preluată prin două mâini; inventarul nu l-am văzut. ↩
17. Adresa nr. 131-1580 din 27 septembrie 1950 a Biroului de Securitate Hațeg către Serviciul Județean de Securitate Hunedoara-Deva, semnată de locotenenții Ujfalvi Alexandru și Molnar Alexandru: ACNSAS, Dosar informativ 2637, vol. 2, f. 295, după Manea, p. 21. În document: „am luat legătura cu Org. PRM al raionului Hațeg pentru a duce o muncă de combatere a influenței acestuia în sânul populației din raza sectorului nostru”. Manea scrie că încercarea de a-l discredita „se pare că […] nu a dat rezultatele scontate”; un document despre ce s-a întâmplat pe 30 septembrie n-am văzut. ↩
18. Raportul din 14 noiembrie 1949 (ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 3, f. 8) și raportul împuternicitului despre hramul din 1950 (ibidem, ff. 12–13): Petcu 2023, I, pp. 30–31. Niculescu, p. 117, citează aceleași rânduri și le leagă de hramul din 8 mai 1950. Fotografiile: Niculescu, p. 108, după ACNSAS, P 13928, f. 36. ↩
19. Scrisorile din 6 iulie și 29 octombrie 1950: ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 3, ff. 248–249 și 175–177, reproduse de Petcu 2023, I, pp. 26–29. După Petcu, prima scrisoare n-a ajuns la Boca. ↩
20. Petcu 2023, I, pp. 31–32: sesizarea Secției Administrativ-Politice a Comitetului Central al PMR, ACNSAS, fond Penal, dosar 13928, f. 43; decizia MAI nr. 150 din 14 octombrie 1950, ibidem, f. 123. Manea, p. 21, numește actul „decizia RSP Sibiu nr. 150/ 50”. Detenția administrativă era hotărâtă „prin decizia ministrului MAI, nu prin sentință”: Petcu 2004. ↩
21. Ziua, ora și cei zece: Manea, pp. 21–22, care trimite la Dosar informativ 2637, vol. 2, f. 303. Petcu 2023, I, pp. 32–33: relatarea lui Dometie, AAA, dosar III-213-1948, f. 396; însemnările, „se pare” ale unui funcționar, după Petcu, ANIC, fond Ministerul Cultelor și Artelor, dosar 3/1978, ff. 173–175. Autorul lor pune ridicarea lui Boca în dimineața de 17 ianuarie, iar Petcu notează greșeala. ↩
22. Revenirea Zamfirei la Patriarhie: aceleași însemnări, Petcu 2023, I, p. 33. Ministerul Cultelor: Petcu 2004 (în republicare, textul de la nota 159), după ACNSAS, fond informativ, dosar 2637, vol. 2, f. 302. ↩
23. Memoriul din 11 martie 1951 și rezoluția patriarhului, datată „12-III-951”: ACNSAS, Dosar informativ 2637, vol. 3, ff. 16–17v, publicate în parte de Manea, pp. 22–23, și de Petcu 2023, I, pp. 33–34, care trimit la aceleași file. Prima frază din memoriu și fraza despre stăpânire le dă Petcu; cererea de „măsuri părintești”, hotărârea de a merge după duhovnic și rezoluția întreagă le citez după Manea. Petcu transcrie „unde Arsenie are mii de adepți”; Manea, „multe mii”. În rezoluție numele ministrului e scris „Teohar”. Delegația din februarie și lipsa unui rezultat: Petcu 2023, I, pp. 33–34. Niculescu, pp. 122 și 126–127, pune memoriul pe seama maicii Zamfira. Că Zamfira i-a dat patriarhului memoriul: Petcu 2004 (în republicare, textul de la nota 159), după ACNSAS, fond informativ, dosar 2637, vol. 2, f. 302. Petcu vorbește acolo de „o cerere în scris pentru o intervenție la Ministerul Afacerilor Interne”, iar în nota 159 arată că e scrisoarea trimisă ministrului cu rezoluția patriarhului. ↩
24. Petcu 2023, I, p. 32 (centrul de triere și coloniile) și p. 34 (vizitele Zamfirei; și Manea, p. 24, după Dosar informativ 2637, vol. 2, f. 225). Cartea poștală: Niculescu, p. 126, după ACNSAS, I 002637, vol. III, f. 100; memoriul din 11 martie 1951 spune că obștea o primise „astăzi” (Petcu 2023, I, p. 33). Nota informatorului „15” din 2 mai 1951: ACNSAS, fond informativ, dosar 2637, vol. 2, f. 210, după Petcu 2004 (în republicare, textul de la nota 173). Vorbele Zamfirei: Niculescu, p. 127, după ACNSAS, I 002637, vol. II, f. 206. ↩
25. Petcu 2023, I, p. 32: Boca a fost „obligat să presteze muncă forțată”. Registrele: Niculescu, p. 127, după Marius Vasileanu, Altfel despre Părintele Arsenie Boca, Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, p. 230. Zvonul: adresa Direcției Regionale a Securității Hunedoara către Biroul Hațeg, din 23 iunie 1951, ACNSAS, fond informativ, dosar 2637, vol. 2, f. 307, după Petcu 2004 (în republicare, textul de la nota 152). Niculescu, p. 130, trimite la aceeași filă pentru vindecări puse în seama lui Boca în acele luni. ↩
26. Petcu 2023, I, p. 32, și Petcu 2004 (în republicare, textul de la notele 155–156), care dă declarația cu data de 9 iunie 1951 și trimite, pentru anchetă, la adresele Direcției Generale a Securității Poporului către Securitatea din Constanța, din 27 aprilie 1951 (Arhiva Ministerului Justiției, fond penal, dosar 21342, ff. 127–128). Niculescu, p. 127, fără trimitere, pune declarația la Constanța. La p. 130, Niculescu citează o declarație dată de Boca la Constanța pe 9 mai 1951, în care acesta se descria „pedepsit administrativ două luni, reținut la colonia de muncă Cernavodă” (ACNSAS, P 013928, f. 132); poate fi aceeași declarație. Textul ei nu l-am văzut. Trimiterea episcopului la Cheia: Petcu 2023, I, p. 32. ↩
27. Petcu 2023, I, p. 34: conducerea lui Dometie, AAA, dosar III-213-1948, f. 400; numirea Zamfirei, AAA, dosar III-317-1949, ff. 75–76; boala și moartea mamei, fără altă trimitere. Nota din 4 iunie 1984 a informatorului „Tâmplaru Ion”: ACNSAS, fond Informativ, dosar 2710, f. 12, după Petcu 2023, I, p. 34, nota 123; că informatorul era tâmplarul care îl ajuta la casa din Sinaia: Petcu 2023, II, p. 18. ↩
28. Zilele de detenție: Petcu 2023, II, p. 9. Decizia ministerului, pentru douăsprezece luni: vezi nota 20; Petcu 2023, I, p. 34, scrie că Boca „a rămas la Canal pentru perioada prevăzută în decizia administrativă”. Scrisoarea din 3 aprilie 1952: Petcu 2023, II, p. 5, după AAA, dosar III-213-1948, f. 173. Reîntoarcerea în slujbă și recunoașterea din 1953: Petcu 2023, I, p. 35, după AAA, dosar III-213-1948, ff. 180–183 și 173. Pentru eliberare, evidențele Securității dau 17 martie 1952, iar același Petcu (2023, I, p. 35) dă 20 martie; pentru întoarcerea la Prislop, Petcu dă 21 martie, iar scrisoarea lui Boca pomenește Bunavestire, adică 25 martie. Niculescu, p. 133, scrie, cu trimitere la preotul Petru Vamvulescu (Părintele Arsenie Boca. Mărturia mea, Arad, 2012, p. 66), că după 1952 Boca participa la slujbele de la Prislop „în calitate de cântăreț, și nu de preot”, oprit de episcopie de la slujirea preoțească; actele citate de Petcu nu pomenesc o asemenea oprire. ↩
29. Petcu 2023, I, p. 35, după ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 2, ff. 174–175, 190, 282–282v. Nota agentului: Niculescu, pp. 133–134, după ACNSAS, I 002637, vol. II, ff. 270 și 282–283. ↩
30. Petcu 2004 (în republicare, textul de la notele 206–207): adresa Securității regiunii Cluj către cea a regiunii Hunedoara, din 6 iunie 1953, ACNSAS, fond informativ, dosar 2637, vol. 3, f. 319; adresa Securității regiunii Hunedoara, de la Deva, către cea a regiunii Ploiești, din 21 noiembrie 1953, ibidem, f. 289. Petcu 2004, nota 207: „De la a avea «legături» și până a fi «participant la ședințe» nu a fost decât un pas pentru Securitate, delațiune care nu se poate proba.” Adresa din noiembrie numește gazda întâlnirii și doi antroposofi, din Câmpia Turzii și din Timișoara, cu care Boca ar fi avut legături; numele lor nu le dăm. Despre cartea lui Steiner găsită în 1945, vezi articolul I. ↩
31. „A luat asupra sa tăcerea”: Dosar informativ 2637, vol. 2, f. 183, după Manea, p. 24; Manea adaugă, fără să citeze mai mult din document, că nu mai predica și că răspundea în scris la întrebările maicilor. Petcu 2023, II, pp. 6–7: rânduiala Zamfirei, ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 2, f. 184; nota informatorului „Mironescu”, ibidem, ff. 130–131v. ↩
32. Petcu 2023, II, p. 9: mutarea lui Dometie, AAA, dosar III-317-1949, ff. 63 și 69–70; obștea și atelierele, ibidem, ff. 278–280, 367, 390–394. Petcu dă la o dată pe care n-o precizează șaptesprezece maici și șaptesprezece surori și pune începutul lucrului în ateliere în ianuarie 1953. Păcurariu, p. 58, dă cele treizeci și cinci de viețuitoare din 1959, școala monahală (la care predau „duhovnicul, stareța” și câteva maici de la Hurezi), cântarea psaltică și corul „instruit de duhovnicul mănăstirii”; la p. 59 scrie că „Cooperativa mănăstirească Prislop” s-a organizat în 1952. ↩
33. Restaurarea: Păcurariu, pp. 58–59, care o pune începând din 1954; anii 1954–1956 și sprijinul patriarhului: Petcu 2023, II, p. 9, după AAA, dosar III-317-1949, ff. 1, 258–259, 314, scrie că s-a făcut de multe ori cu sprijinul patriarhului Justinian. Sculpturile „după desenele duhovnicului mănăstirii”: Păcurariu, p. 58. Biserica „a rămas nepictată până azi”: Păcurariu, p. 69. Cererea din 14 decembrie 1954, pentru 12 ianuarie 1955: Petcu 2023, II, p. 24, după AAA, dosar III-317-1949, f. 660; aprobarea patriarhului, după ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 3, f. 35. În iulie 1955, o țărancă îi spunea informatorului „Mironescu” că Boca „e la Galați, la o școală de pictură” (Petcu 2023, II, p. 7). Niculescu, p. 139, numește biserica Precista din Galați. Devizul din 26 martie 1958 și angajarea pictorului Ștefan Constantinescu, în ianuarie 1959: Petcu 2023, II, p. 24, după AAA, dosar III-317-1949, ff. 485–485v și 468. ↩
34. Petcu 2023, II, pp. 8–9: arestarea, AAA, dosar III-317-1949, f. 199; întrebările din anchetă, ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 2, ff. 85–100v, 335–352 și 348–351. Interogatoriul lui Boca despre principesa Ileana, Timișoara, 5 octombrie 1955: Manea, pp. 79–87, după Dosar informativ 2637, vol. 1, ff. 40–43. Interogatoriul lui Crainic, București, 11 octombrie 1955, în care e numit „Învinuit (martor)” și semnează „Condamnat”: Manea, pp. 39–46, după Dosar informativ 2637, vol. 1, ff. 85–88v; citatele, pp. 39 și 46. Crainic, profesorul lui de la București: Petcu 2023, II, p. 26. ↩
35. Cele șapte procese-verbale, din 27, 29 și 30 septembrie și din 1 și 3–5 octombrie 1955 (ACNSAS, fond informativ, dosar 2637, vol. 2, ff. 33–48 și 335–352), și declarația despre Mișcarea Legionară (ibidem, f. 35): Petcu 2004 (în republicare, nota 209 și textul de la ea). Interogatoriul din 5 octombrie 1955, luat de locotenentul Antilă Nicolaie (vezi nota 34): oamenii de la Bran, Manea, pp. 81–82; scrisoarea, cărțile și schița, pp. 86–87; formula de la sfârșit, prin care Boca arată că a recitit procesul-verbal și îl semnează, p. 87. Despre cum citez actele anchetelor, vezi nota 4. ↩
36. Mandatul preventiv nr. 184 al Procuraturii Militare Teritoriale Timișoara, pentru „omisiune de denunț”, și eliberarea „la data de 7. 04. 1956, conform adresei nr. 1517/56 a Tribunalului Militar Oradea”: Manea, p. 24, după o notă din Dosar informativ 2637, vol. 1, f. 35. „Sprijin moral-duhovnicesc și chiar material”: Petcu 2023, II, p. 8, care trimite, pentru anchetă, la ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 2, ff. 335–352. Jilava și Oradea, de la 17 decembrie 1955: Petcu 2023, II, p. 8. Condamnarea la șase luni de Tribunalul Militar Timișoara și angajamentul semnat la eliberare: Petcu 2004 (în republicare, textul de la nota 208), după ACNSAS, fond informativ, dosar 2637, vol. 1, f. 33, și vol. 3, f. 84; sentința n-am văzut-o. În lucrarea din 2023, Petcu nu pomenește condamnarea: scrie că Boca a fost eliberat „prin decizia Tribunalului Militar Oradea” (II, p. 8) și numește timpul petrecut acolo „perioada procesului de la Oradea” (II, p. 9). Niculescu, p. 141, fără trimitere separată, scrie că în declarația de eliberare Boca a arătat că fusese condamnat „pentru omisiunea de nedenunț [sic!] a lui Bordașiu Nicolae” și că s-a angajat să nu spună nimănui ce a văzut, auzit și vorbit în arest. Manea scrie că Boca a fost „reținut din nou la data de 11 noiembrie 1955” cu mandatul de mai sus, iar Petcu 2004 dă aceeași zi pentru arestare; Petcu 2023 dă ridicarea de la Prislop pe 19 septembrie, după actele episcopiei. Cele două date pot fi ridicarea și emiterea mandatului. Eliberarea și la Petcu 2023, II, p. 8, după fișa matricolă penală publicată pe biblioteca-represiunii.ro (consultată de Petcu la 5 iulie 2018; pe 16 octombrie 2026 site-ul nu mai răspundea). Întoarcerea la Prislop: Petcu 2023, II, p. 8, după AAA, dosar III-317-1949, f. 310. Petcu 2023, II, p. 9, dă după evidențele Securității un total de 585 de zile de închisoare (411 și 174), dar datele pe care le dă pentru cele două detenții (19 ianuarie 1951–17 martie 1952 și 19 septembrie 1955–7 aprilie 1956) fac 423 și 201 de zile, adică 624; totalul rămâne de lămurit. ↩
37. Niculescu, pp. 141–142. ↩
38. Petcu 2023, II, pp. 9–10, după ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 3, f. 19. ↩
39. Pregătirea măsurii: Petcu 2023, II, p. 10. Decretul nr. 410/1959 a adăugat în Decretul nr. 177/1948 un articol despre monahism, cu condițiile de intrare (pentru absolvenți, serviciul militar; pentru ceilalți, vârsta, renunțarea la salariul sau la pensia de la stat și să nu fie căsătoriți): după pr. Ionuț-Gabriel Corduneanu, „Decretul nr. 410/1959 – o perspectivă juridică”, Ziarul Lumina, 19 noiembrie 2009, republicat pe arhiva.basilica.ro; vezi și Niculescu, pp. 146–147, și Petcu 2004 (în republicare, textul de la nota 216). Articolul era 7¹, iar decretul a fost publicat în Buletinul Oficial, partea I, nr. 28 din 19 noiembrie 1959: Legea nr. 178/2002, articol unic, prin care articolul a fost abrogat (Portalul legislativ, legislatie.just.ro; același text în dosarul Senatului, L67/2002). „Răii cetățeni”: Petcu 2023, II, p. 10, după ANIC, fond Ministerul Cultelor și Artelor, dosar 57/1960, f. 265. ↩
40. Ziua de 22 aprilie 1959: adresa Episcopiei Aradului către Miliția Deva din 14 mai 1959, AAA, dosar III-317-1949, f. 460, după Petcu 2023, II, p. 11. Ordinul prin viu grai și haina civilă: Petcu 2023, II, p. 10, fără trimitere. Plângerea, memoriul și propunerea ofițerului: Niculescu, pp. 148–149, după ACNSAS, I 203645, vol. I, ff. 16–21 (propunerea, f. 20). Mersul la patriarh: Petcu 2023, II, p. 10. ↩
41. Petcu 2023, II, pp. 10–11: decizia nr. 2407/1959, AAA, dosar III-317-1949, f. 463; decizia pentru maica Zamfira, nr. 2408/1959, ibidem, f. 462; plecarea, ibidem, f. 449. Discuția episcopului cu inspectorul Gheorghe Nenciu: Pavel Berariu, Din viața Episcopului Dr. Andrei Magieru al Aradului (1936–1960), [1997], p. 48, după Petcu. ↩
42. Petcu 2023, II, p. 11: scrisoarea patriarhului din 27 iulie 1959, ANIC, fond Ministerul Cultelor și Artelor, dosar 2/1959, f. 162; mutarea maicilor, AAA, dosar III-317-1949, ff. 455, 603 și 659. Căminul de bătrâni până în 1976: Petcu 2004 (în republicare, textul de la nota 217). ↩
43. Petcu 2023, II, pp. 12–13: domiciliul la mama Zamfirei și cererea din 3 decembrie 1959, ANIC, fond Ministerul Cultelor și Artelor, dosar 86/1961, ff. 189 și 187; Bogata Olteană, ibidem, dosar 13/1961, ff. 2–4; biserica „Sf. Elefterie”-Nou, după pr. Nicu Moldoveanu, Cartierul Cotroceni „Sf. Elefterie”-Cotroceni, Basilica, București, 2012, p. 247. Adresa de pe strada Litovoi Voievod: și Niculescu, p. 151. Biserica ridicată de preotul profesor Spiridon Cândea: Petcu 2023, II, p. 13; că fusese profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu: Niculescu, p. 152. ↩
44. Petcu 2023, II, pp. 13–14 (angajarea, ANIC, fond Ministerul Cultelor și Artelor, dosar 13/1961, ff. 549–550; „flotant”, ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 1, ff. 29, 152, 195, 215), p. 24 (atelierul și emailul) și pp. 16–17 (nota lui „Rafael”, 15 aprilie 1966, ibidem, vol. 4, ff. 38–39). Vorbele lui Boca despre secretele meseriei, din aceeași notă: Petcu 2004 (în republicare, textul de la nota 220), care o dă mai pe larg; diacriticele le-am pus eu. ↩
45. Nota din februarie 1961: ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 1, f. 113, după Petcu 2023, II, p. 14. Nota agentului „Ionescu Ion” din 10 ianuarie 1962: ibidem, ff. 225–226, după Petcu 2004 (în republicare, textul de la nota 222). Oamenii care îl căutau la atelier și vorbele din notele informatorilor: Petcu 2023, II, p. 16, după ibidem, ff. 174, 191, 223. „Deși nu mai e preot” e vorba informatorului; nu ține locul unei hotărâri bisericești despre statutul lui Boca. ↩
46. Concediul din 30 iulie–13 august 1962: nota informatorului „Timotei” din 1 august 1962 (ACNSAS, fond informativ, dosar 2637, vol. 1, f. 213) și adresa Direcției a III-a către Securitatea regiunii Brașov, din 2 august 1962 (ibidem, f. 29), după Petcu 2004 (în republicare, nota 223 și textul de la ea). Plecarea programată pe 28 mai 1963, pentru vreo trei luni, și măsurile de urmărire: nota unui informator din 9 mai 1963 și adresa din 15 mai 1963 (ibidem, ff. 13 și 179), după Petcu 2004 (în republicare, textul de la nota 224); Petcu 2023, II, p. 15, după f. 13, îl arată urmărit la Bogata în aprilie 1963. ↩
47. Descrierea din 1962: Niculescu, p. 159, după ACNSAS, I 002637, vol. I, f. 302. Lidia Stăniloae, p. 233 („civil, fără barbă”) și p. 234 („Devenise o persoană anonimă…”). Nota informatorului „Florică”, 5 februarie 1965: ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 1, ff. 143–144, după Petcu 2023, II, p. 16, și Petcu 2004 (în republicare, nota 219). ↩
48. Lidia Stăniloae, p. 292. Lidia n-a fost de față: întâmplarea o știe de la mama ei. Tot acolo scrie că, „peste aproape patru ani”, un tânăr eliberat cu câteva zile înainte, care stătuse cu Stăniloae în aceeași cameră a închisorii, le-a adus vești de la el. Numele mamei și arestarea lui Stăniloae, în septembrie 1958, cu condamnarea la cinci ani de muncă silnică: Niculescu, pp. 144–145, care pentru condamnare trimite la Lidia Stăniloae, p. 252. Niculescu pune întâlnirea „la scurt timp după condamnarea” lui Stăniloae; Lidia nu dă data. ↩
49. Locuințele: Petcu 2023, II, pp. 14–15, după ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 1, ff. 49, 181, 220, 322, și vol. 2, f. 81; Niculescu, p. 164, după ACNSAS, I 002637, vol. I, f. 320, și I 002710, f. 7. Sursele nu se potrivesc: după Petcu, în februarie 1963 s-a cumpărat, prin strădania mamei Zamfirei și a preotului Virgil Runceanu, parterul unei case de pe strada Țiglina nr. 24, iar mai târziu Boca apare locuind pe strada Gheorghe Paloș nr. 24; după Niculescu, Boca a cumpărat „împreună cu Julieta” un apartament pe strada Gheorghe Paloș nr. 24, iar apoi au locuit pe strada Țiglina. Casa de pe strada Dr. Petrini, „proprietatea Julietei”: Niculescu, p. 164; un raport al Securității din 31 ianuarie 1976 îl arată locuind „în Str. Dr. Petrini nr. 2” (Manea, p. 28, după Dosar informativ 110555). Fraza despre căsătorie, din nota lui „Florică”: Petcu 2004, nota 219 (Petcu 2023, II, p. 16, o lasă afară din citat). Vorbele ofițerului, locotenent-major Ștefan Băjenaru: Petcu 2023, II, p. 14, după ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 1, f. 317. ↩
50. Petcu 2023, II, pp. 14–15: dosarul „Pictorul”, deschis după el în martie 1962, ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 1, f. 5; urmărirea din 1962, ibidem, ff. 272–307. Hotărârea din august 1962 și „Beti”: Niculescu, p. 159, după ACNSAS, I 002637, vol. I, f. 214. Hotărârea din 16 ianuarie 1962 de a-i deschide dosar individual și urmărirea sub numele „Bratu”: Manea, pp. 25–26. Notele urmăririi din 3–9 septembrie 1962, cu cotele Dosar informativ 2637, vol. 1, ff. 272–307: Manea, pp. 93–141; „BETI” e maica Zamfira (Manea, p. 96, nota 2). ↩
51. Locurile prin care umbla, între care biserica Boteanu și Caraimanul: Petcu 2023, II, p. 15, după ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 1, ff. 272–307. Drumul de fiecare zi și pictura de seară de la Boteanu: Niculescu, pp. 161–162, după ACNSAS, I 002637, vol. I, f. 285. Sinaia și cabana Babele, 23–24 august 1962, cu fotografiile de la dosar: Manea, p. 26, după Dosar informativ 2637, vol. 1, ff. 298–299. Ținuta de pe munte: Niculescu, p. 161; fotografiile din excursie sunt în planșele nenumerotate dintre pp. 160 și 161, una cu legenda „La munte, în ținută sportivă, cu Julieta Constantinescu, 1962”. Hirotonia din 9 septembrie 1962: Manea, p. 12; nota urmăririi din acea zi e publicată în partea a doua a cărții, la p. 135. Visarion Aștileanu, episcop al Aradului în 1976: vezi nota 67. ↩
52. Petcu 2023, II, pp. 14–16: încercările de recrutare, ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 1, ff. 37, 181, 214 și 344; sinteza din mai 1965 și închiderea dosarului, ibidem, f. 101 și vol. 3, ff. 328–332. Raportul din 9 iulie 1962 (ibidem, vol. 1, f. 315) și adresa Direcției a III-a către Securitatea regiunii Crișana, din 26 aprilie 1963 (ibidem, vol. 1, f. 19): Petcu 2004 (în republicare, nota 226). Nota locotenentului-major Ene Dumitru din 28 august 1963: Manea, p. 27. Trecerea în „evidență pasivă” prin hotărârea din 12 noiembrie 1965 a Direcției a 3-a a Ministerului Afacerilor Interne: Manea, p. 27, care adaugă că urmărirea „nu a încetat cu totul niciodată”. Fraza despre angajament: Niculescu, p. 165. A doua încercare: Petcu 2023, II, p. 15, o pune în decembrie 1964, după f. 344; Niculescu, p. 162, citează aceeași filă cu data de august 1964: „opiniem pentru contactarea lui în vederea atragerii la colaborare cu organele noastre”. ↩
53. Niculescu, pp. 165–167: vizita la Iovan, după cum i-o povestise el informatoarei, ACNSAS, I 002637, vol. I, ff. 134–137; explicația dată de Boca informatoarei, ibidem, f. 127; vorbele către arhimandritul de la Patriarhie, ibidem, f. 130. Nu știm dacă cele trei note sunt independente unele de altele. Numele informatoarei și al arhimandritului nu le dăm. Condamnarea și eliberarea lui Iovan: Niculescu, pp. 165–166. ↩
54. ACNSAS, I 002637, vol. I, f. 158 (comunismul și mântuirea), f. 7 („așa mi-e firea mea”), f. 175 (prigoana ca „examen”) și f. 172 (informatorul), după Niculescu, pp. 155–158, care nu dă data fiecărei note și le pune în anii de la atelierul Patriarhiei. Niculescu scrie că aceste păreri „ascund uneori umorul și ambiguitatea celui care se știe supravegheat și urmărit, dar alteori exprimă gânduri sincere” (p. 155). Despre cum citez notele informatorilor, vezi nota 4. Fraza din memoriul obștii din 1951, după care, „față de creștinism, stăpânirea de acum e mai bună ca oricare alta”, e la nota 23. Nota de la f. 172 e a informatorului „Timotei”, din 27 noiembrie 1963. Pe ea, un ofițer superior a scris: „Cred că Boca l-a mirosit pe agent și acum îl «servește» în funcție de întrebările ce i se pun” (ACNSAS, fond informativ, dosar 2637, vol. 1, ff. 172–172v, după Petcu 2004, în republicare, textul de la nota 235). ↩
55. Nota informativă din 3 august 1965: ACNSAS, fond informativ, dosar 2637, vol. 1, f. 120, după Petcu 2004 (în republicare, nota 243). Femeia îi povestise informatorului întâlnirea; numele ei apare în document, dar nu-l dăm. ↩
56. Nota informatorului „Mușat” din ianuarie 1966: ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 4, f. 41, după Petcu 2023, II, p. 17, care o dă mai pe larg, și Manea, p. 27. ↩
57. Petcu 2023, II, p. 17, după ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 4, f. 19. Dometie, duhovnic la Râmeț: Manea, p. 22. ↩
58. Nota informatorului „Giar” din 27 februarie 1967: ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 4, f. 26, după Petcu 2023, II, p. 17, și ff. 25 și 28, după Petcu 2004 (în republicare, nota 221), care dă textul întreg și cuvintele lui Boca despre supunere. Fraza patriarhului despre condiții: Niculescu, p. 169, după aceeași filă. Ce le spunea colegilor despre Prislop: Niculescu, p. 172, după ACNSAS, I 002637, vol. IV, f. 25. ↩
59. Nota informatorului „Vasile”: ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 4, f. 27, după Petcu 2023, II, p. 18 (felicitările și stăreția), și Petcu 2004 (în republicare, nota 218 și textul de acolo). Locul în care a vorbit Boca nu e același în surse: Petcu 2004 scrie că a spus aceasta „în fața patriarhului, la 1 martie 1967”; Petcu 2023, II, p. 18, și Niculescu, p. 171, leagă vorbele lui de felicitările pentru un post de stareț. Niculescu citează aceeași filă și dă vorbele lui Boca la timpul prezent: „Eu însă nu le fac nimic…”. ↩
60. Niculescu, p. 172: întoarcerea altor călugări, fără trimitere; plângerile, după ACNSAS, I 002637, vol. IV, ff. 14–15 și 6. Al patrulea volum al dosarului cuprinde note din 1965–1968 (Petcu 2004, în republicare, nota 259). ↩
61. Petcu 2023, II, p. 23: circulația în copii și cele „două caiete” din iunie 1967, după ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 4, f. 4; începutul cărții la Sâmbăta, ibidem, p. 22. Ediția: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, ed. îngrijită de pr. Simion Todoran și monahia Zamfira Constantinescu, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Arad, 1995, după Petcu 2023, II, p. 23, nota 99. ↩
62. Retragerea din iunie 1967 și vederea: Petcu 2023, II, p. 25, fără trimitere separată; Niculescu, p. 173, dă ziua de 1 iunie 1967, fără trimitere. Nota lui „Giar” din 31 mai 1967 spune că Boca „s-a retras din postul acesta începând cu data de 1 iunie a.c.” și că „suferă de o slăbire a vederii din cauza lucrărilor de miniatură” (ACNSAS, fond informativ, dosar 2637, vol. 4, ff. 5, 9, 10, după Petcu 2004, în republicare, textul de la nota 260). Brad, 1969: Stoenescu 2009, p. 10. Rândurile sunt pe o foiță găsită de Stoenescu în Biblia lui Boca. Pe o față scrie „Brad, 12 Oct. 1969. Zilele centenarului Liceului”, iar pe verso: „Familiei Prof. Popa. Simplă consemnare a Recunoștinței. În care sunt cuprinși: Înaintașii – părinții noștri – cei de față și urmașii. Că din curtea acestei case, în ceasuri târzii de meditație, mi-am luat zborul, aprinzându-mi destinul, de Duhul care a scris oamenilor această carte. Arsenie, iconar și călugăr, Brad 12.X.1969 în zilele Centenarului”. Petcu 2023, II, p. 15, citează aceeași pagină după ediția din 2008. ↩
63. Parohul și proiectul: Niculescu, p. 173, fără trimitere; după ea, biserica „a fost ridicată de curând pe ruinele unui vechi lăcaș”. Ctitorirea din 1870, după pisanie, și refacerea probabilă din 1953: Bogdan Tănăsescu, raportul cercetării arheologice de la biserica „Sf. Nicolae” din Drăgănescu (com. Mihăilești, jud. Giurgiu), campania 2007, în Cronica cercetărilor arheologice din România, ediția electronică (cronica.cimec.ro, raportul nr. 3881). Anii 1968–1983: Petcu 2023, II, p. 25, după ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 4, ff. 5, 9, 10 și 38. O notă informativă din 3 septembrie 1975 consemnează că Boca „picta biserica din comuna Alexandru Drăgănescu” (Manea, p. 28, după Dosar informativ 110555). Mărturia preotului Petru Moga, din Câmpina, dintr-un interviu luat de Marius Vasileanu: Petcu 2023, II, pp. 25–26, fără alte date. ↩
64. Dosar informativ 110555, f. 9, după Manea, pp. 28–29. Informatoarea fusese trimisă de Direcția I a Securității. Manea o socotește „o fostă călugăriță, probabil stareță”, iar pe maica Veronica o identifică cu Veronica Gurău, de la Vladimirești (p. 29, nota 27). Cuvintele lui Boca le cunoaștem doar din raportul informatoarei; cum am spus la nota 4, le citez ca pe ce s-a consemnat atunci. ↩
65. Stoenescu 2009, pp. 78–79. Data, „toamna lui 1971”, e a lui Stoenescu. Tot acolo dă o scrisoare a lui Crainic despre pictura lui Boca, fără dată, pe care o lăsăm pentru articolul despre pictura de la Drăgănescu. ↩
66. Înmormântarea lui Crainic și pomenirile de la Boteanu: Niculescu, p. 191, fără trimitere. Intrarea Securității din 24 septembrie 1976: Niculescu, p. 191, după ACNSAS, I 203645, vol. II, f. 173. Europa Liberă, în februarie 1977: Niculescu, p. 192, după ACNSAS, I 203645, vol. III, f. 41. ↩
67. Redeschiderea, cu ziua și cu episcopul: Păcurariu, p. 61. Că nu i s-a îngăduit să revină: Petcu 2023, II, p. 18, fără trimitere. Îndrumarea de departe și maica Apolinaria, „provenită din rândul ucenicelor care urmaseră Seminarul monahal de la Hurezi”: Petcu, ibidem, după Patricia Codău, Ale Tale dintru ale Tale, Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, Timișoara, 2006, p. 173; despre maicile Prislopului trimise la acel seminar, Petcu 2023, II, p. 9. Prislopul cămin de bătrâni până în 1976: vezi nota 42. Duhovnicul: Păcurariu, p. 61, care scrie că Nicodim Zaharia fusese „primul călugărit aici, în 1949”; venise de la Sâmbăta, după p. 56. ↩
68. Niculescu, pp. 195–196, fără trimitere. ↩
69. Niculescu, p. 194, după ACNSAS, I 203645, vol. II, f. 202. Petcu 2023, II, p. 18, scrie că Boca și-a construit acolo o casă. ↩
70. Mutarea și viața de acolo: Petcu 2023, II, p. 18. Casa și anul cumpărării: Niculescu, p. 193, fără trimitere. Mutarea după cutremurul din 1977 și verile la Drăgănescu până în 1983: Niculescu, pp. 191–195, fără trimitere. Stoenescu 2009, p. 7, scrie că Boca a trăit în chilia de la Sinaia „cei din urmă doisprezece ani din viața pământească”, ceea ce se potrivește cu biografia din 2018. Anul pensionării nu e sigur: Petcu, p. 18, îl leagă de 1984; Niculescu, p. 173, scrie că la 1 iunie 1967 Boca a anunțat Patriarhia că renunță la post; pe basilica.ro („114 ani de la nașterea Sfântului Arsenie de la Prislop”, 29 septembrie 2024) se spune că „în 1968 a fost pensionat”. Pensionar la Sinaia, în 1985: Manea, p. 29. Femeile din casă: Niculescu, p. 196, după ACNSAS, „I 20365” [probabil I 203645], vol. II, f. 211. ↩
71. Slujbele și îndemnul către maici: Petcu 2023, II, p. 18, care trimite la meditația „Toți sunteți fiii lui Dumnezeu prin credința în Iisus Hristos”, tipărită de Stoenescu 2009, pp. 429–446 (Petcu: aceleași pagini, după ediția din 2008). Destinatarii și anul le pune editorul sub titlu, între paranteze drepte: „[Către monahi(i), 1986]” (p. 429); textul nu e nici datat, nici semnat. Icoanele: Păcurariu, p. 61, care îl numește „pictorul-ieromonah Arsenie Boca”; Petcu 2023, II, p. 18, scrie că Boca le-a dus el însuși, în septembrie 1984, și trimite la ediția a II-a a cărții lui Păcurariu (Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Arad, 2006, p. 138). ↩
72. Petcu 2023, II, p. 18, după ACNSAS, fond Informativ, dosar 2710, ff. 4 și 12–13. Pensia și plimbările: notele informatorului „Tâmplaru Ion” din 1984, ibidem, ff. 11–15v, după Petcu 2004 (în republicare, textul de la nota 264). „Și-a făcut datoria pe deplin față de Dumnezeu”: Niculescu, p. 196, după ACNSAS, I 002710, f. 14. ↩
73. Stoenescu 2009, pp. 106–107. Stoenescu scrie că Boca venea „de la Sinaia, împreună cu prea cuvioasa maică Zamfira, de câteva ori pe an și rămânea atâta vreme cât era nevoie pentru supravegherea, îndrumarea și coordonarea lucrărilor multiple care se executau și se făceau atunci la Prislop”, „cu discreția cuvenită și cu «disciplina arcana» autoimpusă și împreună stabilită”, adică păstrând taina. Ultima venire a ținut „aproximativ de la jumătatea lunii octombrie până după jumătatea lunii decembrie a anului 1988”; Boca și-a luat rămas bun de la obște în după-amiaza zilei de 16 decembrie și a plecat „a doua zi, 17 decembrie 1988”. Petcu 2023, II, pp. 18–19, citează aceleași pagini după ediția din 2008. Cele trei cărți ale lui Stoenescu despre Boca și referatul lui despre ele, prezentat la ședința comisiei de canonizare de la Prislop din 31 octombrie 2016: basilica.ro, „Mănăstirea Prislop: Întrunirea comisiei de canonizare a părintelui Arsenie Boca”, 2 noiembrie 2016 (vezi și primul articol, nota 35). ↩
74. Petcu 2023, II, p. 18 („Deși nu i se permitea să slujească”), fără trimitere. Manea, p. 32, fără trimitere. Pentru anii 1952–1959, vezi nota 28. ↩
75. Raportul din 3 martie 1989: ACNSAS, Dosar informativ 110555, f. 16, după Manea, pp. 29–30. Raportul pune paralizia „în luna februarie 1988”, iar pentru infarct dă numai luna decembrie; anul nu-l corectăm. Stoenescu îl arată la Prislop până pe 17 decembrie 1988 (vezi nota 73). Petcu 2023, II, pp. 18–19, care trimite pentru boală și spital la „dosar 2710, f. 16”, probabil același dosar sub o cotă mai veche, pune paraliziile, cu un „se pare”, în ziua de 17 decembrie 1988, la întoarcerea de la Prislop. Niculescu, p. 197, fără trimitere, pune infarctul la sfârșitul lui 1987 și paralizia în februarie 1988, adică ia anul din raport ca atare. Raportul din 10 aprilie 1989: Manea, pp. 30–31 (Petcu: ff. 18–18v). Raportul o numește pe îngrijitoare; numele ei nu-l dăm. Sculpturile și cititul: Manea, p. 30. Folosirea îngrijitoarei de către Securitate: același raport, Manea, p. 31. ↩
76. Nota din 28 septembrie 1989: Petcu 2023, II, pp. 18–19, după ACNSAS, fond Informativ, dosar 2710, f. 19. Petcu 2023 o pune pe seama informatorului „Tâmplaru Ion”, iar Petcu 2004 (în republicare, textul de la nota 267), pe seama informatorului „Florea Gh.”. „Unele oficii religioase”: Niculescu, p. 198, după aceeași filă; biografia îl numește pe preot, dar numele lui nu-l dăm. Raportul din 29 septembrie 1989, semnat de un maior, cu propunerea de „scoatere din s[upraveghere] i[nformativă]”: Manea, pp. 31–32, care îl numește ultimul document din dosarul de urmărire. Scoaterea din supraveghere și păstrarea în evidențe: Petcu 2023, II, pp. 18–19, după dosar 2710, f. 20. ↩
77. Moartea, înmormântarea și veșmintele: Petcu 2023, II, p. 19, fără trimitere la documente. Mașina și preoții: Niculescu, p. 201, fără trimitere. ↩